joi, 30 martie 2023

Nașterea tatei

  Cu peste o jumătate de secol în urmă, pe data de 24 martie, o tânără femeie în vârstă de 21 de ani, se chinuia în durerile facerii. Urma să dea naștere primului ei copil din cei doi cu care o va binecuvânta Cel de Sus. Dar nașterea nu-i deloc ușoară, era deja a doua zi de când se chinuia în zadar. Căci copilul nu părea prea dornic să vadă lumina zilei, îi era bine acolo unde era acum, protejat de toată răutatea și durerile acestei lumi. Moașa făcea tot posibilul să ajute să se întâmple miracolul nașterii, dar părea depășită de situație. Încerca s-o încurajeze pe viitoarea mamă, cu toate că era îngrijorată. Nu lăsa, însă, să se întrevadă că-i era frică, atât pentru mamă, cât și pentru prunc.

  Trimisese deja după bărbatul ei care, lângă ea, încerca să fie de ajutor, însă nu știa cum. Și el avea tot 21 de ani, erau de-o vârstă, doar cu trei zile mai mare decât femeia lui. Se luaseră cu un an înainte, pe când aveau 20 de ani, doi tineri care n-aveau prea multe, în afară de dragostea unuia pentru celălalt. Acum o ținea de mână și, din când în când, îi ștergea cu o cârpă umedă broboadele de sudoare de pe frunte, repetând întruna: „Ilenuța mea, Ilenuța mea…” Nici el nu se gândise că va fi atât de dificilă nașterea, femeile nășteau acasă, doar cu moașa, de când lumea… Ba unele nășteau la lucru pe câmp, la umbra vreunui copac, pe margine de șanț, fără nimeni alături, doar din grija Domnului și a Maicii Sale Preacurate.

  Nu mai e timp, moașa știe că, dacă nu face ceva acum, poate fi prea târziu, îi va pierde pe amândoi. Femeia se chinuia, deja, de prea multă vreme. Așa că recurge la o procedură destul de dură, spunându-i bărbatului să se lase cu toată greutatea pe burta femeii și să împingă cu putere spre coapse. Bărbatul se supune, femeia scoate un urlet ce pare supraomenesc, forțându-se și ea să împingă cât de tare poate. Neavând încotro, iese copilul, dar este vânăt tot, pare inert, fără viață, nu scoate niciun sunet. Nu, nu se poate! Nu se poate să se fi chinuit atâta în zadar, nu se poate ca dragostea tinerei familii să-și găsească împlinirea într-un prunc fără viață. Mai ales că era de parte bărbătească, motiv de mândrie pentru orice tată. Femeia, sfârșită de efort, cu toată epuizarea ei de aproape două zile, nici nu respiră, simte că-i stă inima în loc de frică. Bărbatul, de asemenea, nici nu clipește… Moașa ia repede pruncul de picioare și, ridicându-l, îl scutură, lovindu-l peste funduleț. Clipele trec cu o asemenea încetineală, de parcă timpul însuși se oprește în loc, mirat de ce se întâmplă. Și… minune, pruncul începe să plângă, schimbându-și culoarea, din vinețiu devenind roșu de la efortul de a-și striga dreptul la viață. Slavă Domnului! Femeia, după atâta durere și epuizare fizică, pe lângă spaima ce-o cuprinsese văzându-și primul născut fără suflare, izbucnește și ea în plâns, luându-se parcă la întrecere cu pruncul ei. Bărbatul răsuflă ușurat, scăpându-i și lui o lacrimă pe care încearcă zadarnic s-o ascundă. Moașa, înmânându-i-l mamei, vorbește prima: „Să vă trăiască primul născut, că greu s-o mai hotărât să iasă în lume! Da’ uite c-o avut zile…”

  Peste câțiva ani, cînd bunica, căci ea era tânăra care se chinuise atunci să-l nască pe tata, suferind o operație de apendicită, când a deschis-o doctorul, a găsit o bucată de carne neagră care-i traversa pe orizontală pântecul. Aceasta provenea de la „ajutorul” bunicului dat la naștere după indicațiile moașei, indicații fără de care, probabil că tata n-ar mai fi putut fi salvat. Mare i-a fost mirarea doctorului că femeia s-a vindecat așa și n-a murit, născând încă un copil, între timp… Dar, uite c-a avut și ea zile… vorba moașei...


 


miercuri, 29 martie 2023

Dragul meu cu 4 piciorușe (sursa internet)

   Îți mulțumesc pentru că de fiecare dată când ajung acasă, tu mă aștepți și îmi sari în brațe, aruncând coada în stânga și în dreapta. Îți mulțumesc pentru fiecare dată când îmi dai lăbuța fără ca eu să ți-o cer. Îți mulțumesc pentru fiecare dată când ai făcut pe clown-ul cu mine, făcându-mă să zâmbesc și să uit de probleme. Îți mulțumesc pentru nasul tău ud pe care îl pui mereu în mâna mea.

  Îți mulțumesc că nu m-ai mințit niciodată, că m-ai acceptat așa cum sunt, că m-ai „adoptat” și mi-ai oferit încrederea ta. Îți mulțumesc că mi-ai fost mereu alături când acei puțini prieteni pe care îi aveam m-au lăsat baltă la greu.

  Te voi iubi pentru totdeauna.

      
Semnat:
Omul tău!

 

marți, 28 martie 2023

Plimbare printre amintiri…

  Fiecare fotografie are o poveste. Fiecare fotografie declanșează o amintire de demult, pe care de-abia ți-o amintești, pe care o credeai uitată. Chiar te face să te întrebi dacă s-a întâmplat cu adevărat sau doar ți-ai imaginat, ți-ai fi dorit să se întâmple... Dar fotografia stă ca mărturie, amintirea e acolo, era, însă, adormită și avea nevoie doar de un impuls declanșator ca să iasă la iveală. Fiecare fotografie este, ea însăși, o poveste...

  Ador să fac poze. Oriunde merg, în oraș, la plimbare, în concediu, la vreun eveniment, chiar și dacă sunt acasă și apare ceva interesant în grădină sau matracucile stau într-o poziție demnă de a rămâne memorabilă peste timp… iau telefonul și… țac-pac... o fotografie. Căci acum, cu toată tehnologia asta de care dispunem… este foarte simplu.

  De asemenea, ador să mă plimb printre amintiri… Și ce poate fi mai minunat la o astfel de „plimbare” decât să răsfoiești albumele cu fotografii, să-i vezi pe cei dragi ai tăi care nu mai sunt de mult timp alături de tine decât în suflet sau să te vezi alături de ei, în anumite ipostaze, la anumite evenimente: a, uite, fotografia asta e făcută înainte să mergem la ziua verișoarei mele care împlinea 18 ani, acasă la părinții mei. Luci (căci el făcuse poza) l-a surprins pe tata așezat pe pat, uitându-se la televizor, în timp ce mama, în prima cameră, întindea o bucată de sârmă de la o draperie, găsită cine știe unde și râdea fericită (și de ce să n-o fi făcut, când toți eram bine, sănătoși, și noi, și bunicii...); aici e camera care fusese cândva a fratelui meu și apoi a devenit a mea, ce de postere aveam pe pereți…; aici e la ziua lui Luci în primul an de căsătorie, încă stăteam la ai mei, ne-am făcut o poză în curte cu toții…; aici e o poză de la nunta părinților mei, ce frumoși erau și ce fericire li se citește pe chip!; a, uite-l pe tati cu un cățeluș în brațe, ce mult iubea câinii, dar iubirea era reciprocă, și câinii îl iubeau mult, iar tata, în glumă, chiar avea o vorbă: „câine pe câine nu se mușcă”…; aici suntem la noi acasă, cu bunica, cu mami care-l ține în brațe pe nepoțelul meu de doar câteva luni… Și „plimbarea” continuă: la nunta noastră sau a fratelui meu, în concediu, la mare, cu prieteni dragi, la o expoziție de câini unde mersesem cu mioriticii, dar nu ca să concurăm, ci pentru a socializa (și ce pozați și admirați au fost Solo și Mira, mioriticii noștri dragi!), mami și tati cu noi, înainte să plece Luci în Portugalia, o poză cu mine de la panoul de onoare, de prin clasa a treia, în uniformă de pionier, poze de la grădiniță, de la serbări din acea perioadă... de la Ocna Șugatag din concediu, când tata prinsese un crap destul de mare, de-abia îl țin cu amândouă mâinile (și ce slabă eram, nu mă mir că eram poreclită Schelet Ambulant)... Și multe-multe amintiri pe care mă bucur că le pot rememora ori de câte ori simt nevoia…

  Am și poze vechi, de prin albumul bunicii, aproape șterse, poze în care cei imortalizați de-abia se mai descifrează, persoane cu veșminte ciudate pentru noi, cei de azi, persoane pe care încerc să le recunosc sau, dimpotrivă, pe care nu le cunosc … Mă fascinează, mă atrag ca un magnet: cine sunt, cum au trăit, prin ce încercări or fi trecut, le-a fost greu, au plâns, au zâmbit, s-au bucurat? Ce au simțit când au stat în fața aparatului, au avut emoții? Dar când au văzut poza, când au notat pe spate data, când au scris cui îi este dăruită, cu multă emoție, ca pozele din armată ale tatălui meu? Câte povești minunate sau mai puțin minunate, gata de a ieși la iveală din ungherele uitării unde au rămas atâția și atâția ani…

  Recunosc că de fotografiile în care sunt persoane necunoscute, care nu au avut nimic de-a face cu mine sau, mă gândeam eu, cu familia mea, am vrut să mă debarasez de ele, să le fac vânt… Dar… dacă au ajuns în album, dacă ai mei le-au fixat și pe ele alături de alte fotografii de familie, înseamnă că sunt suficient de importante ca să-și fi câștigat locul lor acolo și eu nu am niciun drept să le dau afară din „poveste”, din albumul cu amintiri… Înseamnă că, la un moment dat, s-au intersectat cu persoane din familia mea, bunici sau părinți, că au avut cu ei o anumită conexiune, că au parcurs împreună un capitol din povestea numită „viață”, motiv suficient cât să rămână ca martore peste timp, așternându-se și peste ele praful alb al uitării…

  De când cu tehnologia de azi, cu telefoane din ce în ce mai performante care fac fotografii dintre cele mai bune din punct de vedere calitativ, toate fotografiile stau la rând, cuminți, în telefon sau, cele mai multe, pe calculator/laptop. Dar recunosc că nu se compară cu pozele pe hârtie fotografică din albumele noastre sau ale familiei. Și chiar mă gândesc că o problemă electronică a aparatului care „găzduiește” aceste amintiri ar putea face ca totul să se piardă într-o clipă...

 Îmi plac fotografiile de orice fel, tipărite sau, dimpotrivă, aranjate în fișiere. Totuși, există o excepție: singurele poze care nu-mi plac, nici să le privesc, nici să rememorez evenimentele la care au fost făcute, sunt cele de la înmormântări. Noroc că noi nu avem astfel de poze (adică, așa credeam). Doar printre pozele bunicii sau printre cele alor mei am găsit și astfel de poze. Nu-mi place nici acum să mă uit la ele. Când a murit mama, fratele meu chiar m-a întrebat dacă doresc să facem poze la înmormântare. N-am vrut astfel de… amintiri. Oricum, durerea rămâne, cine ar vrea să vadă astfel de poze, să privească peste ani cum arăta în momentele de maximă suferință la plecarea unei persoane dragi pe calea pe care toți vom merge, într-un final... Sau să vadă sicriul cu persoana dragă, înainte ca țărâna să-și facă „datoria”… Nu, chiar nu sunt adepta unor astfel de… amintiri… Cu toate cu nu mi-am dorit, când am fost întrebată de către un prieten de familie, dacă vreau să facă poze când a murit bunica mea, acesta și-a făcut, oricum, „datoria”, trimițându-i soțului meu pozele. Mă credeți dacă vă spun cu nici acum, după 6 ani, nu le-am văzut? Și nici nu vreau... 

                                                               Părinții mei...                                                                                        


Tatăl bunicii, în Italia, în timpul războiului...

 

  Bunica Lenuța, la 16 ani...

 

În orașul Carei (bănuiesc că unul dintre personaje este fratele bunicului, dar nu mă întrebați care anume); mai multe n-am putut descifra de pe spatele fotografiei...
 


 La o expoziție de câini, cu mioriticii noștri, Solo și Mira (2005)...




sâmbătă, 25 martie 2023

Cafeaua

  Nu trecuseră decât câteva zile de la ultimul meu pocinog cu dereglarea telefonului, când am făcut altă boacănă (că așa-s eu, n-am cum să mă plictisesc)… Dar, mai bine vă povestesc, apoi puteți să vă dați și voi cu părerea.

  Eram în „febra creației” unei povești cu matracuca în rolul principal când, vrând să beau din cafeaua mea specială cu cicoare (o pusesem într-un cană tip termos de 300 de ml ca să nu se răcească), agăț cu degetele în cană și… cafeaua, mai mult de jumătate, o ia la vale direct pe laptopul la care lucram (și care, la drept, vorbind, nici nu-i al meu, ci al lui Luci).

  Cu o reacție mai mult decât rapidă pentru situația în care sunt (cred că din cauza panicii), am ridicat laptopul cu amândouă mâinile și l-am întors cu capul în jos să… curgă cafeaua din el, de pe el. Ai de capul meu! Pe jumătate de masă erau râuri-râuri și băltuțe de cafea (aromată, îmi imaginam eu, desigur, căci cu anosmia mea, clar că nu simțeam niciun miros; dar cafeaua, bună-bună, cu miere și cu lapte de migdale, trebuie să fi avut și o aromă pe măsură). După ce s-a scurs, m-am gândit eu, tot lichidul, am deschis copiatorul și am listat ultimele articole și povești la care mai lucram încă înainte de a fi și ele postate (da, știu, mai bine era să le fi salvat pe memory stick, dar la cât de „rapid” se mișcă bătrânul laptop, mai ales după baia la care a luat parte, riscam să pierd tot).

  Am scos de prin buzunare șervețelele batistuțe („vezi, Luci, la ce-s bune?” că el mereu mă ceartă că-mi umplu buzunarele cu așa ceva; bine, recunosc că le mai uit prin jeburi când pun hainele la spălat și apoi să vezi pe toate hainele scame și scămuțe de la șervețele, da’ acuma chiar era bine că le-am avut la îndemână), șterg dosul laptopului înainte de a-l așeza pe scaun, mai șterg ce pot de pe masă, dar am nevoie de „ajutoare”... Găsesc în baie exact ce îmi trebuie și „fuga-fuga” înapoi. Sterg toată masa, mai aduc șervețele suplimentare și totul se rezolvă cu bine înainte ca râurile de cafea s-o ia și spre covor.

  Pun laptopul pe masă, șterg și ecranul mânjit tot cu stropi de cafea care începuseră deja să se usuce, mai dau cu cârpa peste tastatură, după care duc laptopul pe canapea și pun în funcțiune uscătorul de păr. Insist pe la taste, căci știam deja că dacă ajunge lichid p-acolo... adio și n-am cuvinte (se întâmplase cu mulți ani în urmă ca la depozitul unde lucram la vremea respectivă, o colegă să trebuiască să plătească tastatura pe care vărsase… must); amintindu-mi de întâmplare, mai trec o dată cu uscătorul peste taste, îl întorc pe toate părțile, apoi decid că e momentul adevărului: verificarea eventualelor daune. Matracucile erau afară, deci n-au văzut nimic ca să mă pârască la Luci și nici eu n-ar trebui să spun nimic dacă totul e în regulă.

  Cu mâini tremurătoare, bag toate cablurile la locul lor și… dau drumul laptopului. Aștept înfrigurată să văd ce se întâmplă și… minune: „măgăoaia” pornește… Actualizez cam tot ce se poate actualiza, salvez pe memory stick documentul cu povești și articole și… văd că totul e în ordine. Uf, ce bine, uite că nu trebuie să-i mai spun și lui Luci de boacănă… de ce să-l mai… enervez, adică… să se enerveze pe mine când uite ce spirit de observație am avut, ce rapid am rezolvat-o! Liniștită, cu sufletul ușor, îmi continui povestea începută cu vreo jumătate de oră înainte. Scriu ce scriu și verific să văd cum sună: o ia la ros, înaine ca maracuca să apuce să-și ealeze… nervii. No ni, mă, ce de greșeli am făcut! mă mir eu, după care mă pun să corectez. Ei, aș, ți-ai găsit, parcă pot corecta, căci tasta cu litera „T” nu mai funcționează…

  Bucuria dispare la fel de repede precum mă apucase… Salvez și închid laptopul, cu gândul că nu mai am scăpare: tre’ să-i zic lui Luci. Ce ciudă mi-e pe mine, cum pot face așa boacăne, una după alta...

…………………………………………………………………………………………....

  Uf, am scăpat! N-a fost chiar așa de rău pe cât am crezut! Căci, tot gândindu-mă cum să-i spun, să nu fie șocul prea mare că i-am nenorocit laptopul, am luat o coală de hârtie și, pe principiul recunoașterii greșelii care e astfel, pe jumătate iertată, am început să scriu… ce-am „meșterit”… Apucasem să scriu cam până unde am „îmbăiat” laptopul în cafea… Și când a venit „zmeul” acasă, i-am zis așa cum fac de fiecare dată când am o nouă poveste: „Hai să-ți citesc ce-am scris până acum!” Cu o voce spășită, am turuit ce-am isprăvit de dimineață. „Și-acuma… merge?” mă întreabă după ce termin. „Nu mai merge litera T. Deocamdată…” Nu mă ceartă, nu-mi spune niciun cuvânt de reproș, ci… îmi dă altă tastatură. Spuneți și voi, nu am un soț de milioane?

…………………………………………………………………………………………....

  PS: alte două taste nu mai funcționează normal. Eu, încet-încet, mă obișnuiesc cu noua tastatură, puțin diferită de cea a laptopului, mai ales la diacritice. Nu că m-aș plânge, departe de mine gândul ăsta...


 

joi, 23 martie 2023

Ce ți-e și cu tehnologia asta…

 Cu trei zile în urmă…

  M-am trezit astăzi, binedispusă, cu un chef de… tot și toate, cum se spune, fără să bănuiesc sau să mă gândesc la ce mă așteaptă. Dar, cred că asta se petrece cu fiecare dintre noi sau, mă rog, aproape...

  Aveam planuri mari pentru astăzi… planuri care mi s-au dat peste cap cât ai zice pește, așa cum se întâmplă de multe ori ca o clipă de neatenție, să-ți schimbe mersul întregii zile, dacă nu... (ohooo, nici chiar așa, să nu exagerăm, că nu s-a întâmplat nimic rău).

  Deci, așa cum e și proverbul acela, că „planurile de acasă nu se potrivesc cu cele din târg”, după ce termin de trebăluit prin bucătărie și voiam să merg în cameră să mănânc, la cât sunt eu de neatentă și, uneori, de dezordonată în mișcări, fiind cu telefonul în mână, apăs habar n-am pe ce anume (că, oricât am încercat mai târziu să găsesc, n-am reușit), că numa’ dintr-o dată, telefonul meu începe să… vorbească. Pe bune! Începe să-mi enumere toate funcțiile, setările, aplicațiile pe care le aveam pe telefon la momentul respectiv: cât e ora, la cât e pusă alarma de dimineață să sune, cum va fi vremea, adică tot ce apărea pe ecranul telefonului în acea clipă.

  Vă dați seama ce moment… „înălțător” am avut! L-am închis, l-am restartat (cu vocea după mine, voce care mă urmărea și nu uita să anunțe orice voiam să fac), iar l-am închis, iar l-am deschis… degeaba, femeia aia robot (era o voce de femeie, destul de plăcută, dacă stau bine să mă gândesc, dar… robotică, falsă, artificială) nu voia nicidecum să înceteze. Parcă nici tastele nu mai funcționau așa cum știam, cum eram obișnuită.

  Telefonul îl am de câteva luni, l-am primit de la Luci de ziua lui (mai nou, la noi cam așa se fac cadourile). Și așa mi-a luat ceva timp să mă obișnuiesc cu el, căci autocorectarea asta e enervantă rău. Adică, de fiecare dată când scriam într-un mesaj cuiva: „Pupici, gașcă!” telefonul mă autocorecta cu de la sine putere: „Pupici, gâscă!” Vai, nu vă mai spun ce enervant era, că n-are rost! Și acum, dacă scriu „ca”, automat mi-l transformă în „că” sau alte cuvinte asemănătoare, ca de exemplu: „amintiri” se transformă automat în „amintiți”, „tati” în tați” și multe altele. Și, dacă mă grăbesc și nu-s atentă și trimit astfel, parcă n-aș ști să scriu, așa pare la prima vedere.

  Ei, de-abia am trecut peste partea asta cu autocorectarea, citind de vreo două ori înainte (cel puțin) un mesaj să nu par… analfabetă și... iaca ce mi se întâmplă acuma: telefonul îmi citește tot ce apare pe ecran sau tot ce vreau să fac de parcă-s idioată, tâmpită… Dar, dacă mă gândesc mai bine, o astfel de funcție a telefonului ar fi tare bună pentru cei care nu văd, pentru a-i ajuta să se descurce mai bine. Doar că eu chiar nu am nevoie de un astfel de ajutor și nu știu, efectiv, cum să scap de el.

  M-am băgat în „Setări” și nu vă spun cu câtă greutate, căci apare încadrat cu verde orice aș dori să caut și telefonul mă anunță iar: „Atingere dublă pentru a activa” . Eu, ca de obicei, n-am răbdare, sunt și panicată (fie vorba între noi, atunci fac cele mai mari gafe), și apăs de „n” ori, ofticată la maxim. Degeaba, mai rău mă enervez. Până la urmă ajung, dar nu mă descurc, căci nu știu ce ar trebui să dezactivez, habar n-am ce tre’ să fac… Și nici nu-mi arată prea multe opțiuni...

  Într-un final, tot închizând și deschizând telefonul, reușesc să-mi dau seama ce am activat: „Se utilizează servicii vocale google” (până atunci, n-avusesem răbdare să ascult tot ce mi se spune). No, fir-ar să fie! Încerc să intru în „Google” să văd ce aș putea dezactiva p-acolo… N-apuc, căci mă anunță că sunt conectată la contul de email cutare și mi-l „vociferează”. Ies rapid și de-acolo, speriată. Mai urmează să-mi zică parola contului de email...

  Vreau să sun, măcar să-i spun lui Luci că, în caz că e telefonul închis (asta aveam de gând să fac) să nu-l apuce groaza că nu poate da de mine. Bun, cum fac să ajung la iconița cu „Telefon” căci pare că nimic nu mai funcționează așa cum știam, cum eram obișnuită. Încep să... ascult ce-mi spune vocea asta enervantă, căci pare că vrea să mă învețe, să mă ajute. Reușesc, într-un final, să intru, dar parcă aș avea deschisă o pagină în limba chineză, pe bune… Nimic nu arată familiar, cunoscut. Nu mai știu pe ce să apăs, de câteva ori intru și ies și, în sfârșit, „vocea” își dă seama că vreau să sun pe cineva. Chiar mă anunță, în timp ce telefonul sună: „Se apelează Pop Lucian” (de parcă-s idioată și n-aș ști… Dar, în fața „vocii”, probabil chiar așa par!). Reușesc să vorbesc cu Luci, el chiar se distrează nițel pe seama mea… În fine, îi spun să nu se îngrijoreze dacă e telefonul închis sau nu răspund dacă, cumva, mă sună.

  Între timp (că doară lumea nu stă pe loc din cauza mea), pe telefon apare o știre din secțiunea „Știri google” și vocea începe să turuie: „DigiSport: Bianca Andreescu,…” Acuma ce face, mă întreb eu exasperată, îmi citește știrea? Dezactivez ecranul, timp în care sunt, iar, anunțată: „Ecran dezactivat”. Ei, nu puteam activa altceva, de exemplu aspiratorul să facă singur curățenie? mă gândesc eu, încă ofticată.

  Stau la calculator, încercând să scriu liniștită, când, dintr-o dată, telefonul, calm până atunci, mă anunță iar: „Ecran dezactivat!” Tresar speriată, sărind de pe scaun, căci nu m-am așteptat. Serios, pe bune, ecranul este dezactivat? de parcă nu știam, de nu-mi spunea… Termin cu calculatorul, sunt în bucătărie și dau drumul afară matracucilor. Telefonul iar, fără să-l fi atins măcar vreo douăzeci de minute: „Ora douăsprezece!” Oare crede că n-am ceasuri prin casă în afară de cel de pe telefon? Mi-e și frică, acuma, să pun mâna pe el, să-l ating măcar, ca nu cumva să mă anunțe: „Telefonul este în mâna lui Lora!” sau, mă rog, „a proprietarului”, căci mă îndoiesc că ar ști cum mi se spune acasă de către persoanele apropiate. Dar, acuma, sincer… nu mai sunt sigură de nimic… Musai să scap de „vocea” asta! Luci… Help!


După-masă, în aceeași zi…

  PS: Mister… elucidat! Avusesem activate niște funcții pe care habar n-aveam că telefonul meu le are (funcții pentru cei cu anumite dizabilități, cum bine mă gândisem). Ok, eu le-am activat, cine altcineva, dar nu mă întrebați cum… Luci a venit, s-a uitat la telefon pentru a se dumiri ce anume am meșterit, a „bibilit” numai el știe unde și ce și… mi l-a adus în starea în care îl cunoșteam eu. Desigur, nu înainte să-mi spună pentru nu știu a câta oară (și tot degeaba) să am grijă pe ce apăs, cum umblu la el. Uf, ce ți-e și cu tehnologia asta!


 

Poezia unui câine (sursa internet)

Eu sunt cel care te așteaptă mereu.

Mașina ta are un sunet special pe care mi l-am imprimat pe simțuri și 

îl pot recunoaște printre o mie.

Pașii tăi au un timbru magic.

Vocea ta este muzică pentru urechile mele.

Dacă văd bucuria ta, mă face fericit!

Parfumul tău e cel mai bun.

Prezența ta îmi mișcă simțurile.

Trezirea ta mă trezește.

Te privesc cum dormi și pentru mine ești totul pentru  mine.

Privirea ta este o rază de lumină.

Mâinile tale pe mine au ușurința păcii și afișarea sublimă a iubirii

infinite. Când ieși, simt un gol imens în inima mea.

Te aștept iar și iar.

Eu sunt cel care te voi aștepta toată viața azi, mîine și întotdeauna:

Sunt câinele tău.

 
Capucino...
                                                 
                                                                       Flutur...


luni, 20 martie 2023

Mâinile

  Mâini diferite, mâini apropiate ca formă, construcție, identice din punct de vedere anatomic și, totuși, atât de deosebite unele față de altele… Mâini micuțe, de bebeluș, care se agită frenetic, cu degețele minuscule, mâini care se opresc o clipă din mișcările lor necontrolate și sunt studiate cu atenție de cei care abia atunci le descoperă… Astfel de mânuțe, care se agață de gâtul mamei sau al oricui îl ia în brațe pe micuțul lor „proprietar”, denotă atâta inocență, atâta puritate… Toți sau aproape toți ne naștem cu astfel de mâini, intrăm în lume pregătiți cu o așa mare minune...

  Mâini mai mari sau mai mici, mâini delicate, cu degete lungi și unghiuțe perfecte... Sau, dimpotrivă, cu unghii false, ascuțite, lăcuite strident și atât de artificiale…

  Mâini albe sau negre, curate sau murdare… Mâini moi, cu pielea catifelată, frumos mirositoare, cremuite zilnic cu alifii dintre cele mai scumpe... Mâini aspre, crăpate de muncă, mâini muncite zi de zi pentru a putea pune pe masă pâinea cea de toate zilele, hrana fără de care nu putem trăi… Mâini care dau ori primesc șpagă pentru a obține tot felul de autorizații ale unor construcții neconforme care, uneori, se soldează cu catastrofe, cu zeci de morți, ca cei de acum câțiva ani, în incendiul din clubul Colectiv… Mâini care violează, care mutilează suflete nevinovate fără nicio urmă de remușcare, cărora nu le pasă cât timp le trebuie celor răniți astfel să-și revină, având nevoie, uneori, de ani întregi de muncă cu ei înșiși și de terapie pentru a putea supraviețui și a avea în continuare o viață cât de cât normală… Mâini cărora nu le pasă dacă calcă peste orice, peste oricine le stă în cale pentru a-și atinge scopul...

  Mâini care-și fac semnul crucii când trec pe lângă o troiță cu Răstignirea sau pe lângă o biserică… Mâini care își împreunează palmele în rugăciune spre a cere ajutor Celui de Sus… Mâini învățate să lovească, sau, dimpotrivă, să se apere… Mâini care ridică pumnul amenințător, mâini care își acoperă capul și fața de frica loviturilor,… Mâini care fură pentru a putea trăi, pentru că nu au pe nimeni, pentru că nu au avut parte de o familie... Pentru că nu le-a dorit nimeni, pentru că n-au cunoscut niciodată dragostea și căldura unui cămin… Pentru că nu le-a învățat nimeni că trebuie să muncească pentru a putea supraviețui, pentru că pâinea câștigată cinstit are un gust cu totul altul față de cea luată de la alții pe nedrept...

  Mâini care te doboară, care te țintuiesc la pământ... Mâini care-și smulg părul din cap de disperare, care nu mai găsesc nicio cale de ieșire dintr-o situație… Mâini bătrâne și bolnave, care tremură de neputință și de boală, mâini pe care nu le mai caută nimeni, care se sting fără să le pese nimănui, într-o singurătate de iad… Sau, dimpotrivă, mâini întinse ca ajutor spre cei care au nevoie, mâini care te ajută să te ridici tocmai când nu mai ai nicio speranță… căci, spune un citat: „Mâinile care ajută sunt mai sfinte decât gurile care se roagă”…

  Mâini care alină, care mângâie... Acestea aparțin (sau ar trebui să aparțină) mamei și sunt cele mai prețioase din câte există… Căci, unde fugi când viața este prea dură, când încercările care vin peste tine te doboară, când simți că te sufoci, că nu mai poți, când ești la pământ… dacă nu în brațele mamei să cauți liniștea de care ai atâta nevoie? Voi, cei care mai aveți astfel de mâini, sper din suflet vă dați seama cât de bogați și de norocoși sunteți…

  Proprietarul de drept al mâinilor atât de diferite și totuși, identice anatomic și, în același timp, atât de prețioase, fără de care nu ne-am putea lipsi niciunul dintre noi, poate fi oricine: un copil, o mamă, un tată, soțul sau soția, bunicii, un vecin, un necunoscut de pe stradă… Un om drept sau... nedrept… Un om blând sau un tiran… Un om bun sau un om… nebun… Depinde de noi cine vrem să fim și în slujba cui alegem să slujească mâinile noastre, o așa minune cu care ne-a înzestrat Dumnezeu... 


 


vineri, 17 martie 2023

Șoferul

  Și acum, când îmi amintesc, simt că mă apucă tremuriciul și parcă aș avea un gol în stomac… Dar, musai să vă povestesc: primul șofer al autobuzului peste care am dat la ultimul meu serviciu era un tip tare ciudat. Adică, mi se părea că are ceva cu femeile, căci întotdeauna avea de comentat la adresa lor. Se oprea la vreo trecere de pietoni, așteptând să treacă strada o persoană de gen feminin, indiferent că era o domnișoară tânără sau o femeie matură, era musai să-i aducă oareșice „elogii”: „Uită-te și la asta, ce grasă-i! Vai de capul meu, zici că-i un butoi... Cum poate umbla pe stradă în halu’ ăsta?” sau „No, ni și la aia ce slabă-i… mamă, mamă… zici că-i o scândură… dacă suflă un vânt puternic, o ia pă sus. Bagă-ți, fă, niște pietre pân’ jeburi...” și tot felul de comentarii răutăcioase sau libidinoase, pe lângă alte cuvinte... de nouă ne era mai mare rușinea. Unii colegi revoltați comentau între ei: „Cum poate să vorbească așa? Păi, femeia aia de pe stradă poate fi mama noastră, sora sau nevasta noastră… Lui i-ar conveni să vorbească cineva așa despre soția lui?” Parcă nici nu mi-a venit a crede când am auzit că are o fată la București, așa mi se părea de… misogin...

  Dar, de-ar fi fost doar asta… Când m-am angajat, autobuzul asigurat de firmă avea stațiile destul de rare în interiorul orașului, trebuind să te deplasezi destul de mult ca să ajungi la o stație. Unii colegi (majoritatea bărbați, femei fiind foarte puține la momentul respectiv) s-au înțeles cu șoferul să-i ia din fața blocului sau, mă rog, mai aproape de domiciliu, mai ales dacă locuiau între două stații. Șoferul, foarte „de treabă” a fost de acord, dar trebuia „să cotizezi”, să-i dai ceva, că, vorba lui, ,,de mulțumiri mi-i deja plin podul”: două-trei beri, o pereche de mănuși, saci de plastic, mă rog, orice ar putea fi de folos pe lângă casa omului. Bine, îi dădeai o dată și trecea un timp până să-i mai dai ceva. Dacă nu te simțeai tu, nu trebuia să-ți faci probleme, că îți aducea el aminte (dar era mai bine să nu uiți, căci, altfel, nu prididea să te facă de „mândră minune”).

  Bineînțeles că și stația de unde luam eu autobuzul era destul de departe (la început, apoi, lucrurile s-au schimbat), cale de două străzi, cam zece minute de mers pe jos. Într-o seară, pe când era furtună afară, l-a apucat mila și i-a dus pe toți cât mai aproape de casă, astfel că și pe fratele meu, care nu avea umbrelă la el, l-a lăsat în capătul străzii noastre. Și când m-am nimerit cu el pe schimb, l-a rugat să ne lase tot acolo, nu în stație. Dar a fost de ajuns doar o dată, ca să mă țină minte. Și, dacă mă ridicam să cobor în stație, nu oprea, ci mergea mai departe până ajungea la locul știut. Eu nu-i dădusem nimic pentru acest serviciu, dar când îl auzeam cum „negociază” cu colegii mei, mi se părea că face aluzie și la mine. Astfel, mă apuca groaza și-i ziceam lui Luci: „Oare să nu-i iau niște bere? Sau ar aprecia niște bomboane? Sau... ce-aș putea să-i dau?…” Răspunsul lui, însă, venea prompt: „Nici să nu te gândești! Nu-i dai nimic, ce să-i dai, îi dă firma salar, nu?” Așa că... ce puteam să fac, stăteam și răbdam. Când eram pe dimineață era ok, căci autobuzul era aproape plin și mă dădeam jos în oraș, cu diferite pretexte: ba că am de plătit taxele, ba că am de făcut cumpărături de la piață… Era rău când eram pe după-masă și în autobuz nu rămâneam decât eu cu încă vreunul sau doi colegi, noi locuind aproape de ultimele stații.

  Într-o seară de vineri, era cu capsa pusă, ne-am dat seama, dar destul de târziu. Când a venit stația unde ar fi trebuit să mă dau jos, n-am schițat niciun gest (recunosc, vina era a mea). Autobuzul merge mai departe, dar șoferul nu uită: „No, ni și la ăștia, nici n-ar vrea să se dea jos, așteaptă să-i duc până acasă, așa, pă gratis…” Eram sigură că la mine s-a referit. Un bărbat mai era în autobuz (pe lângă persoana mea și șofer), care, săracul, a îndrăznit să zică: „Apoi, că v-om mulțumi frumos…” Vai de capul meu, mai bine n-ar fi deschis gura. A început șoferul, frate, un scandal… niște cuvinte și niște sudalme… A oprit la capătul străzii de m-am dat jos, dar continuându-și „discursul” pe același ton. Tot weekendul numa’ la asta m-am gândit, orice-aș fi făcut. Cum închideam o clipă ochii, revenea scena din autobuz și nervii șoferului la adresa noastră. Sincer, m-a apucat frica de el.

  Săptămâna următoare a fost ok, eram pe dimineață și m-am oprit în oraș în fiecare zi, c-aveam sau n-aveam treabă. Dar și la serviciu eram stresată din cauza șoferului, parcă numai asta aveam în cap. Și, când a venit următoarea săptămână când eram pe după-masă…, atunci să te ții, am început să mă stresez încă de cum am ajuns la serviciu. Colegii se distrau pe seama mea, nu puteau înțelege cum de mă „consumam” așa de tare din cauza șoferului. Chiar și eu mă miram de mine, adică cum, femeie măritată, femeie în toată firea, să mă comport atât de… pueril, aproape patologic… Fratele meu s-a nimerit să fie pe acelasi schimb cu mine, dar asta nu m-a liniștit. S-a întâmplat, însă, ca să vină la serviciu cu mașina unul dintre colegii cu care mă înțelegeam foarte bine. El mă mai dusese și altădată până aproape de casă. Acum, nici n-am așteptat să se ofere el să mă ducă, ci l-am abordat eu: „Te implor, musai să mă duci acasă, bagă-mă în portbagaj, unde-i vrea, dar te rog din suflet!” Copilul meu de serviciu, căci despre el este vorba (l-ați mai întâlnit în povestea cu Brioșa) a zis că are de dus și alți colegi acasă și nu i-a mai rămas decât un loc, adică nu-l poate lua și pe fratele meu: „Nu-i nimic, el vine cu autobuzul, dar pe mine bagă-mă și-n portbagaj, ți-am mai zis…” Ce putea să facă, dacă m-am ținut de el ca scaiu’ de câine... m-a adus până foarte aproape de casă, ajungând cu vreo jumătate de oră mai repede decât de obicei. Și... tot am stat ca pe ace până a venit și frate-meu cu autobuzul. După ce a ajuns acasă, m-a sunat să-mi povestească cum au decurs lucrurile: când a fost aproape de stație, el rămânând ultimul din autobuz, s-a ridicat și s-a apropiat de ușă; șoferul, privind în oglinda retrovizoare, văzând că nu mai e nimeni, deși și-a amintit că la amiază mă dusese la serviciu, a întrebat, oarecum mirat că nu mă vede: „Unde mi-i fata?” La care fratele meu a replicat: „Faia aia îi soră-mea, și pe noi să ne lăsați de fiecare dată, aici, în stație!” Și cu asta a rezolvat problema.

  De atunci, cât a mai lucrat la firmă, m-a lăsat întotdeauna în stație, indiferent că ploua, că ningea, că era furtună… Mă mai întreba, câteodată, dacă nu vreau să mă ducă până mai aproape de casă, dar refuzam politicos. Nu a trecut mult și pe autobuz a fost angajat un alt șofer, care era foarte diferit față de primul, un om cu mult bun-simț și care, dacă-ți făcea un serviciu, nu aștepta nimic în schimb. Între timp, aflasem că fostul șofer s-a angajat la o altă firmă unde lucrau numai femei care, mă îndoiesc că i-ar fi suportat toate mitocăniile. Dar nu m-am abținut să nu mă întreb dacă n-o fi fost și asta un fel de pedeapsă...


 


vineri, 10 martie 2023

Măștile

  Încă din familie, din felul în care am fost învățați sau, mai bine zis, educați, ieșim în lume cu masca potrivită oricărei situații. Adică nu, greșesc, prima dată ieșim în lume așa cum suntem, noi înșine, fără mască, purtând inocența copilăriei la vedere, neascunsă, așa, în văzul lumii. Râdem, zâmbim, spunem orice ne trece prin minte, fără urmă de ranchiună sau răutate. Însă, lumea în care ieșim prima dată este mai micuță, cu toate că pentru noi este întregul univers, locul unde ne simțim protejați de orice pericol, în siguranță sau, cel puțin, așa ar trebui să fie: familia noastră, mama, tata, frații, bunicii. Aici, în acest univers, primim primele lecții de educație, de comportament, de moralitate, aici învățăm ce e bine și ce nu e bine, aici aflăm că vorbele pot să mângâie, dar și să rănească (și încă cum!)... Aici primim cei șapte ani de acasă”, bagajul cu care pornim în viață, în lume. Și învățăm pe parcurs, continuu, constant, tot ce avem nevoie să știm ca să putem răzbi.

  Ei bine, de când începem să ieșim în lumea mare, apar și primele măști cu care ne împobobim chipul. Căci, să ne înțelegem, lumea nu e așa cum credeam noi că e și, „cine s-a ars cu ciorbă, suflă și-n iaurt!”, zice un proverb. Adică, prima dată când simți că ai nevoie de o mască, începe cu ceva banal: te întâlnești cu cineva și, ca tot omul de bună credință, printre altele, întrebat fiind cum îți mai merge, îi spui și ce necazuri ai, cu ce te confrunți; prietenul, cunoștința sau ce-o fi fost, empatizează cu tine, te îmbărbătează, îți dă curaj, spune că e alături de tine, de durerea ta, ba chiar îți dă și niște sfaturi, iar tu parcă te simți mai bine, simți că nu ești singur… Ca a doua zi să fii bârfit în ultimul hal, într-o manieră care seamănă foarte puțin cu ce spuseseși cu o zi înainte cuiva... Atunci este momentul în care îți pui prima mască pe față sau, mai bine zis, ți-o pui ori de câte ori te întâlnești cu persoana respectivă, pe care o credeai altfel de cum ți s-a arătat (cu mască, desigur, chiar înainte de a avea și tu una; dar, nu-ți face sânge rău, n-aveai de unde să știi).

  Astfel, pe măsură ce trece timpul, parcă pe nesimțite, observi că pe fața ta apar din ce în ce mai multe măști. Căci, alte persoane în fața cărora te arăți așa cum ești, fără mască, încep și ele să te critice, după părerea lor expertă, nimic din ce faci sau ce spui nu e bine… Tu te simți din ce în ce mai stresat, încrederea în tine ți se zdruncină, suferi, până când… o altă mască îți acoperă chipul. Cel pe care-l știau ceilalți, unde a dispărut? Așa ești tu, de obicei, tăcut, nu-ți place să vorbești? Pari mereu supărat, trist? Nu, îmi spun mie însumi, vorbesc non-stop, sunt de fel, foarte volubil, foarte sociabil, dar… nu mai vreau mă arăt așa cum sunt eu în realitate, dacă asta înseamnă să fiu certat tot timpul, criticat, nu mai descopăr nimic din cum sunt eu, cu adevărat, așa că țin totul pentru mine, nu vorbesc mai mult decât este necesar. Pe scurt… mă protejez…

  Involuntar, fără să vrem, fiecare ne punem pe față măștile potrivite în funcție de dispoziția cu care ne trezim, de persoanele cu care ne întâlnim, mă rog, masca potrivită pentru situația potrivită. Ești trist, supărat, n-ai chef de discuții, de stat la taclale, dar, aproape conștiincios, îți pui masca („emoticonul zâmbăreț”) și îi dai înainte cu una, cu alta… Uf, hai că de data asta ai scăpat, cel întâlnit de tine, habar n-are prin ce treci, dar nici nu-i bine să afle, că doar știi ultima dată, când i-ai destăinuit ceva, ce s-a întâmplat… De cele mai multe ori, când ne întâlnim cu semenii noștri, prieteni, cunoscuți sau mai puțin cunoscuți, discutăm subiecte mai mult sau mai puțin personale, în funcție de partenerul de dialog: dacă știm cât îi place să bârfească, nu-i spunem decât ceea ce ne gândim noi că e necesar să afle și ceilalți despre noi, căci sunt oameni care, pur și simplu, nu pot dormi de grija noastră, adică musai să știe despre celălalt ce-a făcut, ce-a dres, da’ cu cine, da’ de ce, adică se hrănesc cu amănunte din viața noastră, ca apoi de-abia așteaptă să întâlnească un alt cunoscut din același anturaj să poată să-l anunțe: „Vai, tu, da’ știi ce-a pățit X sau Y? Stai, măi, să-ți povestesc, că și eu m-am îngrozit de ce-am auzit… Și începe să-ți etaleze viața pe tapet, tocată mărunt, fir cu fir...

  Există, însă, și situații în care îți pui o mască nu ca să te protejezi pe tine ci, dimpotrivă, tu să-i protejezi pe ceilalți. Mă refer aici la acea „mască a jertfei din iubire” de mamă, de tată, de copil, mai ales când e vorba de o boală gravă și nu vrei să se îngrijoreze persoanele dragi. Asta este, cred, cea mai grea și dureroasă mască pe care o poate purta cineva. Nimeni nu merită așa ceva, căci cine, dacă nu familia și prietenii adevărați pot și vor sincer să fie alături de tine în asemenea momente, să te ridice, să te ajute să porți povara suferinței?

  Călătorind prin viața asta, îți dai seama că există puține persoane în fața cărora poți să fii tu însuți, fără măști, pe care le porți, de cele mai multe ori, ca să te protejezi,… Însă, fără să-ți dai seama, protejându-te din ce în ce mai mult de ceilalți… începi să te pierzi pe tine... Ca să fii bine cu ceilalți, începi să nu mai fii bine cu tine. Nu te mai recunoști… Cine sunt eu? Căci, cel care mă privește din oglindă, nu sunt eu, deși seamănă cu mine… Unde m-am pierdut? Unde să mă caut?


 

joi, 2 martie 2023

miau/mi-au

                                               miau

Pisica face: miau!

Pe când mă plimbam eu prin cameră, dintr-o dată aud de sub pat: miau, miau!

Of, iar am scris „miau ca pisica!

Miau” este interjecție.

Astăzi am învățat când se scrie „miau” împreună.


                                              mi-au

La întrebarea mea, ei mi-au răspuns într-un singur glas.

Mi-au dat vestea cea bună. 

Fetele mi-au confirmat că bănuielile mele erau adevărate.  

Când i-am întrebat de ce mi-au spus minciuni, nu au știut ce să-mi răspundă.

Mi-au făcut anumite aluzii ca să înțeleg la ce se referă.


De fiecare dată când păcătuiesc (Lăcrămioara Lucia Boiciuc)

 Prima dată pe cruce Iisus

Singur pentru păcatul meu s-a dus

A fost scuipat și a fost lovit

Din iubire pentru mine a murit.


A îndurat spinii și biciul

Pentru a-mi deschide raiul,

Căci acolo El cheamă sufletul meu

Și-mi spală păcatul greu.


Acum de fiecare dată când păcătuiesc 

Din nou pe Iisus eu singură  Îl răstignesc.

Cu mâinile mele Îi bat cuiele

Și Îi adâncesc mai mult rănile.


Acum Îl doare mai tare ca înainte,

Nu spune nimic, doar plânge fierbinte,

Lacrima Lui curată

Spală lumea toată.


Îmi ridic privirea rece spre cel pe care L-am răstignit,

Văd că din ochii Lui senini nu curge sânge, deși a suferit,

Ci din profunzimea inimii Sale vine o rază caldă

Și asupra sufletului meu revarsă o lumină blândă.


Coboară în inima mea și îmi dă iar viață,

Mă umple de iubire, speranță și credință.

El crede în mine și pentru asta a venit, 

Eu cred în EL și de asta L-am primit.



miercuri, 1 martie 2023

Cântecelul matracucii

 Cu toate problemele pe care le-am avut în ultimii ani, cu pandemia și programul de lucru, destul de încărcat, al lui Luci, matracucile au cam trecut pe locul doi, în ce privește plimbările. Bine, Capucino n-are treabă, ea fiind micuță, curtea, atât cât e, îi este suficientă să se zbenguie după pofta inimii. Fuge încolo, fuge încoace, sapă gropi, intră în grădină unde acuma, iarna, Luci le-a dat acces, mai aranjează și p-acolo una-alta, fuge la poartă, accesează „feisbucul” unde mai postează, din când în când, și câte-un concert, mai lung sau mai scurt, în funcție de… spectatori și, când vine în casă, cade moartă de oboseală. Flutur, însă… cu el e altă poveste… Fiind un matracuc de talie mare, are nevoie de mișcare constant, căci s-a cam lenevit și el. Curtea nu e îndeajuns de largă pentru cât ar avea el nevoie. Însă… cine să-l plimbe? Căci, nu putem să-i dăm lesa și să-i spunem: „Ok, măi, matracuc, du-te de te plimbă, dar nu mai mult de… să zicem, 2 ore. Adică... la ora cutare, te întorci, că altfel... o încurci!” Bine, eu aș avea timp liber, dar… nu cred că aș ajunge nici măcar până la poartă cu Flutur în lesă. Adică, greșesc, aș ajunge, dar nu în picioare. Căci, e de-ajuns să treacă cu viteză pe lângă mine, ca să îngenunchez ca la biserică, așa cum s-a întâmplat acu’ vreo lună, când a ajuns-o pe matracucă din urmă, în ce privește scorul la colecția mea de căzături (acum sunt la egalitate, 2-2). Noroc că era Luci în spatele meu și m-a ridicat degrabă. Așa că… eu sunt scutită când e vorba de plimbat matracucul.

  Cu toată oboseala acumulată, Luci, după ce vine de la serviciu, ia lesa într-o mână, pe Flutur în cealaltă, face combinația magică și… o întind pe stradă de-a lungul și de-a latul ei, „când în sus și când în jos”, vorba lui Topîrceanu cu fabula lui. Ce face matracuca, între timp? Habar n-are de nimic, căci, vă dați seama, în fața ei nu putem nici măcar să pronunțăm cuvântul „plimbare”.

  Încă de la prima ieșire a lui Flutur, Luci a făcut în așa fel încât chiar nici eu să nu știu nimic. Asta, pentru că matracuca mă cunoaște extrem de bine și îmi simte fiecare schimbare de energie, oricât ar fi de mică. Și, după ce intră la bănuieli și suspectează că se „întâmplă” ceva fără știrea ei, mai fă ceva de-o liniștește, dacă poți...

  Așa că, noi două eram în living, în timp ce băieții erau afară, în curte, credeam eu (dar, de fapt, ei erau deja la plimbărit). Și, cum stăteam eu pe canapea cu matracuca cuibărită lângă mine, am început s-o alint, cântându-i un cântecel. Bine, nu am eu talent nici la creat de versuri, nici la concertat, ca și soprana de Capucino care dă sute de concerte pe an. Mai ales că am băgat o melodie, așa, mai lălăită. Dar, cu toată stângăcia mea, se pare că i-a plăcut:

A mea ești toată

De la cap la coadă,

De la fundiță

Până la codiță,

De la fălcuțe

Până la lăbuțe,

De la ochișori

Pân’ la dințișori,

De la urechiuțe

Până la gheruțe,

De la botic

Până la buric,

De la al tău ham

Până la „ham-ham”.

A mea ești toaaaaatăăăăă…

  Mamă, și i-a plăcut atât de mult, că a trebuit să i-l cânt iar și iar, de părea că nu se mai satură de el. Și, când s-au întors acasă plimbăreții, se putea să nu mă „laud” cu ce cântecel mișto are matracuca?

  Acuma, când Luci se pregătește să iasă cu Flutur la plimbare, e de ajuns să-mi spună: „E timpul pentru cântecelul matracucii!” ca noi să mergem în cameră și Capucino, habarnistă totală de ce se întâmplă fără știrea ei, să se lase alintată de mine și de „lălăială”. Cât om putea-o păcăli, însă, doar cu atâta, nu știu… Dar, stați liniștiți, că vă anunț eu!


 

Dubla aniversare

 Încă mă simt sub vraja weekendului care tocmai s-a încheiat… Emoția stimulează „fluturii” din stomac să-și fâlfâie delicat arip...