Șoferul

  Și acum, când îmi amintesc, simt că mă apucă tremuriciul și parcă aș avea un gol în stomac… Dar, musai să vă povestesc: primul șofer al autobuzului peste care am dat la ultimul meu serviciu era un tip tare ciudat. Adică, mi se părea că are ceva cu femeile, căci întotdeauna avea de comentat la adresa lor. Se oprea la vreo trecere de pietoni, așteptând să treacă strada o persoană de gen feminin, indiferent că era o domnișoară tânără sau o femeie matură, era musai să-i aducă oareșice „elogii”: „Uită-te și la asta, ce grasă-i! Vai de capul meu, zici că-i un butoi... Cum poate umbla pe stradă în halu’ ăsta?” sau „No, ni și la aia ce slabă-i… mamă, mamă… zici că-i o scândură… dacă suflă un vânt puternic, o ia pă sus. Bagă-ți, fă, niște pietre pân’ jeburi...” și tot felul de comentarii răutăcioase sau libidinoase, pe lângă alte cuvinte... de nouă ne era mai mare rușinea. Unii colegi revoltați comentau între ei: „Cum poate să vorbească așa? Păi, femeia aia de pe stradă poate fi mama noastră, sora sau nevasta noastră… Lui i-ar conveni să vorbească cineva așa despre soția lui?” Parcă nici nu mi-a venit a crede când am auzit că are o fată la București, așa mi se părea de… misogin...

  Dar, de-ar fi fost doar asta… Când m-am angajat, autobuzul asigurat de firmă avea stațiile destul de rare în interiorul orașului, trebuind să te deplasezi destul de mult ca să ajungi la o stație. Unii colegi (majoritatea bărbați, femei fiind foarte puține la momentul respectiv) s-au înțeles cu șoferul să-i ia din fața blocului sau, mă rog, mai aproape de domiciliu, mai ales dacă locuiau între două stații. Șoferul, foarte „de treabă” a fost de acord, dar trebuia „să cotizezi”, să-i dai ceva, că, vorba lui, ,,de mulțumiri mi-i deja plin podul”: două-trei beri, o pereche de mănuși, saci de plastic, mă rog, orice ar putea fi de folos pe lângă casa omului. Bine, îi dădeai o dată și trecea un timp până să-i mai dai ceva. Dacă nu te simțeai tu, nu trebuia să-ți faci probleme, că îți aducea el aminte (dar era mai bine să nu uiți, căci, altfel, nu prididea să te facă de „mândră minune”).

  Bineînțeles că și stația de unde luam eu autobuzul era destul de departe (la început, apoi, lucrurile s-au schimbat), cale de două străzi, cam zece minute de mers pe jos. Într-o seară, pe când era furtună afară, l-a apucat mila și i-a dus pe toți cât mai aproape de casă, astfel că și pe fratele meu, care nu avea umbrelă la el, l-a lăsat în capătul străzii noastre. Și când m-am nimerit cu el pe schimb, l-a rugat să ne lase tot acolo, nu în stație. Dar a fost de ajuns doar o dată, ca să mă țină minte. Și, dacă mă ridicam să cobor în stație, nu oprea, ci mergea mai departe până ajungea la locul știut. Eu nu-i dădusem nimic pentru acest serviciu, dar când îl auzeam cum „negociază” cu colegii mei, mi se părea că face aluzie și la mine. Astfel, mă apuca groaza și-i ziceam lui Luci: „Oare să nu-i iau niște bere? Sau ar aprecia niște bomboane? Sau... ce-aș putea să-i dau?…” Răspunsul lui, însă, venea prompt: „Nici să nu te gândești! Nu-i dai nimic, ce să-i dai, îi dă firma salar, nu?” Așa că... ce puteam să fac, stăteam și răbdam. Când eram pe dimineață era ok, căci autobuzul era aproape plin și mă dădeam jos în oraș, cu diferite pretexte: ba că am de plătit taxele, ba că am de făcut cumpărături de la piață… Era rău când eram pe după-masă și în autobuz nu rămâneam decât eu cu încă vreunul sau doi colegi, noi locuind aproape de ultimele stații.

  Într-o seară de vineri, era cu capsa pusă, ne-am dat seama, dar destul de târziu. Când a venit stația unde ar fi trebuit să mă dau jos, n-am schițat niciun gest (recunosc, vina era a mea). Autobuzul merge mai departe, dar șoferul nu uită: „No, ni și la ăștia, nici n-ar vrea să se dea jos, așteaptă să-i duc până acasă, așa, pă gratis…” Eram sigură că la mine s-a referit. Un bărbat mai era în autobuz (pe lângă persoana mea și șofer), care, săracul, a îndrăznit să zică: „Apoi, că v-om mulțumi frumos…” Vai de capul meu, mai bine n-ar fi deschis gura. A început șoferul, frate, un scandal… niște cuvinte și niște sudalme… A oprit la capătul străzii de m-am dat jos, dar continuându-și „discursul” pe același ton. Tot weekendul numa’ la asta m-am gândit, orice-aș fi făcut. Cum închideam o clipă ochii, revenea scena din autobuz și nervii șoferului la adresa noastră. Sincer, m-a apucat frica de el.

  Săptămâna următoare a fost ok, eram pe dimineață și m-am oprit în oraș în fiecare zi, c-aveam sau n-aveam treabă. Dar și la serviciu eram stresată din cauza șoferului, parcă numai asta aveam în cap. Și, când a venit următoarea săptămână când eram pe după-masă…, atunci să te ții, am început să mă stresez încă de cum am ajuns la serviciu. Colegii se distrau pe seama mea, nu puteau înțelege cum de mă „consumam” așa de tare din cauza șoferului. Chiar și eu mă miram de mine, adică cum, femeie măritată, femeie în toată firea, să mă comport atât de… pueril, aproape patologic… Fratele meu s-a nimerit să fie pe acelasi schimb cu mine, dar asta nu m-a liniștit. S-a întâmplat, însă, ca să vină la serviciu cu mașina unul dintre colegii cu care mă înțelegeam foarte bine. El mă mai dusese și altădată până aproape de casă. Acum, nici n-am așteptat să se ofere el să mă ducă, ci l-am abordat eu: „Te implor, musai să mă duci acasă, bagă-mă în portbagaj, unde-i vrea, dar te rog din suflet!” Copilul meu de serviciu, căci despre el este vorba (l-ați mai întâlnit în povestea cu Brioșa) a zis că are de dus și alți colegi acasă și nu i-a mai rămas decât un loc, adică nu-l poate lua și pe fratele meu: „Nu-i nimic, el vine cu autobuzul, dar pe mine bagă-mă și-n portbagaj, ți-am mai zis…” Ce putea să facă, dacă m-am ținut de el ca scaiu’ de câine... m-a adus până foarte aproape de casă, ajungând cu vreo jumătate de oră mai repede decât de obicei. Și... tot am stat ca pe ace până a venit și frate-meu cu autobuzul. După ce a ajuns acasă, m-a sunat să-mi povestească cum au decurs lucrurile: când a fost aproape de stație, el rămânând ultimul din autobuz, s-a ridicat și s-a apropiat de ușă; șoferul, privind în oglinda retrovizoare, văzând că nu mai e nimeni, deși și-a amintit că la amiază mă dusese la serviciu, a întrebat, oarecum mirat că nu mă vede: „Unde mi-i fata?” La care fratele meu a replicat: „Faia aia îi soră-mea, și pe noi să ne lăsați de fiecare dată, aici, în stație!” Și cu asta a rezolvat problema.

  De atunci, cât a mai lucrat la firmă, m-a lăsat întotdeauna în stație, indiferent că ploua, că ningea, că era furtună… Mă mai întreba, câteodată, dacă nu vreau să mă ducă până mai aproape de casă, dar refuzam politicos. Nu a trecut mult și pe autobuz a fost angajat un alt șofer, care era foarte diferit față de primul, un om cu mult bun-simț și care, dacă-ți făcea un serviciu, nu aștepta nimic în schimb. Între timp, aflasem că fostul șofer s-a angajat la o altă firmă unde lucrau numai femei care, mă îndoiesc că i-ar fi suportat toate mitocăniile. Dar nu m-am abținut să nu mă întreb dacă n-o fi fost și asta un fel de pedeapsă...