Când pleci, să te-nsoțească piaza bună,
Ca un inel sticlind în dreapta ta.
Nu șovăi, nu te-ndoi, nu te-ntrista.
Purcede drept și biruie-n furtună.
Când vii, pășește slobod, râzi și cântă.
Necazul tău îl uită-ntreg pe prag.
Căci neamul trebuie să-ți fie drag
Și casa ta să-ți fie zilnic sfântă.
nor
Pe cerul albastru nu se vedea niciun nor.
În urma căruței se ridică un nor de praf.
Puteam vedea cum, din depărtare, se apropia din ce în ce mai tare un nor de lăcuste.
Dintr-o dată, un nor îi acoperi fața.
Vulcanul în erupție expulză în atmosferă un nor arzător de gaze și cenușă.
n-or
De n-or ajunge la timp, ne vor anunța.
Dar dacă ei n-or fi de acord, ce-am putea face?
N-or veni, n-or participa la meci.
Lasă, că doar n-or fi ei singurii din lume care fac așa ceva.
Mi-ai dat, Stăpâne, viața s-o trăiesc.
Nevrednic sunt de mare-Ți bunătate.
Trec anii tot mai seci, se risipesc
În inima mustind singurătate.
Mai bine, Doamne, de m-ai fi ținut
Să mă târăsc netrebnic rob în ceruri,
Să șterg de praf al îngerilor scut
Și Precistei să-i văd de giuvaeruri.
Seara, scoteam pe boltă luna. Dimineața,
Ieșeam cu oile Prea Bunătății Tale,
Și pruncilor le-aș fi adus dulceață
Și lui Sân Petru îi coseam sandale.
Dar poate ăsta-i rostul meu, Stăpâne;
Să robotesc la oameni pe pământ.
Mereu s-aștept ziua de mâine
Ca pe o altă piatră de mormânt.
Am fost atât de impresionată de această întâmplare povestită de mătușa mea, sora mamei, în ceea ce-l privește pe fratele străbunicului, încât nu puteam să o ignor și astfel, să se piardă în negura timpului. Este și ea, o parte importantă a neamului nostru...
Moșu’ Toader, cum a rămas în memoria familiei din partea mamei, apucând să-și vadă și o parte dintre strănepoți, s-a căsătorit de tânăr și a avut un singur copil, pe tatăl mamei mele. Copilul era deja mărișor, având în jur de 7-8 ani când tatăl a trebuit să lupte în al doilea război mondial. Asta s-a întâmplat cu toți bărbații din satul natal, apți de luptă, lăsând femeile singure, fără sprijin, încercând să supraviețuiască, ele și copiii lor, într-o realitate crudă și incertă, în plin război. Și numa’ ce, la un moment dat, nevasta primește o scrisoare de pe front, prin care i se dă de veste că bărbatul ei a murit. Nu doar ea primește această veste, ci multe alte femei din sat. Greu trebuie să le fi fost tuturor, desigur, dar pentru străbunica mea, mai slabă din fire, a fost un șoc mult prea puternic… Încerc să mă pun în locul ei, dar nu reușesc… Căci, la sfârșitul războiului, când sunt eliberați prizonierii luați de ruși, ea primește un al doilea șoc, care a „afectat-o”, psihic, pe viață: soțul ei apare acasă, împreună cu alți consăteni care fuseseră și ei declarați morți pe front. Și încă mai urmau să se întoarcă, pe rând, care cum puteau. Astfel, cei veniți erau asaltați de femeile care-și plângeau bărbații „decedați” în război: „Da pă omu’ meu nu l-ai văzut? Da’ dacă n-o murit și o fost luat și el prizonier și s-a întoarce acasă?” În fiecare zi, femeile așteptau „La cruce”, cum i se spune și acum la o răscruce de drumuri, unul dintre ele ducând spre sat, doar-doar li s-or înturna și bărbații lor…
Deci, întorcându-se străbunicul, le spune celor de acasă că urmează să vină zilele următoare și fratele lui care, de asemenea, fusese luat prizonier de ruși… Și pe el l-au declarat mort, fiind plâns de nevasta lui și de cei doi băieți pe care-i aveau împreună. În acea perioadă foarte grea, ea a fost ajutată să răzbească, cum a putut și cât a putut, de către un vecin, un bărbat care reușise să scape de front datorită handicapului fizic pe care-l avea. Între timp, după trecerea perioadei de doliu, s-au apropiat unul de celălalt și acum trăiau împreună. Tocmai aștepta un copil de la acesta când străbunicul i-a dat vestea că bărbatul ei, pe care-l credea mort, urma să se întoarcă și el acasă în curând. Vă dați seama ce a fost în sufletul acelei femei la auzul unei astfel de vești. Cu toate că îl jelise și ținuse doliu după el, crezându-l mort, totuși, în situația în care se afla, se temea de mânia lui. Cerându-i ajutorul, cumnatul îi spune că nu o poate adăposti la el acasă, căci acela ar fi primul loc în care ar căuta-o. Cuprinsă de panică, nemaiștiind ce să facă, lasă băieții la neamuri și fuge în satul vecin, la o soră de-a ei, unde și naște, tot un băiat. Fratele străbunicului se întoarce, după cum era de așteptat, chiar a doua zi de la plecarea ei și află cele întâmplate în lipsa lui. Nu se desparte însă, de nevastă, ci decide să o ierte și să o primească înapoi acasă, dar fără copilul nelegitim. Așa că, ce să facă femeia? Trimite scrisoare la Ploiești la un frate de-al ei care nu avea copii și-i spune ce și cum. De cum a primit scrisoarea, acela a pornit-o imediat, împreună cu nevasta lui, spre satul soră-sii pentru a lua copilul și a-l crește ca și cum ar fi al lor. Femeia se întoarce, spășită, la familia ei.
După ani și ani, băiatul, înfiat de unchiul și mătușa lui, devine medic și, coincidență sau nu, fratele lui moșu’ Toader trăiește și ajunge să fie tratat chiar de acest doctor, copilul nevestei sale…
Nu știu de unde m-am ales cu „virusul” dragostei pentru animale, în special pentru câini. S-ar putea să mă fi născut cu el, să-l fi primit ca „moștenire genetică” din partea tatei. Bine, și mama iubea animalele, dar nu într-atât încât să le accepte în incinta casei. Când eram mici, eu și fratele meu, de câte ori nu ne rugasem pentru un animăluț, pentru un pui de cățel care să stea cu noi în casă, să ne jucăm cu el, să doarmă cu noi. Dar așa ceva, pe vremea aceea, nu s-a mai pomenit... Noi locuiam la curte, astfel, câinele era considerat un animal care are grijă de casă, păzind-o de hoți și de răufăcători, din curte, unde era legat în lanț și dormea în cușcă. Îmi amintesc, destul de vag, ce-i drept, de primul nostru câine, Ursu, de care noi, copiii, nu aveam voie să ne apropiem nici măcar să-i dăm de mâncare, căci mușcase pe cineva din familie (de fapt, având în vedere viața pe care o ducea, poți să-l condamni?) Eu așteptam să facă pui, căci așa înțelesesem, nici nu mai știu de unde, poate de la bunici?!… Dar ce nu înțelegeam pe vremea aia (eram prea mică, aveam doar câțiva anișori) că e „băiat” și n-are cum, nu poate să facă pui. „Cum să nu poată? Sigur că poate…” și așteptam zilnic (pe degeaba, desigur) să se întâmple „minunea”…, să facă măcar un puișor de care am avea grijă noi, în special eu. Și totuși, după spusele fratelui meu, primul nostru câine a fost Laica, mama lui Ursu, o cățelușă care, într-o zi, a rupt lanțul și, fugind de acasă, a fost călcată de o mașină pe o stradă din vecinătate. Ceva reminiscențe în memorie mi-au rămas, numele mi-l amintesc, nu și cum arăta această cățelușă care a sfârșit atât de tragic. Fiind mama câinelui pe care încă îl mai țin minte, poate de acolo am făcut legătura că va face și Ursu pui, nu mai știu...
Într-o zi, un prieten de-al tatei și vecin cu noi, l-a rugat dacă poate să țină un pui de cățel până a doua zi, când va veni să-l ia. Uaaaau, mai trebuie să vă descriu bucuria noastră, a mea și-a lui frate-meu? I-am făcut un culcuș în camera noastră, un fel de cort din pături, i-am dat de mîncare, l-am răsfățat (de scos afară să-și facă treburile, nu țin minte s-o fi făcut vreunul dintre noi, poate tata), sperând din tot sufletul, ca vecinul nostru, a doua zi, să uite de cățel și să ne rămână nouă. Mama era pe după-masă, venind acasă doar după zece seara, când noi eram în culmea fericirii, rugând-o amândoi, într-un glas, să ne lase să păstrăm cățelul. Tata a liniștit-o că e doar ceva temporar, până a doua zi. Ceea ce s-a și întâmplat, ce-i drept, căci vecinul a venit și și-a luat cățelul, spre dezamăgirea noastră.
Apoi l-am avut pe Picky, un „șoricar” adus de tata de la serviciu, pe când era doar o mogâldeață roșcată. A ajuns și el, săracul, tot în lanț, cu o cușcă în curte, lângă garaj. Dar l-am răsfățat cât am putut de mult, deși omorâse o găină de-a lui unchiu-meu, care îndrăznise să se plimbe prin perimetrul lui. Nu l-am învinovățit niciodată pentru asta... nu era vina lui, el nu era liber prin curte, să facă tot ce i-ar fi trecut prin cap; se putea întinde doar cât era lungimea lanțului, cam un metru și jumătate, de ce se plimbase găina taman pe-acolo?
Pe când eram în generală, voiam o pisică, atâta m-am rugat de mama să-mi dea voie să am una c-am s-o îngrijesc, o să-i dau de mâncare, o să curăț după ea… Chiar vorbisem cu o mătușă de la țară, „să-mi facă rost” de un pui. N-a mai fost nevoie, căci într-o zi am găsit unul; tocmai intrase în curte și stătea, săracul, lipit de gard, de frica lui Picky, care „certa” intrusul pe limba lui. L-am dus în casă, fericită nevoie mare și, după multe rugăminți către mama, am avut grijă de el... și când avea chef și când n-avea... Săracul pui, nici nu mai țin minte ce-i dădeam de mâncare, căci nu existau, pe atunci, „variante moderne” ca în ziua de azi, vă dați seama, nu tu bobițe, nu tu mâncare la conservă... Nu știam nici de nisip, nici de litieră, așa că trebuia să curăț după el cam pe unde-l apuca, ba se mai întâmpla să-i fie rău… Oricum, scăparea lui (probabil) a fost când am plecat în vacanța de vară într-o tabără școlară și, pe când m-am întors, mama mi-a zis că, într-o zi, fiind furtună, s-a speriat și a fugit…
Următorul câine (Picky nu mai era de ceva vreme) a fost Geto, un „vizsla” unguresc, destul de în vârstă care, printr-o anumită împrejurare, ajunsese la noi în curte și se făcuse foarte bun prieten cu tata. Era tot roșcat, cu coada tăiată, un câine de vânătoare cu părul scurt, foarte inteligent. Apropiindu-se iarna și nesuportând frigul, dormea pe trepte, zgribulit, la intrarea în casa alor mei; ne-am atașat de el, dar ultimul cuvânt îl avea, desigur, mama care, cu timpul, a devenit mai „maleabilă” în privința unui câine în casă; așa a ajuns Geto să fie câinele nostru. Făcându-se din ce în ce mai frig, Geto a ajuns de pe trepte în hol, apoi în prima cameră și, de acolo, în pat cu tata. Pot să spun și acum, după mai bine de 25 de ani de-atunci, că n-am văzut iubire mai mare între un om și un câine, cum exista între tata și Geto, cu toate că acum am matracucile pe care le consider „membri de familie cu drepturi depline”. Geto dormea în prima cameră până pleca mama la serviciu. De cum ieșea pe ușă, Geto se muta în pat, lângă tata. Parcă știa că mama e mai strictă și „acționa” doar când nu era ea de față. Dacă tata dormea în bucătărie, Geto se îngrămădea lângă el pe canapea, dormindu-i pe piept. Pentru că tata avea probleme cardiace, după ce adormea, încercam să-l dăm jos de pe el, să nu-l apese, ne gândeam noi, și să-i facă, astfel, rău; dar Geto se opunea energic, chiar mârâind la noi. N-aveam ce face, așa că cedam în favoarea lui.
Pentru că dormea cu el, tata era cel care-l scotea afară noaptea pe Geto să-și facă nevoile. Era foarte curat, nu făcea în casă, ci se cerea să iasă. Așa că noapte de noapte, tata stătea la ușă, așteptându-l, căci lui Geto îi era frică să nu-l închizi afară și să uiți de el.
Într-o dimineață, în bucătărie rămăseseră pe masă, într-o farfurie, niște chiftele. Mama se pregătea să meargă la serviciu, tata era în cameră. După ce mama a „părăsit” domiciliul, Geto, atras probabil de miros, s-a mutat din cameră de lângă tata în bucătărie, bineînțeles, nu pentru mult timp. Mama uitând să-și ia umbrela, s-a întors după ea și intră în bucătărie tocmai când Geto era pe pat în șezut cu o chiftea în gură. Săracu’ de el, stană de piatră s-a făcut, stătea cu chifteaua în gură și nu știa ce să facă: s-o lepede din gură sau s-o mestece? Și când mama, amuzată, i-a spus: „acuma, dacă tot ai luat-o, mănânc-o...” Geto s-a relaxat, punându-se pe mestecat. Și acum, după atâția ani, îmi amintesc cum ne-a povestit mama faza.
După ce ne-am căsătorit și ne-am mutat la casa noastră, l-am luat și pe Geto cu noi, părăsindu-ne, fără voia lui, în aprilie 2001. Ne-a lăsat un gol în suflet, cu toate că o aveam deja pe Mira, cățelușa mioritic pe care și el o cunoscuse. Dar aceasta este, deja, o altă poveste...
Nu e ceva neobișnuit să rămâi cu gâtul înțepenit, multe persoane cred că au întâmpinat astfel de probleme, măcar o dată în viață. Și iacătă că, într-o dimineață mohorâtă de primăvară timpurie din anii trecuți, nu știu cum dorm, în ce poziție ciudată, că mă trezesc cu gâtul înțepenit. Adică, de fiecare dată când încercam să-mi mișc capul, mă fulgera o durere ascuțită ce, parcă, mă paraliza. Vai de mine… ce-o fi asta? M-am îmbrăcat cu greu, încercând, fără succes, să mă grăbesc, căci trebuia să ajung la serviciu, să deschid magazinul (lucram la un magazin cu vopsele și tot felul de accesorii pentru zugrăvit, preluasem gestiunea după ce Luci a fost încorporat în armată). Mama se pregătea și ea să plece, dar se vedea că e îngrijorată, văzându-mă cum mă chinui cu hainele. După ce, într-un târziu, reușesc să mă îmbrac, o iau spre magazin, privind mereu spre dreapta, căci numai în acea poziție părea că gâtul meu poate sta pe umeri fără dureri. Deschid magazinul și mă gândesc ce bine-ar fi să nu am prea mulți clienți în ziua respectivă, având în vedere „înțepeneala” mea… Privesc din magazin oamenii de pe stradă, grăbiți spre locurile lor de muncă, spre treburile pe care le aveau de rezolvat în ziua respectivă, cum își țin capul ridicat, mișcându-l în dreapta și-n stânga, cu o ușurință de invidiat, făcându-mă să afirm niște „profunzimi” care nici nu mi-ar fi trecut prin cap, de n-aș fi avut problema cu care mă confruntam. „Ce mare minune și gâtul ăsta… Și ce mare nenorocire când are vreo problemă… ” îmi spuneam, masându-mi partea dureroasă și încercând să-mi mișc capul. Dar, chiar ca o nenorocire simțeam de fiecare dată când încercam asta, căci un junghi puternic mă țintuia locului, trecându-mi cheful de a mai testa cele mai simple și elementare mișcări pe care le facem, de obicei, automat, fără să le mai băgăm de seamă.
Însă... de ce-mi era frică, n-am scăpat. Căci, taman în ziua aia, parcă intră mai multe persoane în magazin, cu gând să se intereseze de produsele pentru zugrăvit, cu lux de amănunte, cu dorința de a le arăta și explica totul despre ele și calitățile lor. Așa că… ce să fac, mă aplec, ridic găleți cu mărci diferite, sticluțe cu coloranți în funcție de doleanțe, pensule, bidinele, role din diferite materiale și de diferite mărimi și turui ca o bandă de magnetofon… Dar... totul din profil, cu gâtul înțepenit spre dreapta, masându-mă când simțeam câte un junghi puternic care îmi electrocuta partea dureroasă a gâtului… Dacă m-ai fi văzut, ai fi zis că sunt un roboțel cu mișcări teleghidate. Câte un client mai empatic, mă întreba, zâmbind cu bunăvoință: „Ce-ați pățit? Ați dormit sucit?”, neuitând să-mi dea și indicații, niscaiva „leacuri băbești” ce să fac, cu ce alifie le-a trecut lor când s-au confruntat cu așa ceva. Ascult și eu, plină de bunăvoință și, neavând ce altceva să fac, dau din cap („Aaaaau!, nu te mai mișca, fă, deșteapto!”, urlam eu în gând către mine însămi, cu zâmbetul înghețat pe chip)… Ah, un adevărat coșmar a fost, întreaga zi...
După-masă, terminată fizic de efortul de a-mi „ține capul pe umeri”, vorba aia, mă pregătesc să închid magazinul… Ies afară să bag tăbliile cu reclame înăuntru când, aruncându-mi ochii pe stradă, numai ce văd, venind după mine, dintr-o parte tati (care venea de acasă) și, din alta, mami (care venea direct de la serviciu). Știind că nu-mi era bine, încă de dimineață, și unul, și altul, dragii mei părinți au venit să mă ducă acasă. Și uite-așa, pentru prima și ultima dată în viață, am plecat în acea zi de la serviciu, cu gâtul încă înțepenit, dar cu o bucurie imensă în suflet, încadrată de-o parte și de alta, asemenea unui tablou, de ființele cele mai dragi mie, mama și tata...
M-am urcat în trenul vieții
Dintr-o gară mai retrasă
Să-i dau aripi tinereții
Spre o lume mai frumoasă!
Așteptam grăbit să vină
Trenul meu accelerat
Dar nu știu din ce pricină
N-a oprit, nu m-a luat!
Pe un scârțâit de șine
A venit într-un târziu
Personalul pentru mine
Oare-aveam bilet?... Nu știu!
Am urcat la clasa a doua
Fuga-n ultimul vagon,
Pe palme luasem roua
Florilor de pe peron!
Am trecut prin multe gări,
Călători urcau mereu
Unii cu brațe de flori,
Alții cu bagaj mai greu!
Unii coborau în grabă
Ajunși unde și-au dorit,
Alții fără nicio treabă
Se plimbau necontenit!
Eu cu roua de pe palme
M-am spălat un pic pe față,
M-am rugat atunci... o, Doamne,
Ai grija de a mea viață!
Și-a avut grijă de mine
Așa cum eu l-am rugat,
Chiar cu scârțâit de șine
Dumnezeu nu m-a lăsat!
M-a purtat prin locuri multe
Și prin gări ce m-au durut,
Dar mi-a pus senin pe frunte
Și din tren n-am coborât!
Încă mai sunt călător
În trenul meu personal
Și-mi port sufletul cu dor
Unduind pe-al vieții val!
Câte gări mai am în față
Încă nu știu să vă spun,
Atât știu, mi-e drag de viață,
Ce-i frumos din ea adun!
Și scriu totul într-o carte
Până nu e prea târziu
Când va fi ultima parte,
Nu pot să vă spun. Nu știu!
Ca să nu ne mai fure papucii de casă, să nu mai ne lase fără ciorapi și să nu ne mai ronțăie degetele de la picioare (oo, și ce-i mai place să facă asta!), Luci a cumpărat pentru mezinul matracuc niște recompense deosebite, mai exact niște oase din piele de vită. Adică, din acelea din care tot rozi pe ele și pare că nu se mai termină, rămânând, până la urmă, o chestie moale și maleabilă ca guma de mestecat. Luase și mai demult așa ceva pentru Flutur și Capucino și chiar îs utile dacă vrei ca matracucile să aibă ocupație o bună bucată de vreme.
Deci, într-o zi, pe când Codruț părea dispus să ne lase fără degetele de la picioare, îl cheamă Luci în cameră și îi dă o astfel de recompensă. Mezinul, foarte fericit, o înhață și… țuști! cu ea, căutându-și locul potrivit pentru o astfel de îndeletnicire. Ca să nu se iște și vreun război „inter-ierarhic”, îi dă una și matracucului senior. Însă Capucino nu are, Luci luând doar două, de încercare, cică. Dar, după ce s-a plictisi vreunul de la atâta ros, va continua matracuca. Și, îi lăsăm să „muncească”... La un moment dat, Luci, trecând pe lângă Codruț, numa’ ce îl aude că mârâie la el. Se oprește, se apleacă și dă să-l mângâie. Mezinul… haț! vrea să-l muște. „No, că nu-i a bună!” ne gândim noi. Cu toți patrupezii pe care i-am avut și înainte, am lucrat la „lecția” asta, adică dacă le dăm ceva, să putem să și luăm înapoi, să ne apropiem de ei în timp ce mănâncă, fără frica de a ne mușca. Putem, de exemplu, să ne băgăm mâna în vasul fiecăruia dintre ei, să luăm mâncare de la unul și să îi dăm la altul, că așa i-am obișnuit de mici. Deci, musai să corectăm și comportamentul de acum, al mezinului. Luci se lasă pe vine, fără să bage în seamă mârâiala nervoasă, îi smucește recompensa, i-o dă înapoi, iar i-o ia, iar i-o dă, să se obișnuiască și să știe, în același timp, că, dacă îi dăm ceva, avem voie și să revendicăm ceea ce i-am dat. Mă aplec și eu și fac la fel, spunându-i: „Eu ți-o dau!” (și i-o dau înapoi), „Eu ți-o iau!” (ceea ce și fac). Matracucul pare să înțeleagă, în cele din urmă, căci nici n-a fost nevoie de lecții suplimentare și, din acea zi, putem să-l mângâiem pe cap, în timp ce stă cu osul în gură, să i-l luăm, căci știe că tot noi i-l dăm înapoi.
În timp ce ne vedem, în continuare, de ale noastre, a fost nevoie doar de o clipă de neatenție din partea mezinului, ca osul să-i fie revendicat de Flutur, pe al lui punând stăpânire Capucino. Și, iată-l pe Codruț fără „obiectul muncii” plângându-se la… cine altcineva, decât la noi? încercând să „sustragă”, de la actualii posesori, vreuna din recompense. N-a reușit decât să iște un scandal monstru la fiecare încercare, totul terminându-se cu confiscarea mult-râvnitelor oase.
Ca să nu se mai întâmple să rămână vreun matracuc fără „lucru manual”, Luci a mai cumpărat un os, având, astfel, cu toții, ocupație. Dar, după ce au primit recompensa, nu prea știm ce-i în mintea mezinului (putem doar să bănuim), că acesta, cu osul în gură, se jeluiește de mama focului, căutînd un loc unde să și-l roadă, fără frica de a-i fi sustras. Și, plângând în continuare, cu toate încercările noastre de a-l liniști, cu osul în gură, ne dă târcoale, încercând, pur și simplu, să ne escaladeze, să se urce pe noi ca pe vârful unui munte, de unde să privească triumfător „mulțimea de rând”, patrupezi și bipezi, deopotrivă… N-a reușit decât să ne enerveze, căci cum să recționezi altfel, când stai liniștit la televizor sau citești o carte interesantă și te trezești, dintr-o dată, cu un ditamai os de piele în bot, băgându-ți-l în față și încercând treizeci și ceva de kilograme „plângăcioase” să ți se urce în cap, la propriu? După câteva admonestări mai serioase, mezinul își găsește loc, aproape de Flutur și-și lasă jos prețioasa recomensă. Dar, văzându-l pe senior cu ce poftă se înfruptă, i se pare că osul lui e mai bun, așa că încet-încet, se apropie mai tare de el, urmărindu-l cu atenție. Degeaba se enervează Flutur și-l „ceartă” de mama focului, mezinul, impasibil, rămâne nemișcat, ferindu-și fața. Apoi, asemenea unui animal de pradă, se apropie din ce în ce mai mult. Noi uităm de cartea începută și de documentarul de la TV, căci pare că urmărim un film interesant. Ajungând lângă matracuc, așteaptă răbdător până când seniorul își trage sufletul, întinde, încet-încet laba, și-i fură osul direct de sub nas. Triumfător, mezinul, cu osul lui Flutur în gură, se retrage fericit sub masă, în cutia acesteia și se pune pe ros. Seniorul nu e foarte afectat, căci ia osul ce fusese al mezinului și-și continuă „treaba”. „Cum? Flutur mi-a luat osul meu?” pare să se mire Codruț. „Asta nu poate să rămână așa!” decide el, ieșind grăbit, din masă, lăsându-și osul pe care se chinuise atâta să-l sustragă și se pune din nou, la pândă…
Și uite-așa, niciun os nu rămâne al aceluiași posesor, fiind ros, de fiecare matracuc pe rând, de nici nu mai știi cine ajunge să-l termine...
noi
Pe noi chiar ne interesează ceea ce are de spus.
Suntem doar noi între noi, așa că putem vorbi deschis.
Păduri ca la noi acasă n-am văzut la nimeni.
Nu toate hainele noi sunt și de calitate.
Cărțile noi pe care le-a cumpărat recent le va face cadou.
n-oi
N-oi spune nimănui ceea ce tocmai am aflat.
Doar n-oi aștepta la infinit răspunsul lui...
În privința asta n-oi minți niciodată.
Da, n-oi avea altă treabă decât să mă iau după el...
Să știe toți că n-oi admite să fiu contrazis de nimeni.
Prima dată când am auzit de „Zilele Babelor” a fost cu mulți ani în urmă, de la bunica, pe când își exprima curiozitatea referitor la „baba” pe care și-o alesese în acel an: „No, chiar vreau să văd cum a fi ziua de „baba” pe care mi-am ales-o!” Căci, după cum am aflat ulterior, primele nouă zile ale lunii martie sunt numite „babe” în credința populară și exista obiceiul ca fiecare om să își aleagă una dintre aceste zile, deci, o „babă” și, în funcție de cum va fi vremea în ziua respectivă, așa îi va merge în acel an. Nu am crescut cu această tradiție, poate dacă am fi locuit la țară, nu la oraș. Bine, citisem de Baba Dochia și de cele 9 cojoace de care s-a descotorosit în drumul ei spre munte cu oile, crezând că venise primăvara, ajungând, în cele din urmă, să înghețe de frig; ce nu știam, însă, era că există o legătură între ea și aceste „Zile ale Babelor” de care am auzit prima dată de la bunica, căci ele mai sunt numite și „Zilele Babei Dochia”.
Mult a mai trebuit să curgă pe „apa sâmbetei” (bine, și pe ale celorlalte zile ale săptămânii) până să mă „lovesc” din nou de aceste „babe”. Eram în facultate, afară o zi superbă de început de martie și o colegă îmi spune asa, printre altele: „Ce faină „babă” mi-am ales! Înseamnă că așa o să-mi meargă tot anul!” Eu, fire visătoare, încep să-mi imaginez bucuria de a-mi fi ales o „babă” mișto, întocmai ca a colegei mele, care să-mi dăruiască o zi superbă și… normal, un an pe măsură... Dar, vezi tu, că, cică, „baba” ți-o alegi înainte de începutul lui martie, nu așa… care crezi tu că e mai frumoasă, că aia nu mai e alegere, adică, mai bine zis, cum ți-o fi norocul. Și se duse și anul ăla fără o „babă” a mea, gândindu-mă că, anul care vine, mă trezesc și eu mai din timp, dacă vreau să iau parte la tradiție. Dar, an de an, pe când să vină vremea să-mi aleg și eu o „babă” preferată, mă tot codesc și dau din colț în colț... Căci, la cât sunt eu de „norocoasă”, sigur pe când ar veni rândul „babei” mele, s-ar lăsa cu viscol și zăpadă, cu îngheț mult sub zero grade, totul ducându-se de râpă... Și atunci, de ce să fiu eu consecința meteorologică ghinionistă a întregii naturi, doar pentru că am vrut neapărat să am și eu o „babă”? Acestea fiind zise, eram chiar mulțumită de decizia de a rămâne deoparte, dacă asta însemna ca „veșmintele” primăverii să rămână în siguranță.
Și totul a fost bine și frumos până acum doi-trei ani, când am aflat ceva ce m-a șocat, de-a dreptul. Eram iar în timpul „Zilelor Babelor”, tocmai vorbeam cu o cunoștință care își exprima bucuria unei „babe” minunate care, normal, îi va aduce un an asemenea. Și, mă întreabă, printre altele, de „baba” mea. Eu îi răspund că nu am, că, dacă cumva tocmai „baba” pe care mi-aș alege-o, s-ar dovedi a fi o cotoroanță slută și zgârcită care aduce vreme rea? Și, având în vedere ultimii ani, se pare că, și fără vreo „babă” la orizont, nu au fost tocmai cei mai minunați… „Păi, toată lumea are o ,,babă", cum adică tu nu ai?” mă întreabă, contrariată, cunoștința în cauză. „Nu e musai să ți-o alegi tu, că doar o ai deja, e ziua ta de naștere…” Iar eu, fericită, îi argumentez: „Chiar nu am! Vezi tu, m-am născut pe 24 și, având în vedere că sunt doar nouă babe…” Dar, nu mă lasă să continui, căci mă lămurește cum e cu „babele” în această situație: „Doi plus patru fac șase, deci „baba” ta e a șasea din cele nouă…” Rămân mută de uimire… carevasăzică, în toți acești ani, am avut o „babă” și eu nici n-am știut?…
Nu mai țin minte anii trecuți cât de mișto a fost „baba” mea, a șasea din rândul celor nouă. Dar anul acesta, am fost hotărâtă să verific. Deci, după cinci zile minunate de primăvară, cu timp frumos (sau destul de frumos) și temperaturi de până la douăzeci de grade, ieri, după cum mă așteptam, de altfel, „baba” mea n-a fost chiar „cea mai cea” (deh! parcă v-am zis eu ceva referitor la asta…) Dar, ca să văd ,,partea plină a paharului", n-a fost nici îngheț, nici viscol, nici zăpadă… Dimineață a fost nițel soare, pe la amiază s-a cam înnorat, fiind vreo 15 grade, iar după-masă a picurat. Înainte cu vreo 15 minute de miezul nopții s-a pus mai serios pe plouat: „Niii, mă, că „baba” mea își cam face de cap!” Dar, acuma, sincer, n-a fost chiar așa de rău! Și, dacă, așa îți va fi anul, după cum îți este „baba”, eu sunt mulțumită, căci, va fi și soare, și nori, și nițică ploaie, deci, de toate, așa cum este și în viață, și bine, și mai puțin bine…
După cum se știe deja, că așa se întâmplă de când lumea, la fiecare trei luni are loc câte un bal aniversar în care se sărbătorește noul anotimp. Fiecare încearcă să impresioneze, să lase o amintire de neuitat în ochii celorlalți invitați și nu numai. Având în vedere marele succes pe care l-a avut Toamna cu balul de anul trecut despre care încă se vorbește și-n ziua de azi (căci despre cel din Iarnă, nimeni nu-și mai amintește), Primăvara vrea să facă și ea senzație. Știe că va fi destul de greu s-o egaleze pe surata ei, Toamna, dar are un as în mânecă, as cu care niciodată n-a dat greș: bucuria unui nou început. Mai știe, de asemenea, că un astfel de bal are nevoie de pregătiri încă din vreme, căci fiecare invitat de la bal trebuie să... strălucească, nu altceva. Pentru asta, copacii, florile, toți cei care vor participa, au nevoie de veșminte noi, minunate, adecvate unui astfel de eveniment, ba chiar și de un „hair-stilist”, căci prezența fiecăruia trebuie să fie impecabilă, ba, mai mult, să stârnească aplauze.
Deci, cu vreo zece zile înainte ca luna ianuarie să se sfârșească, Primăvara o roagă pe surata ei, Iarna, să-i dea voie să-și trimită solii în cele patru zări pentru a vesti marele eveniment care va avea loc, ca invitații să aibă timp să se pregătească. Iarna însă, nici n-a vrut să audă, nu și nu, adică cum? Balul din Toamnă s-a terminat mult mai târziu decât ar fi trebuit, silind-o pe biata Iarnă să întârzie, acuma și Primăvara vrea să-i ia din drepturi? Anul trecut, la fel s-a întâmplat, ba, dacă-și aduce bine aminte, chiar mai repede, de Bobotează... Sunt doar patru surori și fiecare are dreptul la trei luni, deci să facă bine să-și respecte termenul stabilit din moși-strămoși. Și taman atunci, de supărare, a pornit Iarna niște zăpadă și niște zile și nopți geroase (că doar era luna lui Gerar, nu?), încât Primăvara, n-a fost chip să-și trimită vestitorii...
Pe la începutul lunii februarie, pe când părea că surata ei parcă s-a mai îmbunat, gingașii, dar temerarii ghiocei, încep să-și ducă la îndeplinire importanta misiune. Mai întâi timid, își scot căpșorul din zăpadă să vadă ce și cum, apoi, din ce în ce mai siguri pe ei, își înalță trupușorul lor și dau vestea pentru care au fost trimiși. Aceasta se răspândește cu repeziciune, de la marginile pădurii până în parcuri și grădini, toți primind-o cu nespusă bucurie, ducând-o mai departe și mai departe, cu fiecare zi care trece și-i apropie tot mai mult de prima lună a Primăverii. Din adâncul pământului se aude un tumult năvalnic, clocotitor, dătător de viață, care crește din zi în zi, cuprinzând copaci, iarbă, flori, natura întreagă... Bucuria nu mai are granițe, dă pe dinafară, copacii nu-și mai încap în scoarță, pe brațele lor, mai vânjoase ori mai fragile, coaja plesnește, ivindu-se prețioșii muguri, ca niște răni sângerânde. Oare ce simt, îi doare această (re)naștere? Nu au timp să se gândească la asta, căci sunt prea fericiți… Oricum, datorită lor, în ajunul balului, ei se vor îmbrăca în veșminte minunate, țesute în frișcă, popcorn și bezele cu aromă de căpșuni, tufele fiind și ele dantelate cu vanilie, șofran și scorțișoară...
Deja numai despre asta se vorbește, în orice parte ai întoarce capul. Lușcuțele, brândușele se ivesc și ele, așteptându-le răbdătoare și pe suratele lor, narcise, zambile, lalele, să se bucure împreună. Gureșele vrăbii deja își expun, cu lux de amănunte, veșmintele pe care le vor purta la bal. Un zumzet neîntrerupt, al harnicelor albine și al altor gâze, acompaniază ciripitul păsărilor care au dat startul la repetiții. Chiar și un fluture, venit nimeni nu știe de pe unde, îmbătat de razele călduțe ale soarelui și de minunatele flori, zboară zglobiu, vesel și el din cale-afară…
Ghioceii, obosiți de frigul îndurat încă din primele zile ale lui Făurar și de greaua misiune pe care au avut-o de îndeplinit, dau semne de oboseală. Cu toate acestea, fericirea încă se poate citi pe fața lor imaculată, căci vestitorii Primăverii și-au îndeplinit menirea: natura întreagă se pregătește de bal...
Într-o grădină,
Lâng-o tulpină
Zării o floare ca o lumină.
S-o tai, să strică!
S-o las mi-e frică
Că vine altul și mi-o ridică.
Nil
Croaziera pe Nil a fost minunată.
Se spune că fluviul Nil este primul ca lungime din întreaga lume.
Nil este un substantiv propriu.
Crocodilul de Nil face parte din fauna acestui fluviu.
ni-l
Sunt sigură că nu ni-l dă și nouă.
Ni-l arătă pe cel mai frumos.
Dacă imobilul e al lui, nu ni-l mai trebuie.
Ni-l dădu pe cel care consideră că-l merităm.
Iubesc toate florile, din fiecare anotimp… De cum se ivesc dragile de primule și ghiocei, primăvara, până la ultimile cârciumărese sau margarete galbene, la sfârșit de toamnă. Nici iarna nu scapă nevizitată în balconul nostru, de florile jupânului trandafir Japonezu’ sau ale Cactusului de Crăciun care, așa cum reiese din nume, înflorește taman în preajma acestei frumoase sărbători. Nu mai spun de Crinul Păcii ori Lacrimile Reginei care și ele înfloresc în aceeași perioadă, doar că, până de curând, nu știam denumirea lor. Astfel, nu pot să spun că aveam o floare preferată, una și numai una, deși pentru buchetul de mireasă, când am fost întrebată, am spus fără să ezit: „Vreau gherbere”. De unde și până unde? Erau florile preferate ale mamei, cum altfel?
Când m-am mutat la casa mea, am găsit în grădină niște trandafiri galbeni și roz, plantați de cei ce locuiseră acolo înaintea noastră. Nu m-au impresionat în mod deosebit, deși erau mari și frumoși. Dar noi ne mutaserăm toamna, nu erau în perioada de glorie a înfloririi, doar ici și colo câte unul mai îndrăznea să-și etaleze frumusețea. Cum de, totuși, „nu m-au dat pe spate”, metaforic vorbind? În primul rând, pentru că erau… țepoși… Eeei, și de câte ori nu m-au zgâriat când am încercat să-i „coafez”… numai mâinile și brațele mele știu asta… Dar, încet-încet, am început să-i îndrăgesc, cu tot cu spinii lor din dotare. Ba, i-am mai văzut și pe cei portocalii ai vecinului și… gata, am vrut și eu. Oo, de câte ori nu am primit de la dragul nostru vecin tije cu flori aproape trecute, poate-poate se vor prinde și în grădina mea. Și, atâta am încercat, cu sticle de plastic deasupra, până când am reușit să am și eu propriul meu trandafir portocaliu. Mamă, când se puneau cu toții pe înflorit, erau o minune… cu petalele lor ca de catifea, cu parfumul lor fin (pe atunci, eram bine-mersi cu simțul olfactiv)… Cum să nu-i îndrăgești? Dar, aveam doar aceste trei culori, n-ar fi fost fain să am și roșii, și albi și… altfel? Având mintea plină, nu de „pitici”, ci de trandafiri, am cumpărat de la o sărbătoare a toamnei, doi butași, unul alb și unul roșu, cică. În primăvară, deja se prinseseră și în vară am avut primii trandafiri înfloriți; dar… nu semănau deloc cu trandafirii pozați de pe ambalaj, ci erau mici, cu florile simple, rozalii, deja începuseră să se… lungească. Ei, na! să mai ai încredere în ce cumperi…
La o zi de naștere, tot acum mulți ani, colegele de serviciu mi-au dat bani să-mi cumpăr ce-mi doresc și, normal, am vrut să-mi iau ceva deosebit care să-mi amintească de ele, oprindu-mă tot la… trandafiri. Asta e, când ai o fixație, mergi cu ea cât te țin buzunarele sau, dacă, totuși, te țin, până îți zici de bună voie și nesilit de nimeni: „gata, suficient, ajunge!” De data asta, am mers la piață, m-am gândit că florăresele sigur știu ce anume vând din propria grădină. Am cumpărat trei trandafiri albi, după îndelungi asigurări că da, sigur-sigur, toate cele trei rădăcini de trandafiri vor face niște flori albe, superbe. Mai e nevoie să vă spun că nici măcar unul nu a fost alb? Ne-am pricopsit cu unul galben (din care mai aveam), unul crem și unul… roșu… Tot a fost bine, nu-mi dorisem și roșu? Uite că mi s-a îndeplinit dorința! Și cel crem… era superb, recunosc!
A venit vremea să ne facem noua casă și toate florile le-am îngrămădit în spatele grădinii până la finalizarea construcției. După alți câțiva ani, în care am pierdut câteva flori importante, printre care și lalelele negre, și trandafirul crem de care eram atât de mândră, am mutat ce a mai rămas în grădina din fața casei, unde stau îngrămădite, aproape unele peste altele, lalele, zambile, narcise, ghiocei, primule, crini, bujori, iriși, trandafiri, aster (pitice, albastre), margarete, lăcrămioare, plus mălinul de lângă gard. Ei, mai cată un loc liber să mai pui ceva în grădină!
Și totuși, tot aici, mi-a adus bunica de la sora ei niște trandafiri pe care i-am pus sub sticle de plastic, așa cum știam. Nu s-au prins majoritatea dintre ei, motiv pentru care criticile bunicii cum că „nu știu să pun trandafiri” mi-au cam șifonat orgoliul propriu. Dar, recunosc, avea și ea dreptate, ce să zic… căci doar doi trandafiri au supraviețuit, crescând mari și frumoși, cu o nuanță deosebită de portocaliu.
Pe lângă celelalte flori pe care le iubesc și pe care le pozez în fiecare anotimp de „en-șpe” ori, căci de fiecare dată înfloresc altfel (sau așa mi se pare mie), un loc aparte îl ocupă și trandafirii mei din frumoasa și îngrămădita mea grădină… Dar, cu toată îngrămădeala, tot voi găsi un loc și pentru un trandafir alb. Prea mi-l doresc de multă vreme...
Sunt zile în care nu-mi mai recunosc propriile matracuci... Adică, musai să specific că este vorba doar de Codruț și Capucino, nu și de bietul meu Flutur, care se mișcă din ce în ce mai greu în ultimul timp și caută mai mult canapeaua și… liniștea… Și unde s-o găsească, dacă pe celelalte matracuci zici că le apucă strechea? Ce taifun, ce uragan… alea-s mici copii pe lângă nebunelile pe care le apucă de obicei în casă, că... na! afară ar fi prea simplu. Măcar de-ar avea spațiu unde să se desfășoare dar… nu prea e unde. Asta, însă, nu le împiedică s-o ia în pas alergător din bucătărie în cameră, cocoțându-se pe canapea, unde se opresc câteva minute, timp în care se prind de câte-o lăbuță, de coadă, de urechi, deținând supremația când unul, când celălalt, cu mârâieli din ambele părți (căci Capucino a fost o profesoară de excepție, învățându-l aproape tot ce știe). Apoi, o zbughesc în goana mare, dărâmând orice obstacole le-ar ține calea, înapoi în bucătărie, urmărindu-se pe după masă, unde mai fac câteva ture, după care iar se trântesc și se luptă „pe viață și pe moarte”… Asta până mă enervez, ori eu (care strig și le deschid „elegant” ușa de la intrare, cu specificația clară că jocuri de astea să le întreprindă afară), ori Flutur care îi latră, încercând să-i potolească. Ce să mai spun... dacă nimerești la noi într-un astfel de moment, zici că ești la casa de nebuni...
Și era taman una dintre acele zile în care, după ce matracucile s-au alergat una pe cealaltă, cu vocea lui Flutur după ele, încercând în zadar să le liniștească, casa arăta ca după cutremur: jucării împrăștiate peste tot, pernele decorative aruncate pe jos, păturica albastră și prosopul mezinului întinse din cameră până în bucătărie, căci degeaba i le împătur și i le pun, aranjate frumos, sub trepte, ele dispar rapid, ajungând din nou, în cutia cu jucării… Eh, ce să mai zic, greu cu „copiii”…
După ce expediez „bateriile Duracell” afară, încep să strâng și să fac puțină ordine. Scutur pernele și le așez înapoi pe pat, iau jucăriile și le pun în cutie și, printre toate lucrurile împrăștiate pe jos, în cameră, găsesc și… telecomanda de la televizor. Chiar mă întreb cum o fi ajuns acolo, căci n-o mai punem pe canapea de când a dat Codruț de ea și a început s-o capseze (încă se mai văd urmele). O iau, o pun pe masă și termin curățenia. În curând, casa e gata, fiind „lună și bec” de curată, moment în care și eu sunt „terminată” de oboseală. Odihnindu-mă în balansoarul meu, iau telecomanda de pe masă, să văd ce mai e pe la televizor (nu la vreun program de știri, căci voiam să mă relaxez, nu să mă apuce groaza). Dar… pe orice buton aș apăsa, aparatul se încăpățânează să rămână mut. „Ei, na! că iar nu merge telecomanda!” îmi zic în gând și, punând telecomanda înapoi pe marginea mesei, iau o carte și încep să citesc.
Spre seară, ajunge și Luci de la serviciu. Îl anunț că iar s-a stricat telecomanda. „Dar unde era? A ajuns Codruț la ea?” mă întreabă. Recunosc că, după „nebuneala” care a avut loc, am găsit-o pe jos. Nu-i spun că s-ar putea ca eu s-o fi uitat la îndemâna mezinului, cum s-a mai întâmplat. „Iar s-o fi dezlipit vreun fir și trebuie să-l lipesc…” își spune ca pentru el. Până ar fi avut timp să repare telecomanda stricată, ne uităm la televizor deschizând și închizând aparatul și schimbând canalele de la butoanele lui din spate. Dar era tare dificil, căci televizorul nu are inclusă comanda de a pune programele cele mai vizionate de noi într-o anumită ordine, ci aleatoriu. Așa că de la 15 la 150, de exemplu, tot stăteai lângă aparat, butonând în sus sau în jos, după preferință. Trec câteva zile în care ne „chinuim” așa, până când îl văd pe Luci că folosește telecomanda care… funcționează. Cu ochii mari de uimire, îl întreb: „Uau, ai reparat telecomanda?” „Nu, ci pur și simplu, o folosesc pe cea corectă... Tu știi că noi am încercat în zilele astea să deschidem televizorul cu telecomanda de la aparatul din bucătărie?” îmi zice, arătându-mi cele două telecomenzi. Și se apucă să-mi îmi explice cum găsise cealaltă telecomandă, tot pe masă, dar undeva prin spatele laptopului.
Și uite-așa ne făcuse Codruț, de botul căruia, în ultimul timp, se „lipesc” tot felul de lucruri (de parc-ar fi un magnet) și le mută de colo-colo, să reducem din orele de vizionare la televizor...
Ger târziu de primăvară,
Ger uitat de iarna sură
Prin zăvoiul zgribulit,
Cu omătul netopit.
Pe sub tufe de răsură,
A adus cu el aseară
Vânt din munte,
Ploi mărunte,
Grindină cât un grăunte
Și trei fulgi, așa-ntr-o doară.
A trecut pe ulicioară
Și s-a dus
Pe deal în sus,
Și pe geamuri mi-a lăsat
Fir de ferigă presat,
Flori de zahăr, stele reci
Și căsuțe de culbeci.
Și-n lumina dimineții,
Geamurile mele par
File dintr-un vechi ierbar,
Unde-ar fi presat băieții
Ierburi nalte și-nfoiate,
Albe flori înfrigurate,
Adormite-n fund de lacuri
Din răscrucea altor veacuri...
Mezinul matracuc și-a descoperit o nouă pasiune. Stați liniștiți, n-a renunțat la pasiunea lui dintâi, „sculptura”, pe care continuă să o practice cu zel și multă dăruire. Ba își aduce și de-afară tot felul de crengi și crenguțe uscate, cu sau fără frunze, pe care ni le lasă prin casă în cele mai neobișnuite locuri, să avem de ce să ne împiedicăm (de parcă n-ar fi fost de-ajuns jucăriile lui împrăștiate sau în șir indian din bucătărie până în cameră). Întrebat fiind la ce-i trebuie toate mizeriile pe care le aduce de-afară, ne răspunde cu nonșolanță, că nu-s mizerii, ci „material pentru studiu aprofundat la orele de sculptură”. Și degeaba i le scoatem noi afară sau i le punem pe foc, căci, fiind un „elev” foarte conștiincios și perseverent, își face rost de altele.
Acestea fiind spuse, pe lângă a da o nouă formă lemnului, a început să-l pasioneze cutiile. Mai mari sau mai mici, pline sau goale, rotunde, dreptunghiulare, „pătrunghiulare” sau orice altă formă geometrică, n-are importanță, cutie să fie. Totuși, s-ar putea să aibă legătură cu sculptura, prima lui pasiune, căci pare c-ar vrea să le dea și lor o formă mai interesantă. Astfel, începe de la colțuri, apoi continuă din exterior spre interior, lăsând în urma lui bucățele mai mari sau mai mici, în funcție de… mărime, căci să nu credeți cumva că le mănâncă. Asta nu pentru că n-ar fi încercat, la început, dar, a văzut el singur că nu au un gust bun. Chiar am fost atentă, de curând, să văd cum procedează cu o cutie tip cofrag de la cincisprezece ouă: urcat pe patul din cameră, să stea mai comod, și-a pus cutia între labele din față și, cu dinții, rupea bucățele pe care le scuipa apoi, începând, după cum era de așteptat, cu colțurile. Atâta doar că se plictisește cam repede de o singură cutie și-și caută alta. Și, în locul de depozitare de sub treptele mansardei, sunt o grămadă de cutii pe care nu avusesem unde să le punem în altă parte.
Prima cutie cu care și-a început „orele de abilități practice” a fost cea în care Luci îi adunase jucăriile. Acestea se înmulțiseră între timp, mai ales că găsisem și punga cu vechile jucării ale matracucilor, unele fiind aproape noi. Astfel, ca să nu ne tot împiedicăm de ele, Luci a găsit o cutie mai mărișoară, din carton, a umplut-o cu jucării și i-a pus-o sub masă în cameră. Codruț era nițel mai înalt decât cutia la vremea respectivă. Așa că a început să-i roadă colțurile. Apoi, își lua o jucărie, constata că nu e cea pe care și-o dorea, mai lua una, după care deșerta întreaga cutie și își alegea el ce anume căuta. Luci i le punea înapoi, certându-l, dar jucăriile nu stăteau în cutie mult timp, căci iar îi trebuia matracucului vreuna aflată pe fundul acesteia. Și, încet-încet, a început cutia să se „topească”: întâi i-au dispărut colțurile, apoi a început să se înjumătățească, până i-am pus-o pe foc și i-am cumpărat o cutie din plastic. Între timp, a descoperit cutiile de sub scări și s-a dat și la ele. Chiar de Crăciun își cumpărase Luci un nou aparat de tuns pe care a trebuit să-l mute în altă parte, căci și cutiei în care era ambalat, Codruț i-a dat o nouă... înfățișare. Apoi a descoperit plasa în care ținem maculatură, hârtie, cartoane... în fine, cam tot ce se poate pune pe foc. Cel mai mult îi plac dopurile de plută, pe care le face bucățele mici-mici, lăsându-mi-le, spre marea mea „bucurie”, cadou pe covoare.
Într-o zi de sărbătoare, fiind și duminică pe deasupra, Luci mersese până la un vecin. Având o durere de cap, m-am dus sus să mă întind puțin, căci dacă mă așez pe canapea, în living, mezinul, neavând răbdare să stea liniștit, se urcă pe jumătate în pat și trage de haine, de picioare, de brațe, cică… să ne jucăm și capului meu numai asta îi lipsea în acel moment. L-am lăsat singur, adică… na! cu celelalte matracuci care, fără să exagerez cu ceva, sunt cuminți din cale-afară. Am coborât doar după vreo două ore, când a venit Luci după mine, căci, având musafiri, nu mai „învingea” cu matracucile care voiau, ba înăuntru, ba afară. Mi-am salutat vecinii care erau la masă în bucătărie la „un pahar de vorbă” și m-am îndreptat spre cameră să strunesc matracucile transformate cu toatele, spre marea mea mirare, în adevărați „diavoli tasmanieni”. Și nu bine intru, că ele o și zbughesc pe lângă mine afară, lăsându-mă să mă enervez singură „în liniște”, căci... na! aveam musafiri: tot covorul era plin cu bucățele minuscule de carton, hârtie, dopuri de plută și, de parcă n-ar fi fost de-ajuns, în mijloc trona, deschisă, cu josu-n sus, „văduvită” de colțuri, bineînțeles, cutia în care fuseseră, la un moment dat, cărbuni. M-am luat cu mâinile de cap și am urlat o dată din toți rărunchii (în gând, desigur, căci altfel, vecinii musafiri m-ar fi crezut nebună, la propriu), după care, calmă, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, am adus mătura și fărașul și m-am pus să strâng. Degeaba, praful de cărbuni deșertat din cutie direct pe covor mi-a desenat, ca amintire, o pată mare, neagră, chiar în mijlocul camerei...
După acea zi, fatidică pentru bietul meu covor, în care matracucile, în frunte cu mezinul, s-au comportat ca „lovite de streche”, am restricționat cum am putut, accesul la cutii, în timp ce plasa în care ținem maculatură pentru foc, stă cuminte lângă termoșemineu, înnodată bine, încă cu două noduri, pentru mai multă siguranță. Iar mezinul matracuc, își pierde mai multe ore din zi pe afară, încercând să redecoreze curtea, cărând de colo-colo papuci de grădină, sticle de plastic, ghivece și ce mai găsește pe terasă și prezintă interes… Căci nu-i așa ușor nici să redecorezi, mai ales că ai nevoie de talent și ochi de artist, așa cum se pare că s-a născut Codruț...
La prima noastră întâlnire
Te așteptam nerăbdător,
Cu sufletul plin de iubire,
Cu inima plină de dor.
Când te-am văzut c-apari în cale,
Eu mă uitam întrebător
Și toate privirile tale
Mă îndemnau să nu mai mor.
Matracucile noastre sunt înnebunite după plimbări. Înainte, când țineam lesele lor pe dulap, numai să ne fi văzut că vrem să luăm ceva de pe el, că deja păreau că se vor urca pe pereți, de fericite ce erau. Mai ales Capucino, că ea-l activa și pe Flutur. Atunci, văzându-le atât de exaltate, ce să fi făcut... căci lesele păreau că se coboară singure de pe dulap. Flutur lua un capăt al lesei și, cu ea atârnându-i, făcea ture până la poartă și înapoi, în timp ce Capucino aproape că se urca pe ușă, la propriu, atât era de nerăbdătoare.
De ceva vreme, lesele și-au „mutat” domiciliul la etajul căsuței lor din curte, prima dată cea a lui Flutur, apoi, după crearea precedentului, și a lui Capucino. Pentru că matracucile și-au dat seama, destul de curând, că din partea mea, nu mai „pupă” ele plimbare, datorită greutății cu care mă mișc, lui Luci a început să-i fie urmărită fiecare mișcare. De cum îl vedea Cino că se încalță, începea melodia binecunoscută de dinainte de plimbare, indiferent dacă Luci era sau nu pregătit pentru așa ceva.
După ce Codruț s-a alăturat familiei noastre și matracucile ieșeau la plimbare, el neavând încă voie până termina cu vaccinurile, habar n-avea și nici nu înțelegea de ce ele începeau, uneori, să se agite și să concerteze într-un mod cu totul neobișnuit (pentru el, căci noi cunoșteam prea bine ce înseamnă asta). Le privea mirat, se agita, simțea că urmează să se întâmple ceva, dar nu știa ce anume, dacă e de bine sau nu… Oricum, stăteam amândoi în casă, căci, alfel, nu cred că ar fi avut stare, văzându-i pe ceilalți membri ai familiei, flendurându-se, în afara curții, foarte fericiți. Asta, până a avut și el voie să iasă pe stradă. Dar, prima plimbare a mezinului a fost ciudată, ca să nu spun altfel, căci părea cu nu prea știe ce trebuie să facă. S-a plimbat doar vreo două ture, mai mult tras de Luci decât din proprie inițiativă, curios de mirosuri și alte cele. „Asta-i plimbare? apoi... nu-i cine știe ce...” părea să spună Codruț, cam dezamăgit.
Următoarea dată, Luci a făcut altfel: l-a luat mai întâi pe Flutur, căci el, fiind deja senior, nu mai avea chef de prea multe ture, trăgând mai mult spre casă, apoi, au urmat Capucino și Codruț. Ei bine, dacă până atunci, matracuca părea cam agasată de „micuțul obraznic” chiar și la ore, prima plimbare împreună a fost o adevărată lecție, o oră de „educație civică” (cum să devină, cică, un bun „cetățean matracuc” în societate), oră care s-a transformat, treptat, într-o oră de științe naturale... Căci, ca o adevărată profesionistă într-ale plimbării, Cino l-a învățat pe elevul ei, „tabula rasa”, cam cum stă treaba cu lesa, cu ieșitul din curte și cu ce ai putea să faci când pe biped îl apucă cheful să-și plimbe neprețuitele odrasle: „…mergi înainte câțiva metri, dar nu mulți, așa… doi-trei sunt de ajuns, apoi o iei brusc spre marginea drumului, dar nu pe partea asfaltată unde sunt curțile vecinilor, ci pe cealaltă parte și, dacă se poate, unde-i iarba sau noroiul mai mare; căci doar în astfel de locuri poți întâlni o serie de chestii interesante: fluturi, buburuze… Cum adică ce-s alea? Las’ că vine vara și-i vedea atuncea”, făcea Capucino pe atotștiutoarea, după care continua, nestingherită: „...apoi, tot felul de goange și gonguțe care pe bipedă o bagă în toți sperieții… poate chiar și ceva melci, broscuțe sau șoareci… lasă că la primăvară o să-ți arăt pe viu, acuma, fiind iarnă, nu prea pot… Cum adică de ce? Păi, acuma-i iarnă și toate alea de care ți-am zis îs la iernat… la hibernat sau… ceva de genul... ” îl școlea, cu mare zel, „domnișoara pedagog”. „Ahaaa!!!” făcea mezinul matracuc impresionat (fiind, încă, doar un copilandru, se impresionează tare ușor). „Dar și acuma poți amușina locurile astea și afla multe chestii interesante: cine s-a perindat pe acolo, cam de cât timp, dac-a fost pisică sau cățel, băiat sau fată, tânăr sau bătrân… în fine, chestii d-astea… ” Și Capucino îi arăta cum se face. „Elevul” o privea cu admirație și se lua după ea, imitându-i fiecare mișcare, fiecare gest. Nu degeaba s-a plâns Luci după ce au ajuns acasă: „Nu știu ce-au avut astăzi, că m-au purtat, volens nolens, pe unde era noroiul mai mare…”
Și... iată că vine o altă plimbare… Luci , după ce termină de plimbat pe „profesorii” lui Codruț, îi lasă acasă, luându-l în primire pe zelosul „școlar”. Dar, nu bine ies din curte, că mezinul parcă iar nu știe ce are de făcut și, așezându-și dindărătul pe asfalt, acolo înlemnește. Bietul Luci trage de el, în stânga, în dreapta… nimic… Mi-l dă mie în primire și pleacă înăuntru după matracucă. Aceasta… fericită nevoie mare… adică, auzi tu! două plimbări în aceeași zi… una după alta… așa ceva nu s-a mai pomenit… Iar Codruț, văzându-și „profesoara” cu lesa la purtător… ce să spun… un-doi s-a dezlipit de asfalt, luând-o din loc, alături de ea. „Ei, vezi că nu-s chiar așa de tolomac cum credeai... Te-am făcut cu încă o plimbare? Ba bine că nu!” vociferează Codruț, fericit și el să zburde pe stradă, când în stânga, când în dreapta, arătându-i „domnișoarei pedagog” că nu și-a răcit gura de pomană, ci chiar a băgat la cap lecția trecută. Ba, mai mult… să vezi și să nu crezi… au devenit foarte buni prieteni (când sunt tovarăși de călătorie și, uneori, când se mai hârjonesc, căci altfel… tot mârâielile primează)...
De atunci, cei doi se plimbă numai împreună, Capucino primind, drept recompensă pentru lecțiile ei, două plimbări: una cu Flutur și una cu Codruț. Căci, și mezinul, nu-i prost deloc: de ce să se plimbe singur, când poate, pe lângă plimbare, să se bucure de niște lecții atât de interesante?
Cea mai frumoasă perioadă din an mi se pare cea a sărbătorilor de iarnă… Și nu cred că am doar eu această părere, majoritatea oamenilor simt o stare de euforie în preajma Crăciunului. În casa noastră focul duduie în sobă, marginea mobilei unde își face veacul cd-playerul s-a umput de toate cd-urile cu colinde pe care le-am găsit în casă, schimbându-le, rând pe rând, în aparat și, uneori, ținându-i isonul, cutiile cu ornamente sunt scoase din ungherele prăfuite unde fuseseră uitate luni de-a rândul… O emoție neobișnuită și, totuși, familiară, amestecată cu o bucurie aparent inexplicabilă, îmi dă târcoale… E momentul împodobirii bradului, un moment atât de drag mie, încă de când eram copil.
Mă văd, cu ochii minții, fetița de altădată când, în Ajunul Crăciunului (întotdeauna în Ajun), alături de fratele meu, aveam „datoria” de a împodobi bradul cumpărat din vreme de părinți. Cosmin, fiind mai mare, era cel care punea bradul în suport și, tot învârtindu-ne pe lângă el, îmi spunea de unde să țin, în ce direcție să-l înclin, până reușea să-l ancoreze de țevile de la calorifer și de pervazul cu un cui în el, pus acolo în mod special încă de acum câțiva ani. Gata, bradul stă nemișcat în suport, așteptând „straiele de sărbătoare”. Prima dată îi punem instalația cu luminițele. Apoi urmează beteala, globurile (astea îmi plac și acum, cel mai mult) și, la urmă, bomboanele. Trebuie să recunosc că nu toate ajungeau în pom, câte una mai devia de la traseul obișnuit, aterizând în gură. Staniolul în care era, îl aranjam frumos, de parcă încă ar păstra bomboana și-l puneam, evident, în brad, dar așa, mai pe la poale și în locuri mai puțin vizibile.
Încă îmi amintesc de un an în care se chinuise mama să cumpere un brad pentru noi, copiii, nu prea „estetic”, mai sărăcuț de crengi și coroană. Dar, la fel de fericiți ca în oricare alt an, l-am împodobit cu mare bucurie. Și, pe la amiază, în Ajun de Crăciun, vine tati acasă puțin cam „afumat”, dar cu un brad superb, argintiu. Nici acum nu știu de unde a făcut rost de el. Ne-am uitat la bradul gata împodobit, apoi la bradul adus de tati care și așa, neîmpodobit, îl întrecea pe al nostru în frumusețe și, într-o clipă, hotărârea a fost luată: am împodobit, încă o dată în acea zi, bradul argintiu al tatei...
După ce m-am căsătorit și m-am mutat la casa mea, am încercat să păstrăm această tradiție de a împodobi bradul în Ajunul Crăciunului. Dar, fiind încă atât de multe de făcut, ajungeam să-l împodobim doar seara. În primul an, după ce l-am împodobit cu mare bucurie, îi strig lui Luci care era în bucătărie: „Pică braduuuul… a picat bradul!!!” În următorul minut, apare Luci care-l ridică de jos și-l ancorează tot de calorifer, la fel cum făcea fratele meu acasă la noi, pe când eram doar niște copii. Nu aveam globuri din sticlă la acea vreme, așa că pomul nostru nu a suferit nicio stricăciune. În următorul an, îl las pe Luci să împodobească bradul, căci mai aveam de călcat. Dar, după câteva minute, Luci mă roagă să facem schimb, pe motiv că: „Tu știi mai bine ce și unde să pui pe brad!” Nu sunt sigură nici acum dacă a zis doar așa, știind cât de mult îmi place să împodobesc pomul de Crăciun sau chiar credea ceea ce-mi spusese. Căci, cine ar alege să calce haine sau fețe de masă, în loc să se ocupe de o îndeletnicire atât de plăcută? Așa că, de atunci, doar mi-l fixează în suport și-mi pune luminițele. De acolo mă lasă pe mine să mă descurc.
În fiecare an, când trebuia să luăm bradul de Crăciun, pe Luci îl durea, efectiv, sufletul. Nu suporta să-l vadă cum, după câteva zile de frumusețe și strălucire, ajungea în curte uscat, stors de viață. Așa că în 2007 ne-am hotărât să luăm un brad artificial. De atunci, an de an, îl scoatem din cutie și-l împodobim nițel mai repede față de cum eram obișnuită acasă la ai mei, căci așa, am impresia că mă pot bucura de el mai mult timp.
Cele mai dragi ornamente sunt tot cele vechi, care nu se sparg. Și lui Flutur tot cele vechi îi sunt dragi, încă atât de mult încât, de-a lungul timpului, a mușcat din „bulgării de zăpadă” (mai precis din scârț) și din cei îmbrăcați în catifea roșie încât, din cele două seturi au mai rămas doar 3 globuri din fiecare, demne de a face parte din podoaba bradului… Capucino, în schimb, de când a aterizat din pat direct sub brad pe post de „cadou” de Crăciun, nu e interesată de el câtuși de puțin… ba chiar îl ocolește... Cred că încă mai are ceva reminiscențe din acea amintire… Nu pun toate ornamentele și globurile pe care le avem și care se înmulțesc cu fiecare an care trece, căci n-ar încăpea, dar, totuși, nu le uit pe cele din copilăria mea, de la mami și bunica. Cu toate că sunt vechi de zeci de ani, parcă așa le simt mai aproape de mine. Desigur că pun și ornamentul pe care l-am primit de la Luci cu vreo 24 de ani în urmă, de pe vremea când încă eram doar prieteni.
O singură dată (în 2014), pe când era Flutur mic, am mai făcut bradul ca în acest an, fără partea de jos. Asta, datorită lui Codruț, fiindu-mi teamă că bradul nu va rămâne prea mult timp în picioare. Dar, curios, deși gura lui ar fi în stare să prindă vreo creangă sau ornament agățat în bradul urcat pe un taburet de bucătărie, nu pare interesat, cu toate că mai ajungea în apropiere și câte-o mingiuță de-a lui pe care o lua și o ducea în altă parte să se joace.
...................................................................................................................................
Crăciunul a trecut, la fel și Revelionul, adăugând în „salba” vieții noastre încă un an, unul nou-nouț... Și bradul nostru, purtând straiele lui de sărbătoare, continuă să-mi atragă privirea… Îl mai las câteva zile… Nu-l pot despodobi... cel puțin, deocamdată...
