La plimbare cu mașina

  În zilele noastre, mașina a devenit un bun indispensabil în orice familie. În primul rând, te duce mai repede la serviciu, fără să fii nevoit să depinzi de un alt mijloc de transport. Apoi, dacă ai nevoie de ceva de la magazin, îți pui fundul în mașină și o iei din loc. Uiți să cumperi ceva, nicio problemă, ai mașină și ajungi în câteva minute. Nu mai spun dacă vrei să faci o excursie...

  Astfel, ca orice orășean care se respectă, și matracucilor le place să se plimbe cu mașina și asta se întâmplă, de obicei, când le ducem la veterinar. De fapt, prima dată Codruț nici n-a vrut să intre în mașină, chiar ne-a pus răbdarea la încercare, căci aveam programare în câteva minute și noi eram încă acasă, rugându-ne de el să-și mute dindărătul de lângă mașină pe bancheta din spate. A fost musai să se întoarcă Luci după borcanul cu crănțănele și doar așa, „păcălit”, am reușit să-l urcăm în mașină.

  Dar să vedem cum decurge o astfel de plimbare… De regulă, eu stau în spate între ei și am grijă ca drumul până la destinație să decurgă în cele mai bune condiții și să fie cât se poate de plăcut… pentru matracuci, nu pentru mine… Codruț pare fi un metis de ciobănesc de vreo 50 și ceva de kilograme (ultima dată 53, mai exact), foarte înalt, așa că încerc să-l țin de lesă cât mai aproape de zgardă, să-l lase pe Luci să conducă (dacă ești în fața mașinii, poți avea impresia că sunt doi la volan, doar că unul e un cap de câine, foarte simpatic, de altfel). Capucino, cu cele 12 kg ale sale, stă cuminte pe banchetă, fiind micuță, nu sunt probleme. În schimb, Codruț parcă face echilibristică, vrea să se uite când pe geamul din partea lui, când pe cel din partea lui Cino, astfel că mă dezechilibrează și pe mine. Mă mai trezesc cu câte o labă peste față, peste spate sau cad de pe banchetă între scaune, ce mai, o adevărată aventură, doar să fie el ok. Răsuflu ușurată când ajungem, dar sunt atât de șifonată, de parcă hainele mele nici n-au auzit de călcător, darămite să fi văzut vreunul. Ca să nu mai zic de „firele magice de iubire” care se mută de pe Codruț pe mine...

  Când am văzut într-un magazin husă de protecție a banchetei mașinii pentru animale, am cumpărat-o imediat. Chiar ne-am gândit că e o investiție super, măcar așa scapă Luci de aspirat mașina și eu pot sta liniștită pe scaunul din dreapta șoferului. Matracucile, desigur, în spate, cuminți din cale-afară. Hăhă, în vise, probabil, căci în realitate, n-a fost chiar așa... Drumul până la cabinet... un adevărat calvar... Și cum să fie altfel, când Codruț tot voia să escaladeze husa și să ajungă în față, între noi. La întoarcere, a fost musai să mă mut înapoi în spate să țin matracucul departe de volan, căci ar fi fost în stare să se urce peste Luci și să conducă el. Iar mașina... tot a avut nevoie de aspirator și de apă pentru geamurile băloșite...

  Cam așa decurge, la noi în familie, o plimbare cu mașina. Mai nou... fără husa de protecție care s-a dovedit a fi complet inutilă în ceea ce privește matracucile... Dar când le vezi cât sunt de încântate, nu-ți mai pasă de nimic...

  

Capucino ca... terapie...

  Cu aproape 9 ani în urmă, într-o dimineață luminoasă (cel puțin pe dinafară) de mijloc de septembrie, mă întorceam acasă cu sufletul greu... După ce-mi făcusem analizele de sânge, ale căror rezultate urma să le primesc în ziua următoare pentru a ști cât de gravă este situația în care mă aflam și trecusem și pe la biserică pentru a mă liniști, măcar puțin, în drumul spre casă mă năpădiseră o mulțime de gânduri. Și, pentru a nu mă răzgândi, am sunat-o imediat pe mami să-i spun... că i-o dau pe Capucino și să o rog să vină după ea cât mai repede.

  Capucino... micuța mea cățelușă la care țineam ca la ochii din cap, cea pe care o adusesem acasă în urmă cu un an și trei luni dintr-un sat în care nu o voia nimeni, „umbra” mea care mă urmărea peste tot... urma să i-o dau mamei lui Luci, soacra mea. Vă dați seama ce șoc trebuie să fi avut mami când am rugat-o să vină să o ia, căci așa știam că ajunge într-o familie unde ar fi fost iubită și aș fi putut să știu de soarta ei și chiar să o mai vizitez, câteodată. „Cum adică mi-o dai mie? Dar de ce? Ce s-a întâmplat?” mă bombarda mami cu întrebări. Știa cât de mult o iubesc, căci de câte ori nu spusese, pe când să plece de la noi, că o duce acasă și Luci îi ținea isonul, zâmbind: „Bag-o în plasă!” Și atunci interveneam eu, ținând-o strâns în brațe pe micuța mea Capucino: „Nu o dau pentru toți banii din lume... Aș intra în depresie fără ea...” Și acum, tam-nesam, gata, renunț la ea... Nu i-am spus motivul, ba chiar am insistat să vină după ea cât mai repede, atunci, în momentul ăla, dacă se poate... „Dar nu pot acuma, suntem la țară...” îmi zice ea, încă surprinsă. „Bine, atunci când vă întoarceți acasă! Știu că veți avea grijă de ea și că va fi la fel de iubită...” Și n-am lăsat-o pe biata mami până când mi-a promis c-o va lua ea, după ce se vor întoarce de la țară, peste cine știe câte zile...

  A doua zi după-masă, cu analizele în plic, așteptam afară pe o bancă ora la care să intru la doctor. Îmi spusese să nu mai îmi fac programare, ci, după ce am rezultatele, să merg direct la el. Mai aveam cam o jumătate de oră până se deschidea cabinetul și eu stăteam cu plicul în mână, nehotărâtă. La un moment dat, nu mai rezist, ci deschid plicul, trebuia să văd ce scrie. Și... am văzut: dintre toate analizele, 9 erau încercuite, semn că nu erau bune. La ultimele trei, la care se specifica faptul că era vorba de markeri tumorali, unul dintre ei era 166,5, față de indicele de referință care trebuia să fie mai mic de 35. „No, că nu-i a bună...” îmi spun în timp ce privirea mi se încețoșează... Încerc să nu plâng, dar îmi este imposibil să mă abțin... În cabinet, doctorul îmi confirmă că e mai grav decât crezuse el inițial și, pentru că eu nu cunoșteam pe nimeni, niciun doctor la care să merg, mi-a spus că îmi recomandă el pe cineva, un specialist foarte bun de la Institutul Oncologic din Cluj. Am rămas înțeleși că-l va suna el pe doctor, iar eu îl voi suna diseară, să văd ce s-a rezolvat. Bineînțeles că toate acestea nu s-au întâmplat cu zâmbetul pe buze... Căci, cu toate că mai avea afară paciente care așteptau să intre la consult, doctorul a avut empatie față de mine și, mai ales, răbdare, încercând să mă liniștească, să mă încurajeze, spunându-mi că a avea cancer în ziua de azi nu mai înseamnă moarte, că medicina a evoluat foarte mult în 11 ani de când îi spusesem că a murit mama mea, tot de această boală... Nici nu mai știu cum am avut puterea de a ieși din cabinet și de a nimeri drumul spre strada unde locuiam...

  Ajunsă acasă, am luat acatistul Sfântului Nectarie și, plângând, am început să-l citesc. Așa m-au găsit socrii mei, mami cu tati, care se întorceau de la țară. Nu eram deloc pregătită să dau ochii cu cineva, având în vedere starea de deznădejde în care mă aflam... I-am văzut pe geam când au parcat mașina, apoi imediat am auzit telefonul sunând. N-am răspuns, eram prea speriată... În schimb, l-am sunat pe Luci, panicată: „Luci, au venit mami cu tati... sunt la poartă! Ce să fac?” „Du-te și deschide-le!” îmi răspunde Luci, blând. „Dar eu plâng, iar ei nu știu nimic!” „Păi, spune-le!” mă îndeamnă el. Bineînțeles că era la curent cu ce se întâmplase în ultimele zile și doar bunul Dumnezeu mai știa ce era și în sufletul lui. Cu atât mai mult pentru faptul că îi dădusem de ales, îi spusesem că, dacă vrea să divorțeze, să-și refacă viața, nu e nicio supărare, e liber să o facă. Nu știam ce mă așteaptă și doar nu era să rămână legat de... Nici nu m-a luat în serios...

  Mi-am șters lacrimile și am ieșit afară. Ei au știut pe loc că s-a întâmplat ceva... Tati și-a făcut de lucru la poartă cu o lopată, în timp ce mami m-a urmat în casă. Plângând, i-am spus ce și cum.... Desigur că a șocat-o vestea asta, dar a încercat să se abțină și să mă încurajeze, să-mi spună de toate persoanele pe care le cunoștea, care avuseseră cancer cu mulți ani în urmă și acum sunt sănătoase. N-am mai adus vorba de Capucino care, biata de ea, nu înțelegea nimic din toate astea. Când să plece și am condus-o la poartă, tati încă mai astupa gropile din fața porții cu balastru. „Spune-i, Nistore, la fata asta, să nu mai plângă!” îl îndemna mami pe tati care nu știa cauza supărării mele. Dar tati și-a ascuns tulburarea și încerca și el, în zadar, să mă consoleze...

  Trecuseră deja câteva săptămâni de la această întîmplare... Trecuse și șocul inițial, și operația care decursese în cele mai bune condiții, iar acum mă refăceam acasă la mami, până rezolva Luci încălzirea peste tot la noi acasă. Oricum, mami mă rugase să rămân la ei, pentru a putea avea grijă de mine și, cu toate că la început m-am opus, după ce m-am gândit mai bine, am ajuns la concluzia că n-are rost s-o mai supun pe biata mami la drumuri inutile și obositoare, până mă puneam, cât de cât, pe picioare, căci locuiam taman în capătul opus al orașului. Și așa, de când aflase, nu s-a mai dezlipit de mine, căci m-a urmat peste tot, luându-și chirie în Cluj pentru a-mi fi aproape înainte și după operație (le doresc tuturor o soacră ca a mea, căci s-a comportat și a acționat întotdeauna ca o mamă în adevăratul sens al cuvântului). Nici n-ar fi putut să aibă grijă de Capucino, așa cum mă gândisem eu inițial. Și, pentru că mi-era dor de ea, Luci i-a făcut baie și mi-a adus-o acasă la ai lui, întâlnirea cu ea, după două săptămâni de absență, fiind una extrem de înduioșătoare. Întrebând-o pe mami, cum de și-a dat seama că s-a întâmplat ceva în ziua aceea când au venit la mine și i-am ținut afară până m-am hotărât să mă fac „vizibilă”, mi-a zis: „Păi, părinții simt, au așa... ca niște antene care-i atenționează că ceva nu e-n regulă, că ceva grav se petrece...” Da, avea dreptate, mai ales că, înainte cu o zi, eram foarte hotărâtă să i-o dau pe Capucino...

  La unul dintre controalele de la Cluj după operație (și au fost multe) doamna doctor oncolog la care eram m-a sfătuit să-mi iau o pisică sau un cățel, căci sigur mă va ajuta. Și a avut dreptate, Capucino, pe care o aveam deja, fiindu-mi un adevărat sprijin pe când rămâneam singură acasă, terapie în toată regula. Tocmai de aceea, între mine și Capucino există o legătură specială, ceva greu de explicat și de înțeles pentru cine nu este iubitor de animale sau nu are un animal de companie. Căci micuța mea Capucino a fost „terapeutul” meu care m-a alinat și m-a ținut departe de depresie în cea mai grea perioadă din viața mea...

 

Reîntâlnirea cu Capucino...

 

Fratelui meu, cu toată dragostea

  Fratele meu... Legătura de sânge care nu dispare niciodată... Primul copil al părinților mei, venit la 10 luni de la căsătorie, exact la momentul potrivit... Deși, după spusele bunicii, ai mei s-au cam grăbit: „Ce v-o trebuit copil așa de repede, când îi de gătat casa?” Dar eu sunt de părere că a venit exact la timp, căci darul și binecuvântatrea lui Dumnezeu nu vine la comandă, când vrei tu, ci știe El când să-l trimită... „Cred că fetiță veți avea” li s-a spus la medic... Nu existau pe atunci ecografe performante sau alte teste care să specifice clar sexul copilului nenăscut, dar nici n-avea importanță pentru ai mei, ei se rugau doar să fie sănătos, apoi în rest... Dar, totuși, dacă vor avea o fetiță, să aibă și numele stabilit dinainte, să nu existe neclarități pe când va trebui înscris copilul în acte, astfel că s-au hotărât, de comun acord, în privința numelui: Carmen Georgeta. Da, așa o va chema pe fetița deja așteptată cu drag de întreaga familie. Însă, vă dați seama ce surpriză au avut cu toții, în frunte cu mama, când fetița s-a dovedit a fi un băiețel frumos și sănătos. No, că trebuie găsit alt nume care, musai să recunosc, i se potrivește tare bine: Cosmin-George.

  A fost foarte iubit, fiind și primul copil, și primul nepot, și primul strănepot din familie. În special, bunica moșica (străbunica, mama lui bunicu') a jucat un rol foarte important, căci l-a alintat peste măsură, legănând pruncuțul, fie că trebuie, fie că nu. Apoi pune-te, dragă mamă, și leagănă copilul, de vrei să-ți mai doarmă... Dar și el îi iubea foarte mult pe toți din familie, în special pe mama. Păi, nu plecase el de acasă pe la doi ani să-i cumpere cadou de ziua ei? Și, după ce l-au căutat disperați cu toții, gândindu-se la cine știe ce grozăvii, copilul a ajuns acasă teafăr, fiind adus de miliție, tocmai pe baza informațiilor primite de la el, căci mama îl învățase să spună cum îl cheamă și unde locuiește. Vă dați seama, totuși, ce „minunată” zi de naștere a avut biata mama în acel an!

  Pe când a ajuns la grădiniță, iubirea lui s-a extins și asupra colegelor de grupă. Astfel, venind odată mama după el, educatoarea i-a spus că fiul ei musai să pupe toate fetele, fie că vor, fie că nu, de cele mai multe ori, lăsându-se cu ceartă și plânsete din partea lor. A fost nevoie de intervenția mamei care i-a explicat lui Cosmin cam cum stă treaba cu fetele: nu tuturor le place să fie pupate, așa că mai bine să le lase în pace pe toate.

  Trebuie să recunosc că, pe lângă iubirea pe care i-o port de-o viață întreagă, l-am admirat dintotdeauna pe fratele meu... Primele povești de la el le știu, căci el mi le-a citit. Apoi, să nu care cumva să se fi terminat vreuna prost, cum era de exemplu, „Puiul” de Ioan Alexandru Brătescu-Voinești... Întotdeauna, dar întotdeauna trebuia salvat și puiul neascultător, cu toate că, de fiecare dată, salvarea diferea de la citire la citire, în funcție și de inspirația de moment a cititorului.

  El era fratele care mă făcea întotdeauna să zâmbesc, oricât de tristă aș fi fost... care mă ducea la cele mai bune filme de la cinematograf, apoi la cofetărie... care știa cum să dreagă vreo boacănă, de multe ori încasând el pedeapsa în locul meu... El era cel care nu se supăra niciodată când jucam vreun joc, spre deosebire de mine, care pierdeam mai mereu... Oo, și ce idee să denumești un joc „Nu te supăra, frate!”, căci mi se părea imposibil să nu se supere cel care pierde... Apoi, el mereu avea ceva interesant de povestit de la școală, de la joacă... Și orice întâmplare, oricât de neînsemnată ar fi fost, știa s-o spună într-o formă amuzantă, mai ales când era vorba de vreo năzbâtie. Vara, după ce se întorcea de la pescuit sau de pe cine știe ce coclauri cu prietenii, cu toate că nu i se dăduse voie, vorba lui era: „Știu c-o să primesc bătaie, dar măcar m-am distrat!” Oo, atunci admirația mea era fără margini!

  Pe când a mai crescut, a început să-l pasioneze arta culinară, făcându-și „ucenicia”... unde altundeva, dacă nu în bucătăria mamei... Astfel, s-a axat, pentru început, pe latura „dulcegăriilor” făcând, de obicei împreună cu vreun prieten, tot felul de experimente culinare, în urma cărora s-au mai sacrificat și ceva farfurii, tigăi sau cratițe. Pe acestea le găsea mama uitate pe sub pat, arse și arătând ca vai de ele, pline cu apă sau fără, căci apa se mai și evapora, între timp, până erau descoperite. Dar toate aceste experimente n-au fost în zadar, căci a ajuns să știe să facă absolut orice, indiferent că este vorba de mâncare sau vreun desert complicat.

  Anii au trecut, unul câte unul, amândoi am crescut, ne-am întemeiat propria familie, dar relația noastră a rămas una specială. E normal, zic eu, doar ducem cu noi aceeași istorie, același arbore genealogic... În venele noastre curge același sânge și asta n-o poate șterge nimeni, niciodată... Iar acea replică, scrisă în adolescență pe o fotografie pe care i-am dat-o la final de liceu: „Sper să ne înțelegem tot atât de bine și mai târziu!” a rămas valabilă până în ziua de astăzi...

 

Cafeaua specială...

  Nu cred că există vreo persoană care să nu fi auzit, măcar, de cafea, dacă nu a și devenit dependentă de ea. Licoarea aceea minunată, cu aroma ei aburindă, care-ți dă energie și te trezește dimineața... Sau, din contră, te ține treaz în nopțile în care ar trebui să dormi, dar nu-ți permiți, căci mai ai un curs de citit, un proiect de finalizat, dacă e posibil, pentru ziua de ieri (când 24 de ore ale unei zile nu-ți mai sunt de ajuns)...

  Bineînțeles că și mama mea, la fel ca toată lumea (sau aproape toată lumea), consuma cafea. Încă de pe la 30 de ani, luând în considerare sfatul unui medic care-i spusese că are tensiunea mică, de unde și durerile de cap. Da, și tata bea cafea, dar la el mergea tare bine cu o țigară alături, astfel că în momentul în care s-a lăsat de fumat (pe considerentul: „Dacă tatica a putut, iaca, și eu pot!”), gata cu „slujba” de cafegiu. Și asta așa, dintr-o dată, ceva de genul: „zis și făcut”.

  Nu mai știu ce fel de cafea se bea pe vremurile ceaușiste, din boabe adevărate ale arborelui cu același nume sau extrasă din cine știe ce plante sau chiar alimente, dar știu că era măcinată. Pentru a o pregăti, mama avea o cană smălțuită în care punea cafea, apă, apoi avea grijă să nu dea în foc pe aragaz. Știu asta, pentru că m-a pus și pe mine să „păzesc” recipientul cu licoarea dătătoare de energie. Doar că eu, fată „isteață”, când am văzut cafeaua că clocotește nervoasă, vrând să dea pe dinafară, m-am panicat și, în loc să sting aragazul sau să iau cana și s-o pun deoparte, am strigat-o repede să vină că „dă cafeaua în foc!” Normal că pe când a ajuns mama din capătul opus al bucătăriei, cafeaua mânjise întreg aragazul, nemairămânând nimic de consumat.

  După '89, pe când dispăruse penuria de alimente și prin magazine se putea găsi cam orice, mama cumpăra „nes la cutie” (pe vremea aia, toată lumea numea cafeaua solubilă „nes”, indiferent de brand). Îmi plăcea s-o urmăresc făcându-și cafeaua în diminețile de weekend: lua o linguriță de cafea din cutia metalică, punea puțină apă fierbinte (doar câțiva stropi), apoi freca cu lingurița în ceașcă până aproape devenea o cremă... După ce încheia această procedură, turna restul de apă și, la urmă, adăuga o linguriță de zahăr. Oo, era o adevărată încântare s-o privesc pe mama în ritualul preparării cafelei, dar și a savurării ei, întotdeauna în bucătărie, înainte de a începe orice alte activități...

   Eu nu eram consumatoare de cafea la acea vreme... De fapt, la 15 ani, cine să aibă nevoie de energie suplimentară? Dar, dacă venea acasă fratele meu cu vreun prieten sau coleg de liceu, știam să fiu o gazdă bună, preparându-i o cafea delicioasă, după modelul dat de mama în nenumărate rânduri. Și, cum orice început musai să fie memorabil, iată că într-o după-masă, vine Cosmin de la liceu cu Gabi, un coleg de clasă. Și dacă răspunsul lui la întrebarea mea cu referire la cafea a fost unul afirmativ (Cosmin nu dorea, că l-am întrebat și pe el), m-am apucat să-mi etalez talentele într-ale preparării acestei băuturi. În primul rând, am pus apă la încălzit pe aragaz într-o crăticioară, apoi am luat din binecunoscuta cutie metalică o linguriță de cafea, am pus-o într-o ceșcuță și, ajutându-mă de linguriță, am amestecat sârguincios și cu nițică apă fierbinte pentru a produce acea cremă pe care obișnuiam s-o văd în ceașca mamei. Dar, oricât am amestecat, și de la stânga la dreapta, și de la dreapta la stânga, n-am reușit... „No, care-o fi cauza? Trebuia să pun mai puțină apă?” mă întrebam eu, uitându-mă în ceașca de pe masă. Oricum, eram deja de ceva vreme în bucătărie și, dacă mai stăteam mult, se evapora toată apa din crăticioara de pe aragaz... Sau riscam să plece musafirul înainte de consumație. Pun restul de apă în ceșcuța pe care o așez pe farfurioară, iau recipientul cu zahăr și o linguriță curată și mă prezint în cameră cu zâmbetul pe buze. „N-are zahăr, căci nu știam cât de dulce o vrei!” l-am anunțat pe musafir, după care mă așez și eu alături de ei. Gabi pune o linguriță de zahăr, amestecă în ceșcuță pentru a se topi, apoi ia o gură de cafea. Tușește puțin, moment în care mă gândesc: „Săracu', sigur e prea fierbinte!” Cei doi se iau la povești, timp în care Gabi, politicos ca întotdeauna, mai amestecă din când în când cu lingurița în ceșcuță („No, nu s-o fi topit zahărul?”), mai ia o gură de cafea, mai tușește puțin... până când, termină de băut întreg conținutul. Îmi mulțumește pentru cafea, punând ceșcuța pe masă. Eu mă și gândesc, foarte mulțumită de mine: „Uite că am pregătit, de una singură, prima cafea din viața mea! Și nici n-a fost cine știe ce filozofie...”

  După plecarea musafirului, iau ceșcuța rămasă pe masă și o duc în bucătărie pentru a o spăla. Pe fundul ceșcuței... zaț de un deget de gros... Un gând îmi încolțește în minte: „Oare cu ce cafea l-am servit pe musafir?” După venirea mamei de la serviciu, are loc și dezlegarea misterului: pentru că îi dădea palpitații, mama schimbase nesul cu cafea naturală...

  Gabi a mai venit la noi acasă cu Cosmin pe parcursul ultimului an de liceu. Bineînțeles că niciunul dintre noi n-a adus în discuție subiectul acelei cafea... atât de speciale... Dar nici nu l-am mai servit și nici el nu și-a exprimat dorința de a mai bea una preparată de mine...

 

 

O zi de naștere foarte... specială...

  Încă din basmele copilăriei, am aflat că anumite zile sunt atât de speciale, încât musai sărbătorite mai mult de 24 de ore. În special nunțile împărătești, care încheiau basmele printr-un final fericit, țineau, nu mai puțin de trei zile și trei nopți. Însă, ca o zi de naștere să dureze două săptămâni... la asta chiar nu m-am așteptat... Dar, să vă povestesc...

  Pentru că ziua de naștere a Ramonei, sora lui Luci, pica, la fel ca în fiecare an, în timpul Postului Mare (30 martie), am întrebat-o când ar dori să o sărbătorim. „În ziua de Paști, când suntem cu toții împreună!” a fost răspunsul ei. Și, cum ziua mea de naștere avea loc la aproape două săptămâni după acest mare praznic și nu puteam să mi-o serbez în acel weekend, căci coincidea cu lansarea la Desești a filmului „Fotograful” (despre viața și activitatea prietenului nostru, Doru, care ne-a părăsit cu un an în urmă), Ramona a fost de acord să unim cele două zile de naștere într-o dublă aniversare.

  Și, iată-ne în dimineața Sfintelor Paști, după ce am fost la biserică la slujba de sfințire a coșurilor pline cu bucate alese, așa cum obișnuim an de an, încă de când am învățat să ne ținem pe picioare, batem la ușa lui mami și tati, purtând pe buze salutul: „Hristos a înviat!” Cu coșul în mână, evident, plus tortul pe care promisesem că-l vom aduce noi. A fost pentru prima dată, de când eram căsătoriți, când îi vizitam de Paști atât de dimineață, ceea ce s-a și observat, având în vedere că mami de-abia se trezise, iar tati încă era în pat (la biserică la ei, sfințirea coșurilor se făcuse deja în Noaptea de Înviere). Mami nu pierde vremea ci, după ce-și revine din surpriza la care-i supusesem, pune mâna pe telefon: „Ramona, trezește-te și hai la noi, c-au venit copiii!” A fost o zi atât de frumoasă, am luat masa întreaga familie împreună, așa cum făceam pe vremuri în dimineața de Paști, pe când trăiau părinții mei... Am primit și cadouri, iar tortul și-a făcut datoria, căci a impresionat pe toată lumea, chiar și pe noi, deși era rezultatul muncii noastre. Pentru că era dublă aniversare, am împărțit tortul în două cu biscuiți Oreo, jumătate având lumânărele cu cifrele 49, iar cealaltă jumătate, 50. Ramo, foarte simpatică: „Eu am stat și m-am gândit: Cine împlinește 49? Cine împlinește 50?” Da, eu împlineam 50 de ani... Vai de mine, juma' de secol! Drept îi că peste aproape două săptămâni, așa că aveam încă timp să mă obișnuiesc cu noul statut...

  Pentru că sărbătorisem deja cu familia lui Luci (care devenise și a mea de când m-am căsătorit) trebuia, totuși, să-l am aproape și pe fratele meu, așa că în ziua de Sfântul Gheorghe (el fiind și George), l-am invitat la noi acasă. Pentru că era în timpul săptămânii și eu nu mă (mai) descurc singură la pregătiri de acest fel, Luci fiind la serviciu, am căzut de comun acord ca el să cumpere pizza, plăcinte și înghețată și totul să aibă loc în jurul orei cinci după-masă. Oricum, tort avusesem cu aproape două săptămâni în urmă, așa că n-aveam regrete... Pe la patru și ceva îmi sun bărbatul și aflu că el era încă pe traseu, plus că-l sunase un unchi că nu-i mai merge televizorul și dacă poate să dea o fugă până la el să vadă care-i hiba. Eu eram deja panicată: „No, și eu ce fac cu Cosmin? C-a rămas că ne întâlnim peste mai puțin de-o oră...” „Te sun eu, așteaptă telefonul meu!” mă expediază Luci „elegant”.

  Am sărbătorit, mai târziu cu mai bine de o oră decât stabilisem dinainte, cu pizza (plăcinte nu mai apucase să ia) și, nu cu înghețată, așa cum mă gândisem eu (deși cumpărase), ci cu... tort. Căci fratele meu drag venise mai repede la mine să petrecem timp de calitate împreună și, încă nu cu mâna goală, ci cu un tort făcut și ornat de el (plus că a mai făcut un drum până acasă pentru a-mi aduce și cadoul). „M-am gândit că, dacă împlinești 50 de ani, să-ți fac un tort de ziua ta!” îmi spune el când mă vede c-am rămas, efectiv, cu gura căscată. Ei, știam că fratele meu este și el un bucătar excelent (păi, n-am mâncat și ruladă Pavlova făcută de mâinile lui?), dar chiar nu m-am așteptat să-mi facă un tort de ziua mea. Și ce zi de naștere deosebită în acest an, să am parte de două torturi...

  Al treilea tort (căci a existat și tortul cu numărul trei) a apărut chiar în ziua în care împlineam 50 de ani, adică 24 aprilie. Căci vecinii mei dragi, cărora le-am devenit nași la nunta lor de argint de acum câțiva ani, se gândiseră și ei să nu treacă chiar neobservată schimbarea prefixului din cartea mea de identitate. Apoi, vă dați seama, dacă la al doilea tort am rămas cu gura căscată, la al treilea aproape mi-au dat lacrimile. „Cu toate că ne-a furat Cosmin „patentul”, am vrut să-ți facem și noi ceva deosebit, căci meriți! Și două perne cu o pătură, să vă încălziți, tu cu Luci, dacă e și aniversarea căsătoriei...” Aproape că n-am știut cum să reacționez, eram afară la poartă... În curte matracucile își făceau datoria, făcând chiar exces de zel, așa că m-a ajutat Cosmin să-mi duc tortul în casă. Invitația de a ne face o vizită mai târziu, pe când ar fi fost și Luci acasă, a rămas neonorată, căci s-au scuzat, cât se poate de politicos, că au de lucru, iar a doua zi urma să le vină nepoțelul să doarmă la ei. Totuși, sâmbătă seara, după ce s-a întors Luci de la Desești unde fusese întreaga zi pentru a pune la punct, împreună cu cei implicați în acest proiect, tot ce era nevoie pentru lansarea filmului, era normal să guste și ei din ceea ce pregătiseră cu drag pentru noi cu o zi înainte, dacă duminică eram plecați. Iar lansarea filmului „Fotograful” la Desești, într-un cadru mirific și extraordinar de emoționant, au încheiat cele două săptămâni în care-mi sărbătorisem împlinirea a 50 de ani și aniversarea căsătoriei... Cu siguranță, nu voi uita niciodată această zi de naștere atât de specială care a durat nu mai puțin de... 14 zile!

 

 

„Cine sunt eu?”

  Mami (soacra mea) cumpărase, încă de anul trecut, două magnolii: una pentru mine și una pentru ea. De fapt, erau două bețe înmugurite, având la un capăt, pe post de rădăcină, niște firișoare ca niște mustăți, curate-curate, de parcă de-abia fuseseră scoase din mașina de spălat. Cred că, de fapt, au fost ținute în apă până și-au făcut rost de „mustăți”. Și, venind mami cu tati la noi într-una din acele zile, ne-au adus și bățul de magnolie, urmând ca și ei, când merg la țară, să-l planteze pe-al lor într-un loc propice.

  Ne-am luat în primire magnolia și, după ce-au plecat ai noștri, am început să căutăm o locuință adecvată și primitoare. Trebuia să aibă și nițică umbră, căci căldurile sufocante din timpul verii ar fi prăpădit-o. Am încercat întâi mai aproape de gard, unde crinii portocalii de-abia așteptau să le aducem pe cineva de care să aibă grijă. Dar n-am reușit, locul era mult mai pietros decât trebuia pentru a face o groapă. Curajoși din cale-afară, crinii ieșiseră prin balastrul depozitat acolo și nu doar că au supraviețuit, ba parcă an de an devin mai mulți și mai frumoși. În grădina din fața casei, era deja plin de flori și nu puteam să înstrăinăm vreuna și s-o lăsăm fără familie sau fără casă. Ba mai era și liliacul de lângă gardul vecinilor. Cu bățul în mână ne-am tot perindat prin curte de la un loc la altul, ajungând, în cele din urmă, în grădina din spate. Dar, parcă nu reușeam să găsim locul ăla potrivit și pentru bietul de el: aici nu-i bine că-i prea aproape de piersici și nu încape, aici e prea umbră, aici e prea soare, aici vor veni legumele… Și, privind copilul-magnolie din mâna mea: „Ce să fac cu tine, măi copile?” Atunci, parcă toate plantele și copacii din grădină mă îndemnau să-l plantez lângă ei că vor avea grijă de el. Mai anii trecuți, nu adăpostise cireșul, între crengile lui, un oraș întreg de dovleci? Și cât au fost de fericiți cu toții! Jumătatea de smochin care se exilase cu bucurie în grădina noastră știa cât suferise el din cauza învidiei și criticilor aduse de vecinul vișin din grădina lui și era mai mult decât încântat să aibă grijă de el. Ba și vițele-de-vie l-ar fi luat în custodie. Mă uit la fiecare și le simt dragostea și grija față de cineva mic și neajutorat, căci toți au inimă bună. Și, pentru mai multă convingere, au început a vorbi deodată, unul peste altul, de nu era chip să-i înțeleg. Și numa’ ce aud o voce lângă mine: „Știi ce? Aici e locul perfect! Eu îl voi proteja de vânt, de ploaie, de frig, de caniculă…” Mă uit la madam Gutui Japonez: da, vorbise cât se poate de serios. Îmi mut privirea la copilul-magnolie, deja obosit și cu mugurii veștejiți pe jumătate și, nevrând să-l mai supun la alt stres, decid să i-l las în grijă. Și, la vreo șaizeci de centimetri distanță de madama, Luci îi face copilului-magnolie o locuință mai mult decât primitoare. Așa a devenit micuțul parte din curtea și familia noastră.

  Timpul trecea pe nesimțite, clipă de clipă, ceas de ceas, zi după zi... Cu apă suficientă, cu căldură, cu dragoste, mai ales din partea lui madam Gutui Japonez, pe care deja o considera mama lui, copilului-magnolie au început a-i da frunzulițele. Și, tot întrebând-o pe cea de acum mama lui, cum arată o magnolie, aceasta îi făcu o descriere amănunțită din ceea ce aflase și ea din experiența ei, dar și din cele ce auzea de la suratele zburătoare. Și, pentru că vizavi de casa noastră era o magnolie mare, roz, care înflorea atât de frumos primăvara, ba uneori și toamna, vrăbiuțele erau cele care aduceau cele mai frumoase vești despre ruda copilului: „Magnolia e în floare, e atât de minunată, în viața mea n-am văzut flori mai frumoase! Îți dai seama, așa vei fi și tu când vei crește mare!” Și copilul bătea fericit din palmele-crenguțe, nerăbdător să crească mai repede. Dar, pe când i-au apărut frunzele, acestea nu semănau deloc cu cele ale copacului magnolie de peste drum. Așa că tot ele, vrăbiuțele, i-au adus nefericita veste, după ce au observat că, totuși, piciul n-ar avea nimic din prestanța și frumusețea tinerei Magnolia. Copilul începu a se întrista. Căci, cine ar fi el, fără să-și cunoască „rădăcinile”, istoria, familia? Cum să meargă mai departe, dacă nu știa, mai întâi, de unde vine? Și, mai ales, cum să știe unde trebuie să ajungă, dacă nu știa încotro s-o ia? Atunci, toți cei din grădină au început a-l încuraja și a-l ajuta să-și găsească rudele. Uitându-se mai bine la frunzele lui, tânărului Călin (zis și Bulgărele de zăpadă), i se păru că acestea sunt identice cu ale lui: „Să știi că tu ești rudă cu mine! Și, iaca, n-am ajuns prea rău! Bulgărașii mei de zăpadă sunt admirați de toată lumea, până hăt departe…” „Ba eu cred că nu!” se băgă în vorbă jupânul Trandafirul Japonez din ghiveciul de pe terasă. „Nu vezi că frunzele lui sunt fix ca ale mele?” „Ce spui, frate? Dacă era din neamul tău, ar fi locuit într-un ghiveci. Altfel, cum ar rezista iarna afară la minus nu știu câte grade? C-ar muri înainte să dea primul îngheț!” îl contrazise un coacăz cam lipsit de tact și nițel supraponderal. Auzind toate acele discuții, în loc să-l ajute, mai mult l-au înspăimântat pe bietul copil care, pur și simplu, se hotărî să nu mai crească mare. Ce folos de toate astea? Nu va mai apuca să afle cine este, de vreme ce, pe când va veni iarna… Nici nu putu să-și ducă gândul până la capăt... „Ia mai terminați!” îi repezi madam Gutui Japonez care hotărî că e momentul să intervină. Apoi, către copil: „Dragul meu, eu deja știu ce special, ce deosebit ești, încă de pe acum!” Dar micuțul, cu lacrimi în ochi o întrerupse, suspinând: „Dar nu înțelegi? Eu nu vreau să fiu special, eu vreau doar să fiu un copil obișnuit, ca toți ceilalți. Cum să merg mai departe, dacă nu știu cine sunt? Și dacă, totuși, sunt rudă cu jupânul Trandafir Japonez? Înseamnă că nu mai apuc anul viitor și, până să aflu adevărul, eu nu voi mai fi...” Dar madama îl îmbrățișă cu tandrețe: „Copile, eu sunt aici, nu plec nicăieri. Și te voi proteja din toate puterile mele atunci când va fi nevoie. Căci, încă n-ai înțeles cât de mult te iubesc? N-ai înțeles că noi toți cei de aici te iubim și suntem o familie? Va veni și vremea când îți vei cunoaște „rădăcinile” și vei avea tot ajutorul meu, îți promit! Și, chiar dacă nu ai fi rudă cu domnișoara Magnolia, ziua în care vei înflori pentru prima dată, va fi o zi pe care n-o vom uita niciodată, nici tu, nici eu, nici toți cei din curtea asta care te iubesc. Pentru că vei fi extraordinar, indiferent cine se va dovedi că vor fi rudele tale.” „De unde știi?” întrebă în șoaptă, încă neîncrezător, copilul. Iar madam Gutui Japonez îi spuse blând: „Pentru că frumusețea vine dinăuntrul nostru. Iar tu, copilul meu drag, strălucești încă din prima clipă de când te-am văzut.” Și, pentru prima dată, după multă vreme, micuțul zâmbi.

  Acum e din nou primăvară. Madam Gutui Japonez s-a ținut de cuvânt, l-a protejat pe micuț de frigul iernii cum a putut ea mai bine și deja acestuia i-au apărut primii muguri. Nu știm ce ne rezervă viitorul, nici nouă, nici lui. Nu știm nici ce întrebări mai are de lămurit până va crește mare. Dar știm că la întrebarea: „Cine sunt eu?” putem să-i răspundem cu toată convingerea: „Ești parte din familia noastră! Ciudată, atipică și atât de diferită, trăind laolaltă oameni, matracuci, plante, copaci, dar... o familie...”

 

      

O prietenie neobișnuită…

  Iulia și Solo… o prietenie neobișnuită, de acum mai bine de douăzeci de ani, cum n-am văzut la nimeni până atunci și nici de atunci încolo… Diferența de vârstă dintre ei era mică, de vreo jumătate de an, Iulia născându-se în februarie, iar Solo în august... Și cam atât a trecut până când l-am considerat pe Solo suficient de mare încât să locuiască afară în curte. Se știe că mioriticii nu sunt chiar câini de cameră sau de apartament, ci au nevoie de spațiu unde să alerge, să se zbenguie, mai ales dacă sunt tineri și plini de energie. Ei bine, începând din primăvară, pe când aveau loc plimbările zilnice ale vecinei noastre Iulia pe stradă alături de mama ei, fie în cărucior, fie pe jos, Solo era atras ca un magnet de vocea subțirică și melodioasă de după gard. Și de când aceasta i-a fost prezentată „oficial” și i s-a alăturat ca parte importantă în universul lui, Iulia îi va deveni cea mai bună prietenă din câte au existat vreodată (bine, în afară de Mira, tovarășa lui patrupedă, se-nțelege). Căci îi zicea Aghi, vecina mea, fetiței: „Hai să-l salutăm pe Solo și să vedem ce face!” Azi așa, mâine așa, până când Solo abia aștepta să-i vină prietena. Era de ajuns să o vadă pe stradă sau să-i audă vocea că odată era la gard. Fetița gângurea fericită, băgându-și degețelele prin găurile porții pentru a-l mângâia și povestindu-i câte-n lună și-n stele, iar Solo asculta la fel de fericit, vorbindu-i și el, pe limba lui. Pe când a mai crescut, mama ei o ridica pe gard, cu picioarele atârnând pe dinăuntrul curții, iar Solo, fericit nevoie mare, o gâdila, „spălându-i”, când și când, tălpițele cu limba lui mare și roz, ceea ce o făcea pe Iulia să râdă în hohote. Uneori, îi culegea fire de iarbă pe care i le oferea prin gard, iar Solo le mânca de parcă ar fi fost cele mai delicioase recompense. Trebuie să recunosc că Iulia era singura persoană de la care accepta astfel de „bunătățuri”. N-am văzut o prietenie mai frumoasă și mai sinceră ca cea dintre mioriticul nostru și micuța mea vecină.

  Pe când Iulia avea vreo patru ani, a ajuns în grija bunicii cât timp părinții erau la serviciu. Dar prietenia dintre cei doi a continuat, căci uneori, veneau amândouă într-o plimbare să-l salute pe bunul ei prieten sau să-i dea fire de iarbă. Alteori, doar îi spunea bunicii unde pleacă și ne trezeam cu ea la poartă, Noi îi deschideam și ea intra în curte, întâmpinată cu mare bucurie de Solo. Niciodată nu a tăbărât pe ea, niciodată nu a dărâmat-o, ci era foarte delicat, plimbându-se pe lângă ea cu mare grijă, de zici că era un vas de porțelan și-i era frică să nu-l spargă. Erau aproape de aceeași înălțime și Iulia îi lua capul lui mare între pălmuțe, privindu-se o clipă ochi în ochi, apoi își petrecea mânuțele pe după gâtul lui ca într-o îmbrățișare. Bine, eram și noi de față, nu i-am lăsat niciodată singuri, căci, totuși, Solo era câinele nostru, deci responsabilitatea noastră. Și mai știam că, uneori, copiii sunt imprevizibili și, fără să vrea, pot să declanșeze un comportament de nedorit al câinelui, să-l enerveze în vreun fel. Oricum, să vezi o namilă de peste șaizeci de kilograme lăsându-se îmbrățișat de o fetiță care-i spunea cuvinte de alint la ureche, era chiar înduioșător.

  Într-o zi călduroasă de vară, ne trezim cu Iulia la poartă. „I-ai spus bunicii că vii la noi?” am întrebat-o de cum a intrat în curte. „Daaaa!” îmi răspunde Iulia cu entuziasm, în timp ce Solo vine spre ea cu mare bucurie. Ea îl îmbrățișează fericită, povestesc numai ei știu ce, apoi, de parcă și-ar aduce aminte de ceva: „Mă duc să-i aduc lui Solo niște oase!” și iese grăbită pe poartă. Ne-am gândit că na! s-o fi plictisit și intrăm în casă pentru a ne continua treaba, lăsând ușa deschisă. Dar, nu trec mai mult de câteva minute și o auzim pe Iulia vorbind cu câinele. Ieșim amândoi în prag și… înlemnim: Iulia era ghemuită lângă vasul lui Solo în care pusese niște oase, vas din care lua unul câte unul și i le dădea câinelui. Solo le lua frumos din mânuța fetiței și le ronțăia, în timp ce ea îl mângâia pe cap. Pe moment am paralizat de frică, nici nu știam cum să reacționăm. Tocmai auzisem de o cunoștință a cărei fetiță a fost mușcată de față de propriul câine (legat în lanț), în timp ce-i dădea de mâncare. Bine, pe ai noștri nu-i țineam legați, ba, mai mult, îi învățasem de mici cu noi pe lângă ei în timp ce mâncau. Puteam chiar să luăm mâncare dintr-un vas și să-i punem celuilalt și ei să nu reacționeze în vreun fel, căci așa au fost crescuți. Dar, totuși, nu făcusem asta de față cu vreun prieten sau străin, deci nu știam cum ar reacționa. D’apoi acesta să-i umble prin vasul cu mâncare… nici vorbă de așa ceva… Ne-am revenit repede și ne-am apropiat de ei, vorbind blând ca să nu se sperie nici unul, nici altul. Apoi am ridicat-o pe Iulia si ne-am îndepărtat puțin, explicându-i că, dacă îi dăm de mâncare, trebuie să-l lăsăm să mănânce, fără să-l deranjăm. Solo însă, ne-a urmat, de parcă l-ar fi deranjat că i-am întrerupt din treabă… Degeaba ne-am speriat noi, căci prietenia lor era „pe bune”...

  Au trecut mulți ani de atunci… Iulia a crescut, a terminat facultatea și s-a mutat, urmându-și calea ei. A rămas același suflet blând și iubitor de animale, cu o empatie extraordinară față de ele. Solo se „odihnește” sub vișin, alături de tovarășa lui patrupedă, Mira. Dar prietenia dintre un mioritic și o fetiță a rămas imprimată pentru totdeauna pe o fotografie care „spune” o poveste minunată...

 

Simpli spectatori la o expoziție canină (2005)...

 

Iulia și Solo „numărând” oase (2007)...