marți, 11 iunie 2024

Dubla aniversare

 Încă mă simt sub vraja weekendului care tocmai s-a încheiat… Emoția stimulează „fluturii” din stomac să-și fâlfâie delicat aripioarele ca la vederea unui câmp cu flori minunate. Privirea mi se încețoșează (deși am ochelarii la ochi) și zâmbesc încetișor: „Iar am nevoie de o batistă…” E clar, vraja nu s-a destrămat încă și cred că o bună perioadă de timp încă voi zâmbi, voi lăcrima, și iar voi zâmbi, cu toate că sunt singură și nu mă vede nimeni (în afară de matracuci care, sigur se vor minuna și ele de faptul că bipeda lor s-a cam... scrântit)… Dar, să vă povestesc, ca să vă dați seama că, într-adevăr, acest weekend a fost cel mai frumos de până acum…

  În urmă cu vreo două săptămâni, mă sună cumnata mea, Ramona, să ne propună ceva: „Uite, în 8 iunie mami cu tati împlinesc 50 de ani de căsătorie. Ce-ați zice dacă i-am aniversa în Oncești, „Sub cetate la Matei”? Mergem de sâmbătă, seara petrecem cât ne simțim bine, apoi ne culcăm și duminică ne întoarcem.” Pentru că de un an de zile mă înțelesesem cu tati ca aniversarea noastră de 25 de ani (ce se nimerea să fie în Postul Mare) și aniversarea lor de 50 de ani să o sărbătorim împreună, Ramona vine cu ideea: „Gata, facem dublă aniversare! Vorbește cu Luci și sună-mă ca să stabilesc și eu la pensiune. Cu plata, nu vă faceți griji, căci am primit voucherele de vacanță și o întrebuințare mai bună ca asta n-aș găsi…” Am vorbit cu Luci, a fost de acord și, după ce ne-am chiorât în toate zilele pe telefon la starea vremii ca să lăsăm matracucile în bună ordine afară pentru o noapte, purcedem spre cea mai frumoasă aniversare din viața noastră.

  Dacă n-ați fost până acum în Oncești la pensiunea „Sub cetate la Matei”, vă recomand din tot sufletul să ajungeți acolo măcar o dată în viață. Noi am mai fost acum trei ani și am rămas profund impresionați de primire, de servire, de căldura oamenilor cu care ne-am intersectat… Nu degeaba alesese Ramona această locație pentru petrecere, căci niciunde în oraș, nici la cel mai select restaurant, nu ar fi fost atât de minunat ca „Sub cetate la Matei”.

 Fiind toate camerele ocupate, Ramona închiriase, prin cei de la pensiune, trei camere peste drum, la „Casa Verde de sub Colnic” unde, după ce am luat prânzul „Sub cetate…”, ne-am cazat și ne-am odihnit până seara la 19,30 când urma petrecerea.

  Și iată-ne pe toți cinci, gătiți în straie de nuntă, intrând pe ușa sălii de petrecere și îndreptându-ne spre masa pregătită special pentru noi, separat de restul meselor, căci urmau să ia cina încă vreo cincizeci de vâlceni veniți în vizită prin Maramureș cu autocarul. Între timp, ajunseseră și lăutarii, căci a fost petrecere în toată regula. S-a mâncat, s-a băut, s-a dansat, vâlcenii și-n horă, și-n perechi, căci orchestra a creat o asemenea ambianță, ca toată lumea să se simtă minunat. Mami cu tati au dansat și ei, ținându-se bine pentru vârsta lor, nițel mai liniștit față de cum îi știam, de obicei, de pe la nunțile la care am participat împreună.

  După zece și jumătate, eram deja obosiți, așa că decidem să vină cu tortul. Eu mă ridic în picioare cu telefonul pregătit să filmez momentul mult-așteptat. Bine, și până atunci mi-am făcut „datoria” căci, trebuie să recunosc, incapacitatea asta de mișcare are și ea ceva avantaje: poți poza și filma lumea și când vrea și când nu vrea și, sincer, atunci iese cel mai bine. Deci, în mintea mea, îmi și imaginam următorul scenariu: va veni cineva cu tortul, mami cu tati vor sufla în lumânări, poate suflăm și noi așa, simbolic, mai de departe, în timp ce se va cânta la mulți ani. Dar, cu siguranță, nu eram pregătită pentru ce a urmat… Căci, lăutarii termină melodia începută și interpreta lor face un anunț: „Avem un călduros la mulți ani pentru tinerii Lucian și Loredana la aniversarea a 25 de ani de la nunta lor, nunta de argint și pentru părinții buni și dragi, Nistor și Maria, care aniversează nunta de aur, 50 de ani de căsătorie. Dumnezeu să vă binecuvânteze! La mulți ani și din partea noastră și să fiți sănătoși și să vă iubiți mult, căci asta e cel mai important!” Eu filmez în continuare... Toată lumea se ridică în picioare, bătând din palme, în timp ce tortul (care arată absolut minunat) e pus pe masă, iar lăutarii ne cântă „La mulți ani!” Suntem invitați să mergem în față să facem un dans așa, cu familia. Eu, cu telefonul în mână, filmând în continuare, îl iau pe „prietenul” meu, bastonul, în timp ce Luci vine să mă ajute. Telefonul se închide, fiind preluat de Luci, la fel și bastonul și, cu toții, într-o horă, dansăm încetișor, în timp ce suntem aclamați de vreo cincizeci de persoane pe care, până în seara aceasta, nu le cunoscusem. Lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri, dar cu siguranță, nu din cauza entorsei pe care o căpătasem în urmă cu două săptămâni când am căzut. Toți suntem emoționați, tuturor ne curg lacrimile. Ne oprim, iar eu îl iau de gât pe soțul meu, care mă leagănă lin, căci picioarele refuză să mă mai susțină, mai ales cel cu entorsa. 25 de ani… când au trecut? 25 de ani în care Dumnezeu a hotărât că ne ajungem unul altuia, 25 de ani în care „am râs, am plâns, am căzut, ne-am ridicat…” Și când nu ne-am putut ridica, ne-a fost alături familia care ne-a ajutat, mami și tati, Ramona… Și, iată-ne aici, sărbătorind căsătoria a 25 de ani ai noștri și 50 de ani ai lui mami și tati, socrii mei care-mi sunt asemenea și cu nimic mai prejos decât părinții mei biologici, care acum ne veghează „de Sus”… Ajungem înapoi la masă, mami cu tati suflă în lumânări… Dar, încă suntem cu lacrimile pe obraji…

  A doua zi, după ce am luat micul-dejun, hotărâm de comun acord să mergem în sat la biserică, iar după slujbă, ne îndreptăm spre casă… Însă, niciunul dintre noi, nu voia ca weekendul să se termine, așa că ne oprim în Budești, la „Hanu lu Cobâlă” unde servim un suc. Mai prelungim nițel drumul, oprindu-ne în câmp să culegem frunze de afin. Într-un final, ajungem acasă, unde matracucile ne întâmpină cu foarte mare bucurie. Și totuși, weekendul nu s-a terminat… până diseară, la ora 23,59 mai sunt câteva ore...

……………………………………………………………………………………………………..

  Ramona, mulțumim din suflet pentru o aniversare de neuitat!






 

sâmbătă, 8 iunie 2024

Limba „străineză”

  Nu m-am gândit niciodată că voi avea un matracuc care să știe limba „străineză” și, în același timp, să fie foarte conștiincios și perseverent în a-și lărgi orizontul în acest domeniu. Eh, ce să-i faci, dacă niciunul dintre noi (bipezi sau patrupezi) nu suntem poligloți, măcar el să iasă din anonimat, dându-ne „peste nas” cu multiplele lui talente…

  Prima dată când l-am auzit pe Codruț vorbind limba „străineză”, a fost într-o noapte, acum câteva luni, când Luci a fost trezit din somn cu împunsături de botic, semn distinctiv că mezinul matracuc musai să iasă afară. Cu ochii cârpiți de somn, se scoală Luci pe la două noaptea, îi dă drumul afară și vine să se culce înapoi, adormind imediat ce a pus capul pe pernă. Și… dormim noi amândoi până când, deodată, sar din pat speriată, buimacă de somn, strigându-i bărbatului meu care sforăia încetișor, cu două octave mai sus ca de obicei: „Luci, sări repede, c-au năvălit lupii peste noi!” Exact așa se auzea, niște urlete prelungi care păreau să vină taman de la noi din curte: „Hău-hău-hăuuuuuuuu!” Mă uit în jur, căutându-l din priviri pe mezin și, nevăzându-l, mă iau cu mâinile de cap: „Unde-i copilul? Îl mănâncă lupiiiiii!!!” Se trezește și Luci, mai speriat din cauza mea decât de ce se întâmpla în curte, coboară repede scările și, după ce-l vede pe Codruț „pe scenă”, în plin spectacol, vorba aia, deschide ușa și-l cheamă înăuntru, să nu ne trezim cu reclamații din partea vecinilor că nu se pot odihni din cauza odraslei noastre.

  După acest episod, am încercat să urmăresc când este lună plină, să văd dacă asta ar influența în vreun fel performanțele matracucului de „a vorbi” o limbă necunoscută până atunci de celelalte matracuci. Mai ales că avusesem la un seminar în facultate, o lucrare despre strigoi, moroi, pricolici, vârcolaci și alte asemenea „lichioane” în care luna avea un rol deosebit de important. După mai multe cercetări întreprinse în acest sens, am ajuns la concluzia că mezinul vorbește limba „străineză” fără să țină cont că-i lună plină sau lună nouă, că-i senin sau înnorat, că-i zi sau noapte, indiferent de anotimp. Ne-am consolat că, asta e, cum-necum, matracucul a ajuns la noi în familie cu o limbă străină „la purtător”.

  Dar iată că într-o dimineață, Codruț se apucă să vorbească o a doua limbă „străineză”. Era pe la ora patru, Luci tocmai se pregătea să facă un duș când, îl aude pe mezin de pe trepte, strigând cât îl țineau plămânii: „Hău-hău-hău-hăăăăăăăău!” Se duce repede la ușă, o deschide și, exact în acel moment, se aude un cocoș cucurigând în depărtare: „Cucuriguuuuuuuu!” Și Codruț, imediat după el, ca un ecou: „Hău-hău-hău-hăăăăăăăău!”

  Și uite-așa, ne-am trezit că mezinul, depășind cunoștințele profesorilor de până atunci, studiază când o limbă, când alta, singur sau ajutat de alți profesori, ajunși la acest statut fără a avea această intenție. Mă întreb cu ce limbă „străineză” urmează să ne mai uimească odrasla noastră patrupedă?


 

vineri, 31 mai 2024

Eu nebun și tu nebună... (Mircea Juganariu)

Eu nebun și tu nebună!...

Ce „dezmăț” îndeplinim,

Când,

din când în când ieșim, 

când de braț

și

când de mână?

Ce priviri surâzătoare

Și ce bârfe-n târg

se spun,

Că,

o trecută

și-un nebun,

un bătrân și o nebună,

Se plimbă,

în săptămână,

fără pălării sub soare,

fără alte boli,

pe care

anii ninși,

nu le supun?

Ce să spun...

nebuni fiind,

nu luăm medicamente,

ne hrănim cu sentimente

Și, 

așa,

pe săptămână,

când de braț

și

când de mână,

Ieșim ziua la plimbare,

burgul să își facă cruce,

să șopească cu mirare:

-Oare, ăștia, când s-or duce?

Le răspund:

-Aveți răbdare!

(și ne facem și noi semnul,

privind sus, pe cer, la Domnul)

Eu nebun și tu nebună...

 

sâmbătă, 25 mai 2024

sa/s-a

                                sa

Opera sa a fost publicată de curând.

Nu am întâlnit-o încă pe mama sa.

Soră-sa ar trebui să știe mai multe. 

Majestatea Sa a preluat tronul anul trecut.

Nu știe de ce plânge fie-sa.

 

                                  s-a  

El s-a pregătit temeinic pentru examen.

Nu s-a așteptat la aceasta.

S-a făcut timp frumos.

Bine că s-a deșteptat și n-a făcut o prostie și mai mare.

Pământul s-a acoperit cu un strat gros de zăpadă.

joi, 23 mai 2024

Eroul

  Cine nu a visat încă din copilărie să fie erou? Să salveze un om, un cartier, un oraș sau, de ce nu, întreaga planetă? Nevoia aceasta de a face ceva important, de a lupta ca binele să izbândească, așa cum citeam în basme sau vedeam în filme că se întâmplă întotdeauna, a existat, măcar o dată, în fiecare dintre noi. Dar, pe măsură ce am crescut, ne-am dat seama că astea-s doar niște povești, că în viața reală nu există eroi care să vină să salveze pe cineva aflat la nevoie. Suntem prea grăbiți să mergem înainte (înainte… încotro? nici noi nu știm...), să închidem ochii, să nu vedem, să nu simțim, să nu mai fim oameni, în adevăratul sens al cuvântului. Și totuși, mai există eroi… Nu sunt așa cum ni i-am imaginat noi cândva, nu poartă costume mulate pe corp și pelerine, nu sunt împodobiți cu tot felul de brizbrizuri și zorzoane strălucitoare, nu poartă arme și nici mască... Ci sunt persoane care se pierd ușor în mulțime, oameni obișnuiți, cu problemele lor (ca fiecare dintre noi), cu rate la casă și copii de crescut, poate chiar și cu un pahar în plus la vreo petrecere, dar care, în caz de pericol, acționează fără a se gândi prea mult… Căci, în viața reală, așa arată eroii…

  Întâmplarea pe care vreau să v-o împărtășesc se petrecuse prin anii 2000, într-o după-masă obișnuită de lucru. Oamenii munceau în fabrică, fiecare în departamentul lui, așa cum făceau zi de zi, în timpul săptămânii. La secția de turnătorie, muncitorii tocmai se pregăteau de pauza de masă când Petre, un bărbat la vreo patruzeci de ani, căzu jos ca secerat și începu să se scuture. Îl apucase o criză de epilepsie, o boală pe care nici el nu știa că o are. Colegii sunt șocați, rămân înlemniți, uitându-se la el, neștiind ce să facă. Acesta își înghițise limba și începuse deja să se învinețească. Secundele se târăsc una câte una, reducând șansele celui aflat în plină criză, la supraviețuire. La scurt timp, fără să se gândească prea mult, Gheorghe, unul dintre colegi intervine, strigând panicat la ceilalți: „Țineți-l, mă, de mâini și de picioare!” în timp ce el se repede către cel căzut și scuturat ca de friguri și încearcă să-i descleșteze gura. Un podar, gras și cam indiferent, așa cum era și în viață, zice pe un ton neutru: „Lăsați-l, că ăsta moare, îi gata de el…” (stau acum și mă gândesc: dacă era el în locul lui, ar fi avut, oare, aceeași reacție?) Gheorghe nu-l bagă în seamă și, apucându-l de gura încleștată, îi bagă degetele pe după limbă, trăgându-i-o afară. Tot e sânge pe mînă și plin de răni, căci, Petre, nefericitul epileptic, avea în gură numai niște colți, în locul dinților.

  Între timp, apare și Salvarea, chemată de ceilalți colegi. Personalul auxiliar de pe mașină, după ce-l examinează pe Petre și-i dă îngrijirile necesare, îi spune lui Gheorghe: „I-ai salvat viața, căci ar fi murit asfixiat, dacă nu-i scoteai limba…” Apoi, pune pacientul pe targă, îl suie în ambulanță și-o pornesc în grabă spre spital.

  După ce trece concediul medical și Petre se întoarce la serviciu, acesta se duce țintă la Gheorghe, îl pupă și-l îmbrățișează, spunându-i: „Mulțumesc că m-ai salvat!” Gheorghe însă, îi zice: „Stai liniștit, am făcut ce ar fi făcut oricine în situația asta…” Dar de atunci, de fiecare dată când își intersecta privirea cu a lui, Petre simțea că ochii i se umezesc fără voieCăci Gheorghe nu mai era colegul lui, era omul căruia îi datora viața… Era un erou...

 


 

marți, 21 mai 2024

ELENA ȘI CONSTANTIN (Iosif Panduru)

 La o Curte-mpărătească,

Dumnezeu cu Har divin,

V-a numit prin viață-aleasă,

Împărat și-mpărăteasă,

      Elena și Constantin...

 

Ați oprit crunte prigoane

Contra vieții de creștin!

Zeitățile romane,

Le-ați umbrit prin legi, canoane,

      Elena și Constantin...

 

Ați schimbat întru credință,

Al Imperiului destin!

Ați salvat din suferință,

Vieți și neamuri, cu putință,

      Elena și Constantin...

 

Doamne, ce masacre grele,

Au însângerat arena...!

Chinuri au zburat spre stele...!

Voi le-ați desființat pe ele, 

      Constantin și cu Elena...

 

Crucea grea a răstignirii,

Ați găsit-o cu suspin!

Ați urmat calea slujirii

Spre limanul mântuirii,

      Elena și Constantin...

 

La conducerea-nțeleaptă,

I-ai dus mamei tale trena!

Ai urmat-o-n calea dreaptă!

Laurii din Cer v-așteaptă,

      Constantin și cu Elena...

 

Împăraților cucernici,

Vouă astăzi mă închin!

În credință tari, puternici,

Fiu și mamă, în Cer veșnici,

      Elena și Constantin...

 

Vă cinstim cu pietate,

Mâine, pururea, amin!

Numelor pe veci serbate,

LA MULȚI ANI, CU SĂNĂTATE,

      ELENA ȘI CONSTANTIN...!

 

vineri, 17 mai 2024

Codruț și concertele

  Și iată că a venit și primăvara mult-așteptată, atât de noi, cât și de neprețuitele noastre matracuci care abia așteptau să stea la soare, să facă plajă și nenumărate cure de vitamina D. Dintre toți, cred că eu sunt cea mai câștigată, căci nu mai trebuie să aspir zilnic. Dar, pentru mezinul matracuc, e o adevărată încântare, căci în fiecare zi descoperă ceva nou: un fluture, o furnicuță, un fir de iarbă, o floare… Eh, ce să mai zic, astea se pare că-i plac cel mai mult, căci, nici nu apucă să deschidă ochii să vadă lumea, că „Ciupacabra”… haț! le și decapitează, spre disperarea mea. Așa a pățit un crin pe care-l urmăream zilnic, abia așteptând să-l văd înflorit când, într-o zi, observ că i-a rămas doar tulpina fluturând în vânticelul de primăvară. Iar mezinul, cu mutrița lui nevinovată, mă întreabă inocent: „Chiar crezi că aș avea vreo legătură cu… asta? Că doar știi cât iubesc eu florile!” Da, zic eu în gândul meu, tocmai că știu… Dar, dacă nu l-am prins asupra faptului, intervine, în apărarea lui, zicala: „Hoțul neprins e negustot cinstit.”

  Pe lângă toate acestea, îi place nespus de mult să cânte… Da, parcă se ia la întrecere cu păsărelele, numa’ de-un tril auzi la noi prin curte, când de sus, când de jos… Și când o apucă și pe Capucino, profesoara lui de muzică, atunci să te ții… Că-ți vine și ție să fredonezi, sincer! Flutur, în schimb, ieșit de curând la pensie, cu câte-un junghi când ici, când colo, când dincolo și cu vocea cam „răblăgită”, lasă tineretul „să-și facă de cap” că, vezi bine, și-a avut și el perioada lui de glorie, cu concerte peste concerte, cu fani, dar și cu paparazzi, că… na! tre’ să mănânce și ăștia o pâine, mai albă sau mai neagră, după caz.

  Și, după cum am spus, mezinul adoră să cânte, dar nu așa, ca un hobby... Tocmai de aceea, Capucino, ca profesoară, și-a luat foarte în serios acest rol, tot repetând cu conștiinciosul ei elev, până când ne-a anunțat că n-are ce să-l mai învețe, depășind-o chiar și pe ea, ceea ce n-aș fi crezut să se întâmple vreodată. Dar, auzindu-l și noi dimineața, la amiază sau seara, am fost nevoiți să recunoaștem, cât se poate de obiectiv, că, într-adevăr, matracuca n-a exagerat cu laudele. Are mezinul o voce de… înger (asta pot s-o confirme și vecinii) și, când bagă niște acorduri lungi și complicate, că îi sau nu lună plină, cu greu s-ar descurca chiar și Capucino, obișnuită, de altfel, cu arii foarte grele. Dar lui Codruț îi vine atât de ușor să facă asta, încât ar cânta zilnic, fără oprire, motiv pentru care doarme și el în casă, că altfel, vecinii ar fi nevoiți să-i asculte concertele chiar și când ar trebui să se odihnească (n-ai cum să dormi când pe Codruț îl apucă concertatul, că îi sau nu ora zece seara, unu noaptea sau cinci dimineața și, cu asta... am spus tot).

  Și, trecând zilele una după alta, cu noi descoperiri din partea micului-mare (că deja-i cât seniorul) matracuc, iată că vine și ziua când se citește contorul de apă. Noroc că suntem cu toții în casă. Aud eu gălăgie mare pe stradă, aud și matracucile, că doară nu-s surde, agitându-se pe lângă ușă să iasă afară. Arunc un ochi pe fereastră, curioasă de ce se-ntâmplă și mă vede domnul care citește, de obicei, cotorul. Dar nu mă vede doar pe mine, ci încă două capuri de matracuci foarte agitate și „lătrăcioase”, ținându-le isonul și Capucino, chiar dacă ea nu se vede, ci doar se aude, că nu s-a lăsa ea mai prejos decât ceilalți. La vederea acestui tablou, domnul responsabil cu cititul contoarelor de apă, îmi face semn să stau în casă, că se descurcă el (nu cumva, vrând să ies, să-mi scape vreuna dintre matracuci, c-apoi… adio citit de contor!). După care, sare gardul, deschide grădina, citește contorul, îl transmite doamnei care e cu el pentru a-l scrie în „catastif” și, după semnul de „ok, am rezolvat, mulțumesc!”, face cale-ntoarsă, ajungând în stradă în același fel precum intrase. După ce-l văd afară din curte, în siguranță, dau drumul „bestiilor” care ar trece direct prin ușă, atât sunt de nerăbdătoare să iasă. Și se pornește un concert, mamă-mamă, de nu se aude om cu om, darămite citirea corectă a contoarelor vecine. „Fanii” n-au încotro, stau smirnă și ascultă melodiile una după alta, pop, folk, rock, ba, mai bagă Codruț și câte-un rap, să fie pe toate gusturile, de le vine ascultătorilor a și dansa acolo, în plină stradă.

  Și, uite-așa, mai trecu o citire a contoarelor de apă… Dar, deja au început repetițiile pentru data viitoare, când talentatul nostru mezin de matracuc va împlini un an. Vă dați seama că nu poate să treacă un astfel de eveniment, așa, nemarcat corespunzător. Și, după cum îl aud pe Codruț că, doar o dată în viață, împlinește cineva un an, cred că va fi „concertul secolului”. 


 


luni, 29 aprilie 2024

Inscripție pe o ușe (Tudor Arghezi)

Când pleci, să te-nsoțească piaza bună,

Ca un inel sticlind în dreapta ta.

Nu șovăi, nu te-ndoi, nu te-ntrista.

Purcede drept și biruie-n furtună.


Când vii, pășește slobod, râzi și cântă.

Necazul tău îl uită-ntreg pe prag.

Căci neamul trebuie să-ți fie drag

Și casa ta să-ți fie zilnic sfântă.

duminică, 21 aprilie 2024

nor/n-or

                               nor

Pe cerul albastru nu se vedea niciun nor

În urma căruței se ridică un nor de praf.

Puteam vedea cum, din depărtare, se apropia din ce în ce mai tare un nor de lăcuste.

Dintr-o dată, un nor îi acoperi fața. 

Vulcanul în erupție expulză în atmosferă un nor arzător de gaze și cenușă.


                               n-or

De n-or ajunge la timp, ne vor anunța. 

Dar dacă ei n-or fi de acord, ce-am putea face?

N-or veni, n-or participa la meci.

Lasă, că doar n-or fi ei singurii din lume care fac așa ceva.

Psalm de supunere (Ștefan Baciu)

 Mi-ai dat, Stăpâne, viața s-o trăiesc.

Nevrednic sunt de mare-Ți bunătate.

Trec anii tot mai seci, se risipesc

În inima mustind singurătate.


Mai bine, Doamne, de m-ai fi ținut

Să mă târăsc netrebnic rob în ceruri,

Să șterg de praf al îngerilor scut

Și Precistei să-i văd de giuvaeruri.


Seara, scoteam pe boltă luna. Dimineața,

Ieșeam cu oile Prea Bunătății Tale,

Și pruncilor le-aș fi adus dulceață

Și lui Sân Petru îi coseam sandale.


Dar poate ăsta-i rostul meu, Stăpâne;

Să robotesc la oameni pe pământ.

Mereu s-aștept ziua de mâine

Ca pe o altă piatră de mormânt.

luni, 8 aprilie 2024

O poveste de demult...

  Am fost atât de impresionată de această întâmplare povestită de mătușa mea, sora mamei, în ceea ce-l privește pe fratele străbunicului, încât nu puteam să o ignor și astfel, să se piardă în negura timpului. Este și ea, o parte importantă a neamului nostru...

  Moșu’ Toader, cum a rămas în memoria familiei din partea mamei, apucând să-și vadă și o parte dintre strănepoți, s-a căsătorit de tânăr și a avut un singur copil, pe tatăl mamei mele. Copilul era deja mărișor, având în jur de 7-8 ani când tatăl a trebuit să lupte în al doilea război mondial. Asta s-a întâmplat cu toți bărbații din satul natal, apți de luptă, lăsând femeile singure, fără sprijin, încercând să supraviețuiască, ele și copiii lor, într-o realitate crudă și incertă, în plin război. Și numa’ ce, la un moment dat, nevasta primește o scrisoare de pe front, prin care i se dă de veste că bărbatul ei a murit. Nu doar ea primește această veste, ci multe alte femei din sat. Greu trebuie să le fi fost tuturor, desigur, dar pentru străbunica mea, mai slabă din fire, a fost un șoc mult prea puternic… Încerc să mă pun în locul ei, dar nu reușesc… Căci, la sfârșitul războiului, când sunt eliberați prizonierii luați de ruși, ea primește un al doilea șoc, care a „afectat-o”, psihic, pe viață: soțul ei apare acasă, împreună cu alți consăteni care fuseseră și ei declarați morți pe front. Și încă mai urmau să se întoarcă, pe rând, care cum puteau. Astfel, cei veniți erau asaltați de femeile care-și plângeau bărbații „decedați” în război: „Da pă omu’ meu nu l-ai văzut? Da’ dacă n-o murit și o fost luat și el prizonier și s-a întoarce acasă?” În fiecare zi, femeile așteptau „La cruce”, cum i se spune și acum la o răscruce de drumuri, unul dintre ele ducând spre sat, doar-doar li s-or înturna și bărbații lor…

  Deci, întorcându-se străbunicul, le spune celor de acasă că urmează să vină zilele următoare și fratele lui care, de asemenea, fusese luat prizonier de ruși… Și pe el l-au declarat mort, fiind plâns de nevasta lui și de cei doi băieți pe care-i aveau împreună. În acea perioadă foarte grea, ea a fost ajutată să răzbească, cum a putut și cât a putut, de către un vecin, un bărbat care reușise să scape de front datorită handicapului fizic pe care-l avea. Între timp, după trecerea perioadei de doliu, s-au apropiat unul de celălalt și acum trăiau împreună. Tocmai aștepta un copil de la acesta când străbunicul i-a dat vestea că bărbatul ei, pe care-l credea mort, urma să se întoarcă și el acasă în curând. Vă dați seama ce a fost în sufletul acelei femei la auzul unei astfel de vești. Cu toate că îl jelise și ținuse doliu după el, crezându-l mort, totuși, în situația în care se afla, se temea de mânia lui. Cerându-i ajutorul, cumnatul îi spune că nu o poate adăposti la el acasă, căci acela ar fi primul loc în care ar căuta-o. Cuprinsă de panică, nemaiștiind ce să facă, lasă băieții la neamuri și fuge în satul vecin, la o soră de-a ei, unde și naște, tot un băiat. Fratele străbunicului se întoarce, după cum era de așteptat, chiar a doua zi de la plecarea ei și află cele întâmplate în lipsa lui. Nu se desparte însă, de nevastă, ci decide să o ierte și să o primească înapoi acasă, dar fără copilul nelegitim. Așa că, ce să facă femeia? Trimite scrisoare la Ploiești la un frate de-al ei care nu avea copii și-i spune ce și cum. De cum a primit scrisoarea, acela a pornit-o imediat, împreună cu nevasta lui, spre satul soră-sii pentru a lua copilul și a-l crește ca și cum ar fi al lor. Femeia se întoarce, spășită, la familia ei. 

 După ani și ani, băiatul, înfiat de unchiul și mătușa lui, devine medic și, coincidență sau nu, fratele lui moșu’ Toader trăiește și ajunge să fie tratat chiar de acest doctor, copilul nevestei sale…

 
În lipsa unei poze cu moșu' Toader sau cu fratele lui, pun una cu tatăl mamei mele, bunicul Traian

 

joi, 4 aprilie 2024

Virusul

  Nu știu de unde m-am ales cu „virusul” dragostei pentru animale, în special pentru câini. S-ar putea să mă fi născut cu el, să-l fi primit ca „moștenire genetică” din partea tatei. Bine, și mama iubea animalele, dar nu într-atât încât să le accepte în incinta casei. Când eram mici, eu și fratele meu, de câte ori nu ne rugasem pentru un animăluț, pentru un pui de cățel care să stea cu noi în casă, să ne jucăm cu el, să doarmă cu noi. Dar așa ceva, pe vremea aceea, nu s-a mai pomenit... Noi locuiam la curte, astfel, câinele era considerat un animal care are grijă de casă, păzind-o de hoți și de răufăcători, din curte, unde era legat în lanț și dormea în cușcă. Îmi amintesc, destul de vag, ce-i drept, de primul nostru câine, Ursu, de care noi, copiii, nu aveam voie să ne apropiem nici măcar să-i dăm de mâncare, căci mușcase pe cineva din familie (de fapt, având în vedere viața pe care o ducea, poți să-l condamni?) Eu așteptam să facă pui, căci așa înțelesesem, nici nu mai știu de unde, poate de la bunici?!… Dar ce nu înțelegeam pe vremea aia (eram prea mică, aveam doar câțiva anișori) că e „băiat” și n-are cum, nu poate să facă pui. „Cum să nu poată? Sigur că poate…” și așteptam zilnic (pe degeaba, desigur) să se întâmple „minunea”…, să facă măcar un puișor de care am avea grijă noi, în special eu. Și totuși, după spusele fratelui meu, primul nostru câine a fost Laica, mama lui Ursu, o cățelușă care, într-o zi, a rupt lanțul și, fugind de acasă, a fost călcată de o mașină pe o stradă din vecinătate. Ceva reminiscențe în memorie mi-au rămas, numele mi-l amintesc, nu și cum arăta această cățelușă care a sfârșit atât de tragic. Fiind mama câinelui pe care încă îl mai țin minte, poate de acolo am făcut legătura că va face și Ursu pui, nu mai știu...

  Într-o zi, un prieten de-al tatei și vecin cu noi, l-a rugat dacă poate să țină un pui de cățel până a doua zi, când va veni să-l ia. Uaaaau, mai trebuie să vă descriu bucuria noastră, a mea și-a lui frate-meu? I-am făcut un culcuș în camera noastră, un fel de cort din pături, i-am dat de mîncare, l-am răsfățat (de scos afară să-și facă treburile, nu țin minte s-o fi făcut vreunul dintre noi, poate tata), sperând din tot sufletul, ca vecinul nostru, a doua zi, să uite de cățel și să ne rămână nouă. Mama era pe după-masă, venind acasă doar după zece seara, când noi eram în culmea fericirii, rugând-o amândoi, într-un glas, să ne lase să păstrăm cățelul. Tata a liniștit-o că e doar ceva temporar, până a doua zi. Ceea ce s-a și întâmplat, ce-i drept, căci vecinul a venit și și-a luat cățelul, spre dezamăgirea noastră.

  Apoi l-am avut pe Picky, un „șoricar” adus de tata de la serviciu, pe când era doar o mogâldeață roșcată. A ajuns și el, săracul, tot în lanț, cu o cușcă în curte, lângă garaj. Dar l-am răsfățat cât am putut de mult, deși omorâse o găină de-a lui unchiu-meu, care îndrăznise să se plimbe prin perimetrul lui. Nu l-am învinovățit niciodată pentru asta... nu era vina lui, el nu era liber prin curte, să facă tot ce i-ar fi trecut prin cap; se putea întinde doar cât era lungimea lanțului, cam un metru și jumătate, de ce se plimbase găina taman pe-acolo?

  Pe când eram în generală, voiam o pisică, atâta m-am rugat de mama să-mi dea voie să am una c-am s-o îngrijesc, o să-i dau de mâncare, o să curăț după ea… Chiar vorbisem cu o mătușă de la țară, „să-mi facă rost” de un pui. N-a mai fost nevoie, căci într-o zi am găsit unul; tocmai intrase în curte și stătea, săracul, lipit de gard, de frica lui Picky, care „certa” intrusul pe limba lui. L-am dus în casă, fericită nevoie mare și, după multe rugăminți către mama, am avut grijă de el... și când avea chef și când n-avea... Săracul pui, nici nu mai țin minte ce-i dădeam de mâncare, căci nu existau, pe atunci, „variante moderne” ca în ziua de azi, vă dați seama, nu tu bobițe, nu tu mâncare la conservă... Nu știam nici de nisip, nici de litieră, așa că trebuia să curăț după el cam pe unde-l apuca, ba se mai întâmpla să-i fie rău… Oricum, scăparea lui (probabil) a fost când am plecat în vacanța de vară într-o tabără școlară și, pe când m-am întors, mama mi-a zis că, într-o zi, fiind furtună, s-a speriat și a fugit…

  Următorul câine (Picky nu mai era de ceva vreme) a fost Geto, un „vizsla” unguresc, destul de în vârstă care, printr-o anumită împrejurare, ajunsese la noi în curte și se făcuse foarte bun prieten cu tata. Era tot roșcat, cu coada tăiată, un câine de vânătoare cu părul scurt, foarte inteligent. Apropiindu-se iarna și nesuportând frigul, dormea pe trepte, zgribulit, la intrarea în casa alor mei; ne-am atașat de el, dar ultimul cuvânt îl avea, desigur, mama care, cu timpul, a devenit mai „maleabilă” în privința unui câine în casă; așa a ajuns Geto să fie câinele nostru. Făcându-se din ce în ce mai frig, Geto a ajuns de pe trepte în hol, apoi în prima cameră și, de acolo, în pat cu tata. Pot să spun și acum, după mai bine de 25 de ani de-atunci, că n-am văzut iubire mai mare între un om și un câine, cum exista între tata și Geto, cu toate că acum am matracucile pe care le consider „membri de familie cu drepturi depline”. Geto dormea în prima cameră până pleca mama la serviciu. De cum ieșea pe ușă, Geto se muta în pat, lângă tata. Parcă știa că mama e mai strictă și „acționa” doar când nu era ea de față. Dacă tata dormea în bucătărie, Geto se îngrămădea lângă el pe canapea, dormindu-i pe piept. Pentru că tata avea probleme cardiace, după ce adormea, încercam să-l dăm jos de pe el, să nu-l apese, ne gândeam noi, și să-i facă, astfel, rău; dar Geto se opunea energic, chiar mârâind la noi. N-aveam ce face, așa că cedam în favoarea lui.

  Pentru că dormea cu el, tata era cel care-l scotea afară noaptea pe Geto să-și facă nevoile. Era foarte curat, nu făcea în casă, ci se cerea să iasă. Așa că noapte de noapte, tata stătea la ușă, așteptându-l, căci lui Geto îi era frică să nu-l închizi afară și să uiți de el.

  Într-o dimineață, în bucătărie rămăseseră pe masă, într-o farfurie, niște chiftele. Mama se pregătea să meargă la serviciu, tata era în cameră. După ce mama a „părăsit” domiciliul, Geto, atras probabil de miros, s-a mutat din cameră de lângă tata în bucătărie, bineînțeles, nu pentru mult timp. Mama uitând să-și ia umbrela, s-a întors după ea și intră în bucătărie tocmai când Geto era pe pat în șezut cu o chiftea în gură. Săracu’ de el, stană de piatră s-a făcut, stătea cu chifteaua în gură și nu știa ce să facă: s-o lepede din gură sau s-o mestece? Și când mama, amuzată, i-a spus: „acuma, dacă tot ai luat-o, mănânc-o...” Geto s-a relaxat, punându-se pe mestecat. Și acum, după atâția ani, îmi amintesc cum ne-a povestit mama faza.

  După ce ne-am căsătorit și ne-am mutat la casa noastră, l-am luat și pe Geto cu noi, părăsindu-ne, fără voia lui, în aprilie 2001. Ne-a lăsat un gol în suflet, cu toate că o aveam deja pe Mira, cățelușa mioritic pe care și el o cunoscuse. Dar aceasta este, deja, o altă poveste...


 

joi, 28 martie 2024

Înțepeneala

  Nu e ceva neobișnuit să rămâi cu gâtul înțepenit, multe persoane cred că au întâmpinat astfel de probleme, măcar o dată în viață. Și iacătă că, într-o dimineață mohorâtă de primăvară timpurie din anii trecuți, nu știu cum dorm, în ce poziție ciudată, că mă trezesc cu gâtul înțepenit. Adică, de fiecare dată când încercam să-mi mișc capul, mă fulgera o durere ascuțită ce, parcă, mă paraliza. Vai de mine… ce-o fi asta? M-am îmbrăcat cu greu, încercând, fără succes, să mă grăbesc, căci trebuia să ajung la serviciu, să deschid magazinul (lucram la un magazin cu vopsele și tot felul de accesorii pentru zugrăvit, preluasem gestiunea după ce Luci a fost încorporat în armată). Mama se pregătea și ea să plece, dar se vedea că e îngrijorată, văzându-mă cum mă chinui cu hainele. După ce, într-un târziu, reușesc să mă îmbrac, o iau spre magazin, privind mereu spre dreapta, căci numai în acea poziție părea că gâtul meu poate sta pe umeri fără dureri. Deschid magazinul și mă gândesc ce bine-ar fi să nu am prea mulți clienți în ziua respectivă, având în vedere „înțepeneala” mea… Privesc din magazin oamenii de pe stradă, grăbiți spre locurile lor de muncă, spre treburile pe care le aveau de rezolvat în ziua respectivă, cum își țin capul ridicat, mișcându-l în dreapta și-n stânga, cu o ușurință de invidiat, făcându-mă să afirm niște „profunzimi” care nici nu mi-ar fi trecut prin cap, de n-aș fi avut problema cu care mă confruntam. „Ce mare minune și gâtul ăsta… Și ce mare nenorocire când are vreo problemă… ” îmi spuneam, masându-mi partea dureroasă și încercând să-mi mișc capul. Dar, chiar ca o nenorocire simțeam de fiecare dată când încercam asta, căci un junghi puternic mă țintuia locului, trecându-mi cheful de a mai testa cele mai simple și elementare mișcări pe care le facem, de obicei, automat, fără să le mai băgăm de seamă.

  Însă... de ce-mi era frică, n-am scăpat. Căci, taman în ziua aia, parcă intră mai multe persoane în magazin, cu gând să se intereseze de produsele pentru zugrăvit, cu lux de amănunte, cu dorința de a le arăta și explica totul despre ele și calitățile lor. Așa că… ce să fac, mă aplec, ridic găleți cu mărci diferite, sticluțe cu coloranți în funcție de doleanțe, pensule, bidinele, role din diferite materiale și de diferite mărimi și turui ca o bandă de magnetofon… Dar... totul din profil, cu gâtul înțepenit spre dreapta, masându-mă când simțeam câte un junghi puternic care îmi electrocuta partea dureroasă a gâtului… Dacă m-ai fi văzut, ai fi zis că sunt un roboțel cu mișcări teleghidate. Câte un client mai empatic, mă întreba, zâmbind cu bunăvoință: „Ce-ați pățit? Ați dormit sucit?”, neuitând să-mi dea și indicații, niscaiva „leacuri băbești” ce să fac, cu ce alifie le-a trecut lor când s-au confruntat cu așa ceva. Ascult și eu, plină de bunăvoință și, neavând ce altceva să fac, dau din cap („Aaaaau!, nu te mai mișca, fă, deșteapto!”, urlam eu în gând către mine însămi, cu zâmbetul înghețat pe chip)… Ah, un adevărat coșmar a fost, întreaga zi...

  După-masă, terminată fizic de efortul de a-mi „ține capul pe umeri”, vorba aia, mă pregătesc să închid magazinul… Ies afară să bag tăbliile cu reclame înăuntru când, aruncându-mi ochii pe stradă, numai ce văd, venind după mine, dintr-o parte tati (care venea de acasă) și, din alta, mami (care venea direct de la serviciu). Știind că nu-mi era bine, încă de dimineață, și unul, și altul, dragii mei părinți au venit să mă ducă acasă. Și uite-așa, pentru prima și ultima dată în viață, am plecat în acea zi de la serviciu, cu gâtul încă înțepenit, dar cu o bucurie imensă în suflet, încadrată de-o parte și de alta, asemenea unui tablou, de ființele cele mai dragi mie, mama și tata...



 
Cu mami și tati în aprilie, 2003, la mine acasă...
 

 

luni, 18 martie 2024

Călător în trenul vieții (Teodora Dumitru)

M-am urcat în trenul vieții

Dintr-o gară mai retrasă

Să-i dau aripi tinereții

Spre o lume mai frumoasă!


Așteptam grăbit să vină

Trenul meu accelerat

Dar nu știu din ce pricină

N-a oprit, nu m-a luat!


Pe un scârțâit de șine

A venit într-un târziu

Personalul pentru mine

Oare-aveam bilet?... Nu știu!


Am urcat la clasa a doua

Fuga-n ultimul vagon,

Pe palme luasem roua

Florilor de pe peron!


Am trecut prin multe gări,

Călători urcau mereu

Unii cu brațe de flori,

Alții cu bagaj mai greu!


Unii coborau în grabă

Ajunși unde și-au dorit,

Alții fără nicio treabă

Se plimbau necontenit!


Eu cu roua de pe palme

M-am spălat un pic pe față,

M-am rugat atunci... o, Doamne,

Ai grija de a mea viață!


Și-a avut grijă de mine

Așa cum eu l-am rugat,

Chiar cu scârțâit de șine

Dumnezeu nu m-a lăsat!


M-a purtat prin locuri multe

Și prin gări ce m-au durut,

Dar mi-a pus senin pe frunte

Și din tren n-am coborât!


Încă mai sunt călător

În trenul meu personal

Și-mi port sufletul cu dor

Unduind pe-al vieții val!


Câte gări mai am în față

Încă nu știu să vă spun,

Atât știu, mi-e drag de viață,

Ce-i frumos din ea adun!


Și scriu totul într-o carte

Până nu e prea târziu

Când va fi ultima parte,

Nu pot să vă spun. Nu știu!

miercuri, 13 martie 2024

Recompensele

  Ca să nu ne mai fure papucii de casă, să nu mai ne lase fără ciorapi și să nu ne mai ronțăie degetele de la picioare (oo, și ce-i mai place să facă asta!), Luci a cumpărat pentru mezinul matracuc niște recompense deosebite, mai exact niște oase din piele de vită. Adică, din acelea din care tot rozi pe ele și pare că nu se mai termină, rămânând, până la urmă, o chestie moale și maleabilă ca guma de mestecat. Luase și mai demult așa ceva pentru Flutur și Capucino și chiar îs utile dacă vrei ca matracucile să aibă ocupație o bună bucată de vreme.

 Deci, într-o zi, pe când Codruț părea dispus să ne lase fără degetele de la picioare, îl cheamă Luci în cameră și îi dă o astfel de recompensă. Mezinul, foarte fericit, o înhață și… țuști! cu ea, căutându-și locul potrivit pentru o astfel de îndeletnicire. Ca să nu se iște și vreun război „inter-ierarhic”, îi dă una și matracucului senior. Însă Capucino nu are, Luci luând doar două, de încercare, cică. Dar, după ce s-a plictisi vreunul de la atâta ros, va continua matracuca. Și, îi lăsăm să „muncească”... La un moment dat, Luci, trecând pe lângă Codruț, numa’ ce îl aude că mârâie la el. Se oprește, se apleacă și dă să-l mângâie. Mezinul… haț! vrea să-l muște. „No, că nu-i a bună!” ne gândim noi. Cu toți patrupezii pe care i-am avut și înainte, am lucrat la „lecția” asta, adică dacă le dăm ceva, să putem să și luăm înapoi, să ne apropiem de ei în timp ce mănâncă, fără frica de a ne mușca. Putem, de exemplu, să ne băgăm mâna în vasul fiecăruia dintre ei, să luăm mâncare de la unul și să îi dăm la altul, că așa i-am obișnuit de mici. Deci, musai să corectăm și comportamentul de acum, al mezinului. Luci se lasă pe vine, fără să bage în seamă mârâiala nervoasă, îi smucește recompensa, i-o dă înapoi, iar i-o ia, iar i-o dă, să se obișnuiască și să știe, în același timp, că, dacă îi dăm ceva, avem voie și să revendicăm ceea ce i-am dat. Mă aplec și eu și fac la fel, spunându-i: „Eu ți-o dau!” (și i-o dau înapoi), „Eu ți-o iau!” (ceea ce și fac). Matracucul pare să înțeleagă, în cele din urmă, căci nici n-a fost nevoie de lecții suplimentare și, din acea zi, putem să-l mângâiem pe cap, în timp ce stă cu osul în gură, să i-l luăm, căci știe că tot noi i-l dăm înapoi.

  În timp ce ne vedem, în continuare, de ale noastre, a fost nevoie doar de o clipă de neatenție din partea mezinului, ca osul să-i fie revendicat de Flutur, pe al lui punând stăpânire Capucino. Și, iată-l pe Codruț fără „obiectul muncii” plângându-se la… cine altcineva, decât la noi? încercând să „sustragă”, de la actualii posesori, vreuna din recompense. N-a reușit decât să iște un scandal monstru la fiecare încercare, totul terminându-se cu confiscarea mult-râvnitelor oase.

 Ca să nu se mai întâmple să rămână vreun matracuc fără „lucru manual”, Luci a mai cumpărat un os, având, astfel, cu toții, ocupație. Dar, după ce au primit recompensa, nu prea știm ce-i în mintea mezinului (putem doar să bănuim), că acesta, cu osul în gură, se jeluiește de mama focului, căutînd un loc unde să și-l roadă, fără frica de a-i fi sustras. Și, plângând în continuare, cu toate încercările noastre de a-l liniști, cu osul în gură, ne dă târcoale, încercând, pur și simplu, să ne escaladeze, să se urce pe noi ca pe vârful unui munte, de unde să privească triumfător „mulțimea de rând”, patrupezi și bipezi, deopotrivă… N-a reușit decât să ne enerveze, căci cum să recționezi altfel, când stai liniștit la televizor sau citești o carte interesantă și te trezești, dintr-o dată, cu un ditamai os de piele în bot, băgându-ți-l în față și încercând treizeci și ceva de kilograme „plângăcioase” să ți se urce în cap, la propriu? După câteva admonestări mai serioase, mezinul își găsește loc, aproape de Flutur și-și lasă jos prețioasa recomensă. Dar, văzându-l pe senior cu ce poftă se înfruptă, i se pare că osul lui e mai bun, așa că încet-încet, se apropie mai tare de el, urmărindu-l cu atenție. Degeaba se enervează Flutur și-l „ceartă” de mama focului, mezinul, impasibil, rămâne nemișcat, ferindu-și fața. Apoi, asemenea unui animal de pradă, se apropie din ce în ce mai mult. Noi uităm de cartea începută și de documentarul de la TV, căci pare că urmărim un film interesant. Ajungând lângă matracuc, așteaptă răbdător până când seniorul își trage sufletul, întinde, încet-încet laba, și-i fură osul direct de sub nas. Triumfător, mezinul, cu osul lui Flutur în gură, se retrage fericit sub masă, în cutia acesteia și se pune pe ros. Seniorul nu e foarte afectat, căci ia osul ce fusese al mezinului și-și continuă „treaba”. „Cum? Flutur mi-a luat osul meu?” pare să se mire Codruț. „Asta nu poate să rămână așa!” decide el, ieșind grăbit, din masă, lăsându-și osul pe care se chinuise atâta să-l sustragă și se pune din nou, la pândă…

 Și uite-așa, niciun os nu rămâne al aceluiași posesor, fiind ros, de fiecare matracuc pe rând, de nici nu mai știi cine ajunge să-l termine...


 

 


vineri, 8 martie 2024

noi/n-oi

                         noi

Pe noi chiar ne interesează ceea ce are de spus.

Suntem doar noi între noi, așa că putem vorbi deschis.

Păduri ca la noi acasă n-am văzut la nimeni.

Nu toate hainele noi sunt și de calitate.

Cărțile noi pe care le-a cumpărat recent le va face cadou. 

 

                           n-oi

N-oi spune nimănui ceea ce tocmai am aflat.

Doar n-oi aștepta la infinit răspunsul lui...

În privința asta n-oi minți niciodată.

Da, n-oi avea altă treabă decât să mă iau după el...

Să știe toți că n-oi admite să fiu contrazis de nimeni.

joi, 7 martie 2024

Zilele Babelor

  Prima dată când am auzit de „Zilele Babelor” a fost cu mulți ani în urmă, de la bunica, pe când își exprima curiozitatea referitor la „baba” pe care și-o alesese în acel an: „No, chiar vreau să văd cum a fi ziua de „baba” pe care mi-am ales-o!” Căci, după cum am aflat ulterior, primele nouă zile ale lunii martie sunt numite „babe” în credința populară și exista obiceiul ca fiecare om să își aleagă una dintre aceste zile, deci, o „babă” și, în funcție de cum va fi vremea în ziua respectivă, așa îi va merge în acel an. Nu am crescut cu această tradiție, poate dacă am fi locuit la țară, nu la oraș. Bine, citisem de Baba Dochia și de cele 9 cojoace de care s-a descotorosit în drumul ei spre munte cu oile, crezând că venise primăvara, ajungând, în cele din urmă, să înghețe de frig; ce nu știam, însă, era că există o legătură între ea și aceste „Zile ale Babelor” de care am auzit prima dată de la bunica, căci ele mai sunt numite și „Zilele Babei Dochia”.

  Mult a mai trebuit să curgă pe „apa sâmbetei” (bine, și pe ale celorlalte zile ale săptămânii) până să mă „lovesc” din nou de aceste „babe”. Eram în facultate, afară o zi superbă de început de martie și o colegă îmi spune asa, printre altele: „Ce faină „babă” mi-am ales! Înseamnă că așa o să-mi meargă tot anul!” Eu, fire visătoare, încep să-mi imaginez bucuria de a-mi fi ales o „babă” mișto, întocmai ca a colegei mele, care să-mi dăruiască o zi superbă și… normal, un an pe măsură... Dar, vezi tu, că, cică, „baba” ți-o alegi înainte de începutul lui martie, nu așa… care crezi tu că e mai frumoasă, că aia nu mai e alegere, adică, mai bine zis, cum ți-o fi norocul. Și se duse și anul ăla fără o „babă” a mea, gândindu-mă că, anul care vine, mă trezesc și eu mai din timp, dacă vreau să iau parte la tradiție. Dar, an de an, pe când să vină vremea să-mi aleg și eu o „babă” preferată, mă tot codesc și dau din colț în colț... Căci, la cât sunt eu de „norocoasă”, sigur pe când ar veni rândul „babei” mele, s-ar lăsa cu viscol și zăpadă, cu îngheț mult sub zero grade, totul ducându-se de râpă... Și atunci, de ce să fiu eu consecința meteorologică ghinionistă a întregii naturi, doar pentru că am vrut neapărat să am și eu o „babă”? Acestea fiind zise, eram chiar mulțumită de decizia de a rămâne deoparte, dacă asta însemna ca „veșmintele” primăverii să rămână în siguranță.

 Și totul a fost bine și frumos până acum doi-trei ani, când am aflat ceva ce m-a șocat, de-a dreptul. Eram iar în timpul „Zilelor Babelor”, tocmai vorbeam cu o cunoștință care își exprima bucuria unei „babe” minunate care, normal, îi va aduce un an asemenea. Și, mă întreabă, printre altele, de „baba” mea. Eu îi răspund că nu am, că, dacă cumva tocmai „baba” pe care mi-aș alege-o, s-ar dovedi a fi o cotoroanță slută și zgârcită care aduce vreme rea? Și, având în vedere ultimii ani, se pare că, și fără vreo „babă” la orizont, nu au fost tocmai cei mai minunați… „Păi, toată lumea are o ,,babă", cum adică tu nu ai?” mă întreabă, contrariată, cunoștința în cauză. „Nu e musai să ți-o alegi tu, că doar o ai deja, e ziua ta de naștere…” Iar eu, fericită, îi argumentez: „Chiar nu am! Vezi tu, m-am născut pe 24 și, având în vedere că sunt doar nouă babe…” Dar, nu mă lasă să continui, căci mă lămurește cum e cu „babele” în această situație: „Doi plus patru fac șase, deci „baba” ta e a șasea din cele nouă…” Rămân mută de uimire… carevasăzică, în toți acești ani, am avut o „babă” și eu nici n-am știut?…

  Nu mai țin minte anii trecuți cât de mișto a fost „baba” mea, a șasea din rândul celor nouă. Dar anul acesta, am fost hotărâtă să verific. Deci, după cinci zile minunate de primăvară, cu timp frumos (sau destul de frumos) și temperaturi de până la douăzeci de grade, ieri, după cum mă așteptam, de altfel, „baba” mea n-a fost chiar „cea mai cea” (deh! parcă v-am zis eu ceva referitor la asta…) Dar, ca să văd ,,partea plină a paharului", n-a fost nici îngheț, nici viscol, nici zăpadă… Dimineață a fost nițel soare, pe la amiază s-a cam înnorat, fiind vreo 15 grade, iar după-masă a picurat. Înainte cu vreo 15 minute de miezul nopții s-a pus mai serios pe plouat: „Niii, mă, că „baba” mea își cam face de cap!” Dar, acuma, sincer, n-a fost chiar așa de rău! Și, dacă, așa îți va fi anul, după cum îți este „baba”, eu sunt mulțumită, căci, va fi și soare, și nori, și nițică ploaie, deci, de toate, așa cum este și în viață, și bine, și mai puțin bine… 


 

 


luni, 4 martie 2024

Vestitorii Primăverii

  După cum se știe deja, că așa se întâmplă de când lumea, la fiecare trei luni are loc câte un bal aniversar în care se sărbătorește noul anotimp. Fiecare încearcă să impresioneze, să lase o amintire de neuitat în ochii celorlalți invitați și nu numai. Având în vedere marele succes pe care l-a avut Toamna cu balul de anul trecut despre care încă se vorbește și-n ziua de azi (căci despre cel din Iarnă, nimeni nu-și mai amintește), Primăvara vrea să facă și ea senzație. Știe că va fi destul de greu s-o egaleze pe surata ei, Toamna, dar are un as în mânecă, as cu care niciodată n-a dat greș: bucuria unui nou început. Mai știe, de asemenea, că un astfel de bal are nevoie de pregătiri încă din vreme, căci fiecare invitat de la bal trebuie să... strălucească, nu altceva. Pentru asta, copacii, florile, toți cei care vor participa, au nevoie de veșminte noi, minunate, adecvate unui astfel de eveniment, ba chiar și de un „hair-stilist”, căci prezența fiecăruia trebuie să fie impecabilă, ba, mai mult, să stârnească aplauze.

  Deci, cu vreo zece zile înainte ca luna ianuarie să se sfârșească, Primăvara o roagă pe surata ei, Iarna, să-i dea voie să-și trimită solii în cele patru zări pentru a vesti marele eveniment care va avea loc, ca invitații să aibă timp să se pregătească. Iarna însă, nici n-a vrut să audă, nu și nu, adică cum? Balul din Toamnă s-a terminat mult mai târziu decât ar fi trebuit, silind-o pe biata Iarnă să întârzie, acuma și Primăvara vrea să-i ia din drepturi? Anul trecut, la fel s-a întâmplat, ba, dacă-și aduce bine aminte, chiar mai repede, de Bobotează... Sunt doar patru surori și fiecare are dreptul la trei luni, deci să facă bine să-și respecte termenul stabilit din moși-strămoși. Și taman atunci, de supărare, a pornit Iarna niște zăpadă și niște zile și nopți geroase (că doar era luna lui Gerar, nu?), încât Primăvara, n-a fost chip să-și trimită vestitorii...

  Pe la începutul lunii februarie, pe când părea că surata ei parcă s-a mai îmbunat, gingașii, dar temerarii ghiocei, încep să-și ducă la îndeplinire importanta misiune. Mai întâi timid, își scot căpșorul din zăpadă să vadă ce și cum, apoi, din ce în ce mai siguri pe ei, își înalță trupușorul lor și dau vestea pentru care au fost trimiși. Aceasta se răspândește cu repeziciune, de la marginile pădurii până în parcuri și grădini, toți primind-o cu nespusă bucurie, ducând-o mai departe și mai departe, cu fiecare zi care trece și-i apropie tot mai mult de prima lună a Primăverii. Din adâncul pământului se aude un tumult năvalnic, clocotitor, dătător de viață, care crește din zi în zi, cuprinzând copaci, iarbă, flori, natura întreagă... Bucuria nu mai are granițe, dă pe dinafară, copacii nu-și mai încap în scoarță, pe brațele lor, mai vânjoase ori mai fragile, coaja plesnește, ivindu-se prețioșii muguri, ca niște răni sângerânde. Oare ce simt, îi doare această (re)naștere? Nu au timp să se gândească la asta, căci sunt prea fericiți… Oricum, datorită lor, în ajunul balului, ei se vor îmbrăca în veșminte minunate, țesute în frișcă, popcorn și bezele cu aromă de căpșuni, tufele fiind și ele dantelate cu vanilie, șofran și scorțișoară...

  Deja numai despre asta se vorbește, în orice parte ai întoarce capul. Lușcuțele, brândușele se ivesc și ele, așteptându-le răbdătoare și pe suratele lor, narcise, zambile, lalele, să se bucure împreună. Gureșele vrăbii deja își expun, cu lux de amănunte, veșmintele pe care le vor purta la bal. Un zumzet neîntrerupt, al harnicelor albine și al altor gâze, acompaniază ciripitul păsărilor care au dat startul la repetiții. Chiar și un fluture, venit nimeni nu știe de pe unde, îmbătat de razele călduțe ale soarelui și de minunatele flori, zboară zglobiu, vesel și el din cale-afară…

  Ghioceii, obosiți de frigul îndurat încă din primele zile ale lui Făurar și de greaua misiune pe care au avut-o de îndeplinit, dau semne de oboseală. Cu toate acestea, fericirea încă se poate citi pe fața lor imaculată, căci vestitorii Primăverii și-au îndeplinit menirea: natura întreagă se pregătește de bal...


 


joi, 22 februarie 2024

Într-o grădină (Ienăchiță Văcărescu)

Într-o grădină,

Lâng-o tulpină

Zării o floare ca o lumină.


S-o tai, să strică!

S-o las mi-e frică

Că vine altul și mi-o ridică.



Nil/ni-l

                      Nil

Croaziera pe Nil a fost minunată.

Se spune că fluviul Nil este primul ca lungime din întreaga lume.

Nil este un substantiv propriu.

Crocodilul de Nil face parte din fauna acestui fluviu.

 

                  ni-l

Sunt sigură că nu ni-l dă și nouă.

Ni-l arătă pe cel mai frumos.

Dacă imobilul e al lui, nu ni-l mai trebuie.

Ni-l dădu pe cel care consideră că-l merităm.

Trandafirii

 Iubesc toate florile, din fiecare anotimp… De cum se ivesc dragile de primule și ghiocei, primăvara, până la ultimile cârciumărese sau margarete galbene, la sfârșit de toamnă. Nici iarna nu scapă nevizitată în balconul nostru, de florile jupânului trandafir Japonezu’ sau ale Cactusului de Crăciun care, așa cum reiese din nume, înflorește taman în preajma acestei frumoase sărbători. Nu mai spun de Crinul Păcii ori Lacrimile Reginei care și ele înfloresc în aceeași perioadă, doar că, până de curând, nu știam denumirea lor. Astfel, nu pot să spun că aveam o floare preferată, una și numai una, deși pentru buchetul de mireasă, când am fost întrebată, am spus fără să ezit: „Vreau gherbere”. De unde și până unde? Erau florile preferate ale mamei, cum altfel?

  Când m-am mutat la casa mea, am găsit în grădină niște trandafiri galbeni și roz, plantați de cei ce locuiseră acolo înaintea noastră. Nu m-au impresionat în mod deosebit, deși erau mari și frumoși. Dar noi ne mutaserăm toamna, nu erau în perioada de glorie a înfloririi, doar ici și colo câte unul mai îndrăznea să-și etaleze frumusețea. Cum de, totuși, „nu m-au dat pe spate”, metaforic vorbind? În primul rând, pentru că erau… țepoși… Eeei, și de câte ori nu m-au zgâriat când am încercat să-i „coafez”… numai mâinile și brațele mele știu asta… Dar, încet-încet, am început să-i îndrăgesc, cu tot cu spinii lor din dotare. Ba, i-am mai văzut și pe cei portocalii ai vecinului și… gata, am vrut și eu. Oo, de câte ori nu am primit de la dragul nostru vecin tije cu flori aproape trecute, poate-poate se vor prinde și în grădina mea. Și, atâta am încercat, cu sticle de plastic deasupra, până când am reușit să am și eu propriul meu trandafir portocaliu. Mamă, când se puneau cu toții pe înflorit, erau o minune… cu petalele lor ca de catifea, cu parfumul lor fin (pe atunci, eram bine-mersi cu simțul olfactiv)… Cum să nu-i îndrăgești? Dar, aveam doar aceste trei culori, n-ar fi fost fain să am și roșii, și albi și… altfel? Având mintea plină, nu de „pitici”, ci de trandafiri, am cumpărat de la o sărbătoare a toamnei, doi butași, unul alb și unul roșu, cică. În primăvară, deja se prinseseră și în vară am avut primii trandafiri înfloriți; dar… nu semănau deloc cu trandafirii pozați de pe ambalaj, ci erau mici, cu florile simple, rozalii, deja începuseră să se… lungească. Ei, na! să mai ai încredere în ce cumperi…

  La o zi de naștere, tot acum mulți ani, colegele de serviciu mi-au dat bani să-mi cumpăr ce-mi doresc și, normal, am vrut să-mi iau ceva deosebit care să-mi amintească de ele, oprindu-mă tot la… trandafiri. Asta e, când ai o fixație, mergi cu ea cât te țin buzunarele sau, dacă, totuși, te țin, până îți zici de bună voie și nesilit de nimeni: „gata, suficient, ajunge!” De data asta, am mers la piață, m-am gândit că florăresele sigur știu ce anume vând din propria grădină. Am cumpărat trei trandafiri albi, după îndelungi asigurări că da, sigur-sigur, toate cele trei rădăcini de trandafiri vor face niște flori albe, superbe. Mai e nevoie să vă spun că nici măcar unul nu a fost alb? Ne-am pricopsit cu unul galben (din care mai aveam), unul crem și unul… roșu… Tot a fost bine, nu-mi dorisem și roșu? Uite că mi s-a îndeplinit dorința! Și cel crem… era superb, recunosc!

  A venit vremea să ne facem noua casă și toate florile le-am îngrămădit în spatele grădinii până la finalizarea construcției. După alți câțiva ani, în care am pierdut câteva flori importante, printre care și lalelele negre, și trandafirul crem de care eram atât de mândră, am mutat ce a mai rămas în grădina din fața casei, unde stau îngrămădite, aproape unele peste altele, lalele, zambile, narcise, ghiocei, primule, crini, bujori, iriși, trandafiri, aster (pitice, albastre), margarete, lăcrămioare, plus mălinul de lângă gard. Ei, mai cată un loc liber să mai pui ceva în grădină!

  Și totuși, tot aici, mi-a adus bunica de la sora ei niște trandafiri pe care i-am pus sub sticle de plastic, așa cum știam. Nu s-au prins majoritatea dintre ei, motiv pentru care criticile bunicii cum că „nu știu să pun trandafiri” mi-au cam șifonat orgoliul propriu. Dar, recunosc, avea și ea dreptate, ce să zic… căci doar doi trandafiri au supraviețuit, crescând mari și frumoși, cu o nuanță deosebită de portocaliu.

 Pe lângă celelalte flori pe care le iubesc și pe care le pozez în fiecare anotimp de „en-șpe” ori, căci de fiecare dată înfloresc altfel (sau așa mi se pare mie), un loc aparte îl ocupă și trandafirii mei din frumoasa și îngrămădita mea grădină… Dar, cu toată îngrămădeala, tot voi găsi un loc și pentru un trandafir alb. Prea mi-l doresc de multă vreme...

 


 


 


 


 



Dubla aniversare

 Încă mă simt sub vraja weekendului care tocmai s-a încheiat… Emoția stimulează „fluturii” din stomac să-și fâlfâie delicat arip...