Macchiato

  Pe când eram în clasa a douăsprezecea, profa de română, într-un context mai special, m-a numit (citez): „… o fată naivă, aeriană și…” M-a mai catalogat cumva, nu mai rețin ce era, dar la acestea două m-a „nimerit” din plin (cred că de aia le-am și ținut minte). Și, ca să nu mă dezmint, cam așa am rămas până în ziua de azi. Totuși, fac eforturi să mai schimb pe ici, pe colo, căci treaba asta cu partea aeriană mi-a adus și oarece „prejudicii”, ultimul, destul de recent, tocmai în acest an. Dar… să vă povestesc….

  În apropierea zilei de 8 Martie, una dintre colegele de la fostul serviciu cu care m-am înțeles cel mai bine, m-a invitat și pe mine să petrecem această zi minunată împreună cu toate colegele din secția noastră la un local. Nu cunoșteam majoritate dintre ele, căci plecasem de patru ani și multe veniseră în acest răstimp. Dar, totuși, mai erau trei fete care-mi fuseseră colege, deci nu eram chiar o străină. Am vorbit cu Luci, a fost de acord și iată-mă în ziua de 9 martie (care pica într-o sâmbătă, să poată participa fetele de pe toate schimburile), așteptând cu nerăbdare ora la care să ne întâlnim. Voiam să iau taxiul, căci pe jos nu pot merge nici măcar până la piață de când cu boala asta (cu toate că stau la 5 minute de ea), dar una dintre colege a insistat să vină cu mașina după mine.

  Când am ajuns, fetele erau deja la local și s-au făcut câteva permutări la masă, pentru a putea sta lângă persoane cunoscute. Am făcut cunoștință și cu celelalte care erau niște scumpe și m-au primit ca pe una de-a lor. Și ce m-a uimit și mai tare a fost trandafirul roșu pe care l-a primit fiecare dintre noi din partea localului. Bine, poate că asta s-a datorat și faptului că una dintre fete lucrase, la un moment dat, acolo, fiind cunoscută de angajați și comportându-se „ca acasă”. Am râs, am povestit, am aflat ce mai făcuserăm fiecare între timp de când nu ne mai întâlnisem (din octombrie, mai precis), m-am antrenat și m-au antrenat și celelalte fete în discuții ca și cum eram una de-a lor și se părea că e o după-masă perfectă.

  Pe când eram în așteptarea baghetelor pe care le comandasem la sugestia fetelor care mai mâncaseră așa ceva și mi le-au recomandat, stăteam în cumpănă ce să iau până la venirea comenzii. Am văzut că unele comandaseră cafea, altele suc, altele Macchiato (de fapt, Latte Macchiato, un pahar de lapte spumat cu o doză de espresso). Pentru felul deosebit de prezentare, am optat pentru Macchiato, măcar pentru a vedea ce este, căci nu mai băusem așa ceva. Mai stăm, facem și poze și, într-un final, ni se aduc baghetele care au fost foarte bune, recunosc; ca desert, am comandat împreună cu una dintre colege clătite cu ciocolată. O apă am luat-o împreună cu o altă colegă, știind că nu pot bea singură o sticlă întreagă.

  La final, fiecare merge la bar unde se afla fata care ne servise și își plătește consumația. Mai facem o poză de grup, după care ne luăm catrafusele și plecăm. Pe mine mă duce colega cu care venisem. Ajung acasă, unde Luci tocmai termina mâncarea. Mă întâmpină cu: „No, cum a fost?” „Ooo, a fost super!” încep eu să turui. „Uite, am primit și un trandafir! Stai să-ți arăt și poze!” Și deja caut prin telefon să-i arăt, căci în afară de clătita cu ciocolată (care nu apucase să fie pozată, decât farfuria goală), pozasem tot ce-am consumat. Și, când dau de poza cu Macchiato… înlemnesc… „Luci!” îi strig eu panicată, de se și sperie bărbatu-meu ce m-a apucat. „Am uitat să plătesc Macchiato!” Caut repede în geantă, iau bonul și verific: baghetele, jumătate de desert și apa (pe care am insistat s-o achit eu). Macchiato… nici urmă de el. Ai de capul meu! Ziua perfectă tocmai se transformase într-un coșmar. Ce mă fac? Cum să dorm liniștită când am făcut o asemenea grozăvie? Caut disperată soluții. Luci zice să mă liniștesc, căci oricum o cunoșteam pe patroana localului; ne-om întâlni la biserică și i-oi plăti ce-i datorez. „Nu se poate! I-aș putea face rău fetei… Nu, singura soluție e să merg acuma, cât e încă de serviciu și să plătesc ce-i datorez.” Nici nu mai stau la discuții, ci ies rapid afară să sun după un taxi. Deja se înserase... Vine taxiul și mă urc, dându-i locația. Arăt atât de nenorocită de mă și întreabă șoferul ce-am pățit. Îi spun ce și cum. În loc să mă liniștească, îmi spune cum se simte și el când rămâne dator cuiva… Eu deja mă tot gândesc cum să fac, cum să mă explic, cum să mă scuz, căci n-aveam nicio scuză. Niciodată nu mi s-a mai întâmplat așa ceva…

  Ajungem la destinație, îi spun șoferului să mă aștepte, căci revin repede și intru în local. Am avut noroc că nu mai era nimeni înăuntru să mă audă. Merg direct la fata de la bar: „Bună seara! Am revenit pentru ceva!” îi spun pentru a-și aduce aminte de mine. Dar cum să uite, când am fost singura persoană cu baston din grupul ce nu demult plecase. Continui pe același ton: „Bateți-mă, spânzurați-mă, dar am uitat să plătesc Macchiato!” Fata mă liniștește: „Stați liniștită, nu-i nicio problemă!” Îmi spune cât face, îi plătesc, mă mai scuz o dată și îi mai și spun că o cunosc pe patroană și-i puteam plăti ei, dar nu ar fi fost o idee prea bună. Eu și gura mea mare! Fata mă liniștește din nou, ne luăm rămas-bun și ies din local cu inima ușoară. Intru în taxi și o luăm spre casă. Schimbare de 180 de grade în atitudinea mea. Turui încontinuu. Păi cum? Aveam să dorm liniștită la noapte, căci nu mai sunt datoare. Șoferul nu se poate abține și zice: „Mai mult te costă taxiul dus-întors decât amărâtul ăla de Macchiato!” „Da, știu, dar credeți că aș fi putut dormi liniștită dacă nu rezolvam acuma seara?” mă apăr eu.

  Ajunsă acasă (pentru a doua oară în seara aceea), liniștită de-acuma, îi povestesc lui Luci cum a fost întâlnirea. Constat că întreaga consumație, cu Macchiato cu tot, nu depășise cât m-a costat taxiul. Dar parcă mai contează? Oricum, de atunci, de fiecare dată când aud de Macchiato, simt cum obrajii își schimbă culoarea și încep să-mi ardă urechile. Nu cred că voi mai bea Macchiato în viața mea...

 

Aș pleca (Rodica Larie)

Aș pleca în lumea unde, nu se războiesc bogații,

Unde oamenii sunt sinceri și toți se iubesc ca frații,

Unde soarele și luna sărută cu drag pământul, 

Iar bărbatul și femeia își respectă jurământul. 

Aș pleca acolo unde, banul nu are valoare,

Unde nimeni nu te-ntreabă cât ai strâns în buzunare,

Unde pacea și iertarea se unesc cu armonia,

Iară omul  și natura își arată măiestria.

Unde visele-s aievea și se nasc din lucruri simple,

Unde valurile mării te mângâie pe la tâmple,

Unde plouă cu iubire și pământul înflorește,

Unde noaptea e ca ziua, iar apusul strălucește.

Într-o lume de poveste, unde nu există ură, 

Unde omul dăruiește dragoste fără măsură,

Unde-i leagăn curcubeul, unde stelele sunt flori,

Ce ne mângâie privirea în mii și mii de culori.

Aș pleca în locuri unde, nu există-ngrijorare,

Unde ziua cea de mâine, o cunoaște fiecare,

M-aș întoarce doar când omul, va uita de tot ce-i rău,

Va fi drept și bun la suflet și va crede-n Dumnezeu.

Cum am devenit „orășean la țară”

  Acum fix doi ani, taman pe data de 8 iulie, eram în spital la o nouă cură de imunoglobuline, parte a tratamentului pentru poliradiculonevrita cu care m-am pricopsit, nu se știe exact cum și de ce, în anul pandemiei. Pentru că trebuia, în timpul administrării tratamentului, să stau pe orizontală, timp de vreo 5-6 ceasuri, neavând răbdare să mai urmăresc știrile de la televizor care mai mult mă îngrozeau (căci pe astfel de programe îl puneau celelalte paciente din salon), m-am apucat să butonez telefonul. Și… mai citind câte-o postare, mai trecând peste, citind „pe diagonală”, ajung la o postare interesantă a unei drăguțe doamne dintr-un grup. Citesc postarea și la final o salvez, s-o mai găsesc și altădată, căci știam deja că printre atâtea postări ce se perindă zilnic, sigur altu’ n-o mai prind. Grupul pe care era postat articolul se numea „Orășeni la țară”, un grup public, de aceea îmi apăruse și mie pe telefon. Eram deja în mai mult de zece grupuri, majoritatea private, unde mă înscrisesem eu de bunăvoie sau primisem invitații de la prieteni și-mi fusese rușine să îi refuz. Astfel, am zis că-s suficiente și nu mai intru în alte grupuri, că nu-s în stare nici pe astea să le mai urmăresc cu regularitate. Oricum, numai în vreo două grupuri ieșeam în evidență prin comentarii (uneori), în rest, nu eram vizibilă; figuram doar cu numele, urmărind postările grupurilor respective din umbră, dând așa, câte-un „like” sau „ador”, în funcție de starea în care eram în acel moment. După ce-am salvat articolul, mă cam mâncau degetele să mai văd și alte postări la fel de interesante, așa că mi-am zis: „Hai să mă înscriu și-n grupul ăsta, că ia uite ce chestii super se postează și aș putea să învăț și eu câte ceva. Nu-i musai să mă bag în seamă, mă uit așa, fără să mă știe nimeni, „incognito”, cum se spune…” Și, uite-așa am ajuns eu în „Orășeni la țară”... 

  La vreo două zile, tot urmărind postările, bag și eu un comentariu la o întrebare, că era vorba de animale de companie și… pot să tac când e vorba de un astfel de subiect? Și, nu trece mult, că în aceeași zi primesc invitația de a deveni „Expert al grupului”. Sincer, în prima fază, m-am speriat. Nici nu-s bine înscrisă în grup de două zile și mă trezesc cu… „asta” pe cap. Cum rămâne cu urmăritul din umbră? Oare ce-am făcut, cu ce-am greșit? Și tot stau eu și mă socotesc, pe ce să dau clic: pe „accept” sau pe „refuz”? Până la urmă, am ajuns la concluzia că e o greșeală, dar tot n-am îndrăznit să acționez. M-am gândit că se va observa „greșeala” și va trece de la sine. Deci, ignor și merg înainte… Până dau de postarea în care comentasem și domnul administrator al grupului tocmai scrisese lista cu treisprezece persoane pe care le alesese, datorită comentariilor, să devină „experți”. Acolo, pe lista aceea, apăream și eu. „No, ni mă, că nu-i nicio greșeală…” îmi spun eu și, liniștită că am înțeles „de unde și până unde”, accept cu bucurie invitația. Așa am ajuns, în două zile, într-un grup de a cărui existență nici nu știusem până atunci, ba, mai mult, și „expert al grupului”, deși nu excelam nici într-un domeniu, nici în grădinărit, nici în creșterea animalelor, nici în altceva… Ca să nu mai amintesc că nici măcar orășean la țară nu eram, eu locuind la oraș…

  După întoarcerea acasă, am blocat celelalte grupuri în care eram, rămânând doar cu două și cu Orășenii de la țară, care-mi plăcea tare mult. Dar, tot mă simțeam „cu musca pe căciulă”: sunt în „Orășeni la țară”, sunt expert al acestui grup, dar nu locuiesc la țară… Adică… nu îndeplinesc taman condiția principală care mi-ar da dreptul de a fi membru al acestui grup. Eram sigură că, de cum se va afla, voi fi dată afară… Prin urmare, ca să nu mai lungesc „agonia, cu proxima ocazie, am recunoscut într-un comentariu, ca răspuns la o întrebare a celui care a creat grupul că, deși locuiesc la curte, casa mea se află într-un oraș, nu la țară, deci, cu siguranță, voi fi nevoită să părăsesc grupul. Dar… știți ce? Nu contează unde locuiești, dacă te simți „orășean la țară”, dacă simți că ai o conexiune cu acest grup, dacă te simți bine aici… 

„Rugăciunea mulțumirilor” (părintele Arsenie Boca)

Îți mulțumesc Doamne

Îți mulțumesc azi, că sunt, pentru ziua de mâine.

Îți mulțumesc că am pe masă o pâine...

Îți mulțumesc pentru stropii de ploaie,

Pentru fructe, păsări, flori,

Pentru soarele care răsare în zori,

Pentru cerul cu licăr de stele,

Pentru toate zilele vieții mele,

Pentru firul de iarbă izvorât din fântână,

Pentru harul ce-mi poartă a mea mână

Pe-arcuș de vioară, pe pânză, pe piatră,

Pentru viersul ce curge din mine spre Cer.

Mulțumesc pentru omul blajin și sincer.

Mulțumesc pentru haina pe care o port,

Pentru tot ce mă doare și totuși suport.

Îți mulțumesc pentru cântecul de păsărele

Pentru toate încercările vieții mele.

Mulțumesc pentru puiul de om ce se va naște.

Îți mulțumesc că ai Înviat în noaptea de Paște.

Am atâtea lucruri pentru care să-ți mulțumesc,

Că nu ar fi de ajuns o mie de ani să trăiesc!

Inimă de câine (Lavinia Ștefan)

Câinii nu vin, dacă simt că nu-i chemi,

Câinii au lacrimi, când urli și gemi,

Doar cei răi te latră, de văd că te temi. 

Câinii au suflet.

 

Câinii-și îngroapă un os, economi,

Câinii nu uită, dar iartă, bonomi,

Câinii te-alintă în brațe, s-adormi.

Câinii au suflet.

 

Câinii te plâng, de se-ntâmplă să mori,

Câinii rup lanțul, de-i ții servitori,

Câinii sunt multora superiori...

Câinii au suflet.

Mâncarea preferată

  Am o prietenă (bine, am mai multe, fie vorba între noi, dar acum vorbesc despre una anume) cu care, încă de acum câțiva ani, vorbesc cam o dată la câteva săptămâni. Ne planificăm dinainte ziua și ora când am fi disponibile, și eu, și ea și, în ziua cu pricina știm că de la ora cutare avem program de vorbit prin video-messenger cîte-n lună și în stele, ce-a mai făcut ea, ce-am mai făcut eu, știți voi, așa, ca între fete. Și ne planificasem și-n acea zi frumoasă de vară, ca de obicei, să avem „întâlnirea” propriu-zisă. Eu, având încă în minte vorba bunicii pe care mi-o inoculase de ani de zile în minte (mai bine zis, un sfat primit de la bunica ei care obișnuia să spună celor șapte nepoate pe care le-a crescut, după ce mama lor murise de tânără: „Fete, nu uitați ce v-oi spune: când a veni bărbatu’ vost’ acasă de la lucru, voi să-i dați de mâncare și zamă de pă cute, de nu-ți ave altceva…Da’ musai să aveți gătată mâncarea... Și nu răbdați foame tătă zâua pân-a veni el, ci mâncați așe, puțintel și, când a apăre’ acasă, puneți-i în blid și lui, și vouă, și ziceți-i cât l-ați așteptat să vină să mâncați împreună…” Și bunica atâta mi-a repetat această învățătură, că am deprins-o și eu, la rândul meu), deci, având în minte acest sfat, înainte de activitatea programată din vreme, mă uit prin frigider să văd cam ce avem de mâncare în caz că a veni bărbatul meu mai devreme de la serviciu. Și, ce să zic, prin frigider cam bătea vântul. Atunci îmi vine în minte „geniala” idee (eu și ideile mele...) să pun la fiert niște păstăi, că doar or fierbe până termin eu cu vorbitul… Și o să fac și supă, și păstăi cu usturoi, căci știam cât îi place acest fel de mâncare dragului meu bărbat.

  Zis și făcut… Deci, la ora stabilită, deja pusesem păstăile (din propria grădină, să ne-nțelegem, nu cumpărate) la fiert, la foc mic, căci știam deja că cea mai bună mâncare e cea făcută după conceptul „slow-food” și… bineînțeles, ca să am timp de vorbit pe video-messenger cu prietena mea. Și… vorbim noi ce vorbim, ba chiar merg o dată în bucătărie să verific păstăile care fierbeau cuminți în oala lor, le mai „zgândăresc” așa, ușor, cu o lingură, să fiarbă mai bine, și pe-o parte si pe alta, apoi mă întorc înapoi în cameră să-mi continui conversația cu prietena mea. După aproape o oră și jumătate, când ne-am gândit noi că am epuizat cam toate subiectele și noutățile, ne scuzăm fiecare că avem și alte treburi de făcut și ne luăm la revedere până data viitoare, când o fi și asta…

  Liniștită, merg în bucătărie să-mi termin mâncarea, gândindu-mă că le-o fi ajuns și păstăilor de când tot fierb, ba chiar felicitându-mă că, uite, ce fată deșteaptă sunt, dacă m-am gândit să fac două lucruri deodată, adică, n-am pierdut vremea degeaba; ajung lângă aragaz și… înlemnesc… Păstăile n-au stat nici ele după mine până mi-oi termina poveștile la telefon, ci, după ce au „băut” toată apa (maaamă, dar însetate au mai fost!) s-au prins, într-un strat gros de un deget, de oala de inox în care le pusesem la fiert. Instinctiv, am închis aragazul și am stat vreo jumătate de minut, holbându-mă la oală și parcă nevenindu-mi să cred ceea ce văd. Îmi revin rapid, simțind deja un val de căldură care-mi inundă obrajii, căci procesasem deja ce s-a întâmplat: oala… oala de inox primită de la părinții lui Luci de ziua mea… Cea mai bună oală din casă la vremea respectivă (care costase ceva, căci cumpărasem și eu una cadou de ziua cuiva)… Ce-i spun lui Luci? Căci n-o puteam face dispărută așa… hocus-pocus, fără niște explicații, căci el, mai răbdător și mai meticulos din fire, era cel care „șmotruia” oalele arse de bunica ce se lua cu munca și uita de ele când își punea mâncarea la încălzit. Și asta nu s-a mai întâmplat de când bunica a plecat în „grădina de dincolo de nori”. Dar eu… ce scuză am? Pun oala în chiuvetă și încep să rad păstăile cu o lingură de pe fundul oalei. Apoi, cu ele într-un alt vas și cu un cuțit, aleg ce se mai putea alege din bietele păstăi, luându-mi mai bine de o jumătate de oră până le-am curățat, cât de cât. Bun, cu ele am terminat, deocamdată, dar ce fac cu oala? Merg în baie și caut printre detergenții de vase ceva potrivit pentru curățarea oalei, căci Luci e cel care cumpără chestii de genul ăsta. Găsesc un produs de curățat pentru cuptor și grătar. „Gata, ăsta-i perfect!” îmi zic eu; dar, citind în continuare, aflu că poate fi coroziv pentru metale, pe lângă faptul că provoacă arsuri grave ale pielii și lezarea ochilor. Îl pun frumușel în baie de unde l-am luat, căci, de când am avut cancer, mă feresc de substanțe de genul ăsta, ca să nu mai amintesc și de anosmia de care sufăr deja de câțiva ani (de aceea n-am simțit nici „parfumul” păstăilor afumate). Caut ceva mai „soft” și găsesc un degresant care, cică, are eficacitate maximă (exact ce am nevoie), duc oala în baie și pulverizez pe fundul ei un strat generos de maglavais, lăsând-o la înmuiat, cum am văzut că face și Luci. Apoi, îl sun să-l pregătesc de surpriza ce-l așteaptă acasă, căci cine altcineva, dacă nu el, ar fi „șmotruit” oala ca să nu devină ghiveci pentru flori? Îi amintesc să ia o pâine și apoi îl iau cu binișorul: așa, așa și așa am făcut, căci știu deja, de mult timp, că „adevărul e cea mai bună minciună”. Îl simt la telefon cum zâmbește; of, ce bine că nu-i supărat, cine-a zis despre bărbatul meu că e prea sobru?

  Mă întorc să termin „mâncarea”. Pun repede de-o supă și curăț niște usturoi pentru „așa-zisele” păstăi. Pe când apare Luci acasă, termin și eu cu masa. Ne punem să mâncăm și, pe când ajungem la felul doi, mâncarea lui preferată, îmi spune: „Tre’ să-ți zic ceva!” Eu deja știu ce vrea să zică, cu siguranță e vorba despre „faimoasele” mele păstăi, arse pe jumătate, așa că aștept cuminte și pe bună-dreptate, critica. Și Luci continuă: „Ce bune păstăi ai făcut, au gust de vinete coapte! Să mai faci și altădată!”

 

Niciodată nu mi-au mai ieșit păstăile ca atunci...

 

 

Dubla aniversare

 Încă mă simt sub vraja weekendului care tocmai s-a încheiat… Emoția stimulează „fluturii” din stomac să-și fâlfâie delicat aripioarele ca la vederea unui câmp cu flori minunate. Privirea mi se încețoșează (deși am ochelarii la ochi) și zâmbesc încetișor: „Iar am nevoie de o batistă…” E clar, vraja nu s-a destrămat încă și cred că o bună perioadă de timp încă voi zâmbi, voi lăcrima, și iar voi zâmbi, cu toate că sunt singură și nu mă vede nimeni (în afară de matracuci care, sigur se vor minuna și ele de faptul că bipeda lor s-a cam... scrântit)… Dar, să vă povestesc, ca să vă dați seama că, într-adevăr, acest weekend a fost cel mai frumos de până acum…

  În urmă cu vreo două săptămâni, mă sună cumnata mea, Ramona, să ne propună ceva: „Uite, în 8 iunie mami cu tati împlinesc 50 de ani de căsătorie. Ce-ați zice dacă i-am aniversa în Oncești, „Sub cetate la Matei”? Mergem de sâmbătă, seara petrecem cât ne simțim bine, apoi ne culcăm și duminică ne întoarcem.” Pentru că de un an de zile mă înțelesesem cu tati ca aniversarea noastră de 25 de ani (ce se nimerea să fie în Postul Mare) și aniversarea lor de 50 de ani să o sărbătorim împreună, Ramona vine cu ideea: „Gata, facem dublă aniversare! Vorbește cu Luci și sună-mă ca să stabilesc și eu la pensiune. Cu plata, nu vă faceți griji, căci am primit voucherele de vacanță și o întrebuințare mai bună ca asta n-aș găsi…” Am vorbit cu Luci, a fost de acord și, după ce ne-am chiorât în toate zilele pe telefon la starea vremii ca să lăsăm matracucile în bună ordine afară pentru o noapte, purcedem spre cea mai frumoasă aniversare din viața noastră.

  Dacă n-ați fost până acum în Oncești la pensiunea „Sub cetate la Matei”, vă recomand din tot sufletul să ajungeți acolo măcar o dată în viață. Noi am mai fost acum trei ani și am rămas profund impresionați de primire, de servire, de căldura oamenilor cu care ne-am intersectat… Nu degeaba alesese Ramona această locație pentru petrecere, căci niciunde în oraș, nici la cel mai select restaurant, nu ar fi fost atât de minunat ca „Sub cetate la Matei”.

 Fiind toate camerele ocupate, Ramona închiriase, prin cei de la pensiune, trei camere peste drum, la „Casa Verde de sub Colnic” unde, după ce am luat prânzul „Sub cetate…”, ne-am cazat și ne-am odihnit până seara la 19,30 când urma petrecerea.

  Și iată-ne pe toți cinci, gătiți în straie de nuntă, intrând pe ușa sălii de petrecere și îndreptându-ne spre masa pregătită special pentru noi, separat de restul meselor, căci urmau să ia cina încă vreo cincizeci de vâlceni veniți în vizită prin Maramureș cu autocarul. Între timp, ajunseseră și lăutarii, căci a fost petrecere în toată regula. S-a mâncat, s-a băut, s-a dansat, vâlcenii și-n horă, și-n perechi, căci orchestra a creat o asemenea ambianță, ca toată lumea să se simtă minunat. Mami cu tati au dansat și ei, ținându-se bine pentru vârsta lor, nițel mai liniștit față de cum îi știam, de obicei, de pe la nunțile la care am participat împreună.

  După zece și jumătate, eram deja obosiți, așa că decidem să vină cu tortul. Eu mă ridic în picioare cu telefonul pregătit să filmez momentul mult-așteptat. Bine, și până atunci mi-am făcut „datoria” căci, trebuie să recunosc, incapacitatea asta de mișcare are și ea ceva avantaje: poți poza și filma lumea și când vrea și când nu vrea și, sincer, atunci iese cel mai bine. Deci, în mintea mea, îmi și imaginam următorul scenariu: va veni cineva cu tortul, mami cu tati vor sufla în lumânări, poate suflăm și noi așa, simbolic, mai de departe, în timp ce se va cânta la mulți ani. Dar, cu siguranță, nu eram pregătită pentru ce a urmat… Căci, lăutarii termină melodia începută și interpreta lor face un anunț: „Avem un călduros la mulți ani pentru tinerii Lucian și Loredana la aniversarea a 25 de ani de la nunta lor, nunta de argint și pentru părinții buni și dragi, Nistor și Maria, care aniversează nunta de aur, 50 de ani de căsătorie. Dumnezeu să vă binecuvânteze! La mulți ani și din partea noastră și să fiți sănătoși și să vă iubiți mult, căci asta e cel mai important!” Eu filmez în continuare... Toată lumea se ridică în picioare, bătând din palme, în timp ce tortul (care arată absolut minunat) e pus pe masă, iar lăutarii ne cântă „La mulți ani!” Suntem invitați să mergem în față să facem un dans așa, cu familia. Eu, cu telefonul în mână, filmând în continuare, îl iau pe „prietenul” meu, bastonul, în timp ce Luci vine să mă ajute. Telefonul se închide, fiind preluat de Luci, la fel și bastonul și, cu toții, într-o horă, dansăm încetișor, în timp ce suntem aclamați de vreo cincizeci de persoane pe care, până în seara aceasta, nu le cunoscusem. Lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri, dar cu siguranță, nu din cauza entorsei pe care o căpătasem în urmă cu două săptămâni când am căzut. Toți suntem emoționați, tuturor ne curg lacrimile. Ne oprim, iar eu îl iau de gât pe soțul meu, care mă leagănă lin, căci picioarele refuză să mă mai susțină, mai ales cel cu entorsa. 25 de ani… când au trecut? 25 de ani în care Dumnezeu a hotărât că ne ajungem unul altuia, 25 de ani în care „am râs, am plâns, am căzut, ne-am ridicat…” Și când nu ne-am putut ridica, ne-a fost alături familia care ne-a ajutat, mami și tati, Ramona… Și, iată-ne aici, sărbătorind căsătoria a 25 de ani ai noștri și 50 de ani ai lui mami și tati, socrii mei care-mi sunt asemenea și cu nimic mai prejos decât părinții mei biologici, care acum ne veghează „de Sus”… Ajungem înapoi la masă, mami cu tati suflă în lumânări… Dar, încă suntem cu lacrimile pe obraji…

  A doua zi, după ce am luat micul-dejun, hotărâm de comun acord să mergem în sat la biserică, iar după slujbă, ne îndreptăm spre casă… Însă, niciunul dintre noi, nu voia ca weekendul să se termine, așa că ne oprim în Budești, la „Hanu lu Cobâlă” unde servim un suc. Mai prelungim nițel drumul, oprindu-ne în câmp să culegem frunze de afin. Într-un final, ajungem acasă, unde matracucile ne întâmpină cu foarte mare bucurie. Și totuși, weekendul nu s-a terminat… până diseară, la ora 23,59 mai sunt câteva ore...

……………………………………………………………………………………………………..

  Ramona, mulțumim din suflet pentru o aniversare de neuitat!

 

Limba „străineză”

  Nu m-am gândit niciodată că voi avea un matracuc care să știe limba „străineză” și, în același timp, să fie foarte conștiincios și perseverent în a-și lărgi orizontul în acest domeniu. Eh, ce să-i faci, dacă niciunul dintre noi (bipezi sau patrupezi) nu suntem poligloți, măcar el să iasă din anonimat, dându-ne „peste nas” cu multiplele lui talente…

  Prima dată când l-am auzit pe Codruț vorbind limba „străineză”, a fost într-o noapte, acum câteva luni, când Luci a fost trezit din somn cu împunsături de botic, semn distinctiv că mezinul matracuc musai să iasă afară. Cu ochii cârpiți de somn, se scoală Luci pe la două noaptea, îi dă drumul afară și vine să se culce înapoi, adormind imediat ce a pus capul pe pernă. Și… dormim noi amândoi până când, deodată, sar din pat speriată, buimacă de somn, strigându-i bărbatului meu care sforăia încetișor, cu două octave mai sus ca de obicei: „Luci, sări repede, c-au năvălit lupii peste noi!” Exact așa se auzea, niște urlete prelungi care păreau să vină taman de la noi din curte: „Hău-hău-hăuuuuuuuu!” Mă uit în jur, căutându-l din priviri pe mezin și, nevăzându-l, mă iau cu mâinile de cap: „Unde-i copilul? Îl mănâncă lupiiiiii!!!” Se trezește și Luci, mai speriat din cauza mea decât de ce se întâmpla în curte, coboară repede scările și, după ce-l vede pe Codruț „pe scenă”, în plin spectacol, vorba aia, deschide ușa și-l cheamă înăuntru, să nu ne trezim cu reclamații din partea vecinilor că nu se pot odihni din cauza odraslei noastre.

  După acest episod, am încercat să urmăresc când este lună plină, să văd dacă asta ar influența în vreun fel performanțele matracucului de „a vorbi” o limbă necunoscută până atunci de celelalte matracuci. Mai ales că avusesem la un seminar în facultate, o lucrare despre strigoi, moroi, pricolici, vârcolaci și alte asemenea „lichioane” în care luna avea un rol deosebit de important. După mai multe cercetări întreprinse în acest sens, am ajuns la concluzia că mezinul vorbește limba „străineză” fără să țină cont că-i lună plină sau lună nouă, că-i senin sau înnorat, că-i zi sau noapte, indiferent de anotimp. Ne-am consolat că, asta e, cum-necum, matracucul a ajuns la noi în familie cu o limbă străină „la purtător”.

  Dar iată că într-o dimineață, Codruț se apucă să vorbească o a doua limbă „străineză”. Era pe la ora patru, Luci tocmai se pregătea să facă un duș când, îl aude pe mezin de pe trepte, strigând cât îl țineau plămânii: „Hău-hău-hău-hăăăăăăăău!” Se duce repede la ușă, o deschide și, exact în acel moment, se aude un cocoș cucurigând în depărtare: „Cucuriguuuuuuuu!” Și Codruț, imediat după el, ca un ecou: „Hău-hău-hău-hăăăăăăăău!”

  Și uite-așa, ne-am trezit că mezinul, depășind cunoștințele profesorilor de până atunci, studiază când o limbă, când alta, singur sau ajutat de alți profesori, ajunși la acest statut fără a avea această intenție. Mă întreb cu ce limbă „străineză” urmează să ne mai uimească odrasla noastră patrupedă?

 

Eu nebun și tu nebună... (Mircea Juganariu)

Eu nebun și tu nebună!...

Ce „dezmăț” îndeplinim,

Când,

din când în când ieșim, 

când de braț

și

când de mână?

Ce priviri surâzătoare

Și ce bârfe-n târg

se spun,

Că,

o trecută

și-un nebun,

un bătrân și o nebună,

Se plimbă,

în săptămână,

fără pălării sub soare,

fără alte boli,

pe care

anii ninși,

nu le supun?

Ce să spun...

nebuni fiind,

nu luăm medicamente,

ne hrănim cu sentimente

Și, 

așa,

pe săptămână,

când de braț

și

când de mână,

Ieșim ziua la plimbare,

burgul să își facă cruce,

să șopească cu mirare:

-Oare, ăștia, când s-or duce?

Le răspund:

-Aveți răbdare!

(și ne facem și noi semnul,

privind sus, pe cer, la Domnul)

Eu nebun și tu nebună...

 

sa/s-a

                                sa

Opera sa a fost publicată de curând.

Nu am întâlnit-o încă pe mama sa.

Soră-sa ar trebui să știe mai multe. 

Majestatea Sa a preluat tronul anul trecut.

Nu știe de ce plânge fie-sa.

 

                                  s-a  

El s-a pregătit temeinic pentru examen.

Nu s-a așteptat la aceasta.

S-a făcut timp frumos.

Bine că s-a deșteptat și n-a făcut o prostie și mai mare.

Pământul s-a acoperit cu un strat gros de zăpadă.

Eroul

  Cine nu a visat încă din copilărie să fie erou? Să salveze un om, un cartier, un oraș sau, de ce nu, întreaga planetă? Nevoia aceasta de a face ceva important, de a lupta ca binele să izbândească, așa cum citeam în basme sau vedeam în filme că se întâmplă întotdeauna, a existat, măcar o dată, în fiecare dintre noi. Dar, pe măsură ce am crescut, ne-am dat seama că astea-s doar niște povești, că în viața reală nu există eroi care să vină să salveze pe cineva aflat la nevoie. Suntem prea grăbiți să mergem înainte (înainte… încotro? nici noi nu știm...), să închidem ochii, să nu vedem, să nu simțim, să nu mai fim oameni, în adevăratul sens al cuvântului. Și totuși, mai există eroi… Nu sunt așa cum ni i-am imaginat noi cândva, nu poartă costume mulate pe corp și pelerine, nu sunt împodobiți cu tot felul de brizbrizuri și zorzoane strălucitoare, nu poartă arme și nici mască... Ci sunt persoane care se pierd ușor în mulțime, oameni obișnuiți, cu problemele lor (ca fiecare dintre noi), cu rate la casă și copii de crescut, poate chiar și cu un pahar în plus la vreo petrecere, dar care, în caz de pericol, acționează fără a se gândi prea mult… Căci, în viața reală, așa arată eroii…

  Întâmplarea pe care vreau să v-o împărtășesc se petrecuse prin anii 2000, într-o după-masă obișnuită de lucru. Oamenii munceau în fabrică, fiecare în departamentul lui, așa cum făceau zi de zi, în timpul săptămânii. La secția de turnătorie, muncitorii tocmai se pregăteau de pauza de masă când Petre, un bărbat la vreo patruzeci de ani, căzu jos ca secerat și începu să se scuture. Îl apucase o criză de epilepsie, o boală pe care nici el nu știa că o are. Colegii sunt șocați, rămân înlemniți, uitându-se la el, neștiind ce să facă. Acesta își înghițise limba și începuse deja să se învinețească. Secundele se târăsc una câte una, reducând șansele celui aflat în plină criză, la supraviețuire. La scurt timp, fără să se gândească prea mult, Gheorghe, unul dintre colegi intervine, strigând panicat la ceilalți: „Țineți-l, mă, de mâini și de picioare!” în timp ce el se repede către cel căzut și scuturat ca de friguri și încearcă să-i descleșteze gura. Un podar, gras și cam indiferent, așa cum era și în viață, zice pe un ton neutru: „Lăsați-l, că ăsta moare, îi gata de el…” (stau acum și mă gândesc: dacă era el în locul lui, ar fi avut, oare, aceeași reacție?) Gheorghe nu-l bagă în seamă și, apucându-l de gura încleștată, îi bagă degetele pe după limbă, trăgându-i-o afară. Tot e sânge pe mînă și plin de răni, căci, Petre, nefericitul epileptic, avea în gură numai niște colți, în locul dinților.

  Între timp, apare și Salvarea, chemată de ceilalți colegi. Personalul auxiliar de pe mașină, după ce-l examinează pe Petre și-i dă îngrijirile necesare, îi spune lui Gheorghe: „I-ai salvat viața, căci ar fi murit asfixiat, dacă nu-i scoteai limba…” Apoi, pune pacientul pe targă, îl suie în ambulanță și-o pornesc în grabă spre spital.

  După ce trece concediul medical și Petre se întoarce la serviciu, acesta se duce țintă la Gheorghe, îl pupă și-l îmbrățișează, spunându-i: „Mulțumesc că m-ai salvat!” Gheorghe însă, îi zice: „Stai liniștit, am făcut ce ar fi făcut oricine în situația asta…” Dar de atunci, de fiecare dată când își intersecta privirea cu a lui, Petre simțea că ochii i se umezesc fără voie… Căci Gheorghe nu mai era colegul lui, era omul căruia îi datora viața… Era un erou...

 

 

ELENA ȘI CONSTANTIN (Iosif Panduru)

 La o Curte-mpărătească,

Dumnezeu cu Har divin,

V-a numit prin viață-aleasă,

Împărat și-mpărăteasă,

      Elena și Constantin...

 

Ați oprit crunte prigoane

Contra vieții de creștin!

Zeitățile romane,

Le-ați umbrit prin legi, canoane,

      Elena și Constantin...

 

Ați schimbat întru credință,

Al Imperiului destin!

Ați salvat din suferință,

Vieți și neamuri, cu putință,

      Elena și Constantin...

 

Doamne, ce masacre grele,

Au însângerat arena...!

Chinuri au zburat spre stele...!

Voi le-ați desființat pe ele, 

      Constantin și cu Elena...

 

Crucea grea a răstignirii,

Ați găsit-o cu suspin!

Ați urmat calea slujirii

Spre limanul mântuirii,

      Elena și Constantin...

 

La conducerea-nțeleaptă,

I-ai dus mamei tale trena!

Ai urmat-o-n calea dreaptă!

Laurii din Cer v-așteaptă,

      Constantin și cu Elena...

 

Împăraților cucernici,

Vouă astăzi mă închin!

În credință tari, puternici,

Fiu și mamă, în Cer veșnici,

      Elena și Constantin...

 

Vă cinstim cu pietate,

Mâine, pururea, amin!

Numelor pe veci serbate,

LA MULȚI ANI, CU SĂNĂTATE,

      ELENA ȘI CONSTANTIN...!

 

Codruț și concertele

  Și iată că a venit și primăvara mult-așteptată, atât de noi, cât și de neprețuitele noastre matracuci care abia așteptau să stea la soare, să facă plajă și nenumărate cure de vitamina D. Dintre toți, cred că eu sunt cea mai câștigată, căci nu mai trebuie să aspir zilnic. Dar, pentru mezinul matracuc, e o adevărată încântare, căci în fiecare zi descoperă ceva nou: un fluture, o furnicuță, un fir de iarbă, o floare… Eh, ce să mai zic, astea se pare că-i plac cel mai mult, căci, nici nu apucă să deschidă ochii să vadă lumea, că „Ciupacabra”… haț! le și decapitează, spre disperarea mea. Așa a pățit un crin pe care-l urmăream zilnic, abia așteptând să-l văd înflorit când, într-o zi, observ că i-a rămas doar tulpina fluturând în vânticelul de primăvară. Iar mezinul, cu mutrița lui nevinovată, mă întreabă inocent: „Chiar crezi că aș avea vreo legătură cu… asta? Că doar știi cât iubesc eu florile!” Da, zic eu în gândul meu, tocmai că știu… Dar, dacă nu l-am prins asupra faptului, intervine, în apărarea lui, zicala: „Hoțul neprins e negustot cinstit.”

  Pe lângă toate acestea, îi place nespus de mult să cânte… Da, parcă se ia la întrecere cu păsărelele, numa’ de-un tril auzi la noi prin curte, când de sus, când de jos… Și când o apucă și pe Capucino, profesoara lui de muzică, atunci să te ții… Că-ți vine și ție să fredonezi, sincer! Flutur, în schimb, ieșit de curând la pensie, cu câte-un junghi când ici, când colo, când dincolo și cu vocea cam „răblăgită”, lasă tineretul „să-și facă de cap” că, vezi bine, și-a avut și el perioada lui de glorie, cu concerte peste concerte, cu fani, dar și cu paparazzi, că… na! tre’ să mănânce și ăștia o pâine, mai albă sau mai neagră, după caz.

  Și, după cum am spus, mezinul adoră să cânte, dar nu așa, ca un hobby... Tocmai de aceea, Capucino, ca profesoară, și-a luat foarte în serios acest rol, tot repetând cu conștiinciosul ei elev, până când ne-a anunțat că n-are ce să-l mai învețe, depășind-o chiar și pe ea, ceea ce n-aș fi crezut să se întâmple vreodată. Dar, auzindu-l și noi dimineața, la amiază sau seara, am fost nevoiți să recunoaștem, cât se poate de obiectiv, că, într-adevăr, matracuca n-a exagerat cu laudele. Are mezinul o voce de… înger (asta pot s-o confirme și vecinii) și, când bagă niște acorduri lungi și complicate, că îi sau nu lună plină, cu greu s-ar descurca chiar și Capucino, obișnuită, de altfel, cu arii foarte grele. Dar lui Codruț îi vine atât de ușor să facă asta, încât ar cânta zilnic, fără oprire, motiv pentru care doarme și el în casă, că altfel, vecinii ar fi nevoiți să-i asculte concertele chiar și când ar trebui să se odihnească (n-ai cum să dormi când pe Codruț îl apucă concertatul, că îi sau nu ora zece seara, unu noaptea sau cinci dimineața și, cu asta... am spus tot).

  Și, trecând zilele una după alta, cu noi descoperiri din partea micului-mare (că deja-i cât seniorul) matracuc, iată că vine și ziua când se citește contorul de apă. Noroc că suntem cu toții în casă. Aud eu gălăgie mare pe stradă, aud și matracucile, că doară nu-s surde, agitându-se pe lângă ușă să iasă afară. Arunc un ochi pe fereastră, curioasă de ce se-ntâmplă și mă vede domnul care citește, de obicei, cotorul. Dar nu mă vede doar pe mine, ci încă două capuri de matracuci foarte agitate și „lătrăcioase”, ținându-le isonul și Capucino, chiar dacă ea nu se vede, ci doar se aude, că nu s-a lăsa ea mai prejos decât ceilalți. La vederea acestui tablou, domnul responsabil cu cititul contoarelor de apă, îmi face semn să stau în casă, că se descurcă el (nu cumva, vrând să ies, să-mi scape vreuna dintre matracuci, c-apoi… adio citit de contor!). După care, sare gardul, deschide grădina, citește contorul, îl transmite doamnei care e cu el pentru a-l scrie în „catastif” și, după semnul de „ok, am rezolvat, mulțumesc!”, face cale-ntoarsă, ajungând în stradă în același fel precum intrase. După ce-l văd afară din curte, în siguranță, dau drumul „bestiilor” care ar trece direct prin ușă, atât sunt de nerăbdătoare să iasă. Și se pornește un concert, mamă-mamă, de nu se aude om cu om, darămite citirea corectă a contoarelor vecine. „Fanii” n-au încotro, stau smirnă și ascultă melodiile una după alta, pop, folk, rock, ba, mai bagă Codruț și câte-un rap, să fie pe toate gusturile, de le vine ascultătorilor a și dansa acolo, în plină stradă.

  Și, uite-așa, mai trecu o citire a contoarelor de apă… Dar, deja au început repetițiile pentru data viitoare, când talentatul nostru mezin de matracuc va împlini un an. Vă dați seama că nu poate să treacă un astfel de eveniment, așa, nemarcat corespunzător. Și, după cum îl aud pe Codruț că, doar o dată în viață, împlinește cineva un an, cred că va fi „concertul secolului”. 

 

Inscripție pe o ușe (Tudor Arghezi)

Când pleci, să te-nsoțească piaza bună,

Ca un inel sticlind în dreapta ta.

Nu șovăi, nu te-ndoi, nu te-ntrista.

Purcede drept și biruie-n furtună.

Când vii, pășește slobod, râzi și cântă.

Necazul tău îl uită-ntreg pe prag.

Căci neamul trebuie să-ți fie drag

Și casa ta să-ți fie zilnic sfântă.

nor/n-or

                               nor

Pe cerul albastru nu se vedea niciun nor. 

În urma căruței se ridică un nor de praf.

Puteam vedea cum, din depărtare, se apropia din ce în ce mai tare un nor de lăcuste.

Dintr-o dată, un nor îi acoperi fața. 

Vulcanul în erupție expulză în atmosferă un nor arzător de gaze și cenușă.

                               n-or

De n-or ajunge la timp, ne vor anunța. 

Dar dacă ei n-or fi de acord, ce-am putea face?

N-or veni, n-or participa la meci.

Lasă, că doar n-or fi ei singurii din lume care fac așa ceva.

Psalm de supunere (Ștefan Baciu)

 Mi-ai dat, Stăpâne, viața s-o trăiesc.

Nevrednic sunt de mare-Ți bunătate.

Trec anii tot mai seci, se risipesc

În inima mustind singurătate.

Mai bine, Doamne, de m-ai fi ținut

Să mă târăsc netrebnic rob în ceruri,

Să șterg de praf al îngerilor scut

Și Precistei să-i văd de giuvaeruri.

Seara, scoteam pe boltă luna. Dimineața,

Ieșeam cu oile Prea Bunătății Tale,

Și pruncilor le-aș fi adus dulceață

Și lui Sân Petru îi coseam sandale.

Dar poate ăsta-i rostul meu, Stăpâne;

Să robotesc la oameni pe pământ.

Mereu s-aștept ziua de mâine

Ca pe o altă piatră de mormânt.

O poveste de demult...

  Am fost atât de impresionată de această întâmplare povestită de mătușa mea, sora mamei, în ceea ce-l privește pe fratele străbunicului, încât nu puteam să o ignor și astfel, să se piardă în negura timpului. Este și ea, o parte importantă a neamului nostru...

  Moșu’ Toader, cum a rămas în memoria familiei din partea mamei, apucând să-și vadă și o parte dintre strănepoți, s-a căsătorit de tânăr și a avut un singur copil, pe tatăl mamei mele. Copilul era deja mărișor, având în jur de 7-8 ani când tatăl a trebuit să lupte în al doilea război mondial. Asta s-a întâmplat cu toți bărbații din satul natal, apți de luptă, lăsând femeile singure, fără sprijin, încercând să supraviețuiască, ele și copiii lor, într-o realitate crudă și incertă, în plin război. Și numa’ ce, la un moment dat, nevasta primește o scrisoare de pe front, prin care i se dă de veste că bărbatul ei a murit. Nu doar ea primește această veste, ci multe alte femei din sat. Greu trebuie să le fi fost tuturor, desigur, dar pentru străbunica mea, mai slabă din fire, a fost un șoc mult prea puternic… Încerc să mă pun în locul ei, dar nu reușesc… Căci, la sfârșitul războiului, când sunt eliberați prizonierii luați de ruși, ea primește un al doilea șoc, care a „afectat-o”, psihic, pe viață: soțul ei apare acasă, împreună cu alți consăteni care fuseseră și ei declarați morți pe front. Și încă mai urmau să se întoarcă, pe rând, care cum puteau. Astfel, cei veniți erau asaltați de femeile care-și plângeau bărbații „decedați” în război: „Da pă omu’ meu nu l-ai văzut? Da’ dacă n-o murit și o fost luat și el prizonier și s-a întoarce acasă?” În fiecare zi, femeile așteptau „La cruce”, cum i se spune și acum la o răscruce de drumuri, unul dintre ele ducând spre sat, doar-doar li s-or înturna și bărbații lor…

  Deci, întorcându-se străbunicul, le spune celor de acasă că urmează să vină zilele următoare și fratele lui care, de asemenea, fusese luat prizonier de ruși… Și pe el l-au declarat mort, fiind plâns de nevasta lui și de cei doi băieți pe care-i aveau împreună. În acea perioadă foarte grea, ea a fost ajutată să răzbească, cum a putut și cât a putut, de către un vecin, un bărbat care reușise să scape de front datorită handicapului fizic pe care-l avea. Între timp, după trecerea perioadei de doliu, s-au apropiat unul de celălalt și acum trăiau împreună. Tocmai aștepta un copil de la acesta când străbunicul i-a dat vestea că bărbatul ei, pe care-l credea mort, urma să se întoarcă și el acasă în curând. Vă dați seama ce a fost în sufletul acelei femei la auzul unei astfel de vești. Cu toate că îl jelise și ținuse doliu după el, crezându-l mort, totuși, în situația în care se afla, se temea de mânia lui. Cerându-i ajutorul, cumnatul îi spune că nu o poate adăposti la el acasă, căci acela ar fi primul loc în care ar căuta-o. Cuprinsă de panică, nemaiștiind ce să facă, lasă băieții la neamuri și fuge în satul vecin, la o soră de-a ei, unde și naște, tot un băiat. Fratele străbunicului se întoarce, după cum era de așteptat, chiar a doua zi de la plecarea ei și află cele întâmplate în lipsa lui. Nu se desparte însă, de nevastă, ci decide să o ierte și să o primească înapoi acasă, dar fără copilul nelegitim. Așa că, ce să facă femeia? Trimite scrisoare la Ploiești la un frate de-al ei care nu avea copii și-i spune ce și cum. De cum a primit scrisoarea, acela a pornit-o imediat, împreună cu nevasta lui, spre satul soră-sii pentru a lua copilul și a-l crește ca și cum ar fi al lor. Femeia se întoarce, spășită, la familia ei. 

 După ani și ani, băiatul, înfiat de unchiul și mătușa lui, devine medic și, coincidență sau nu, fratele lui moșu’ Toader trăiește și ajunge să fie tratat chiar de acest doctor, copilul nevestei sale…

 

În lipsa unei poze cu moșu' Toader sau cu fratele lui, pun una cu tatăl mamei mele, bunicul Traian

 

Virusul

  Nu știu de unde m-am ales cu „virusul” dragostei pentru animale, în special pentru câini. S-ar putea să mă fi născut cu el, să-l fi primit ca „moștenire genetică” din partea tatei. Bine, și mama iubea animalele, dar nu într-atât încât să le accepte în incinta casei. Când eram mici, eu și fratele meu, de câte ori nu ne rugasem pentru un animăluț, pentru un pui de cățel care să stea cu noi în casă, să ne jucăm cu el, să doarmă cu noi. Dar așa ceva, pe vremea aceea, nu s-a mai pomenit... Noi locuiam la curte, astfel, câinele era considerat un animal care are grijă de casă, păzind-o de hoți și de răufăcători, din curte, unde era legat în lanț și dormea în cușcă. Îmi amintesc, destul de vag, ce-i drept, de primul nostru câine, Ursu, de care noi, copiii, nu aveam voie să ne apropiem nici măcar să-i dăm de mâncare, căci mușcase pe cineva din familie (de fapt, având în vedere viața pe care o ducea, poți să-l condamni?) Eu așteptam să facă pui, căci așa înțelesesem, nici nu mai știu de unde, poate de la bunici?!… Dar ce nu înțelegeam pe vremea aia (eram prea mică, aveam doar câțiva anișori) că e „băiat” și n-are cum, nu poate să facă pui. „Cum să nu poată? Sigur că poate…” și așteptam zilnic (pe degeaba, desigur) să se întâmple „minunea”…, să facă măcar un puișor de care am avea grijă noi, în special eu. Și totuși, după spusele fratelui meu, primul nostru câine a fost Laica, mama lui Ursu, o cățelușă care, într-o zi, a rupt lanțul și, fugind de acasă, a fost călcată de o mașină pe o stradă din vecinătate. Ceva reminiscențe în memorie mi-au rămas, numele mi-l amintesc, nu și cum arăta această cățelușă care a sfârșit atât de tragic. Fiind mama câinelui pe care încă îl mai țin minte, poate de acolo am făcut legătura că va face și Ursu pui, nu mai știu...

  Într-o zi, un prieten de-al tatei și vecin cu noi, l-a rugat dacă poate să țină un pui de cățel până a doua zi, când va veni să-l ia. Uaaaau, mai trebuie să vă descriu bucuria noastră, a mea și-a lui frate-meu? I-am făcut un culcuș în camera noastră, un fel de cort din pături, i-am dat de mîncare, l-am răsfățat (de scos afară să-și facă treburile, nu țin minte s-o fi făcut vreunul dintre noi, poate tata), sperând din tot sufletul, ca vecinul nostru, a doua zi, să uite de cățel și să ne rămână nouă. Mama era pe după-masă, venind acasă doar după zece seara, când noi eram în culmea fericirii, rugând-o amândoi, într-un glas, să ne lase să păstrăm cățelul. Tata a liniștit-o că e doar ceva temporar, până a doua zi. Ceea ce s-a și întâmplat, ce-i drept, căci vecinul a venit și și-a luat cățelul, spre dezamăgirea noastră.

  Apoi l-am avut pe Picky, un „șoricar” adus de tata de la serviciu, pe când era doar o mogâldeață roșcată. A ajuns și el, săracul, tot în lanț, cu o cușcă în curte, lângă garaj. Dar l-am răsfățat cât am putut de mult, deși omorâse o găină de-a lui unchiu-meu, care îndrăznise să se plimbe prin perimetrul lui. Nu l-am învinovățit niciodată pentru asta... nu era vina lui, el nu era liber prin curte, să facă tot ce i-ar fi trecut prin cap; se putea întinde doar cât era lungimea lanțului, cam un metru și jumătate, de ce se plimbase găina taman pe-acolo?

  Pe când eram în generală, voiam o pisică, atâta m-am rugat de mama să-mi dea voie să am una c-am s-o îngrijesc, o să-i dau de mâncare, o să curăț după ea… Chiar vorbisem cu o mătușă de la țară, „să-mi facă rost” de un pui. N-a mai fost nevoie, căci într-o zi am găsit unul; tocmai intrase în curte și stătea, săracul, lipit de gard, de frica lui Picky, care „certa” intrusul pe limba lui. L-am dus în casă, fericită nevoie mare și, după multe rugăminți către mama, am avut grijă de el... și când avea chef și când n-avea... Săracul pui, nici nu mai țin minte ce-i dădeam de mâncare, căci nu existau, pe atunci, „variante moderne” ca în ziua de azi, vă dați seama, nu tu bobițe, nu tu mâncare la conservă... Nu știam nici de nisip, nici de litieră, așa că trebuia să curăț după el cam pe unde-l apuca, ba se mai întâmpla să-i fie rău… Oricum, scăparea lui (probabil) a fost când am plecat în vacanța de vară într-o tabără școlară și, pe când m-am întors, mama mi-a zis că, într-o zi, fiind furtună, s-a speriat și a fugit…

  Următorul câine (Picky nu mai era de ceva vreme) a fost Geto, un „vizsla” unguresc, destul de în vârstă care, printr-o anumită împrejurare, ajunsese la noi în curte și se făcuse foarte bun prieten cu tata. Era tot roșcat, cu coada tăiată, un câine de vânătoare cu părul scurt, foarte inteligent. Apropiindu-se iarna și nesuportând frigul, dormea pe trepte, zgribulit, la intrarea în casa alor mei; ne-am atașat de el, dar ultimul cuvânt îl avea, desigur, mama care, cu timpul, a devenit mai „maleabilă” în privința unui câine în casă; așa a ajuns Geto să fie câinele nostru. Făcându-se din ce în ce mai frig, Geto a ajuns de pe trepte în hol, apoi în prima cameră și, de acolo, în pat cu tata. Pot să spun și acum, după mai bine de 25 de ani de-atunci, că n-am văzut iubire mai mare între un om și un câine, cum exista între tata și Geto, cu toate că acum am matracucile pe care le consider „membri de familie cu drepturi depline”. Geto dormea în prima cameră până pleca mama la serviciu. De cum ieșea pe ușă, Geto se muta în pat, lângă tata. Parcă știa că mama e mai strictă și „acționa” doar când nu era ea de față. Dacă tata dormea în bucătărie, Geto se îngrămădea lângă el pe canapea, dormindu-i pe piept. Pentru că tata avea probleme cardiace, după ce adormea, încercam să-l dăm jos de pe el, să nu-l apese, ne gândeam noi, și să-i facă, astfel, rău; dar Geto se opunea energic, chiar mârâind la noi. N-aveam ce face, așa că cedam în favoarea lui.

  Pentru că dormea cu el, tata era cel care-l scotea afară noaptea pe Geto să-și facă nevoile. Era foarte curat, nu făcea în casă, ci se cerea să iasă. Așa că noapte de noapte, tata stătea la ușă, așteptându-l, căci lui Geto îi era frică să nu-l închizi afară și să uiți de el.

  Într-o dimineață, în bucătărie rămăseseră pe masă, într-o farfurie, niște chiftele. Mama se pregătea să meargă la serviciu, tata era în cameră. După ce mama a „părăsit” domiciliul, Geto, atras probabil de miros, s-a mutat din cameră de lângă tata în bucătărie, bineînțeles, nu pentru mult timp. Mama uitând să-și ia umbrela, s-a întors după ea și intră în bucătărie tocmai când Geto era pe pat în șezut cu o chiftea în gură. Săracu’ de el, stană de piatră s-a făcut, stătea cu chifteaua în gură și nu știa ce să facă: s-o lepede din gură sau s-o mestece? Și când mama, amuzată, i-a spus: „acuma, dacă tot ai luat-o, mănânc-o...” Geto s-a relaxat, punându-se pe mestecat. Și acum, după atâția ani, îmi amintesc cum ne-a povestit mama faza.

  După ce ne-am căsătorit și ne-am mutat la casa noastră, l-am luat și pe Geto cu noi, părăsindu-ne, fără voia lui, în aprilie 2001. Ne-a lăsat un gol în suflet, cu toate că o aveam deja pe Mira, cățelușa mioritic pe care și el o cunoscuse. Dar aceasta este, deja, o altă poveste...

 

Înțepeneala

  Nu e ceva neobișnuit să rămâi cu gâtul înțepenit, multe persoane cred că au întâmpinat astfel de probleme, măcar o dată în viață. Și iacătă că, într-o dimineață mohorâtă de primăvară timpurie din anii trecuți, nu știu cum dorm, în ce poziție ciudată, că mă trezesc cu gâtul înțepenit. Adică, de fiecare dată când încercam să-mi mișc capul, mă fulgera o durere ascuțită ce, parcă, mă paraliza. Vai de mine… ce-o fi asta? M-am îmbrăcat cu greu, încercând, fără succes, să mă grăbesc, căci trebuia să ajung la serviciu, să deschid magazinul (lucram la un magazin cu vopsele și tot felul de accesorii pentru zugrăvit, preluasem gestiunea după ce Luci a fost încorporat în armată). Mama se pregătea și ea să plece, dar se vedea că e îngrijorată, văzându-mă cum mă chinui cu hainele. După ce, într-un târziu, reușesc să mă îmbrac, o iau spre magazin, privind mereu spre dreapta, căci numai în acea poziție părea că gâtul meu poate sta pe umeri fără dureri. Deschid magazinul și mă gândesc ce bine-ar fi să nu am prea mulți clienți în ziua respectivă, având în vedere „înțepeneala” mea… Privesc din magazin oamenii de pe stradă, grăbiți spre locurile lor de muncă, spre treburile pe care le aveau de rezolvat în ziua respectivă, cum își țin capul ridicat, mișcându-l în dreapta și-n stânga, cu o ușurință de invidiat, făcându-mă să afirm niște „profunzimi” care nici nu mi-ar fi trecut prin cap, de n-aș fi avut problema cu care mă confruntam. „Ce mare minune și gâtul ăsta… Și ce mare nenorocire când are vreo problemă… ” îmi spuneam, masându-mi partea dureroasă și încercând să-mi mișc capul. Dar, chiar ca o nenorocire simțeam de fiecare dată când încercam asta, căci un junghi puternic mă țintuia locului, trecându-mi cheful de a mai testa cele mai simple și elementare mișcări pe care le facem, de obicei, automat, fără să le mai băgăm de seamă.

  Însă... de ce-mi era frică, n-am scăpat. Căci, taman în ziua aia, parcă intră mai multe persoane în magazin, cu gând să se intereseze de produsele pentru zugrăvit, cu lux de amănunte, cu dorința de a le arăta și explica totul despre ele și calitățile lor. Așa că… ce să fac, mă aplec, ridic găleți cu mărci diferite, sticluțe cu coloranți în funcție de doleanțe, pensule, bidinele, role din diferite materiale și de diferite mărimi și turui ca o bandă de magnetofon… Dar... totul din profil, cu gâtul înțepenit spre dreapta, masându-mă când simțeam câte un junghi puternic care îmi electrocuta partea dureroasă a gâtului… Dacă m-ai fi văzut, ai fi zis că sunt un roboțel cu mișcări teleghidate. Câte un client mai empatic, mă întreba, zâmbind cu bunăvoință: „Ce-ați pățit? Ați dormit sucit?”, neuitând să-mi dea și indicații, niscaiva „leacuri băbești” ce să fac, cu ce alifie le-a trecut lor când s-au confruntat cu așa ceva. Ascult și eu, plină de bunăvoință și, neavând ce altceva să fac, dau din cap („Aaaaau!, nu te mai mișca, fă, deșteapto!”, urlam eu în gând către mine însămi, cu zâmbetul înghețat pe chip)… Ah, un adevărat coșmar a fost, întreaga zi...

  După-masă, terminată fizic de efortul de a-mi „ține capul pe umeri”, vorba aia, mă pregătesc să închid magazinul… Ies afară să bag tăbliile cu reclame înăuntru când, aruncându-mi ochii pe stradă, numai ce văd, venind după mine, dintr-o parte tati (care venea de acasă) și, din alta, mami (care venea direct de la serviciu). Știind că nu-mi era bine, încă de dimineață, și unul, și altul, dragii mei părinți au venit să mă ducă acasă. Și uite-așa, pentru prima și ultima dată în viață, am plecat în acea zi de la serviciu, cu gâtul încă înțepenit, dar cu o bucurie imensă în suflet, încadrată de-o parte și de alta, asemenea unui tablou, de ființele cele mai dragi mie, mama și tata...

 

Cu mami și tati în aprilie, 2003, la mine acasă...