marți, 11 iunie 2024

Dubla aniversare

 Încă mă simt sub vraja weekendului care tocmai s-a încheiat… Emoția stimulează „fluturii” din stomac să-și fâlfâie delicat aripioarele ca la vederea unui câmp cu flori minunate. Privirea mi se încețoșează (deși am ochelarii la ochi) și zâmbesc încetișor: „Iar am nevoie de o batistă…” E clar, vraja nu s-a destrămat încă și cred că o bună perioadă de timp încă voi zâmbi, voi lăcrima, și iar voi zâmbi, cu toate că sunt singură și nu mă vede nimeni (în afară de matracuci care, sigur se vor minuna și ele de faptul că bipeda lor s-a cam... scrântit)… Dar, să vă povestesc, ca să vă dați seama că, într-adevăr, acest weekend a fost cel mai frumos de până acum…

  În urmă cu vreo două săptămâni, mă sună cumnata mea, Ramona, să ne propună ceva: „Uite, în 8 iunie mami cu tati împlinesc 50 de ani de căsătorie. Ce-ați zice dacă i-am aniversa în Oncești, „Sub cetate la Matei”? Mergem de sâmbătă, seara petrecem cât ne simțim bine, apoi ne culcăm și duminică ne întoarcem.” Pentru că de un an de zile mă înțelesesem cu tati ca aniversarea noastră de 25 de ani (ce se nimerea să fie în Postul Mare) și aniversarea lor de 50 de ani să o sărbătorim împreună, Ramona vine cu ideea: „Gata, facem dublă aniversare! Vorbește cu Luci și sună-mă ca să stabilesc și eu la pensiune. Cu plata, nu vă faceți griji, căci am primit voucherele de vacanță și o întrebuințare mai bună ca asta n-aș găsi…” Am vorbit cu Luci, a fost de acord și, după ce ne-am chiorât în toate zilele pe telefon la starea vremii ca să lăsăm matracucile în bună ordine afară pentru o noapte, purcedem spre cea mai frumoasă aniversare din viața noastră.

  Dacă n-ați fost până acum în Oncești la pensiunea „Sub cetate la Matei”, vă recomand din tot sufletul să ajungeți acolo măcar o dată în viață. Noi am mai fost acum trei ani și am rămas profund impresionați de primire, de servire, de căldura oamenilor cu care ne-am intersectat… Nu degeaba alesese Ramona această locație pentru petrecere, căci niciunde în oraș, nici la cel mai select restaurant, nu ar fi fost atât de minunat ca „Sub cetate la Matei”.

 Fiind toate camerele ocupate, Ramona închiriase, prin cei de la pensiune, trei camere peste drum, la „Casa Verde de sub Colnic” unde, după ce am luat prânzul „Sub cetate…”, ne-am cazat și ne-am odihnit până seara la 19,30 când urma petrecerea.

  Și iată-ne pe toți cinci, gătiți în straie de nuntă, intrând pe ușa sălii de petrecere și îndreptându-ne spre masa pregătită special pentru noi, separat de restul meselor, căci urmau să ia cina încă vreo cincizeci de vâlceni veniți în vizită prin Maramureș cu autocarul. Între timp, ajunseseră și lăutarii, căci a fost petrecere în toată regula. S-a mâncat, s-a băut, s-a dansat, vâlcenii și-n horă, și-n perechi, căci orchestra a creat o asemenea ambianță, ca toată lumea să se simtă minunat. Mami cu tati au dansat și ei, ținându-se bine pentru vârsta lor, nițel mai liniștit față de cum îi știam, de obicei, de pe la nunțile la care am participat împreună.

  După zece și jumătate, eram deja obosiți, așa că decidem să vină cu tortul. Eu mă ridic în picioare cu telefonul pregătit să filmez momentul mult-așteptat. Bine, și până atunci mi-am făcut „datoria” căci, trebuie să recunosc, incapacitatea asta de mișcare are și ea ceva avantaje: poți poza și filma lumea și când vrea și când nu vrea și, sincer, atunci iese cel mai bine. Deci, în mintea mea, îmi și imaginam următorul scenariu: va veni cineva cu tortul, mami cu tati vor sufla în lumânări, poate suflăm și noi așa, simbolic, mai de departe, în timp ce se va cânta la mulți ani. Dar, cu siguranță, nu eram pregătită pentru ce a urmat… Căci, lăutarii termină melodia începută și interpreta lor face un anunț: „Avem un călduros la mulți ani pentru tinerii Lucian și Loredana la aniversarea a 25 de ani de la nunta lor, nunta de argint și pentru părinții buni și dragi, Nistor și Maria, care aniversează nunta de aur, 50 de ani de căsătorie. Dumnezeu să vă binecuvânteze! La mulți ani și din partea noastră și să fiți sănătoși și să vă iubiți mult, căci asta e cel mai important!” Eu filmez în continuare... Toată lumea se ridică în picioare, bătând din palme, în timp ce tortul (care arată absolut minunat) e pus pe masă, iar lăutarii ne cântă „La mulți ani!” Suntem invitați să mergem în față să facem un dans așa, cu familia. Eu, cu telefonul în mână, filmând în continuare, îl iau pe „prietenul” meu, bastonul, în timp ce Luci vine să mă ajute. Telefonul se închide, fiind preluat de Luci, la fel și bastonul și, cu toții, într-o horă, dansăm încetișor, în timp ce suntem aclamați de vreo cincizeci de persoane pe care, până în seara aceasta, nu le cunoscusem. Lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri, dar cu siguranță, nu din cauza entorsei pe care o căpătasem în urmă cu două săptămâni când am căzut. Toți suntem emoționați, tuturor ne curg lacrimile. Ne oprim, iar eu îl iau de gât pe soțul meu, care mă leagănă lin, căci picioarele refuză să mă mai susțină, mai ales cel cu entorsa. 25 de ani… când au trecut? 25 de ani în care Dumnezeu a hotărât că ne ajungem unul altuia, 25 de ani în care „am râs, am plâns, am căzut, ne-am ridicat…” Și când nu ne-am putut ridica, ne-a fost alături familia care ne-a ajutat, mami și tati, Ramona… Și, iată-ne aici, sărbătorind căsătoria a 25 de ani ai noștri și 50 de ani ai lui mami și tati, socrii mei care-mi sunt asemenea și cu nimic mai prejos decât părinții mei biologici, care acum ne veghează „de Sus”… Ajungem înapoi la masă, mami cu tati suflă în lumânări… Dar, încă suntem cu lacrimile pe obraji…

  A doua zi, după ce am luat micul-dejun, hotărâm de comun acord să mergem în sat la biserică, iar după slujbă, ne îndreptăm spre casă… Însă, niciunul dintre noi, nu voia ca weekendul să se termine, așa că ne oprim în Budești, la „Hanu lu Cobâlă” unde servim un suc. Mai prelungim nițel drumul, oprindu-ne în câmp să culegem frunze de afin. Într-un final, ajungem acasă, unde matracucile ne întâmpină cu foarte mare bucurie. Și totuși, weekendul nu s-a terminat… până diseară, la ora 23,59 mai sunt câteva ore...

……………………………………………………………………………………………………..

  Ramona, mulțumim din suflet pentru o aniversare de neuitat!






 

sâmbătă, 8 iunie 2024

Limba „străineză”

  Nu m-am gândit niciodată că voi avea un matracuc care să știe limba „străineză” și, în același timp, să fie foarte conștiincios și perseverent în a-și lărgi orizontul în acest domeniu. Eh, ce să-i faci, dacă niciunul dintre noi (bipezi sau patrupezi) nu suntem poligloți, măcar el să iasă din anonimat, dându-ne „peste nas” cu multiplele lui talente…

  Prima dată când l-am auzit pe Codruț vorbind limba „străineză”, a fost într-o noapte, acum câteva luni, când Luci a fost trezit din somn cu împunsături de botic, semn distinctiv că mezinul matracuc musai să iasă afară. Cu ochii cârpiți de somn, se scoală Luci pe la două noaptea, îi dă drumul afară și vine să se culce înapoi, adormind imediat ce a pus capul pe pernă. Și… dormim noi amândoi până când, deodată, sar din pat speriată, buimacă de somn, strigându-i bărbatului meu care sforăia încetișor, cu două octave mai sus ca de obicei: „Luci, sări repede, c-au năvălit lupii peste noi!” Exact așa se auzea, niște urlete prelungi care păreau să vină taman de la noi din curte: „Hău-hău-hăuuuuuuuu!” Mă uit în jur, căutându-l din priviri pe mezin și, nevăzându-l, mă iau cu mâinile de cap: „Unde-i copilul? Îl mănâncă lupiiiiii!!!” Se trezește și Luci, mai speriat din cauza mea decât de ce se întâmpla în curte, coboară repede scările și, după ce-l vede pe Codruț „pe scenă”, în plin spectacol, vorba aia, deschide ușa și-l cheamă înăuntru, să nu ne trezim cu reclamații din partea vecinilor că nu se pot odihni din cauza odraslei noastre.

  După acest episod, am încercat să urmăresc când este lună plină, să văd dacă asta ar influența în vreun fel performanțele matracucului de „a vorbi” o limbă necunoscută până atunci de celelalte matracuci. Mai ales că avusesem la un seminar în facultate, o lucrare despre strigoi, moroi, pricolici, vârcolaci și alte asemenea „lichioane” în care luna avea un rol deosebit de important. După mai multe cercetări întreprinse în acest sens, am ajuns la concluzia că mezinul vorbește limba „străineză” fără să țină cont că-i lună plină sau lună nouă, că-i senin sau înnorat, că-i zi sau noapte, indiferent de anotimp. Ne-am consolat că, asta e, cum-necum, matracucul a ajuns la noi în familie cu o limbă străină „la purtător”.

  Dar iată că într-o dimineață, Codruț se apucă să vorbească o a doua limbă „străineză”. Era pe la ora patru, Luci tocmai se pregătea să facă un duș când, îl aude pe mezin de pe trepte, strigând cât îl țineau plămânii: „Hău-hău-hău-hăăăăăăăău!” Se duce repede la ușă, o deschide și, exact în acel moment, se aude un cocoș cucurigând în depărtare: „Cucuriguuuuuuuu!” Și Codruț, imediat după el, ca un ecou: „Hău-hău-hău-hăăăăăăăău!”

  Și uite-așa, ne-am trezit că mezinul, depășind cunoștințele profesorilor de până atunci, studiază când o limbă, când alta, singur sau ajutat de alți profesori, ajunși la acest statut fără a avea această intenție. Mă întreb cu ce limbă „străineză” urmează să ne mai uimească odrasla noastră patrupedă?


 

vineri, 31 mai 2024

Eu nebun și tu nebună... (Mircea Juganariu)

Eu nebun și tu nebună!...

Ce „dezmăț” îndeplinim,

Când,

din când în când ieșim, 

când de braț

și

când de mână?

Ce priviri surâzătoare

Și ce bârfe-n târg

se spun,

Că,

o trecută

și-un nebun,

un bătrân și o nebună,

Se plimbă,

în săptămână,

fără pălării sub soare,

fără alte boli,

pe care

anii ninși,

nu le supun?

Ce să spun...

nebuni fiind,

nu luăm medicamente,

ne hrănim cu sentimente

Și, 

așa,

pe săptămână,

când de braț

și

când de mână,

Ieșim ziua la plimbare,

burgul să își facă cruce,

să șopească cu mirare:

-Oare, ăștia, când s-or duce?

Le răspund:

-Aveți răbdare!

(și ne facem și noi semnul,

privind sus, pe cer, la Domnul)

Eu nebun și tu nebună...

 

sâmbătă, 25 mai 2024

sa/s-a

                                sa

Opera sa a fost publicată de curând.

Nu am întâlnit-o încă pe mama sa.

Soră-sa ar trebui să știe mai multe. 

Majestatea Sa a preluat tronul anul trecut.

Nu știe de ce plânge fie-sa.

 

                                  s-a  

El s-a pregătit temeinic pentru examen.

Nu s-a așteptat la aceasta.

S-a făcut timp frumos.

Bine că s-a deșteptat și n-a făcut o prostie și mai mare.

Pământul s-a acoperit cu un strat gros de zăpadă.

joi, 23 mai 2024

Eroul

  Cine nu a visat încă din copilărie să fie erou? Să salveze un om, un cartier, un oraș sau, de ce nu, întreaga planetă? Nevoia aceasta de a face ceva important, de a lupta ca binele să izbândească, așa cum citeam în basme sau vedeam în filme că se întâmplă întotdeauna, a existat, măcar o dată, în fiecare dintre noi. Dar, pe măsură ce am crescut, ne-am dat seama că astea-s doar niște povești, că în viața reală nu există eroi care să vină să salveze pe cineva aflat la nevoie. Suntem prea grăbiți să mergem înainte (înainte… încotro? nici noi nu știm...), să închidem ochii, să nu vedem, să nu simțim, să nu mai fim oameni, în adevăratul sens al cuvântului. Și totuși, mai există eroi… Nu sunt așa cum ni i-am imaginat noi cândva, nu poartă costume mulate pe corp și pelerine, nu sunt împodobiți cu tot felul de brizbrizuri și zorzoane strălucitoare, nu poartă arme și nici mască... Ci sunt persoane care se pierd ușor în mulțime, oameni obișnuiți, cu problemele lor (ca fiecare dintre noi), cu rate la casă și copii de crescut, poate chiar și cu un pahar în plus la vreo petrecere, dar care, în caz de pericol, acționează fără a se gândi prea mult… Căci, în viața reală, așa arată eroii…

  Întâmplarea pe care vreau să v-o împărtășesc se petrecuse prin anii 2000, într-o după-masă obișnuită de lucru. Oamenii munceau în fabrică, fiecare în departamentul lui, așa cum făceau zi de zi, în timpul săptămânii. La secția de turnătorie, muncitorii tocmai se pregăteau de pauza de masă când Petre, un bărbat la vreo patruzeci de ani, căzu jos ca secerat și începu să se scuture. Îl apucase o criză de epilepsie, o boală pe care nici el nu știa că o are. Colegii sunt șocați, rămân înlemniți, uitându-se la el, neștiind ce să facă. Acesta își înghițise limba și începuse deja să se învinețească. Secundele se târăsc una câte una, reducând șansele celui aflat în plină criză, la supraviețuire. La scurt timp, fără să se gândească prea mult, Gheorghe, unul dintre colegi intervine, strigând panicat la ceilalți: „Țineți-l, mă, de mâini și de picioare!” în timp ce el se repede către cel căzut și scuturat ca de friguri și încearcă să-i descleșteze gura. Un podar, gras și cam indiferent, așa cum era și în viață, zice pe un ton neutru: „Lăsați-l, că ăsta moare, îi gata de el…” (stau acum și mă gândesc: dacă era el în locul lui, ar fi avut, oare, aceeași reacție?) Gheorghe nu-l bagă în seamă și, apucându-l de gura încleștată, îi bagă degetele pe după limbă, trăgându-i-o afară. Tot e sânge pe mînă și plin de răni, căci, Petre, nefericitul epileptic, avea în gură numai niște colți, în locul dinților.

  Între timp, apare și Salvarea, chemată de ceilalți colegi. Personalul auxiliar de pe mașină, după ce-l examinează pe Petre și-i dă îngrijirile necesare, îi spune lui Gheorghe: „I-ai salvat viața, căci ar fi murit asfixiat, dacă nu-i scoteai limba…” Apoi, pune pacientul pe targă, îl suie în ambulanță și-o pornesc în grabă spre spital.

  După ce trece concediul medical și Petre se întoarce la serviciu, acesta se duce țintă la Gheorghe, îl pupă și-l îmbrățișează, spunându-i: „Mulțumesc că m-ai salvat!” Gheorghe însă, îi zice: „Stai liniștit, am făcut ce ar fi făcut oricine în situația asta…” Dar de atunci, de fiecare dată când își intersecta privirea cu a lui, Petre simțea că ochii i se umezesc fără voieCăci Gheorghe nu mai era colegul lui, era omul căruia îi datora viața… Era un erou...

 


 

marți, 21 mai 2024

ELENA ȘI CONSTANTIN (Iosif Panduru)

 La o Curte-mpărătească,

Dumnezeu cu Har divin,

V-a numit prin viață-aleasă,

Împărat și-mpărăteasă,

      Elena și Constantin...

 

Ați oprit crunte prigoane

Contra vieții de creștin!

Zeitățile romane,

Le-ați umbrit prin legi, canoane,

      Elena și Constantin...

 

Ați schimbat întru credință,

Al Imperiului destin!

Ați salvat din suferință,

Vieți și neamuri, cu putință,

      Elena și Constantin...

 

Doamne, ce masacre grele,

Au însângerat arena...!

Chinuri au zburat spre stele...!

Voi le-ați desființat pe ele, 

      Constantin și cu Elena...

 

Crucea grea a răstignirii,

Ați găsit-o cu suspin!

Ați urmat calea slujirii

Spre limanul mântuirii,

      Elena și Constantin...

 

La conducerea-nțeleaptă,

I-ai dus mamei tale trena!

Ai urmat-o-n calea dreaptă!

Laurii din Cer v-așteaptă,

      Constantin și cu Elena...

 

Împăraților cucernici,

Vouă astăzi mă închin!

În credință tari, puternici,

Fiu și mamă, în Cer veșnici,

      Elena și Constantin...

 

Vă cinstim cu pietate,

Mâine, pururea, amin!

Numelor pe veci serbate,

LA MULȚI ANI, CU SĂNĂTATE,

      ELENA ȘI CONSTANTIN...!

 

vineri, 17 mai 2024

Codruț și concertele

  Și iată că a venit și primăvara mult-așteptată, atât de noi, cât și de neprețuitele noastre matracuci care abia așteptau să stea la soare, să facă plajă și nenumărate cure de vitamina D. Dintre toți, cred că eu sunt cea mai câștigată, căci nu mai trebuie să aspir zilnic. Dar, pentru mezinul matracuc, e o adevărată încântare, căci în fiecare zi descoperă ceva nou: un fluture, o furnicuță, un fir de iarbă, o floare… Eh, ce să mai zic, astea se pare că-i plac cel mai mult, căci, nici nu apucă să deschidă ochii să vadă lumea, că „Ciupacabra”… haț! le și decapitează, spre disperarea mea. Așa a pățit un crin pe care-l urmăream zilnic, abia așteptând să-l văd înflorit când, într-o zi, observ că i-a rămas doar tulpina fluturând în vânticelul de primăvară. Iar mezinul, cu mutrița lui nevinovată, mă întreabă inocent: „Chiar crezi că aș avea vreo legătură cu… asta? Că doar știi cât iubesc eu florile!” Da, zic eu în gândul meu, tocmai că știu… Dar, dacă nu l-am prins asupra faptului, intervine, în apărarea lui, zicala: „Hoțul neprins e negustot cinstit.”

  Pe lângă toate acestea, îi place nespus de mult să cânte… Da, parcă se ia la întrecere cu păsărelele, numa’ de-un tril auzi la noi prin curte, când de sus, când de jos… Și când o apucă și pe Capucino, profesoara lui de muzică, atunci să te ții… Că-ți vine și ție să fredonezi, sincer! Flutur, în schimb, ieșit de curând la pensie, cu câte-un junghi când ici, când colo, când dincolo și cu vocea cam „răblăgită”, lasă tineretul „să-și facă de cap” că, vezi bine, și-a avut și el perioada lui de glorie, cu concerte peste concerte, cu fani, dar și cu paparazzi, că… na! tre’ să mănânce și ăștia o pâine, mai albă sau mai neagră, după caz.

  Și, după cum am spus, mezinul adoră să cânte, dar nu așa, ca un hobby... Tocmai de aceea, Capucino, ca profesoară, și-a luat foarte în serios acest rol, tot repetând cu conștiinciosul ei elev, până când ne-a anunțat că n-are ce să-l mai învețe, depășind-o chiar și pe ea, ceea ce n-aș fi crezut să se întâmple vreodată. Dar, auzindu-l și noi dimineața, la amiază sau seara, am fost nevoiți să recunoaștem, cât se poate de obiectiv, că, într-adevăr, matracuca n-a exagerat cu laudele. Are mezinul o voce de… înger (asta pot s-o confirme și vecinii) și, când bagă niște acorduri lungi și complicate, că îi sau nu lună plină, cu greu s-ar descurca chiar și Capucino, obișnuită, de altfel, cu arii foarte grele. Dar lui Codruț îi vine atât de ușor să facă asta, încât ar cânta zilnic, fără oprire, motiv pentru care doarme și el în casă, că altfel, vecinii ar fi nevoiți să-i asculte concertele chiar și când ar trebui să se odihnească (n-ai cum să dormi când pe Codruț îl apucă concertatul, că îi sau nu ora zece seara, unu noaptea sau cinci dimineața și, cu asta... am spus tot).

  Și, trecând zilele una după alta, cu noi descoperiri din partea micului-mare (că deja-i cât seniorul) matracuc, iată că vine și ziua când se citește contorul de apă. Noroc că suntem cu toții în casă. Aud eu gălăgie mare pe stradă, aud și matracucile, că doară nu-s surde, agitându-se pe lângă ușă să iasă afară. Arunc un ochi pe fereastră, curioasă de ce se-ntâmplă și mă vede domnul care citește, de obicei, cotorul. Dar nu mă vede doar pe mine, ci încă două capuri de matracuci foarte agitate și „lătrăcioase”, ținându-le isonul și Capucino, chiar dacă ea nu se vede, ci doar se aude, că nu s-a lăsa ea mai prejos decât ceilalți. La vederea acestui tablou, domnul responsabil cu cititul contoarelor de apă, îmi face semn să stau în casă, că se descurcă el (nu cumva, vrând să ies, să-mi scape vreuna dintre matracuci, c-apoi… adio citit de contor!). După care, sare gardul, deschide grădina, citește contorul, îl transmite doamnei care e cu el pentru a-l scrie în „catastif” și, după semnul de „ok, am rezolvat, mulțumesc!”, face cale-ntoarsă, ajungând în stradă în același fel precum intrase. După ce-l văd afară din curte, în siguranță, dau drumul „bestiilor” care ar trece direct prin ușă, atât sunt de nerăbdătoare să iasă. Și se pornește un concert, mamă-mamă, de nu se aude om cu om, darămite citirea corectă a contoarelor vecine. „Fanii” n-au încotro, stau smirnă și ascultă melodiile una după alta, pop, folk, rock, ba, mai bagă Codruț și câte-un rap, să fie pe toate gusturile, de le vine ascultătorilor a și dansa acolo, în plină stradă.

  Și, uite-așa, mai trecu o citire a contoarelor de apă… Dar, deja au început repetițiile pentru data viitoare, când talentatul nostru mezin de matracuc va împlini un an. Vă dați seama că nu poate să treacă un astfel de eveniment, așa, nemarcat corespunzător. Și, după cum îl aud pe Codruț că, doar o dată în viață, împlinește cineva un an, cred că va fi „concertul secolului”. 


 


Dubla aniversare

 Încă mă simt sub vraja weekendului care tocmai s-a încheiat… Emoția stimulează „fluturii” din stomac să-și fâlfâie delicat arip...