Cea mai frumoasă perioadă din an mi se pare cea a sărbătorilor de iarnă… Și nu cred că am doar eu această părere, majoritatea oamenilor simt o stare de euforie în preajma Crăciunului. În casa noastră focul duduie în sobă, marginea mobilei unde își face veacul cd-playerul s-a umput de toate cd-urile cu colinde pe care le-am găsit în casă, schimbându-le, rând pe rând, în aparat și, uneori, ținându-i isonul, cutiile cu ornamente sunt scoase din ungherele prăfuite unde fuseseră uitate luni de-a rândul… O emoție neobișnuită și, totuși, familiară, amestecată cu o bucurie aparent inexplicabilă, îmi dă târcoale… E momentul împodobirii bradului, un moment atât de drag mie, încă de când eram copil.
Mă văd, cu ochii minții, fetița de altădată când, în Ajunul Crăciunului (întotdeauna în Ajun), alături de fratele meu, aveam „datoria” de a împodobi bradul cumpărat din vreme de părinți. Cosmin, fiind mai mare, era cel care punea bradul în suport și, tot învârtindu-ne pe lângă el, îmi spunea de unde să țin, în ce direcție să-l înclin, până reușea să-l ancoreze de țevile de la calorifer și de pervazul cu un cui în el, pus acolo în mod special încă de acum câțiva ani. Gata, bradul stă nemișcat în suport, așteptând „straiele de sărbătoare”. Prima dată îi punem instalația cu luminițele. Apoi urmează beteala, globurile (astea îmi plac și acum, cel mai mult) și, la urmă, bomboanele. Trebuie să recunosc că nu toate ajungeau în pom, câte una mai devia de la traseul obișnuit, aterizând în gură. Staniolul în care era, îl aranjam frumos, de parcă încă ar păstra bomboana și-l puneam, evident, în brad, dar așa, mai pe la poale și în locuri mai puțin vizibile.
Încă îmi amintesc de un an în care se chinuise mama să cumpere un brad pentru noi, copiii, nu prea „estetic”, mai sărăcuț de crengi și coroană. Dar, la fel de fericiți ca în oricare alt an, l-am împodobit cu mare bucurie. Și, pe la amiază, în Ajun de Crăciun, vine tati acasă puțin cam „afumat”, dar cu un brad superb, argintiu. Nici acum nu știu de unde a făcut rost de el. Ne-am uitat la bradul gata împodobit, apoi la bradul adus de tati care și așa, neîmpodobit, îl întrecea pe al nostru în frumusețe și, într-o clipă, hotărârea a fost luată: am împodobit, încă o dată în acea zi, bradul argintiu al tatei...
După ce m-am căsătorit și m-am mutat la casa mea, am încercat să păstrăm această tradiție de a împodobi bradul în Ajunul Crăciunului. Dar, fiind încă atât de multe de făcut, ajungeam să-l împodobim doar seara. În primul an, după ce l-am împodobit cu mare bucurie, îi strig lui Luci care era în bucătărie: „Pică braduuuul… a picat bradul!!!” În următorul minut, apare Luci care-l ridică de jos și-l ancorează tot de calorifer, la fel cum făcea fratele meu acasă la noi, pe când eram doar niște copii. Nu aveam globuri din sticlă la acea vreme, așa că pomul nostru nu a suferit nicio stricăciune. În următorul an, îl las pe Luci să împodobească bradul, căci mai aveam de călcat. Dar, după câteva minute, Luci mă roagă să facem schimb, pe motiv că: „Tu știi mai bine ce și unde să pui pe brad!” Nu sunt sigură nici acum dacă a zis doar așa, știind cât de mult îmi place să împodobesc pomul de Crăciun sau chiar credea ceea ce-mi spusese. Căci, cine ar alege să calce haine sau fețe de masă, în loc să se ocupe de o îndeletnicire atât de plăcută? Așa că, de atunci, doar mi-l fixează în suport și-mi pune luminițele. De acolo mă lasă pe mine să mă descurc.
În fiecare an, când trebuia să luăm bradul de Crăciun, pe Luci îl durea, efectiv, sufletul. Nu suporta să-l vadă cum, după câteva zile de frumusețe și strălucire, ajungea în curte uscat, stors de viață. Așa că în 2007 ne-am hotărât să luăm un brad artificial. De atunci, an de an, îl scoatem din cutie și-l împodobim nițel mai repede față de cum eram obișnuită acasă la ai mei, căci așa, am impresia că mă pot bucura de el mai mult timp.
Cele mai dragi ornamente sunt tot cele vechi, care nu se sparg. Și lui Flutur tot cele vechi îi sunt dragi, încă atât de mult încât, de-a lungul timpului, a mușcat din „bulgării de zăpadă” (mai precis din scârț) și din cei îmbrăcați în catifea roșie încât, din cele două seturi au mai rămas doar 3 globuri din fiecare, demne de a face parte din podoaba bradului… Capucino, în schimb, de când a aterizat din pat direct sub brad pe post de „cadou” de Crăciun, nu e interesată de el câtuși de puțin… ba chiar îl ocolește... Cred că încă mai are ceva reminiscențe din acea amintire… Nu pun toate ornamentele și globurile pe care le avem și care se înmulțesc cu fiecare an care trece, căci n-ar încăpea, dar, totuși, nu le uit pe cele din copilăria mea, de la mami și bunica. Cu toate că sunt vechi de zeci de ani, parcă așa le simt mai aproape de mine. Desigur că pun și ornamentul pe care l-am primit de la Luci cu vreo 24 de ani în urmă, de pe vremea când încă eram doar prieteni.
O singură dată (în 2014), pe când era Flutur mic, am mai făcut bradul ca în acest an, fără partea de jos. Asta, datorită lui Codruț, fiindu-mi teamă că bradul nu va rămâne prea mult timp în picioare. Dar, curios, deși gura lui ar fi în stare să prindă vreo creangă sau ornament agățat în bradul urcat pe un taburet de bucătărie, nu pare interesat, cu toate că mai ajungea în apropiere și câte-o mingiuță de-a lui pe care o lua și o ducea în altă parte să se joace.
...................................................................................................................................
Crăciunul a trecut, la fel și Revelionul, adăugând în „salba” vieții noastre încă un an, unul nou-nouț... Și bradul nostru, purtând straiele lui de sărbătoare, continuă să-mi atragă privirea… Îl mai las câteva zile… Nu-l pot despodobi... cel puțin, deocamdată...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu