O musafiră neobișnuită

  În vinerea care a trecut (30 octombrie), tocmai mă despărțisem de frate-meu cu care fusesem la cimitir pentru a curăța mormintele de Luminație, când Luci îl oprește pe Cosmin: „Ai văzut ce mesaj ți-am trimis pe telefon?” (știa că eu îmi lăsasem telefonul acasă). Cosmin verifică: „Spune-i, te rog, la Loredana că mai avem un locatar în curte. O rață! Vie... Ce facem cu ea?” Eu nu înțeleg nimic: „Cum adică? Ce locatar, ce rață? De unde?”

  Și Luci începe povestea noului locatar aterizat așa, pe nepusă masă, la noi în curte: „Stăteam în cameră și mă uitam la televizor când, deodată, aud gălăgie afară, lătrau câinii... Dar așa... puternic, una-ntruna... Deci, ceva s-a-ntâmplat... Și... mi-am adus aminte de ariciul ăla care venise la noi în curte cu câteva zile în urmă, că tot așa lătrau. Bă, ceva îi acolo... No, hai, m-am ridicat, am ieșit și... acolo, în fundul curții, între casele vecinilor, Codruț lătra de mama focului, la o chestie albă... Dar nu s-a dat la... pasăre... (că asta era)... M-am apropiat și văd lângă gard, o rață... Serios, rață... Nici măcar găină... ” „Și ce făcea?” întreb eu, curioasă. „Păi, zburătăcea pe-acolo, să scape de hămăiala matracucilor... Prima dată, am încercat să-l liniștesc pe Codruț... A reacționat bine... având în vedere că, pentru prima dată în viața lui, a văzut o rață... Nici n-ar fi știut de unde s-o apuce... I-am vorbit, s-a calmat și am reușit să-l dau vreo doi metri mai în spate. Apoi, m-am ocupat de rață (sau rățoi, ce-o fi fost, că n-am verificat) care a venit spre mine, deci... era obișnuită cu oamenii, cu prezența umană... Dar, tot zburătăcind, s-a prins efectiv cu ciocul de gard și a rămas așa, agățată... Am încercat să-i prind aripile, primind și ceva palme peste față cu câte-o aripă, că se tot zbătea... până am reușit s-o prind și s-o țin sub braț, că... no, puteam s-o scap. Apoi, am băgat-o în coteț (ce bine că îl mai avem!), că... unde era s-o pun, s-o bag într-o sacoșă? Ș-apoi, am început să mă întreb a cui o fi, de unde a apărut... L-am auzit pe Zoli, vecinul, trebăluind pe-afară, așa că l-am strigat și i-am zis că m-am trezit în curte cu o rață vie și nu știu de unde. Și el: „Bine, bag-o-n oală!” „Dar ce, n-ar sta mai bine pe varză?” i-am zis și a început să râdă. Apoi, i-am trimis mesaj la o altă vecină, dacă nu știe pe cineva din zonă care are rațe, că mi-a aterizat una albă în curte și vreau s-o returnez proprietarului. A zis că nu știe, dar să fac o friptură bună din ea. I-am scris că același sfat l-am primit și de la Zoli vecinul...”

  No, a cui o fi rața din cotețul nostru? Toată vara auzisem prin vecini rațe măcăind, găini cotcodăcind și cocoși cucurigând, chiar și gâște (care... vorbeau și ele pe limba lor) și știam că cineva are orătănii de genul ăsta, dar nu știam exact cine. Trebuia să aflăm proprietarul de drept. Nici nu se punea problema să ne-o însușim noi, din moment ce nu era a noastră. Cosmin, cunoscându-mă, începe să mă „hârâie” că da, ce bună ar fi o rață friptă și chiar se oferă să-l ajute pe Luci, că al meu bărbat n-ar fi în stare să sacrifice nici măcar un pește, dac-ar fi viu. Un alt vecin care tocmai venea și el de la cimitir, îi ține isonul la frate-meu, oferindu-se și el să fie de ajutor. Dar... nici vorbă de așa ceva. Mă hotărăsc să merg cu Luci prin vecini să căutăm cui îi lipsește din inventar o pasăre. Dar la cât de obosită eram, Luci e de părere că mai bine merge el singur, că altfel am termina doar la iarnă verificările. Mai ales că era seară, vreo cinci și jumătate și deja se făcea noapte.

  Am intrat în curte și m-am dus la coteț să văd și eu rața și s-o pozez, să aibă Luci o dovadă de recunoaștere în caz că găsește proprietarul. Rața, văzându-mă, n-a zis nici „mâc!” (sau „mac!”), doar s-a ridicat în picioare. Cred că era o rață leșească (sau mută,) cum am tot văzut în postările orășenilor de la țară. Nu părea deloc speriată, cu toate că matracucul se tot îndesa pe sub ușă să-și facă loc (însă, fără succes) pentru a vedea și el mai bine la ce mă uit. Îi trimit poza pe telefon lui Luci care-și începe căutarea cam prin zona de unde credeam noi că ar fi putut veni musafira. Eu îl aștept cuminte acasă, rugându-mă să găsim persoana căreia i-a dispărut o rață din bătătură.

  Luci a sunat la poarta cu pricina, dar n-a răspuns nimeni. Acuma, ori nu mergea soneria, ori, fiind deja întuneric, nu era nimeni curios să vadă cine are chef de vizite nocturne. Așa că se întoarce și mai încearcă la un vecin care locuia mai jos de noi. A dat peste soția vecinului respectiv care era în garaj, dar nici ea, după spusele lui Luci, nu știa nimic. Acuma, serios, cum era posibil ca nimeni să nu știe nimic? Deja ne făceam probleme, a doua zi urma să mergem la țară la Luminație, ce făceam cu musafira? Eu deja mă gândeam ca a doua zi, pe la ora opt (că atunci sigur ar fi ziuă), să merg personal să caut familia bietei rățuște. Am copilărit pe străzile astea și cunoșteam vecinii mai bine decât Luci. Cu gândul ăsta, ne-am mai liniștit...

  Nu trece mult și, la un moment dat, matracucile care erau afară, încep a lătra de nu se mai opresc. Se uită Luci pe geam și vede că e cineva la poartă. Merge să vadă ce și cum: erau două vecine, una încă avea lacrimi în ochi. Și cea cu ochii umezi îl întreabă: „Aveți o rață de la mine?” „Păi, nu știu... Cum arată?” „Una albă...”„Ca și asta?” îi arată Luci poza. „Da, asta-i! Din Sălaj am adus-o...” Între timp, ajung și eu la poartă, până Luci merge să aducă musafira. Când o văd, îi și spun: „Să știți că la dumneavoastră m-am gândit când am văzut rața...” Și ea era atât de fericită, că deja plângea de-a binelea. Ne-a spus că are doi rățoi cărora le-a adus o tovarășă din alt județ și nu știe cum să facă să se... placă. Și, când i-a înapoiat-o Luci, i-a spus să-i taie penele de la aripi, să nu mai evadeze, că data viitoare s-ar putea să nu mai fie așa de norocoasă.

  Totul e bine când se termină cu bine... „Telefonul fără fir” încă funcționează perfect. Ne-am bucurat tare mult că s-a găsit proprietara rățuștei chiar în acea seară și că s-a întors acasă vie și nevătămată. Nu pe varză, nu sub formă de friptură sau alt fel de preparat culinar...

 

Balul Toamnei

  Zilele senine ale lunii septembrie plecară una câte una... Cu toate că amiezile erau calde și luminoase, pe când se apropia seara, gradele din termometre se împuținau și răcoarea își făcea simțită prezența. Sosi și vremea strugurilor și fiecare viță-de-vie din micuțul nostru univers avu cu ce se lăuda... Piersicile au fost și ele culese și, în fiecare zi, smochinul ne făcea poftă cu fructele lui dulci care se coceau rând pe rând... Și peste tot calmul și liniștea care păreau să domnească în grădină, plutea în aer o nerăbdare, un freamăt abia sesizabil, despre care nici nu prea-ți dădeai seama de unde vine și ce urmează să se întâmple. Căci, încă de pe la mijocul lunii, vrăbiuțele făceau plimbări lungi, atât în parcul din oraș, cât și în afara lui, prin pădurile din apropiere pentru a strânge cât mai multe informații și, desigur, pentru a aduce noi vești. Și zilnic, după o astfel de preumblare, erau întrebate de către locuitorii grădinii: „Ei, ce se mai aude?” cu același răspuns din partea lor: „Încă nimic, liniște și pace peste tot...” Până-ntr-o zi, când veniră tot într-o fugă, foarte fericite: „Gata, s-a dat startul de a începe pregătirile!”

  Între timp, madam Gutui Japonez îi povestea copilului-magnolie care nu contenea cu întrebările, dornic de a afla cât mai multe, despre marea sărbătoare care se apropia: Balul Toamnei. Micuțul trecuse deja peste acest anotimp cu un an în urmă, dar nu-și amintea prea multe despre asta. Așa că, acum, asculta cu cea mai mare luare-aminte poveștile mamei sale adoptive, povești magice, pline de farmec, așa cum doar copilăria ți le poate dărui. Și, atunci când madam Gutui Japonez îi puse, pentru prima dată, în mâinile-crenguțe paleta cu culori și pensule, copilul-magnolie nu mai putea de bucurie. Se uită în jur și de-abia atunci observă că toți aveau la purtător tot felul de pensule și bidinele și, nu în ultimul rând, paleta pe care-și pregăteau culorile, căci fără ele... Pentru a-l încuraja, mama lui luă pensula și, cu puțină miere amestecată cu turmeric, îi pictă delicat câteva frunze pe la poale. Vântul, însărcinat cu inspecția pregătirilor, taman atunci își făcu de lucru pe lângă el și, cu o adiere blândă și un zâmbet larg pe față, îi fixă culorile pe veșminte, apoi plecă mai departe, căci avea multe de... inspectat. Fericit, se privi cu admirație și-i observă pe ceilalți. Toți sunt extrem de ocupați să se picteze unii pe alții cu mare artă și ochi de artist. „Ia fă-te mai încoace să te văd mai bine!” îi zice Bulgărelui de Zăpadă (alias Călin), Cireșul care lucra pe mai multe fronturi, căci toată lumea îi cunoștea talentul la pictură. Cu brațele lui viguroase, neprecupețind niciun efort, el folosește din plin cam tot ce are pe paletă, amestecând și combinând într-un mod unic și, totodată, minunat de la miere, turmeric, șofran, scorțișoară, până la caramel, ciocolată cu lapte, capucino, chiar și... cafea. Dar pe fiecare îl înveșmântează diferit, de parcă ar fi niște tablouri distincte, neasemuit de frumoase. Vișinul și Bulgărele de Zăpadă îi întorc serviciul și, chiar dacă nu au talentul Cireșului, fac treabă bună. Vița-de-vie folosește bidineaua pentru copilul-smochin de altădată, acum un tânăr minunat și sensibil, căci are frunzele mari și pensulele nu mai fac față. Tot la bidinea recurg și frații Piersici, stropindu-se, într-o bucurie de nedescris, unii pe alții, ba cu șofran, ba cu turmeric și miere, ba cu scorțișoară...

  Cu frică la început, apoi prinzând curaj din ce în ce mai mare, copilul-magnolie băgă pensula în turmeric și pictă cu mare atenție câteva frunze ale rochiei mamei sale, dantelându-le delicat cu șofran, scorțișoară și caramel. Voia ca madam Gutui Japonez să fie mândră de el, voia ca cele mai frumoase veșminte să fie ale ei, așa cum și le-a imaginat pe când ea îi povestea despre bal, despre invitați, despre rochii strălucitoare și pelerine maiestuoase...

  Și... gata! Pe când vântul verifică ultimele retușuri, se dădu startul începerii balului. Toți se privesc cu admirație și uimire, de parcă atunci s-ar fi văzut pentru prima dată, căci toți strălucesc, toți sunt de o frumusețe aproape ireală...

  Galant, Bulgărele de Zăpadă o invită pe madam Gutui Japonez la dans. Cu aur și argint în pletele-i fluturânde și îmbujorată din cauza emoției, ea valsează cu o grație desăvârșită și copilului-magnolie i se păru că este o zână, ca acelea din poveștile pe care i le citea mama lui înainte de culcare. Era mai mult decât își imaginase el, pe când i se povestea despre bal. Și rochia ei atât de minunată... Îi crescu inima de bucurie, amintindu-și că... Dar nu mai avu timp să-și ducă gândul până la capăt, căci se trezi prins într-o horă împreună cu tânărul Smochin, Cireșul, Vișinul și Vița-de-vie. Piersicii frați stăteau pe margine, cam țepeni în costumele lor (de frică să nu și le murdărească), privindu-i cu admirație pe cei care dansau, până au fost și ei prinși în horă, învârtindu-se repede, din ce în ce mai repede... Vântul, amețit de euforia balului și, totuși, neuitându-și îndatoririle, se strecură printre invitați, întrebându-i cum se simt și poftindu-i la un pahar de must. O aromă de struguri și de castane coapte în jar învălui aerul. Vrăbiuțele sunt „de vină” pentru aceste ultime delicatese, pe care le-au adus, cu mare grijă, de prin peregrinările lor, special pentru această sărbătoare. Atmosfera este una de vis, toți se simt minunat, subjugați unei vrăji magice, de neînțeles... Căci, deși același lucru se întâmplă an de an, de fiecare dată este altfel... unic... irepetabil...

  Madam Gutui Japonez, cu copilul-magnolie aproape de inima ei, îl întrebă ce simte acum, după prima lui „strălucire”. Și micuțul, cu un zâmbet pe chipu-i luminos, îi răspunse cu toată sinceritatea: „Simt o bucurie de nedescris, dar asta doar pentru că strălucim cu toții împreună!”

   

Eroul salvator

  Cine nu a visat încă din copilărie să fie erou? Să salveze un om, un cartier, un oraș sau, de ce nu, întreaga planetă? Nevoia aceasta de a face ceva important, de a lupta ca binele să izbândească, așa cum citeam în basme sau vedeam în filme că se întâmplă întotdeauna, a existat, măcar o dată, în fiecare dintre noi. Dar, pe măsură ce am crescut, ne-am dat seama că astea-s doar niște povești, că în viața reală nu există eroi care să vină să salveze pe cineva aflat la nevoie. Suntem prea grăbiți să mergem înainte (înainte… încotro? nici noi nu știm...), să închidem ochii, să nu vedem, să nu simțim, să nu mai fim oameni în adevăratul sens al cuvântului. Astăzi, din păcate, mai mult ca niciodată... Și totuși, mai există eroi… Nu sunt așa cum ni i-am imaginat noi cândva, nu poartă costume mulate pe corp și pelerine, nu sunt împodobiți cu tot felul de brizbrizuri și zorzoane strălucitoare, nu poartă arme și nici mască... Un astfel de erou am cunoscut și eu cu peste treizeci de ani în urmă, în persoana vărului meu (băiatul surorii mamei), un erou care s-ar fi pierdut ușor în mulțime dacă l-ai fi întâlnit în centrul orașului, de exemplu, dar care, în caz de pericol, nu a ezitat o clipă să acționeze... Căci, în viața reală, așa arată eroii... Dar, să vă povestesc...

  Eram în vacanța de vară și ne hotărâsem să mergem la Lăpușel la scăldat, o trupă de mai mulți băieți și fete, printre care și eu, fratele meu, verișorii din partea mamei... După ce am ajuns (o luaserăm la pas, pe o scurtătură pe care n-am fi îndrăznit să mergem dacă am fi fost numai noi, fetele), ne-am așezat catrafusele și, pentru a nu căra de acasă atâta greutate în bagaje, băieții s-au dus după apă, rămânând cu noi doar verișorul meu. Era cald, eram nițel obosite, dar apa ne atrăgea ca un magnet. Am luat din bagaje salteaua pe care am adus-o și ne-am pus plămânii la treabă. După ce am umflat-o, i-am dat drumul în apă și eu m-am așezat în fund cam pe la mijlocul ei, cu picioarele atârnând de-o parte și de alta. Cristina s-a aruncat pe burtă pe partea rămasă liberă, moment în care am alunecat amândouă în apă. Deși eram aproape de mal, apa era adâncă, trecea peste noi. Cristina, panicându-se, a început să se zbată, să dea din mâini și din picioare. Eu știam să înot cât să mă țin la suprafața apei, să nu mă duc la fund. Cum eram destul de aproape de ea, fără să mă gândesc, am ridicat-o de subsuori. Dar în spaima care o cuprinsese, s-a prins cu mâinile de umerii mei și m-a băgat cu capul sub apă. Neașteptându-mă la reacția asta, i-am dat drumul, căci începusem și eu „să beau” fără să-mi fie sete... Nu-mi dădusem seama, până atunci, cât de puternic poate fi instinctul de supraviețuire... Stăteam aproape de ea, dădeam și eu din mâini, tremurând, în spaima care mă cuprinsese și pe mine și... m-am pierdut, nu știam ce să fac, nu știam cum s-o ajut... Leon, vărul meu și fratele ei, care era și el în apă, dar mai departe, ne-a văzut, a înotat rapid până la noi și a prins-o cumva, pe la spate, de gât și a tras-o afară. Apoi, s-a întors și a adus salteaua pe care curenții au început s-o poarte pe râu în jos, îndepărtându-se din ce în ce mai mult. Eu am reușit să ies singură, căci v-am spus, știam nițel să înot. Dar să salvez pe cineva... se pare că nu era suficient ce și cât știam...

  Când s-au întors băieții, Cristina încă tremura, scuipând și tușind din cauza apei pe care o înghițise, în timp ce eu... mă simțeam extrem de vinovată pentru cele întâmplate. Eroul salvator le-a povestit ce s-a întâmplat, iar noi am fost certate pentru că ne-am aventurat așa, de capul nostru, ca niște adolescente nebune ce eram... Dar am meritat cu vârf și îndesat muștruluiala, căci adevărul este că verișoara mea s-ar fi înecat, dacă fratele ei nu ar fi fost de față...

  A trecut mult timp de atunci... Nu știu dacă eroul își mai amintește că, în urmă cu mulți ani, i-a salvat viața surorii sale. Spun asta pentru că un accident cerebral de acum câțiva ani i-a smuls amintirile din suflet. Leon a trebuit să învețe din nou să vorbească, să mănânce singur, să facă cele mai elementare lucruri pe care orice om le face mecanic, fără să se gândească. Dar noi n-am uitat. Pentru că, datorită lui, Cristina mi-a ținut lumânarea la biserică în ziua nunții mele, datorită lui, nașa mea de cununie este astăzi bunica fericită a unui băiețel de aproape trei ani.

  Eroii nu țin să aibă recunoaștere pentru ceea ce fac (sunt convinsă că vărul meu același lucru l-ar fi făcut și dacă ar fi fost vorba de o persoană străină). Nu au nevoie de elogii, de medalii, nici măcar de mulțumiri. Ba, mai mult decât atât, nu au nevoie nici măcar să-și mai amintească ei înșiși de binele făcut din instinct. Dar, cu siguranță, cei care au beneficiat de ajutorul sau de salvarea lor, n-au cum să uite...   

 

În concediu (2005) la Lacul Ursu (Sovata): cea cu colacul cel mai mare sunt eu...

Castraveții

  Îmi plac mult castraveții. Și, pe cât de mult îmi plac, pe atât de puțin noroc am avut, de-a lungul timpului, la ei. Deși îi pusesem în fel și chip, de cum auzisem și noi că fac alții. Și totuși... anul trecut am avut privilegiul de a mânca din propria grădină un singur castravete. Bun și ăla, nu zic nu, dar... să nu se preteze grădina noastră la a produce castraveți „pe bandă rulantă” cum am tot văzut și la unul, și la altul? Așa că, anul acesta, ne-am propus să rupem șirul de ghinioane, lăsând „experții” să se ocupe de această treabă care se dovedea extrem de complicată...

  Prin mai, ultima lună a primăverii, după Orban (așa „am prins” de la bunica, că până atunci ar fi pericol de îngheț), ne-a adus mami de la țară 9 fire de castraveți. Căci mă plânsesem (iar) că cei pe care i-am pus, nici măcar unul n-a avut curiozitatea să iasă în lume de frica frigului, preferând culcușul cald din pământ. Și doar i-am pus așa cum îmi spusese frate-meu că l-a învățat bunica, după ce scoseseră colțișori, ținuți fiind în apă câteva zile. Eh, ce să le fac, e pierderea lor, dacă n-au vrut să vadă ce minunată era grădina în care s-ar fi născut... Ei bine, cei pe care ni-i adusese mami erau deja măricei, nici nu era sigură că s-ar fi prins. Ni i-a pus ea sub vișin, de-a lungul gardului, căci știam deja din anii trecuți că aceștia nu suportă soarele direct care-i pârlește, pur și simplu. Și, pe când mergeam în grădină cu Luci să udăm ceapa, usturoiul, roșiile, pătrunjelul și ce mai aveam noi pe-acolo, nu uitam de castraveți care, trebuie să recunosc, cu părere de rău, că s-au tot împuținat. Nu știu ce nu le plăcuseră la noi acasă, căci toate plantele noastre sunt foarte prietenoase și sociabile. Poate le duceau dorul celor pe care-i lăsaseră în solarul din care fuseseră expulzați și sufereau după căldura de acasă... n-aș putea să spun cu exactitate... Cert este că, zi după zi, observam cum mai abandonează unul... până au rămas doar trei. Și, pe când înfloriseră deja și mă gândeam cu bucurie la castraveții pe care-i vom mânca, am rămas doar cu doi (nu înainte de a ne recompensa cu un castravete cel care se hotărâse, în final, să ne părăsească și el).

  Deja ne luasem gândul de la castraveți, dar tot continuam să-i udăm pe cei doi rămași să-și țină de urât unul altuia. Și, dacă puneam zaț de cafea și coji de ouă roșiilor sau le răcoream cu zeamă bordeleză, același tratament îl primeau și ei, să nu fie cu supărare că am avea preferințe și am face diferențe între plante.

  Și uite-așa a trecut vara... Cei doi castraveți s-au întins de-a lungul gardului, dar, foarte curios, în direcții diferite, de parc-ar fi fost certați sau ceva de genul ăsta... Totuși, vișinul a fost cel care-i abordase, până la urmă. El era, de fapt, singurul în măsură să facă asta, de vreme ce sub umbra lui se adăposteau pe timpul zilei când căldura era covârșitoare. A făcut-o însă, atât de subtil și de „elegant”, încât nimeni n-a auzit vreo vorbă urâtă despre ei, căci așa se procedează la noi în grădină. Și, după ceva vreme (se pare că-i prinsese rușinea), numai ce l-au auzit, într-o zi, pe vișin: „Bravo, primul castravete! Țineți-o tot așa!” Bucuria a fost imensă, nu doar pentru ei, ci pentru toate plantele (și, desigur, persoanele) care formau micuțul nostru univers. Și, zi după zi, mai apărea câte un castravete în aplauzele tuturor. Căci reușita unuia reprezintă motiv de sărbătoare pentru toată lumea.

  E aproape mijloc de septembrie... Castraveții din alte grădini sunt demult puși la păstrare pentru iarnă, în borcane. Dar în fiecare zi merg să-i verific pe cei din grădina noastră. Îi laud cât de frumos au înflorit, le număr castraveții formați și mă minunez de cât de mari cresc pe zi ce trece. Da, deja este o certitudine: anul acesta voi mânca și eu castraveți din grădina noastră... Și zic bine, castraveți, nu castravete, adică unul singur, căci atât mâncasem până acum...

Copilul-magnolie și lumina

  Trecuseră deja câteva zile de când îi venise rândul toamnei să se remarce printre suratele ei. În micuța noastră grădină viața își urma cursul ei firesc, ca de obicei. Și, cum tot ce exista aici era într-o continuă transformare, căci așa e de când lumea, copilul-magnolie căsca ochii cu uimire și, când avea vreo nelămurire, întreba de ce. Aceleași lucruri le văzuse și anul trecut, dar pe atunci era prea micuț, nu-l preocupau, dar acum... venise vremea „de ce-urilor”...

  Pe parcursul celor două anotimpuri care trecuseră, primăvara și vara, copilul-magnolie nu s-a schimbat prea mult din punct de vedere fizic. Poate că e puțin mai înăltuț decât era înainte, cu trupușorul nițel mai zdravăn, dar privirea îi este ageră și mintea lui, dornică să afle cât mai multe, să cunoască ce și cum, să descopere de ce e așa și nu altfel, este asemenea unui burete. Căci, cu fiecare zi care trece, află noi și noi lucruri uimitoare și, cu cât învață mai multe, cu atât se înmulțesc și întrebările. Madam Gutui Japonez este exact persoana de care micuțul avea nevoie, adică ea este, în același timp, și mama, și profesorul. Căci, în afară de grija față de el, îi răspunde neobosită la fiecare nedumerire. Și atât de frumos îi explica totul, pe înțelesul inimii lui de copil, că până și cireșul, și vișinul, și toate florile stăteau și o ascultau cu drag. De la ea aflară toți de culorile curcubeului pe care-l și văzură după o furtună de vară, de ce e cerul albastru, le povesti despre soare, despre răsărit și apus și cât de minunat se pictează cerul în acele momente, despre lună și fazele ei, despre puzderia de stele care strălucesc în întunericul nopții, despre constelații și chiar identificară pe cer câteva mai cunoscute, ca de exemplu Carul Mare și Carul Mic... Și când apăreau câțiva nori pe cer, albi și pufoși, ce le mai plăcea să se joace de-a „ghicește ce e”: „Uite, mami, ăia mici și rotunzi sunt „bulgării de zăpadă” a lui nea' Călin...” Și toți își ridicau privirea spre cer, încercând să-i identifice: „Mă, să știi că seamănă...” Apoi: „Uite colo, o floare!” „Nu e floare, e un coș cu fructe...” „Haha, ăla pare a fi Codruț...” „Unde, unde?” Și începeau explicațiile: „Ăla este corpul, uite, acolo-i și capul cu urechile, are și labe, chiar și coadă... super!” Până și Codruț care-și auzise numele și venise într-o fugă de pe unde era, își ridică ochii spre arătarea de pe cer, încercând s-o „descifreze”: „Nu-s eu, seamănă mai degrabă cu Cino... Nu vezi ce grasă îi, zici că-i un butuc...” încercă el s-o enerveze pe matracucă. „Că, vai, tu tare slăbuț mai ești!” îl luară ceilalți peste picior...

  Și așa treceau zilele una câte una... Și zilnic descoperea lucruri noi, zilnic la cunoștințele lui, se mai adăuga ceva ce nu știuse până atunci... Dar ceea ce-l uimea și mai tare pe copilul-magnolie era altceva: de fiecare dată când cineva ajungea la momentul lui de „strălucire”, ceilalți se strângeau în jurul lui (sau al ei, depinde ce era), plini de admirație. Și, câteva zile, era în centrul atenției, cu toate privirile ațintite asupră-i. Și micuțul începea iar cu întrebările: „Mami, ce nu înțeleg eu este cum de se pot bucura pentru altcineva? Cum de nu-i apucă ciuda că nu sunt ei în locul lui?” Și, înțeleaptă, madam Gutui Japonez, îi explică: „Dragul meu, ceea ce mi-ai spus tu se numește invidie. Invidia este un sentiment egoist care, în momentul în care ți se cuibărește în inimă, începe să te macine și nu face altceva decât să-ți ia bucuria, pacea, liniștea din suflet... Și pe a ta, și pe a celorlalți de lângă tine. Începi să nu mai vezi, să nu te mai bucuri de ce ai și să jinduiești la ce au ceilalți, să-ți fie, cum ai zis tu, ciudă pe ei. O vorbă înțeleaptă zice: „Stingând lumina altuia, nu înseamnă că vei străluci mai tare...” și chiar așa este... Nu, dragul meu băiat, în familia asta nu are cum să existe invidie, pentru că fiecăruia îi vine rândul să strălucească. Fiecare, rând pe rând, are momentul lui de strălucire. Uneori, și de două sau chiar de trei ori pe an.” „Cum așa?” se miră micuțul. „Păi, uite, de exemplu, cireșul: primăvara, florile lui minunate fac ca toate privirile să fie ațintite asupra sa. Căci atunci e momentul lui de strălucire, așa cum va fi și al tău, când va veni vremea. Și toți sunt fericiți, și el pentru că aduce bucurie celorlalți, și ceilalți care se bucură de frumusețea pe care florile lui o răspândesc în jur. După cireș, urmează să strălucească vișinul, apoi nea' Călin cu bulgărașii lui de zăpadă... Și fiecare, rând pe rând, va ajunge în locul cireșului. Apoi, vara, cireșul strălucește din nou, căci în locul florilor apar faimoasele cireșe, fructele dulci și gustoase. „Oo, ce m-am mai bucurat și eu!” bătu copilul din palmele-crenguțe, fericit. „Uite, doar ce am vorbit despre cireș și deja ești iar cu zâmbetul pe buze...” îi spuse mama lui adoptivă. „Și... al treilea moment de strălucire care-i?” întrebă copilul, curios. „Al treilea moment urmează să aibă loc chiar luna viitoare. Atunci toți vor avea momentul lor de strălucire, toți se vor putea admira reciproc.” „Chiar și eu?” „Sigur, chiar și tu! Căci urmează marele eveniment al anului, „Balul Toamnei”, când vom fi îmbrăcați în cele mai frumoase veșminte pe care apoi, la finalul balului, le vom dărui pământului să-i țină de cald până la primăvară. Deci... vezi că și tu vei avea momentul tău de strălucire, chiar înainte de a înflori?”

  Ziua se apropia de sfârșit... Lecția se terminase... Copilul-magnolie era fericit, căci luna viitoare urma să participe la „Balul Toamnei”... Avea să strălucească și el, alături de toți prietenii și cunoscuții din grădină, în veșminte minunate. Își aminti ce-i spusese mama lui: „Stingând lumina altuia, nu înseamnă că vei străluci mai tare...” Își promise ca nimănui, niciodată, să nu-i stingă lumina... Căci, ce folos să strălucești singur, cu inima rece, măcinată de egoism și invidie, fără altcineva alături care să se bucure sincer, împreună cu tine, de acea strălucire? 

 

 

Chiriașii nepoftiți

  Înainte de a se muta bunica la noi, pe când locuia încă la casa ei, se aciuaseră pe acolo, de pe cine știe unde, doi pui de mâță. Și, cum bunica nu prea stătea pe acasă, că era ba la grădină, ba la piață cu vânzărie, pisicile se simțeau, probabil, în siguranță acolo, mai ales că nu era prin preajmă nici vreun câine care să le deranjeze din siesta și somnul de peste zi. Ale cui erau sau de unde veniseră, nu se știa, dar bunica nici nu le considera ca fiind ale ei. Căci, de când rămăsese singură, fără bunicul, avea grijă să fie mai tot timpul ocupată cu grădina, cu piața... Așa n-avea timp să se gândească la cine știe ce lucruri triste, dar nici să poarte de grijă și altcuiva în afară de ea. Nu că i-ar fi plăcut în mod special singurătatea, asta e greu de dus pentru oricine, darămite pentru cineva cu niște zeci de ani în spate. Ba, mi-a spus bunica că, de când rămăsese văduvă, a primit și-o cerere în căsătorie de care, bineînțeles, nici n-a vrut s-audă. Adică cum, la peste 75 de ani, să se gândească să-și unească singurătatea ei cu a altcuiva? După ce mâncase din aceeași pâine, timp de peste o jumătate de secol, cu omul ei? Totuși, n-a fost chiar indiferentă la cererea pe care o primise de la acel moșulică simpatic. Nu l-am văzut, dar așa am dedus eu din ce-mi povestise, subiectul făcând-o să roșească, dar și să zâmbească așa, cumva ștrengărește. Oricum, concluzia finală a fost definitivă și irevocabilă: nu mai voia s-audă de un alt bărbat. Un fel de: ce-a fost a fost, a trecut, gata! mergem mai departe!

  Dar, să revin, că am cam deviat de la subiect: seara, după ce trebile zilei o adunau pe bunica de pe drumuri la casa ei, le punea mâțelor ceva de mâncare ce mai rămânea de la masa ei și cam asta era tot ce putea face. Adică nu le dădea voie în casă, căci aidoma generației din care făcea parte, ea nu era adepta sloganului: „animale de companie = membri de familie” (în afară de vreo boală care să le țintuiască la pat). Dar nici mâțele nu erau de ieri, de azi și, șmechere cum numai ele puteau fi, i se împleticeau printre picioare și se strecurau tiptil înăuntru, culcușindu-se în pat la picioarele ei și nescoțând un sunet, de frică să nu fie expulzate. Și, cum erau pline de purici, na! ca orice mâță vagaboandă care se respectă, i-au „dăruit” câțiva și bunicii, asta ca recompensă pentru bunătatea pe care le-o arătase, că altceva n-aveau ce să-i dea. Și au conviețuit ele acolo până când a sosit ziua mutării bunicii la noi, când s-au despărțit...

  Și, în 2012, la 84 de ani împliniți de curând, înainte de Paști cu doar câteva zile, și-a strâns bunica hainele, ceva oale și farfurii și ce mai considera că ar avea nevoie pentru noua ei locuință și a luat-o de la capăt, alături de noi. Adică ea în casa în care locuiserăm timp de 12 ani, iar noi în casa alăturată din aceeași curte, din care reușisem să finalizăm, cât de cât, parterul. Numai că puricii dăruiți bunicii de cele două mâțe cu atâta bucurie, n-au vrut s-o lase singură și au venit și ei, incognito, în prima fază. Și... până să prindem de veste care-i treaba, am ajuns să ne scărpinăm și noi, și mioriticii... Și ne-am luat cu mâinile de cap (la propriu și la figurat)... No, ce-i de făcut, că, de bună seamă, nu puteam locui cu toții împreună? Și merge Luci la o farmacie veterinară, explică ce și cum și vine acasă cu un tratament adecvat pentru toată lumea. Și cum bunica era plecată încă de dimineață bună, aplică soluția respectivă peste tot (și în casă, și pe câini), în timp ce eu pun la spălat tot ce se putea, de la haine până la lenjeria de pat...

  Spre seară, ajunge acasă și bunica, obosită de treburile de peste zi. Dar când a deschis ușa, a fost rândul ei să se ia cu mâinile de cap. În prima fază, a crezut că au „călcat-o” hoții. Căci covoarele lipseau de la loc, patul era gol-goluț, așa cum venise din fabrică, toate ușile dulapurilor deschise larg și hainele... ioc... Și, speriată la culme, vine bunica tot într-o fugă la noi acasă. Adică, coboară niște trepte și urcă alte câteva. Deschide ușa și nici nu-și găsește cuvintele, încercând să ne explice cum și-a găsit casa. Și începe ea: „Da' câinii ăștia ce păzesc aicea sau îs de bibelou?” „Dar ce s-a întâmplat?” întrebăm noi surprinși. Și ea, repede: „Hoții... hainele... au furat tot!” Abia atunci am înțeles ce vrea bunica să zică și, ca s-o liniștim, o ducem afară și-i arătăm toate cele, și covoare, și pături, și haine puse la uscat, care pe unde... Bineînțeles că, după ce s-a mai liniștit, a trecut și ea printr-o procedură de dezinfectare, la fel ca noi toți, chiar în acea seară, că altfel, tot ce se făcuse până atunci ar fi fost degeaba...

  Și așa am scăpat noi de „prietenii” pe care-i adusese bunica fără voia ei. Dar acuma, stau și mă gândesc, dacă ar fi acceptat cererea aceea în căsătorie, cum ar fi scos-o la capăt ea și moșulică al ei cu „chiriașii nepoftiți”?

 

Bunica printre florile ei dragi...

Roaba

  Mult timp mi-a trebuit până să-l conving pe Luci să ne luăm o roabă. De fiecare dată când aduceam vorba, venea cu argumentul că el are una și îi este suficientă. „Cum adică ai roabă? Unde-i?” „Mă uit la ea chiar acum...” îmi răspundea râzând. Acuma, mai în glumă, mai în serios, eu zic că orice casă are nevoie de o roabă. Și când zic casă, chiar la asta mă refer, căci ce-ar putea face, la o adică, un om care locuiește la bloc cu o amărâtă de roabă? Să-și plimbe copiii sau nevasta dintr-o cameră în alta?

  Până la urmă, am reușit să-l fac pe bărbatu-meu să ne cumpărăm roaba mult visată. Adică, eram la piață cu ceva bagaje la noi și tocmai treceam pe lângă o feronerie care vindea de toate, de la piulițe, șaibe, unelte de tot felul, până la... candelabre și alte „plasticușuri”. Bineînțeles că avea și roabe expuse frumos, cu prețul pe ele, în micuța curte a magazinului. No, atâta mi-a trebuit. M-am și gândit: „Astăzi nu plec acasă fără roabă!” Și chiar așa s-a și întâmplat, că atunci când își pune o femeie ceva în cap... Am plătit-o eu, ce-i drept, din banii mei (tocmai luasem salariul cu o zi înainte) și am promis că o duc personal acasă, nu trebuie să miște un deget. Bine, până la urmă, a fost musai s-o care el, căci nu prea puteam ține direcția, mergeam mai mult în zigzag și începuseră bieții oameni de pe trotuar să se ferească de mine. Nu puteam risca să accidentez pe cineva...

  După ce am ajuns acasă, am așezat-o, ca la expoziție, în fața lemnăriei și, de câte ori ieșeam pe terasă (că era nevoie sau nu), îmi aruncam ochii și asupra noii noastre achiziții. Și mă gândeam: „Mă, da' chiar e mare lucru să ai așa ceva pe lângă casă!” Acuma îmi vine să râd, căci nu s-a bucurat o femeie de o bijuterie sau de o haină nouă cum m-am bucurat eu de roaba asta... În ziua aia (țin minte clar că era o zi de sâmbătă) am și sărbătorit venirea roabei la noi în familie, de zici că era cine știe ce persoană importantă. Și la câte lemne, iarbă, saci cu pământ, scule și alte chestii a cărat, de-a lungul anilor, roaba asta... Ba s-a plimbat chiar și pe la țară...

  La ceva vreme de la achiziționarea roabei, iată că vine cineva și ne-o cere împrumut. Îi venise omului mașina cu lemnele și voia să și le care din drum în curte. I-o dăm, bineînțeles, că și noi când n-am avut și am cerut-o împrumut de la frate-meu, ne-a dat-o de fiecare dată. Și rămâne roaba noastră câteva zile plecată de acasă, deși, între timp, cunoștința noastră reușise să-și depoziteze lemnele. Și vedem într-o zi, la ceva distanță față de casa noastră un alt vecin care-și căra lemnele în curte tot cu... roaba. Și așa, ca din întâmplare, cunoștința căreia i-o împrumutasem, îi spune bărbatului meu: „Vezi că i-am dat roaba și lui X, c-avea și el nevoie...” Ok, nicio problemă, că, oricum, și vecinul respectiv, dacă ne-o cerea, i-o dădeam. Doar că, după ce acesta terminase treaba și-i adusese roaba (că doar de la el o ceruse împrumut și așa era normal), cunoștința noastră o bagă la el în curte și-i spune lui Luci: „Vezi, când ai nevoie de roabă, poți să vii s-o iei!” No, că asta chiar m-a înfuriat. Adică cum, roaba pe care a cerut-o împrumut și pe care i-a dat-o Luci din curtea noastră, după ce-și termină treaba cu ea, să și-o bage în curtea lui, iar eu, când am nevoie de ea, să mă duc să i-o cer? Roaba pe care am cumpărat-o eu, din banii mei? Mi-a și venit în minte cum, cu ani în urmă, împrumutasem mașina de făcut bulion cuiva și nu ne-a mai dat-o înapoi. Și, trecând timpul, nu ne-am mai amintit cui i-am dat-o ca s-o putem revendica. Sau cum i-am dat unei colege de serviciu o carte să o citească, iar când să plec la altă firmă și i-am cerut-o înapoi, nu și-a mai amintit defel că i-aș fi dat-o... Țin minte și acum ce carte era: „Farmec feminin” de Pavel Coruț. Și nici măcar nu apucasem s-o citesc... No, că asta nu poate să rămână așa! Și l-am pus pe soțul meu să meargă atunci, în momentul ăla, să revendice obiectul dat cu împrumut.

  S-a dus bietul Luci și s-a întors acasă, desigur, cu roaba. „No, ți-a dat-o? Ce i-ai zis?” am fost eu curioasă de cum decurseseră lucrurile. „Păi, te-am băgat pe tine, am zis că tu vrei neapărat să-ți vezi roaba în curte...” Of, că atunci, pe moment, mi-a fost ciudă pe el... Auzi tu, să-și bage nevasta la înaintare... Dar apoi, m-am gândit că n-are rost să-mi fac sânge rău din moment ce ăsta era adevărul și no, dacă el e prea simțit să ceară ceea ce este al lui, las' să fiu eu cea rea...

  Acum roaba noastră stă cumințică în lemnărie, așteptând momentul în care să se facă din nou utilă. A mai fost împrumutată de multe ori de la întâmplarea cu pricina. Ba chiar i s-au făcut și unele ajustări, cum ar fi umflatul roții care se cam dezumflase între timp. Dar de fiecare dată s-a întors acasă, așa cum mi se pare normal, fără să trebuiască să mergem noi s-o revendicăm. Căci, dacă cineva îți dă ceva cu împrumut, ești dator să-i dai înapoi ceea ce ai împrumutat... Ține, zic eu, de cei „șapte ani de acasă”...