vineri, 2 decembrie 2022

Colecționara de… căzături...

  Oamenii, de-a lungul timpului, colecționează tot felul de lucruri, părându-li-se o mare răsplată atunci când, venind alții în vizită, aceștia, cu un aer admirativ, le laudă respectivele colecții adunate, uneori, cu efort financiar, doar de dragul artei. Și, un colecționar pasionat, ar putea vorbi ore întregi despre o piesă sau alta a unei astfel de colecții, unde a găsit-o, drumul sinuos pe care l-a parcurs până a ajuns „acasă”, cât este de valoroasă și, nu în ultimul rând, cât l-a costat.

  După ce am vorbit și eu despre colecțiile mele adunate, în timp, până la cea de păpuși de porțelan despre care am și povestit cum a luat naștere într-una dintre poveștile mele, iată că m-am trezit cu o altă colecție, pe care nu mi-am dorit-o și chiar tind să cred că nimeni nu ar colecționa, de bună voie, așa ceva. De doi ani de zile, de când m-am trezit cu boala asta autoimună, cu nume complicat, de care nici nu auzisem înainte de a o avea, am reușit colecționez, până acum, nu mai puțin de… opt căzături. Or fi multe, or fi puține, habar n-am… Recunosc că, la unele, am primit și puțin ajutor din partea matracucilor, căci ele sunt foarte dornice să ajute chiar și atunci când nu e cazul, dar… na! te pui cu ele când își pun ceva în cap? Dar, să nu le laud prea tare, căci s-a întâmplat și să mă împiedic fără niciun fel de ajutor din afară sau, chiar să stau pe loc și „să-mi fugă pământul de sub picioare”...

  Ultima căzătură care se alătură colecției mele, „am primit-o” acum câteva zile, în ultima marți a lunii noiembrie. Acuma, nu știu dacă o fi fost vorba de cele „trei ceasuri rele” despre care se tot vorbește că le-ar avea zilele de marți sau, pur și simplu, „am avut noroc” să-mi îmbogățesc colecția taman într-o astfel de zi. Cert este că, de departe, este cea mai spectaculoasă căzătură de până acum, ba aș putea spune, fără să greșesc, chiar demnă de vreun cascador experimentat. Bine, nu-mi pot aloca toate meritele, căci nițel „ajutor” tot am avut de la draga mea matracucă. Sper, doar, ca matracucile să nu se ia la întrecere la a mă „ajuta”, căci, până acum, scorul e 2-1 pentru Capucino.

  Dar, să vă spun mai bine, cum s-a întâmplat să-mi măresc, fără să vreau, colecția: mă pregătisem să aspir, căci, dacă nu avem afară zăpadă, Flutur îmi lasă un strat de dalbă nea” pe covorul din living de fiecare dată când se întinde pe el. Deci, duc aspiratorul în cameră și, cu mersul meu de „balerină”, mă întorc să merg în bucătărie. Dar nu bine ies că, matracuca, zburdând în jurul meu ca un mieluț, se ridică cu picioarele din față să se urce pe mine și numa’ ce nimerește partea laterală a genunchiului stâng, taman piciorul mai slab; fac o întorsătură spre dreapta (habar n-aveam de ce pot fi în stare… până acum) și mă trezesc pe spate în fața bicicletei statice care staționa, de sâmbătă, pe hol. Chiar aud, în timp ce cad, cum sună capul meu ca un... dovleac copt. Aoleu! e prima dată când dau cu capul, căci, până acum, la toate căzăturile de dinainte, putusem, instinctual, să mi-l feresc. Simt cum „masa creierală” mi se zguduie din toate rotunjimile… „bostanului”, văd stele verzi, la propriu, și primul lucru pe care-l fac e să-mi duc mâinile la cap să văd dacă e întreg. Mă pipăi și chiar zic că e-n regulă. Nu mă ridic, aștept să se stabilizeze imaginea. Simt un botic umed care mă gâdilă pe față. Scot un „aaaau!, mă doare fruntea (chiar mă mir, căci am aterizat pe spate), îmi sterg lacrimile care s-au pornit fără voie. Mă gândesc că ar trebui să verific și altfel dacă sunt ok: 5x8... 40, 6x7… 42, 7x8… 56, 6x9...54, 7x9...63… dacă mi-amintesc bine tabla înmulțirii, pare să fie în regulă și partea asta, psihică… După câteva minute bune, decid că ar fi cazul să mă ridic… Ochelarii mi-i găsesc pe jos, zburaseră peste cap… mă bucur că nu s-au spart...

  Au trecut deja trei zile și încă resimt efectele… Mă dor mușchii gâtului de parcă aș fi făcut cine știe ce exerciții foarte solicitante… Probabil că, în cădere, s-or fi contractat, habar n-am, căci e prima dată când pățesc așa ceva. Nu știu de ce, Flutur m-a urmărit în prima zi peste tot, chiar și în baie, ținând-o pe zburdalnica de Capucino la distanță

  Pentru că mi-am dat seama că, deși spun la fiecare căzătură „Sper că e și ultima!” și, totuși, la fiecare câteva luni, colecția mea se face din ce în ce mai mare, Luci s-a hotărât să-i scrie lui Moș Crăciun să-mi pună sub brad un set alcătuit dintr-o cască, cotiere și genunchiere, menite să mă protejeze. Adică, zice el, dacă tot îmi îmbogățesc colecția, măcar să o fac cu stil, fără să-mi sparg „dovleacul” sau să-mi rup ceva... 


 


joi, 1 decembrie 2022

„A numit-o România” (Licuța Pântia)

M-a-ntrebat cândva străinul în ce țară m-am născut

În ce loc din astă lume zorii zilei am văzut.

Nu am stat prea mult pe gânduri și cu sufletul străpuns

Printre lacrimile-ascunse cu blândețe i-am răspuns:  

 

Țara mea e-un boț de aur, e comoară pe Pământ,

Are atâta frumusețe... de nu-ncape în cuvânt!

Are munți ce ascund în taină prețioase bogății,

Codri falnici, râuri limpezi, dealuri mândre și câmpii,

Are Dunăre și Deltă, peisaje unicat,

Și castele și palate, toate-s de neegalat!

 

E istoria prezentă la tot pasul unde treci,

De o vizitezi o dată nu îți vine să mai pleci!

E tărâmul unde Cerul se coboară pe Pământ,

Unde pustnici stau în rugă, împlinindu-și legământ,

 Unde apa de izvoare e aghiazmă ce se bea,

De acolo-mi trag eu seva, ea e Țărișoara mea!


S-a născut de multă vreme, cam de când e veșnicia...

A creat-o Însuși Domnul... și a numit-o ROMÂNIA!

miercuri, 30 noiembrie 2022

De Sfântul Andrei

  M-am gândit că în anul acela (1997) nu va trece Sfântul Andrei fără să țin și eu această zi. Căci, spunea bunica, dacă o fată nu mănâncă și nu bea nimic de ziua Sfântului Andrei în afară de o turtă făcută din făină, apă și sare, noaptea își visează ursitul care va veni și îi va da apă. Așa l-a visat și ea pe bunicul când ținuse această tradiție de Sfântul Andrei, deși nu fuseseră prieteni, ci doar se cunoșteau din vedere.

  Astfel, bunica mă tot bătuse la cap în ultimii ani cu așa ceva, dar m-am tot codit (dacă nu l-aș visa pe Luci, aș fi foarte dezamăgită și, cu toate astea, eram curioasă, totuși). Sfântul Andrei „picase” destul de ciudat în acel an, tocmai duminica, ziua în care fratele meu și soția lui dădeau o masă cu nașii, cu ocazia mutării la casa lor. Tocmai de aceea nu m-am arătat pe acolo, nici nu m-am dus să-i ajut la ceva. Să ții foame într-o zi când în familie are loc un eveniment important, e nevoie de ambiție, zic eu acum, căci n-aș mai repeta experiența. Dar, pe la 21 de ani (câți aveam pe atunci), nimic nu ți se pare prea greu. Deci, nu am mâncat și nu am băut nimic până seara, când bunica m-a ajutat să fac turta; dacă aș fi făcut-o singură, aș fi pus sare în exces, că doar știam că trebuie să fie sărată, ca să-ți fie sete după ea, să visezi că vine cel ursit să-ți dea apă. Încă nici nu am mâncat-o pe toată, ci am lăsat puțin din ea și am pus-o sub cearșaf, căci pe atunci nu dormeam cu pernă la căpătâi, făcând întocmai după cum îmi spusese bunica.

  Noaptea mi s-a părut extrem de lungă. Cu toate că turta nu fusese foarte sărată, dar probabil pentru că nu băusem nimic cu o zi înainte, setea mă chinuia, mă tot întorceam de pe o parte pe alta… da’ nu vine odată ursitul ăla, să-mi dea apă? Nici pomeneală! Am adormit, dar în afară de o grămadă de farfurii și vase pline cu mâncare (reminiscențe ale evenimentului ce avusese loc cu o zi în urmă), n-am visat nimic. Pe la șase dimineața, m-am trezit și am băut apa rămasă într-un pahar de cu seara, când fusese Luci la mine. M-am pus iar în pat, nu înainte de a-mi spune că am făcut degeaba „foamete” de Sfântul Andrei, căci n-am visat nimic. După o oră, mergând la toaletă, m-am intersectat cu ai mei care erau în bucătărie. Mama, curioasă și ea, a început cu întrebările: „Ei, cum e? Ai visat ceva?” Nu i-am răspuns la întrebare, am vrut să prelungesc momentul de suspans, apoi, după un: „Mă duc să mai dorm…” m-am întors înapoi în pat.

  Eram hotărâtă să mai lenevesc, doar era 1 Decembrie, eram liberi și, recunosc că voiam să o fac curioasă pe mama, chiar dacă nu aveam cu ce. Am mâncat restul de turtă de sub cearșaf, căci mă rodea foamea și am închis ochii, cu dorința clară de a adormi. Și, culmea, am adormit și chiar am visat ceva interesant (am păstrat doar ce e mai important, căci știu că prea multe amănunte și „îmbârligături” plictisesc): se făcea că eram undeva pe apă, pe un vas, vapor sau ce-o fi fost (ca să vezi chestie, în sfârșit a apărut apa atât de așteptată pe timpul nopții; mai conta dacă era vorba de apă sărată sau apă dulce?), cu doi de Luci (uau, deci nu unul, ci doi), dar de vîrste diferite: unul la vreo 30-35 de ani, cu mustață și, parcă, neras de câteva zile, iar celălalt cam de vârsta mea, copia fidelă a celuilalt, dar în versiune mai tânără și proaspăt ras, pe deasupra. La început, parcă erau blonzi spre șaten, dar apoi se făcea că erau bruneți și semănau foarte bine cu Luci. La cel mai matur îi tot spuneam că nu putem să ne căsătorim și îi tot dădeam înainte cu asta, știam foarte bine și motivul (în vis, căci, pe când m-am trezit nu mi-am mai amintit…) Apoi, apa a dispărut și se făcea că eram acasă la ai mei și tot cu el „parlamentam”: „De ce?” mă tot întreba, iar eu îi tot repetam că nu putem. Apoi, a intrat cel tânăr în hol, așa că i-am promis celuilalt că-i voi spune pe drum. Deci, urma să plecăm undeva. Am observat că ne feream de cel tânăr, căci nu am continuat atunci discuția (ce tare! eu și Luci ne feream de… Luci). În final, n-am mai apucat să-i spun, pentru că, pe drum fiind, imaginea s-a întrerupt iar și se făcea că mergeam cu Luci de mână în oraș și el m-a întrebat: „Ei, ce-ai visat de Sfântul Andrei?” „N-am visat nimic!” i-am răspuns eu.

  Și asta a fost tot. După ce m-am trezit, i-am zis mamei că noaptea n-am visat niciun băiat că-mi aduce apă, dar că dimineața am visat nu unul, ci chiar doi de Luci și i-am povestit visul. În orice caz, acasă nu i-am dat importanță, dar după ce i-am povestit bunicii, lucrurile s-au schimbat. Bunica mi-a explicat că nu trebuie neapărat „să ți se arate ursitul” dându-ți apă sau să-l visezi neapărat noaptea, poți să-l visezi și dimineața, așa că visul meu a căpătat o importanță deosebită. Astfel, i-a dat visului meu mai multe interpretări (acuma, sincer, orice se poate interpreta în mai multe feluri), dar ultima la care m-am oprit pentru că, recunosc, mi-a convenit, a fost aceea că Luci este cel din vis care m-a cerut în căsătorie (oricum, am spus că cei doi semănau cu prietenul meu) și faptul că am zis că nu ne putem căsători, putea însemna că eram amândoi prea tineri (eu aveam doar 21 de ani, iar Luci era doar cu 5 luni mai mare decât mine), că aveam, pe vremea aceea, un serviciu prost plătit și motivele puteau continua… Și mi-a mai spus bunica ceva: că duminica ce tocmai trecuse, a pus la biserică două lumânări și pentru noi și a observat că lumânările noastre ardeau exact la fel, nici una mai repede sau mai încet decât cealaltă. Și s-a gândit bunica: „Uite cum ard la fel, de parcă sunt sortiți unul altuia…”

  Oricum, la doi ani după ce-l „refuzasem” în vis pentru un motiv bine întemeiat, dar pe care l-am uitat de cum m-am trezit, tocmai în ziua în care împlineam 23 de ani, m-am căsătorit cu Lucian, cel care-mi fusese „ursit”, după spusele bunicii...


 


Noaptea Sfântului Andrii (Vasile Alecsandri)

 Zgomot trist în câmp răsună

Vin strigoii, se adună,

Părăsind a lor secrii.

Voi, creștinelor popoare,

Faceți cruci mântuitoare,

Căci e noaptea-ngrozitoare,

Noaptea Sfântului Andrii!

Vântul suflă cu turbare!

A picat stejarul mare!

 

Cerul s-a întunecat

Luna saltă-ngălbenită,

Printre nouri rătăcită,

Ca o luntre părăsită  

Pe un ocean turbat.

Bufnele posomorâte,

În a lor cuiburi trezite,

Țipă cu glas amorțit. 

Lupii urlă împreună,

Cu ochi roși țintiți la lună,

Câmpul geme, codrul sună,

Satan pe deal s-a ivit!

Iată-l! iată, Satan vine,

Răzbătând prin verzi lumine,

Pe-un fulger scânteietor.

Umbre, stafii despletite,

Cucuveici, iele zburlite

Și Rusaliile pocite 

Îl urmează ca un nor!

Sus, pe turnul fără cruce,

Duhul-rău zbierând se duce,

Și tot turnul s-a clintit!

Miezul nopții-n aer trece

Și, lovind arama rece,

Ore negre douăsprezece

Bate-n clopotul dogit.


Strigoimea se-ndesește,

Horă mare învârtește

Lângă turnul creștinesc.

Iar pe lângă alba lună

 Nouri vineți se adună,

Se-mpletesc  într-o cunună

Și-mprejuru-i se-nvârtesc.

Voi, cu suflete curate,

Cu credinți nestrămutate,

Oameni buni, femei, copii!

Voi, creștinelor popoare,

Faceți cruci mântuitoare,

Căci e noaptea-ngrozitoare,

Noaptea Sfântului Andrii!

Acum iată, pe mormânturi,

Clătinați, bătuți de vânturi,

Toți strigoii s-au lăsat.

Așezați într-un rond mare,

Adânciți în întristare,

 Pe sicriu-și fiecare

Oasele-și a rezemat.

Unul zice: Eu în viață

Cu o mână îndrăzneață

Multe drepturi am răpit!

Răpit-am pâinea de hrană

Unei gingașe orfană

Ce, pierdută și sărmană,

În mizerie-a pierit!


Altul zice: Eu în lume

Am avut putere, nume, 

Căci am fost stăpânitor!

Dar în oarba-mi lăcomie,

Pentru-o seacă avuție,

Am împins în grea urgie

Pe sărmanul meu popor!

Altul zice: Eu în țară

Fost-am o cumplită fiară,

Plină de amar venin!

Împotriva țării mele,

Făptuit-am multe rele,

Ș-am legat-o-n lanțuri grele

Ș-am vândut-o la străin!

Foc și ură-n vecinicie

Pe voi cadă, pe voi fie!

Strig-atunci un glas ceresc.

Și pe loc cad în morminte

Păcătoasele-oseminte.

Iar pe zidurile sfinte

Trece-un foc dumnezeiesc!


luni, 28 noiembrie 2022

Capucino și scărpinatul

  Nu cred că există vreun patruped căruia să nu-i placă să fie scărpinat... fie că este vorba de urechile catifelate, de spate sau de burtică… Dar, ca și Capucino, micuța noastră matracucă, nu cred să mai fie altcineva în lumea asta mare… Și, dacă atunci când era mititică și se arunca pe spate, nu te puteai abține să nu pui mâna pe ea, de-a lungul timpului a devenit o adevărată expertă și manipulatoare profesionistă în a te face să o scarpini, chiar dacă nu ai avea această intenție.

  Astfel, dacă vine cineva din familie la noi, matracuca e deja „călare” pe persoana respectivă. Se urcă cu lăbuțele pe ea ca să-i atragă atenția și, dacă stă pe scaun picior peste picior, Capucino se prezintă cu spinarea „la datorie”, atenționând-o să se miște ca să o scarpine. Dacă nu, se mișcă ea, în față, în spate sau lateral după cum are nevoie de „masaj”. Și dacă, la un moment dat, persoana în cauză nu mai simte presiunea aceea pe care o simțea sub picior înainte cu doar câteva clipe, este pentru că matracuca e deja pe spate, așteptând să o scarpine pe burtică.

  Într-o după-masă eram cu Luci acasă și povesteam, el stând pe canapea, iar eu pe bicicleta statică, pedalând spre… nicăieri. După ce matracuca avusese parte de o „smotoceală” pe cinste din partea lui Luci, se tot uita spre mine, dar eu eram ocupată. Și cum povesteam cu Luci, dintr-o dată simt că piciorul stâng agață în ceva când ajung cu pedala jos. Mă uit și, parcă nu-mi vine a crede ce idee năstrușnică a avut zgaiba asta mică de matracucă: s-a ghemuit lângă bicicletă și, când ajungeam cu piciorul jos, pedala o scărpina pe spate, ondulându-se după cum îi pica mai bine. După ce mi-am dat seama ce face, îi și spun lui Luci: „No, fii atent ce i-a dat prin cap matracucii!” Se uită Luci curios și izbucnim amândoi în râs. Matracuca ne privește, pe rând, dând din codiță foarte fericită, știind cumva, că este vorba despre ea. Apoi, cum face de obicei când este băgată în seamă, se aruncă pe spate cu „roatele-n sus”, descoperindu-și burtica albă. „A înflorit Capucino!” avem noi obiceiul să spunem și… trecem la smotocit burtica. Deci, a obținut exact ce și-a propus...

  Bineînțeles că draga noastră Capucino nu face așa cu toată lumea. Până acum vreo trei ani, în Ajunul Crăciunului, ne adunam o trupă de câteva persoane, rude și prieteni, și mergeam să ne colindăm unul pe altul. Așa ne-a venit și nouă rândul. De cum am intrat în casă, colindând cât ne țineau plămânii, Capucino s-a ascuns sub pat și acolo a rămas până la plecarea musafirilor. Flutur era afară, nu părea dornic să intre. Una dintre verișoarele mele, care mi-e și nașă de cununie, chiar m-a întrebat pe unde mi-e „cățelușul”. Luci o lămurește că stă cuminte sub pat. „Măi, ce faci acolo, nu te-ai plictisit?” o întreabă verișoara mea, aplecându-se să o vadă mai bine. Eu mă chinui să o scot de sub pat și, fără să mă gândesc, o atenționez că e fetiță; „O cheamă Tu!” moment în care izbucnim cu toții în râs. Și acum ne amuzăm când ne amintim faza...

  Deci, dacă ești de-al casei și vii la noi în vizită, te sfătuiesc să vii echipat corespunzător, pregătit pentru joacă, nu de mers la biserică. Căci, matracucile nu te vor scuti, mai ales Capucino dar, cu siguranță, te vei întoarce acasă cu bateriile încărcate și cu veșmintele pline de „fire magice de iubire”...

                                       Capucino în „exercițiul funcțiunii”...
 




joi, 24 noiembrie 2022

întruna/într-una

                                                  întruna

Zâmbea întruna. 

El muncea întruna, fără pauze, pentru a câștiga mai repede banii de care avea atâta nevoie...

Dormi întruna, de parcă numai asta știi să faci!

Întruna comentezi, m-am săturat deja!

Își schimba garderoba întruna, de parcă voia să facă parada modei.


                                                  într-una

Împletește legăturile de ceapă uscată într-una singură.

Într-una din zilele astea, îl voi vizita.

A găsit chiar și o portocală într-una din plase.

Știu sigur că va pleca într-una din lunile viitoare. 

Vreau să-mi împletești cozile într-una singură, căci m-am săturat să arăt ca o fetiță!



Un om (Eliana Popa)

Într-o toamnă friguroasă, pe-un drumeag plin de noroi,

Un bărbat mergea alene, lângă carul tras de boi!

Era Gheorghe, om sărac, de vreo doi ani însurat

Cu Ioana lui cea dragă, fata orbului din sat.


Orbul era om hain, rău la suflet, prost de gură

Stăteau toți într-o căsuță, cu doi boi în bătătură.

Unul era al lui Gheorghe, cel cu numele de Corbu

Celălalt, un bou mai tânăr, îl avea stăpân pe orbu'.

 

Astăzi, l-a trimis pe Gheorghe, ginerele său cel bun,

(Orbul nu făcea nimic, poruncea ca un stăpân)

Să se ducă în pădure, după lemne de iernat

Și s-aducă un car de lemne, cum adus-au toți din sat.


Și în zorii dimineții a-njugat la car pe Corbu,

(Îl iubea ca pe-un prieten) și pe Breazu al lui orbu'.

A pus doi posmagi în traistă, a luat biciul și securea,

Din pridvor îi rânjea orbul: „De te-ar înghiți pădurea!”

 

A tăcut cuminte Gheorghe... n-a luat vorbele în seamă,

Era om în toată firea, de blesteme n-avea teamă!

Și-l răbda, răbda sărmanul, Ioana lui răbda la fel,

Aveau un pruncuț de-o lună, pe Ioan cel mititel.

 

A luat vreascuri mai uscate cu care s-ațâțe focul, 

Buturugi au fost mai multe și le-a scos cu târnăcopul

A tăiat și lemn mai verde care arde mai mocnit,

Să nu-l supere pe orbu' și să-l vadă mulțumit.


A pornit apoi spre casă, mângâind cu drag pe Corbu,

Îndemnând cu duioșie și pe Breazu al lui orbu',

Și aproape pe-nserate a ajuns cu caru-n sat,

Lângă casă, hop necazul... când costișa au urcat!

 

A-ndemnat din gură boii: „Hai cu tata, dragii mei!” 

(Nu cum fac adesea unii înjurând de dumnezei)

Corbu încerca din greu și se opintea cu carul,

Însă Breazu al lui  orbu' n-a mai vrut să urce dealul.


A pocnit din bici spre el, a strigat, însă degeaba,

Breazu sta ca un catâr, nu mai vrea să-și facă treaba, 

Furios din tindă orbul, cum făcea adeseori,

A strigat: „-Oprește, Gheorghe! Nu vreau boul să-mi omori!

 

Și acum să mi-l slobozi! Vreau întreg să mi-l aduci,

Și apoi, nu mă privește! Treaba ta cum te descurci.

Altfel nu mai calci în curte, îți iei pruncul și nevasta,

Și plecați din casa mea!  Gata... Și cu asta-basta!”


Ce să facă bietul Gheorghe? Orbul tot dădea din gură

I l-a scos din jug pe Breazu și l-a dus în bătătură.

S-a întors apoi mâhnit, de tot ce-i făcuse orbu'

Și s-a pus în jug, sărmanul, ca să tragă lângă Corbu!

 

Și a tras, a tras cu Corbu împreună, carul greu:

„-Hai cu tata! Hai cu tata, că ne-ajută Dumnezeu!”

În genunchi căzut-a boul, ostenit de nu mai poate,

„-Hai cu tata! Hai cu tata! Împreună pân' la moarte!”

 

Și zvâcni atunci, în jug, Corbu tatii cu putere!

Urcă dealul dinspre casă, scoțând muget de durere!

Gheorghe cu cămașa ruptă și cu umărul rănit,

Ud de sânge și sudoare ca Hristos cel răstignit!

 

Au urcat cu bine dealul, au ajuns în bătătură,

Orbul aștepta în tindă, molfăind o-njurătură...

Obosit de-atâta trudă, cu tot trupul parcă frânt, 

S-a culcat în fân cu Corbu, ca în iesle Pruncul Sfânt.


Asta nu-i poveste, frate, cititorul meu cel drag,

Când am scris aceste versuri, mi-au curs lacrimi mari, șirag.

Cel ce-a tras în jug cu Corbul, Gheorghe, e bunicul meu!

A murit atunci, de tânăr, odihnească-l Dumnezeu!


Și mereu îi am în minte, Bunu' Gheorghe și cu Corbu,

Și mă rog la Domnul Sfântul să îl ierte și pe orbu'!



Colecționara de… căzături...

  Oamenii, de-a lungul timpului, colecționează tot felul de lucruri, părându-li-se o mare răsplată atunci c â nd, venind alții în vizită, ac...