luni, 29 aprilie 2024

Inscripție pe o ușe (Tudor Arghezi)

Când pleci, să te-nsoțească piaza bună,

Ca un inel sticlind în dreapta ta.

Nu șovăi, nu te-ndoi, nu te-ntrista.

Purcede drept și biruie-n furtună.


Când vii, pășește slobod, râzi și cântă.

Necazul tău îl uită-ntreg pe prag.

Căci neamul trebuie să-ți fie drag

Și casa ta să-ți fie zilnic sfântă.

duminică, 21 aprilie 2024

nor/n-or

                               nor

Pe cerul albastru nu se vedea niciun nor

În urma căruței se ridică un nor de praf.

Puteam vedea cum, din depărtare, se apropia din ce în ce mai tare un nor de lăcuste.

Dintr-o dată, un nor îi acoperi fața. 

Vulcanul în erupție expulză în atmosferă un nor arzător de gaze și cenușă.


                               n-or

De n-or ajunge la timp, ne vor anunța. 

Dar dacă ei n-or fi de acord, ce-am putea face?

N-or veni, n-or participa la meci.

Lasă, că doar n-or fi ei singurii din lume care fac așa ceva.

Psalm de supunere (Ștefan Baciu)

 Mi-ai dat, Stăpâne, viața s-o trăiesc.

Nevrednic sunt de mare-Ți bunătate.

Trec anii tot mai seci, se risipesc

În inima mustind singurătate.


Mai bine, Doamne, de m-ai fi ținut

Să mă târăsc netrebnic rob în ceruri,

Să șterg de praf al îngerilor scut

Și Precistei să-i văd de giuvaeruri.


Seara, scoteam pe boltă luna. Dimineața,

Ieșeam cu oile Prea Bunătății Tale,

Și pruncilor le-aș fi adus dulceață

Și lui Sân Petru îi coseam sandale.


Dar poate ăsta-i rostul meu, Stăpâne;

Să robotesc la oameni pe pământ.

Mereu s-aștept ziua de mâine

Ca pe o altă piatră de mormânt.

luni, 8 aprilie 2024

O poveste de demult...

  Am fost atât de impresionată de această întâmplare povestită de mătușa mea, sora mamei, în ceea ce-l privește pe fratele străbunicului, încât nu puteam să o ignor și astfel, să se piardă în negura timpului. Este și ea, o parte importantă a neamului nostru...

  Moșu’ Toader, cum a rămas în memoria familiei din partea mamei, apucând să-și vadă și o parte dintre strănepoți, s-a căsătorit de tânăr și a avut un singur copil, pe tatăl mamei mele. Copilul era deja mărișor, având în jur de 7-8 ani când tatăl a trebuit să lupte în al doilea război mondial. Asta s-a întâmplat cu toți bărbații din satul natal, apți de luptă, lăsând femeile singure, fără sprijin, încercând să supraviețuiască, ele și copiii lor, într-o realitate crudă și incertă, în plin război. Și numa’ ce, la un moment dat, nevasta primește o scrisoare de pe front, prin care i se dă de veste că bărbatul ei a murit. Nu doar ea primește această veste, ci multe alte femei din sat. Greu trebuie să le fi fost tuturor, desigur, dar pentru străbunica mea, mai slabă din fire, a fost un șoc mult prea puternic… Încerc să mă pun în locul ei, dar nu reușesc… Căci, la sfârșitul războiului, când sunt eliberați prizonierii luați de ruși, ea primește un al doilea șoc, care a „afectat-o”, psihic, pe viață: soțul ei apare acasă, împreună cu alți consăteni care fuseseră și ei declarați morți pe front. Și încă mai urmau să se întoarcă, pe rând, care cum puteau. Astfel, cei veniți erau asaltați de femeile care-și plângeau bărbații „decedați” în război: „Da pă omu’ meu nu l-ai văzut? Da’ dacă n-o murit și o fost luat și el prizonier și s-a întoarce acasă?” În fiecare zi, femeile așteptau „La cruce”, cum i se spune și acum la o răscruce de drumuri, unul dintre ele ducând spre sat, doar-doar li s-or înturna și bărbații lor…

  Deci, întorcându-se străbunicul, le spune celor de acasă că urmează să vină zilele următoare și fratele lui care, de asemenea, fusese luat prizonier de ruși… Și pe el l-au declarat mort, fiind plâns de nevasta lui și de cei doi băieți pe care-i aveau împreună. În acea perioadă foarte grea, ea a fost ajutată să răzbească, cum a putut și cât a putut, de către un vecin, un bărbat care reușise să scape de front datorită handicapului fizic pe care-l avea. Între timp, după trecerea perioadei de doliu, s-au apropiat unul de celălalt și acum trăiau împreună. Tocmai aștepta un copil de la acesta când străbunicul i-a dat vestea că bărbatul ei, pe care-l credea mort, urma să se întoarcă și el acasă în curând. Vă dați seama ce a fost în sufletul acelei femei la auzul unei astfel de vești. Cu toate că îl jelise și ținuse doliu după el, crezându-l mort, totuși, în situația în care se afla, se temea de mânia lui. Cerându-i ajutorul, cumnatul îi spune că nu o poate adăposti la el acasă, căci acela ar fi primul loc în care ar căuta-o. Cuprinsă de panică, nemaiștiind ce să facă, lasă băieții la neamuri și fuge în satul vecin, la o soră de-a ei, unde și naște, tot un băiat. Fratele străbunicului se întoarce, după cum era de așteptat, chiar a doua zi de la plecarea ei și află cele întâmplate în lipsa lui. Nu se desparte însă, de nevastă, ci decide să o ierte și să o primească înapoi acasă, dar fără copilul nelegitim. Așa că, ce să facă femeia? Trimite scrisoare la Ploiești la un frate de-al ei care nu avea copii și-i spune ce și cum. De cum a primit scrisoarea, acela a pornit-o imediat, împreună cu nevasta lui, spre satul soră-sii pentru a lua copilul și a-l crește ca și cum ar fi al lor. Femeia se întoarce, spășită, la familia ei. 

 După ani și ani, băiatul, înfiat de unchiul și mătușa lui, devine medic și, coincidență sau nu, fratele lui moșu’ Toader trăiește și ajunge să fie tratat chiar de acest doctor, copilul nevestei sale…

 
În lipsa unei poze cu moșu' Toader sau cu fratele lui, pun una cu tatăl mamei mele, bunicul Traian

 

joi, 4 aprilie 2024

Virusul

  Nu știu de unde m-am ales cu „virusul” dragostei pentru animale, în special pentru câini. S-ar putea să mă fi născut cu el, să-l fi primit ca „moștenire genetică” din partea tatei. Bine, și mama iubea animalele, dar nu într-atât încât să le accepte în incinta casei. Când eram mici, eu și fratele meu, de câte ori nu ne rugasem pentru un animăluț, pentru un pui de cățel care să stea cu noi în casă, să ne jucăm cu el, să doarmă cu noi. Dar așa ceva, pe vremea aceea, nu s-a mai pomenit... Noi locuiam la curte, astfel, câinele era considerat un animal care are grijă de casă, păzind-o de hoți și de răufăcători, din curte, unde era legat în lanț și dormea în cușcă. Îmi amintesc, destul de vag, ce-i drept, de primul nostru câine, Ursu, de care noi, copiii, nu aveam voie să ne apropiem nici măcar să-i dăm de mâncare, căci mușcase pe cineva din familie (de fapt, având în vedere viața pe care o ducea, poți să-l condamni?) Eu așteptam să facă pui, căci așa înțelesesem, nici nu mai știu de unde, poate de la bunici?!… Dar ce nu înțelegeam pe vremea aia (eram prea mică, aveam doar câțiva anișori) că e „băiat” și n-are cum, nu poate să facă pui. „Cum să nu poată? Sigur că poate…” și așteptam zilnic (pe degeaba, desigur) să se întâmple „minunea”…, să facă măcar un puișor de care am avea grijă noi, în special eu. Și totuși, după spusele fratelui meu, primul nostru câine a fost Laica, mama lui Ursu, o cățelușă care, într-o zi, a rupt lanțul și, fugind de acasă, a fost călcată de o mașină pe o stradă din vecinătate. Ceva reminiscențe în memorie mi-au rămas, numele mi-l amintesc, nu și cum arăta această cățelușă care a sfârșit atât de tragic. Fiind mama câinelui pe care încă îl mai țin minte, poate de acolo am făcut legătura că va face și Ursu pui, nu mai știu...

  Într-o zi, un prieten de-al tatei și vecin cu noi, l-a rugat dacă poate să țină un pui de cățel până a doua zi, când va veni să-l ia. Uaaaau, mai trebuie să vă descriu bucuria noastră, a mea și-a lui frate-meu? I-am făcut un culcuș în camera noastră, un fel de cort din pături, i-am dat de mîncare, l-am răsfățat (de scos afară să-și facă treburile, nu țin minte s-o fi făcut vreunul dintre noi, poate tata), sperând din tot sufletul, ca vecinul nostru, a doua zi, să uite de cățel și să ne rămână nouă. Mama era pe după-masă, venind acasă doar după zece seara, când noi eram în culmea fericirii, rugând-o amândoi, într-un glas, să ne lase să păstrăm cățelul. Tata a liniștit-o că e doar ceva temporar, până a doua zi. Ceea ce s-a și întâmplat, ce-i drept, căci vecinul a venit și și-a luat cățelul, spre dezamăgirea noastră.

  Apoi l-am avut pe Picky, un „șoricar” adus de tata de la serviciu, pe când era doar o mogâldeață roșcată. A ajuns și el, săracul, tot în lanț, cu o cușcă în curte, lângă garaj. Dar l-am răsfățat cât am putut de mult, deși omorâse o găină de-a lui unchiu-meu, care îndrăznise să se plimbe prin perimetrul lui. Nu l-am învinovățit niciodată pentru asta... nu era vina lui, el nu era liber prin curte, să facă tot ce i-ar fi trecut prin cap; se putea întinde doar cât era lungimea lanțului, cam un metru și jumătate, de ce se plimbase găina taman pe-acolo?

  Pe când eram în generală, voiam o pisică, atâta m-am rugat de mama să-mi dea voie să am una c-am s-o îngrijesc, o să-i dau de mâncare, o să curăț după ea… Chiar vorbisem cu o mătușă de la țară, „să-mi facă rost” de un pui. N-a mai fost nevoie, căci într-o zi am găsit unul; tocmai intrase în curte și stătea, săracul, lipit de gard, de frica lui Picky, care „certa” intrusul pe limba lui. L-am dus în casă, fericită nevoie mare și, după multe rugăminți către mama, am avut grijă de el... și când avea chef și când n-avea... Săracul pui, nici nu mai țin minte ce-i dădeam de mâncare, căci nu existau, pe atunci, „variante moderne” ca în ziua de azi, vă dați seama, nu tu bobițe, nu tu mâncare la conservă... Nu știam nici de nisip, nici de litieră, așa că trebuia să curăț după el cam pe unde-l apuca, ba se mai întâmpla să-i fie rău… Oricum, scăparea lui (probabil) a fost când am plecat în vacanța de vară într-o tabără școlară și, pe când m-am întors, mama mi-a zis că, într-o zi, fiind furtună, s-a speriat și a fugit…

  Următorul câine (Picky nu mai era de ceva vreme) a fost Geto, un „vizsla” unguresc, destul de în vârstă care, printr-o anumită împrejurare, ajunsese la noi în curte și se făcuse foarte bun prieten cu tata. Era tot roșcat, cu coada tăiată, un câine de vânătoare cu părul scurt, foarte inteligent. Apropiindu-se iarna și nesuportând frigul, dormea pe trepte, zgribulit, la intrarea în casa alor mei; ne-am atașat de el, dar ultimul cuvânt îl avea, desigur, mama care, cu timpul, a devenit mai „maleabilă” în privința unui câine în casă; așa a ajuns Geto să fie câinele nostru. Făcându-se din ce în ce mai frig, Geto a ajuns de pe trepte în hol, apoi în prima cameră și, de acolo, în pat cu tata. Pot să spun și acum, după mai bine de 25 de ani de-atunci, că n-am văzut iubire mai mare între un om și un câine, cum exista între tata și Geto, cu toate că acum am matracucile pe care le consider „membri de familie cu drepturi depline”. Geto dormea în prima cameră până pleca mama la serviciu. De cum ieșea pe ușă, Geto se muta în pat, lângă tata. Parcă știa că mama e mai strictă și „acționa” doar când nu era ea de față. Dacă tata dormea în bucătărie, Geto se îngrămădea lângă el pe canapea, dormindu-i pe piept. Pentru că tata avea probleme cardiace, după ce adormea, încercam să-l dăm jos de pe el, să nu-l apese, ne gândeam noi, și să-i facă, astfel, rău; dar Geto se opunea energic, chiar mârâind la noi. N-aveam ce face, așa că cedam în favoarea lui.

  Pentru că dormea cu el, tata era cel care-l scotea afară noaptea pe Geto să-și facă nevoile. Era foarte curat, nu făcea în casă, ci se cerea să iasă. Așa că noapte de noapte, tata stătea la ușă, așteptându-l, căci lui Geto îi era frică să nu-l închizi afară și să uiți de el.

  Într-o dimineață, în bucătărie rămăseseră pe masă, într-o farfurie, niște chiftele. Mama se pregătea să meargă la serviciu, tata era în cameră. După ce mama a „părăsit” domiciliul, Geto, atras probabil de miros, s-a mutat din cameră de lângă tata în bucătărie, bineînțeles, nu pentru mult timp. Mama uitând să-și ia umbrela, s-a întors după ea și intră în bucătărie tocmai când Geto era pe pat în șezut cu o chiftea în gură. Săracu’ de el, stană de piatră s-a făcut, stătea cu chifteaua în gură și nu știa ce să facă: s-o lepede din gură sau s-o mestece? Și când mama, amuzată, i-a spus: „acuma, dacă tot ai luat-o, mănânc-o...” Geto s-a relaxat, punându-se pe mestecat. Și acum, după atâția ani, îmi amintesc cum ne-a povestit mama faza.

  După ce ne-am căsătorit și ne-am mutat la casa noastră, l-am luat și pe Geto cu noi, părăsindu-ne, fără voia lui, în aprilie 2001. Ne-a lăsat un gol în suflet, cu toate că o aveam deja pe Mira, cățelușa mioritic pe care și el o cunoscuse. Dar aceasta este, deja, o altă poveste...


 

Dubla aniversare

 Încă mă simt sub vraja weekendului care tocmai s-a încheiat… Emoția stimulează „fluturii” din stomac să-și fâlfâie delicat arip...