Virusul

  Nu știu de unde m-am ales cu „virusul” dragostei pentru animale, în special pentru câini. S-ar putea să mă fi născut cu el, să-l fi primit ca „moștenire genetică” din partea tatei. Bine, și mama iubea animalele, dar nu într-atât încât să le accepte în incinta casei. Când eram mici, eu și fratele meu, de câte ori nu ne rugasem pentru un animăluț, pentru un pui de cățel care să stea cu noi în casă, să ne jucăm cu el, să doarmă cu noi. Dar așa ceva, pe vremea aceea, nu s-a mai pomenit... Noi locuiam la curte, astfel, câinele era considerat un animal care are grijă de casă, păzind-o de hoți și de răufăcători, din curte, unde era legat în lanț și dormea în cușcă. Îmi amintesc, destul de vag, ce-i drept, de primul nostru câine, Ursu, de care noi, copiii, nu aveam voie să ne apropiem nici măcar să-i dăm de mâncare, căci mușcase pe cineva din familie (de fapt, având în vedere viața pe care o ducea, poți să-l condamni?) Eu așteptam să facă pui, căci așa înțelesesem, nici nu mai știu de unde, poate de la bunici?!… Dar ce nu înțelegeam pe vremea aia (eram prea mică, aveam doar câțiva anișori) că e „băiat” și n-are cum, nu poate să facă pui. „Cum să nu poată? Sigur că poate…” și așteptam zilnic (pe degeaba, desigur) să se întâmple „minunea”…, să facă măcar un puișor de care am avea grijă noi, în special eu. Și totuși, după spusele fratelui meu, primul nostru câine a fost Laica, mama lui Ursu, o cățelușă care, într-o zi, a rupt lanțul și, fugind de acasă, a fost călcată de o mașină pe o stradă din vecinătate. Ceva reminiscențe în memorie mi-au rămas, numele mi-l amintesc, nu și cum arăta această cățelușă care a sfârșit atât de tragic. Fiind mama câinelui pe care încă îl mai țin minte, poate de acolo am făcut legătura că va face și Ursu pui, nu mai știu...

  Într-o zi, un prieten de-al tatei și vecin cu noi, l-a rugat dacă poate să țină un pui de cățel până a doua zi, când va veni să-l ia. Uaaaau, mai trebuie să vă descriu bucuria noastră, a mea și-a lui frate-meu? I-am făcut un culcuș în camera noastră, un fel de cort din pături, i-am dat de mîncare, l-am răsfățat (de scos afară să-și facă treburile, nu țin minte s-o fi făcut vreunul dintre noi, poate tata), sperând din tot sufletul, ca vecinul nostru, a doua zi, să uite de cățel și să ne rămână nouă. Mama era pe după-masă, venind acasă doar după zece seara, când noi eram în culmea fericirii, rugând-o amândoi, într-un glas, să ne lase să păstrăm cățelul. Tata a liniștit-o că e doar ceva temporar, până a doua zi. Ceea ce s-a și întâmplat, ce-i drept, căci vecinul a venit și și-a luat cățelul, spre dezamăgirea noastră.

  Apoi l-am avut pe Picky, un „șoricar” adus de tata de la serviciu, pe când era doar o mogâldeață roșcată. A ajuns și el, săracul, tot în lanț, cu o cușcă în curte, lângă garaj. Dar l-am răsfățat cât am putut de mult, deși omorâse o găină de-a lui unchiu-meu, care îndrăznise să se plimbe prin perimetrul lui. Nu l-am învinovățit niciodată pentru asta... nu era vina lui, el nu era liber prin curte, să facă tot ce i-ar fi trecut prin cap; se putea întinde doar cât era lungimea lanțului, cam un metru și jumătate, de ce se plimbase găina taman pe-acolo?

  Pe când eram în generală, voiam o pisică, atâta m-am rugat de mama să-mi dea voie să am una c-am s-o îngrijesc, o să-i dau de mâncare, o să curăț după ea… Chiar vorbisem cu o mătușă de la țară, „să-mi facă rost” de un pui. N-a mai fost nevoie, căci într-o zi am găsit unul; tocmai intrase în curte și stătea, săracul, lipit de gard, de frica lui Picky, care „certa” intrusul pe limba lui. L-am dus în casă, fericită nevoie mare și, după multe rugăminți către mama, am avut grijă de el... și când avea chef și când n-avea... Săracul pui, nici nu mai țin minte ce-i dădeam de mâncare, căci nu existau, pe atunci, „variante moderne” ca în ziua de azi, vă dați seama, nu tu bobițe, nu tu mâncare la conservă... Nu știam nici de nisip, nici de litieră, așa că trebuia să curăț după el cam pe unde-l apuca, ba se mai întâmpla să-i fie rău… Oricum, scăparea lui (probabil) a fost când am plecat în vacanța de vară într-o tabără școlară și, pe când m-am întors, mama mi-a zis că, într-o zi, fiind furtună, s-a speriat și a fugit…

  Următorul câine (Picky nu mai era de ceva vreme) a fost Geto, un „vizsla” unguresc, destul de în vârstă care, printr-o anumită împrejurare, ajunsese la noi în curte și se făcuse foarte bun prieten cu tata. Era tot roșcat, cu coada tăiată, un câine de vânătoare cu părul scurt, foarte inteligent. Apropiindu-se iarna și nesuportând frigul, dormea pe trepte, zgribulit, la intrarea în casa alor mei; ne-am atașat de el, dar ultimul cuvânt îl avea, desigur, mama care, cu timpul, a devenit mai „maleabilă” în privința unui câine în casă; așa a ajuns Geto să fie câinele nostru. Făcându-se din ce în ce mai frig, Geto a ajuns de pe trepte în hol, apoi în prima cameră și, de acolo, în pat cu tata. Pot să spun și acum, după mai bine de 25 de ani de-atunci, că n-am văzut iubire mai mare între un om și un câine, cum exista între tata și Geto, cu toate că acum am matracucile pe care le consider „membri de familie cu drepturi depline”. Geto dormea în prima cameră până pleca mama la serviciu. De cum ieșea pe ușă, Geto se muta în pat, lângă tata. Parcă știa că mama e mai strictă și „acționa” doar când nu era ea de față. Dacă tata dormea în bucătărie, Geto se îngrămădea lângă el pe canapea, dormindu-i pe piept. Pentru că tata avea probleme cardiace, după ce adormea, încercam să-l dăm jos de pe el, să nu-l apese, ne gândeam noi, și să-i facă, astfel, rău; dar Geto se opunea energic, chiar mârâind la noi. N-aveam ce face, așa că cedam în favoarea lui.

  Pentru că dormea cu el, tata era cel care-l scotea afară noaptea pe Geto să-și facă nevoile. Era foarte curat, nu făcea în casă, ci se cerea să iasă. Așa că noapte de noapte, tata stătea la ușă, așteptându-l, căci lui Geto îi era frică să nu-l închizi afară și să uiți de el.

  Într-o dimineață, în bucătărie rămăseseră pe masă, într-o farfurie, niște chiftele. Mama se pregătea să meargă la serviciu, tata era în cameră. După ce mama a „părăsit” domiciliul, Geto, atras probabil de miros, s-a mutat din cameră de lângă tata în bucătărie, bineînțeles, nu pentru mult timp. Mama uitând să-și ia umbrela, s-a întors după ea și intră în bucătărie tocmai când Geto era pe pat în șezut cu o chiftea în gură. Săracu’ de el, stană de piatră s-a făcut, stătea cu chifteaua în gură și nu știa ce să facă: s-o lepede din gură sau s-o mestece? Și când mama, amuzată, i-a spus: „acuma, dacă tot ai luat-o, mănânc-o...” Geto s-a relaxat, punându-se pe mestecat. Și acum, după atâția ani, îmi amintesc cum ne-a povestit mama faza.

  După ce ne-am căsătorit și ne-am mutat la casa noastră, l-am luat și pe Geto cu noi, părăsindu-ne, fără voia lui, în aprilie 2001. Ne-a lăsat un gol în suflet, cu toate că o aveam deja pe Mira, cățelușa mioritic pe care și el o cunoscuse. Dar aceasta este, deja, o altă poveste...