Așa se naște un îndemn (Gheorghe Lupșe)

 La prima noastră întâlnire

Te așteptam nerăbdător,

Cu sufletul plin de iubire,

Cu inima plină de dor.

 

Când te-am văzut c-apari în cale,

Eu mă uitam întrebător

Și toate privirile tale

Mă îndemnau să nu mai mor.

 

Mezinul și ce-i aia... plimbare...

   Matracucile noastre sunt înnebunite după plimbări. Înainte, când țineam lesele lor pe dulap, numai să ne fi văzut că vrem să luăm ceva de pe el, că deja păreau că se vor urca pe pereți, de fericite ce erau. Mai ales Capucino, că ea-l activa și pe Flutur. Atunci, văzându-le atât de exaltate, ce să fi făcut... căci lesele păreau că se coboară singure de pe dulap. Flutur lua un capăt al lesei și, cu ea atârnându-i, făcea ture până la poartă și înapoi, în timp ce Capucino aproape că se urca pe ușă, la propriu, atât era de nerăbdătoare.

  De ceva vreme, lesele și-au „mutat” domiciliul la etajul căsuței lor din curte, prima dată cea a lui Flutur, apoi, după crearea precedentului, și a lui Capucino. Pentru că matracucile și-au dat seama, destul de curând, că din partea mea, nu mai „pupă” ele plimbare, datorită greutății cu care mă mișc, lui Luci a început să-i fie urmărită fiecare mișcare. De cum îl vedea Cino că se încalță, începea melodia binecunoscută de dinainte de plimbare, indiferent dacă Luci era sau nu pregătit pentru așa ceva.

  După ce Codruț s-a alăturat familiei noastre și matracucile ieșeau la plimbare, el neavând încă voie până termina cu vaccinurile, habar n-avea și nici nu înțelegea de ce ele începeau, uneori, să se agite și să concerteze într-un mod cu totul neobișnuit (pentru el, căci noi cunoșteam prea bine ce înseamnă asta). Le privea mirat, se agita, simțea că urmează să se întâmple ceva, dar nu știa ce anume, dacă e de bine sau nu… Oricum, stăteam amândoi în casă, căci, alfel, nu cred că ar fi avut stare, văzându-i pe ceilalți membri ai familiei, flendurându-se, în afara curții, foarte fericiți. Asta, până a avut și el voie să iasă pe stradă. Dar, prima plimbare a mezinului a fost ciudată, ca să nu spun altfel, căci părea cu nu prea știe ce trebuie să facă. S-a plimbat doar vreo două ture, mai mult tras de Luci decât din proprie inițiativă, curios de mirosuri și alte cele. „Asta-i plimbare? apoi... nu-i cine știe ce...” părea să spună Codruț, cam dezamăgit.

  Următoarea dată, Luci a făcut altfel: l-a luat mai întâi pe Flutur, căci el, fiind deja senior, nu mai avea chef de prea multe ture, trăgând mai mult spre casă, apoi, au urmat Capucino și Codruț. Ei bine, dacă până atunci, matracuca părea cam agasată de „micuțul obraznic” chiar și la ore, prima plimbare împreună a fost o adevărată lecție, o oră de „educație civică” (cum să devină, cică, un bun „cetățean matracuc” în societate), oră care s-a transformat, treptat, într-o oră de științe naturale... Căci, ca o adevărată profesionistă într-ale plimbării, Cino l-a învățat pe elevul ei, „tabula rasa”, cam cum stă treaba cu lesa, cu ieșitul din curte și cu ce ai putea să faci când pe biped îl apucă cheful să-și plimbe neprețuitele odrasle: „…mergi înainte câțiva metri, dar nu mulți, așa… doi-trei sunt de ajuns, apoi o iei brusc spre marginea drumului, dar nu pe partea asfaltată unde sunt curțile vecinilor, ci pe cealaltă parte și, dacă se poate, unde-i iarba sau noroiul mai mare; căci doar în astfel de locuri poți întâlni o serie de chestii interesante: fluturi, buburuze… Cum adică ce-s alea? Las’ că vine vara și-i vedea atuncea”, făcea Capucino pe atotștiutoarea, după care continua, nestingherită: „...apoi, tot felul de goange și gonguțe care pe bipedă o bagă în toți sperieții… poate chiar și ceva melci, broscuțe sau șoareci… lasă că la primăvară o să-ți arăt pe viu, acuma, fiind iarnă, nu prea pot… Cum adică de ce? Păi, acuma-i iarnă și toate alea de care ți-am zis îs la iernat… la hibernat sau… ceva de genul... ” îl școlea, cu mare zel, „domnișoara pedagog”. „Ahaaa!!!” făcea mezinul matracuc impresionat (fiind, încă, doar un copilandru, se impresionează tare ușor). „Dar și acuma poți amușina locurile astea și afla multe chestii interesante: cine s-a perindat pe acolo, cam de cât timp, dac-a fost pisică sau cățel, băiat sau fată, tânăr sau bătrân… în fine, chestii d-astea… ” Și Capucino îi arăta cum se face. „Elevul” o privea cu admirație și se lua după ea, imitându-i fiecare mișcare, fiecare gest. Nu degeaba s-a plâns Luci după ce au ajuns acasă: „Nu știu ce-au avut astăzi, că m-au purtat, volens nolens, pe unde era noroiul mai mare…”

  Și... iată că vine o altă plimbare… Luci , după ce termină de plimbat pe „profesorii” lui Codruț, îi lasă acasă, luându-l în primire pe zelosul „școlar”. Dar, nu bine ies din curte, că mezinul parcă iar nu știe ce are de făcut și, așezându-și dindărătul pe asfalt, acolo înlemnește. Bietul Luci trage de el, în stânga, în dreapta… nimic… Mi-l dă mie în primire și pleacă înăuntru după matracucă. Aceasta… fericită nevoie mare… adică, auzi tu! două plimbări în aceeași zi… una după alta… așa ceva nu s-a mai pomenit… Iar Codruț, văzându-și „profesoara” cu lesa la purtător… ce să spun… un-doi s-a dezlipit de asfalt, luând-o din loc, alături de ea. „Ei, vezi că nu-s chiar așa de tolomac cum credeai... Te-am făcut cu încă o plimbare? Ba bine că nu!” vociferează Codruț, fericit și el să zburde pe stradă, când în stânga, când în dreapta, arătându-i „domnișoarei pedagog” că nu și-a răcit gura de pomană, ci chiar a băgat la cap lecția trecută. Ba, mai mult… să vezi și să nu crezi… au devenit foarte buni prieteni (când sunt tovarăși de călătorie și, uneori, când se mai hârjonesc, căci altfel… tot mârâielile primează)...

  De atunci, cei doi se plimbă numai împreună, Capucino primind, drept recompensă pentru lecțiile ei, două plimbări: una cu Flutur și una cu Codruț. Căci, și mezinul, nu-i prost deloc: de ce să se plimbe singur, când poate, pe lângă plimbare, să se bucure de niște lecții atât de interesante?

 

Lecție în plină... desfășurare...

 

Bradul de Crăciun

  Cea mai frumoasă perioadă din an mi se pare cea a sărbătorilor de iarnă… Și nu cred că am doar eu această părere, majoritatea oamenilor simt o stare de euforie în preajma Crăciunului. În casa noastră focul duduie în sobă, marginea mobilei unde își face veacul cd-playerul s-a umput de toate cd-urile cu colinde pe care le-am găsit în casă, schimbându-le, rând pe rând, în aparat și, uneori, ținându-i isonul, cutiile cu ornamente sunt scoase din ungherele prăfuite unde fuseseră uitate luni de-a rândul… O emoție neobișnuită și, totuși, familiară, amestecată cu o bucurie aparent inexplicabilă, îmi dă târcoale… E momentul împodobirii bradului, un moment atât de drag mie, încă de când eram copil.

  Mă văd, cu ochii minții, fetița de altădată când, în Ajunul Crăciunului (întotdeauna în Ajun), alături de fratele meu, aveam „datoria” de a împodobi bradul cumpărat din vreme de părinți. Cosmin, fiind mai mare, era cel care punea bradul în suport și, tot învârtindu-ne pe lângă el, îmi spunea de unde să țin, în ce direcție să-l înclin, până reușea să-l ancoreze de țevile de la calorifer și de pervazul cu un cui în el, pus acolo în mod special încă de acum câțiva ani. Gata, bradul stă nemișcat în suport, așteptând „straiele de sărbătoare”. Prima dată îi punem instalația cu luminițele. Apoi urmează beteala, globurile (astea îmi plac și acum, cel mai mult) și, la urmă, bomboanele. Trebuie să recunosc că nu toate ajungeau în pom, câte una mai devia de la traseul obișnuit, aterizând în gură. Staniolul în care era, îl aranjam frumos, de parcă încă ar păstra bomboana și-l puneam, evident, în brad, dar așa, mai pe la poale și în locuri mai puțin vizibile.

  Încă îmi amintesc de un an în care se chinuise mama să cumpere un brad pentru noi, copiii, nu prea „estetic”, mai sărăcuț de crengi și coroană. Dar, la fel de fericiți ca în oricare alt an, l-am împodobit cu mare bucurie. Și, pe la amiază, în Ajun de Crăciun, vine tati acasă puțin cam „afumat”, dar cu un brad superb, argintiu. Nici acum nu știu de unde a făcut rost de el. Ne-am uitat la bradul gata împodobit, apoi la bradul adus de tati care și așa, neîmpodobit, îl întrecea pe al nostru în frumusețe și, într-o clipă, hotărârea a fost luată: am împodobit, încă o dată în acea zi, bradul argintiu al tatei...

  După ce m-am căsătorit și m-am mutat la casa mea, am încercat să păstrăm această tradiție de a împodobi bradul în Ajunul Crăciunului. Dar, fiind încă atât de multe de făcut, ajungeam să-l împodobim doar seara. În primul an, după ce l-am împodobit cu mare bucurie, îi strig lui Luci care era în bucătărie: „Pică braduuuul… a picat bradul!!!” În următorul minut, apare Luci care-l ridică de jos și-l ancorează tot de calorifer, la fel cum făcea fratele meu acasă la noi, pe când eram doar niște copii. Nu aveam globuri din sticlă la acea vreme, așa că pomul nostru nu a suferit nicio stricăciune. În următorul an, îl las pe Luci să împodobească bradul, căci mai aveam de călcat. Dar, după câteva minute, Luci mă roagă să facem schimb, pe motiv că: „Tu știi mai bine ce și unde să pui pe brad!” Nu sunt sigură nici acum dacă a zis doar așa, știind cât de mult îmi place să împodobesc pomul de Crăciun sau chiar credea ceea ce-mi spusese. Căci, cine ar alege să calce haine sau fețe de masă, în loc să se ocupe de o îndeletnicire atât de plăcută? Așa că, de atunci, doar mi-l fixează în suport și-mi pune luminițele. De acolo mă lasă pe mine să mă descurc.

  În fiecare an, când trebuia să luăm bradul de Crăciun, pe Luci îl durea, efectiv, sufletul. Nu suporta să-l vadă cum, după câteva zile de frumusețe și strălucire, ajungea în curte uscat, stors de viață. Așa că în 2007 ne-am hotărât să luăm un brad artificial. De atunci, an de an, îl scoatem din cutie și-l împodobim nițel mai repede față de cum eram obișnuită acasă la ai mei, căci așa, am impresia că mă pot bucura de el mai mult timp.

  Cele mai dragi ornamente sunt tot cele vechi, care nu se sparg. Și lui Flutur tot cele vechi îi sunt dragi, încă atât de mult încât, de-a lungul timpului, a mușcat din „bulgării de zăpadă” (mai precis din scârț) și din cei îmbrăcați în catifea roșie încât, din cele două seturi au mai rămas doar 3 globuri din fiecare, demne de a face parte din podoaba bradului… Capucino, în schimb, de când a aterizat din pat direct sub brad pe post de „cadou” de Crăciun, nu e interesată de el câtuși de puțin… ba chiar îl ocolește... Cred că încă mai are ceva reminiscențe din acea amintire… Nu pun toate ornamentele și globurile pe care le avem și care se înmulțesc cu fiecare an care trece, căci n-ar încăpea, dar, totuși, nu le uit pe cele din copilăria mea, de la mami și bunica. Cu toate că sunt vechi de zeci de ani, parcă așa le simt mai aproape de mine. Desigur că pun și ornamentul pe care l-am primit de la Luci cu vreo 24 de ani în urmă, de pe vremea când încă eram doar prieteni.

  O singură dată (în 2014), pe când era Flutur mic, am mai făcut bradul ca în acest an, fără partea de jos. Asta, datorită lui Codruț, fiindu-mi teamă că bradul nu va rămâne prea mult timp în picioare. Dar, curios, deși gura lui ar fi în stare să prindă vreo creangă sau ornament agățat în bradul urcat pe un taburet de bucătărie, nu pare interesat, cu toate că mai ajungea în apropiere și câte-o mingiuță de-a lui pe care o lua și o ducea în altă parte să se joace.

...................................................................................................................................

   Crăciunul a trecut, la fel și Revelionul, adăugând în „salba” vieții noastre încă un an, unul nou-nouț... Și bradul nostru, purtând straiele lui de sărbătoare, continuă să-mi atragă privirea… Îl mai las câteva zile… Nu-l pot despodobi... cel puțin, deocamdată...