Acum mulți ani, peste douăzeci dac-ar fi să socotesc, am lucrat la o firmă de produse parafarmaceutice. Era un depozit de distribuție a unor produse pentru copii (și nu numai), de la tetine, suzete, biberoane, lapte praf la cosmetice gen uleiuri, pudre, creme, șampoane, geluri și alte asemenea lor. Mi-a plăcut foarte mult, cred că a fost singurul loc de muncă unde mergeam întotdeauna cu plăcere și unde m-am simțit, cu adevărat, ca acasă. Soțul meu lucra și el la aceeași firmă, ocupându-se, alături de alți colegi, cu deplasările, în timp ce două operatoare preluau comenzi telefonic, iar eu, la depozit, pregăteam colete cu produsele comandate. Pe lângă această muncă, se mai făcea curat în firmă și la depozit, se verificau termenele de expirare ale produselor, se spălau mașinile, iarna se curăța zăpada, se făcea și contabilitatea primară, toți ocupându-ne de câte ceva, fără supărare sau desconsiderare că o anumită muncă ar fi umilitoare pentru noi (bine, de anumite lucruri se ocupau băieții, cum ar fi spălatul mașinilor sau lopătatul zăpezii, așa cum și noi, fetele, făceam curat în firmă, pe rând). Oricum, fiecare știa exact ce are de făcut, șeful putând lipsi zile în șir, știind că treaba merge bine și în lipsa lui.
Pentru a rezolva orice problemă ar fi putut apărea pe traseu, când ne-am angajat (prima dată soțul meu, apoi, la ceva vreme după el, eu), toți cei din firmă am primit câte un telefon de serviciu, folosit numai în acest scop. Oricum, la început de lună, când venea factura pentru luna precedentă, șeful verifica apelurile și, pentru cele date în interes personal, atunci când existau, se scădea din factură și se plătea de către angajatul în cauză. Dacă cineva părăsea firma, normal că nu se cumpăra alt telefon, ci acesta se dădea celui care-i lua locul. Așa am devenit, pe durata angajării mele la acea firmă, posesoarea unui astfel de telefon. Folosit numai în interes de serviciu, după cum am menționat. Ei bine, datorită acestui telefon am rămas, atât eu, cât și soțul meu, cu niște amintiri care și acum ne fac să zâmbim. Dar, să vă povestesc...
Într-o zi, sună telefonul. Mă uit, nu era un număr de la firmă dintre ai noștri, ci unul necunoscut. Răspund și se aude o voce feminină: „Bună ziua! Cristina la telefon, dați-mi-l, vă rog, pe Ionuț!” N-aveam, la acea vreme, niciun coleg cu numele de Ionuț. Probabil lucrase la firmă înaintea mea și, după ce a părăsit firma, am primit telefonul lui. „Mă scuzați, Ionuț nu mai lucrează aici!” o lămuresc eu, politicos și închid, văzându-mi, mai departe, de treabă. Până aici, nimic neobișnuit. Doar că a doua zi, sună iar. Același număr de telefon cu aceeași doleanță: „Bună ziua! Cristina la telefon, vă rog să mi-l dați pe Ionuț!” Eu, calmă, îi reaminesc, în caz că a uitat: „V-am mai spus și ieri, Ionuț nu mai lucrează aici! La revedere!” Da, la revedere, până data viitoare. Căci, am început să primesc telefonul ăsta în fiecare zi, la orice oră: când eram cocoțată pe rafturi, pregătită să iau niște produse la care nu ajungeam altfel, în pauza de masă când tocmai mușcam dintr-un sandvici, când eram ocupată cu vasele patrupezilor firmei, punându-le apă sau mâncare… Dar și acasă suna biata Cristina care, bănuiam eu, suspina încă după un Ionuț ce părăsise firma odată cu iubita. Luci a încercat și el să o convingă să nu mai sune că n-are rost, nu putem să i-l dăm pe acest Ionuț pe care-l căuta. Asta însă, nu a descurajat-o, ci a făcut-o să sune și la sfârșit de săptămână, ba chiar și noaptea. Nu mai era chip s-o scoatem la capăt cu această Cristina care, zi de zi, își încerca norocul, da’ de l-a nimeri pe Ionuț sau cineva i l-ar putea da la telefon să vorbească cu el. Deja ne simțeam hărțuiți. Și nu ne puteam da seama dacă Cristina „noastră” ori a ajuns să fie obsedată de băiatul ăsta, ori, pur și simplu, se juca cu noi și cu nervii noștri…
Într-o noapte, pe la ora unu, dormeam amândoi profund când, de-abia aud, ca prin vis, că sună telefonul. Mă întind după el și dau să răspund, dar Luci, trezit și el din somn, îmi ia telefonul și, după un „Alo!”, aude aceeași voce: „Alo! Cristina la telefon, cu Ionuț, vă rog!” Era, deja, prea mult, așa că Luci, nervos, îi strigă: „Ionuț este la pușcărie zece ani de-acu’ încolo, nu-l mai căuta!” Acuma, nu știu dacă chiar a crezut ce i-a spus Luci ori s-a speriat, ori s-o fi gândit că, totuși, a cam exagerat cu joaca… Cert este că, din acea noapte, Cristina nu ne-a mai sunat.
Dar peripețiile cu acest telefon nu s-au terminat aici. Pentru că, mai ales când aveam o mașină în delegație, puteam fi sunată în orice moment cu vreo problemă (de exemplu, unei farmacii nu-i ieșea marfa la verificare), purtam telefonul la mine tot timpul, chiar dacă cel personal rămânea în depozit. Așa s-a întâmplat și în acea zi când, mergând la baie, nici nu apuc să mă dezechipez, că aud un „pleosc!” și, întorcându-mă, văd telefonul ce mă privea parcă, mirat, de pe fundul vasului de toaletă. Cine a mai pățit așa ceva (căci bănuiesc că nu sunt singura care s-a confruntat cu un astfel de ghinion), știe ce înseamnă intrarea la apă a unui astfel de aparat. Panicată de-a dreptul, scot repede telefonul, îl scutur bine de apă și, trecându-mi „brusc și subit” orice nevoie aș fi avut până atunci, ies din baie val-vârtej și nu mă opresc până în depozit. Verific starea aparatului: normal că nu merge. Îl desfac în bucăți și, scuturându-le bine pe fiecare în parte, le așez pe pervazul ferestrei la soare. Nu spun nimănui nimic, poate nici nu e nevoie, dacă-i revine „piuitul”. Bine că nu m-a sunat nimeni în acea zi (de parcă aș fi avut habar, cu telefonul dezasamblat...). După câteva ore, timp în care telefonul s-a uscat, m-am gândit eu, cam peste tot, îl montez la loc, dar constat că tot nu funcționează. Vai de mine, cum să dau ochii cu șeful și să-i spun că am scăpat telefonul în vasul de toaletă? Sigur trebuia să cumpărăm altul și, la acea vreme, nu era deloc ieftin... plus că trebuia să fie în rețeaua în care erau și celelalte telefoane ale firmei (era vorba de Zapp, rețea care astăzi nu mai există).
După-masă merg acasă cu telefonul defect, hotărâtă să-i spun mai întâi lui Luci, să vedem ce e de făcut. Spre seară, după ce ajunge din delegație, îl pun la curent: „Iaca, Luci, ce-am făcut și ce-am dres și… tot nu merge…!” După ce Luci se amuză suficient, ia telefonul și i-l dă unui vecin care se ocupa cu repararea unor astfel de aparate. După vreo oră de meșterit, timp în care eu una n-am avut stare și aproape că am făcut cărare pe podelele din casa în care locuiam la vremea respectivă, vine vecinul și ne aduce telefonul care… minune, funcționează perfect. Vă dați seama ce bucurie pe mine că nu mai trebuie să afle șeful ce angajată hăbăucă are la el în firmă.
Astăzi mi-au rămas doar amintirile, căci firma nu mai există demult, iar colegii s-au împrăștiat care încotro… Dar mi-e drag să-mi amintesc de acea perioadă, când aveam și eu, și Luci, puțin peste douăzeci și cinci de ani și trăiam totul, și bune și rele, la intensitate maximă...
