10 ani de Capucino...

  În data de 17 iunie 2026, s-au împlinit exact 10 ani de când matrauca a devenit parte din familia noastră. 10 ani de iubire și de-o parte, și de alta, 10 ani de loialitate, de terapie, de joacă, într-un cuvânt, 10 ani de... „capucineală”...

  Capucino a ajuns la noi în familie pe când avea vreo 6 săptămâni, după spusele medicului veterinar. Eu crezusem că are vreo lună, atât părea de mititică. Era ultima zi de școală a claselor a VIII-a și o fetiță din ciclul primar și-a întins spre mine pălmuțele în care se afla un puiuț de câine și m-a întrebat dacă nu o vreau eu, pentru că e a nimănui și nimeni nu o vrea... Am întrebat-o dacă este cățelușă, gândindu-mă și la Flutur care era destul de agresiv cu alți câini. Mi-a confirmat, repetându-mi că nu o vrea nimeni, vizibil îngrijorată de soarta micuței din palmele ei.

  Mi s-a făcut milă de ea și, sincer, mă lipisem de suflețelul acestei orfane patrupede pe care nu o voia nimeni. N-am stat prea mult pe gânduri, așa că am acceptat ca, după ce termină clasele a VIII-a festivitatea de încheiere a anului școlar, să o iau înainte să merg acasă. O știam pe fetiță ca pe o salvatoare a cățeilor abandonați din sat, mai dusese acasă câteva suflețele orfane...

  A mai durat ceva timp și, când eram pregătită de plecare, n-am mai văzut fetița în curtea școlii. Am crezut că s-a răzgândit și m-am îndreptat spre locul unde așteptam o mașină care să meargă în direcția orașului meu. Fetița era acolo, cu cățelușa în brațe. Cred că și ei îi fusese frică să nu mă fi răzgândit... Era o zi toridă de vară, micuța părea leșinată din cauza căldurii. Mi-a înmânat-o și ne-am despărțit, ea mergând acasă, iar eu, cu bagaje, plus un puiuț, m-am pus pe așteptat. Peste drum, o colegă tocmai deschisese mașina și se pregătea să plece când m-a văzut și m-a chemat, spunând că mă duce ea până în Seini. Știam că de acolo puteam găsi mai repede o mașină spre casă. De-abia când m-am instalat în mașină, a observat că puiuțul se mișcă. „Am crezut că e o jucărie de pluș”, îmi zice ea și începe să râdă. M-am bucurat că nu m-a dat jos, de frică să nu-i murdărească scaunul, deși o țineam în brațe.

  Din Seini am găsit destul de repede o mașină spre orașul meu. Pe drum, m-a sunat cineva de la Fan Courier că mi-a venit un colet și, pentru că nu eram acasă, am căzut de comun acord să ne întâlnim în oraș. Domnul în a cărui mașină mă aflam, a fost tare de treabă, căci mi-a spus: „Cum o să mergi cu autobuzul, având atâtea bagaje, plus frumusețea asta de cățelușă?” Așa că m-a dus până la locul de întâlnire, chiar dacă nu-i era în drum. După ce am luat coletul, am pornit-o spre casă, cu și mai multe bagaje ca înainte. De-abia o mai puteam ține pe micuța patrupedă.

  Ajunsă acasă, prima mea grijă a fost să-i dau puțină apă să bea. Tot drumul nu scosese un sunet, nu se mișcase aproape deloc, chiar mi-a trecut prin minte că e bolnavă. A băut apă, apoi i-am pus boabe de la Flutur într-o cutiuță. Le-a mâncat pe toate. I-am mai pus o porție, a halit-o și pe aia rapid, cine știe când mâncase ultima dată. Nu i-am mai dat, să nu-i fie rău. Cu Flutur încă nu aveam de gând să-i fac cunoștință, nu înainte de a veni Luci acasă, căci nu știam cum vor reacționa nici unul, nici altul. Pentru că am văzut că se scarpină, am pieptănat-o cu un pieptăn des pe care au rămas câțiva puricei. Aveam șampon antipurici, așa că i-am făcut baie. Am găsit și o zgardă care fusese a lui Flutur de când era micuț și i-am pus-o, deși îi era mare. Urma să-i cumpăr una potrivită pentru ea.

  Când a ajuns Luci acasă de la serviciu, cățelușa a fost hrănită, spălată, uscată, gata să dea piept cu oricine ne-ar fi călcat pragul. Ce mai putea să zică soțul meu când a văzut încă un câine, pe lângă Flutur? S-a lipit și el imediat de ea… Nici nu se punea problema să nu o păstrăm. Dar ce nume să-i dăm? Ne-am tot gândit și Luci a zis că, dacă eu îi pusesem numele lui Flutur, el o să o cheme… Capucino, datorită culorii blăniței, iar pe scurt o să-i spunem Cino.

Bunica… da, la început nu prea a fost de acord („Ce ți-a mai trebuit încă un câine?”), dar nu a trecut mult timp până să o îndrăgească, socrii mei, la fel. Dar întâlnirea cu Flutur a fost deosebită, ca să spun așa. Am fost amândoi de față, să nu se întâmple vreo nenorocire. Flutur, când a văzut-o, sunt sigură că nu știa ce e. S-a apropiat de ea și atunci, Capucino a fost imediat pe spate, cu „roatele” în sus. Nu știu de unde învățase chestia asta. De fiecare dată când se apropia Flutur de ea, se arunca pe spate, cumva, în semn de supunere. Asta însă, nu a împiedicat-o ca, peste câteva zile, să-i mănânce din vas și să-l mârâie dacă se apropia de ea în timp ce-i făcea curățenie în bolul cu mâncare. Nu a trecut mult până au devenit cei mai buni prieteni și cei mai buni parteneri de joacă. Capucino era cam cât capul lui Flutur de mare, așa că vă puteți da seama ce diferență de mărime era între ei.

  Până a făcut toate vaccinurile, când mergeam la plimbare, Capucino încăpea într-o poșetă destul de voluminoasă. Doar capul îi rămânea afară, măcar să vadă pe unde mergem. Dar o simțeam tropăind cu lăbuțele, dornică să aibă o mai mare libertate de mișcare. Când nu mai avea răbdare, Luci o scotea din poșetă și o punea pe câte o mașină parcată să facă câțiva pași. Flutur, ca de obicei, lua la rând fiecare stâlp întâlnit în cale.

  Năzbâtii a făcut și Capucino, ca orice cățeluș: având un curaj care mă uimește chiar și acum, după doar câteva zile s-a urcat pe o grămadă mare de lemne, de n-am știut cum să ajung mai repede afară să o iau de acolo, nu cumva să cadă și să-și rupă ceva; se cățăra aproape peste tot, zici că era o pisică în haine de cățel (abilitatea asta încă și-o păstrează). I-a ros lui Luci cablul de la mouse și a continuat cu cotoare de cărți, colțuri de bibliorafturi, tabureții de bucătărie... Orice hârtii sau bucăți de carton la care putea ajunge deveneau, în doar căteva clipe, în zeci de fărâme și fărâmițe…

  Între mine și Capucino există o legătură specială, nu doar pentru că eu am integrat-o ca parte în familia noastră. Dacă eram bolnavă, devenea neliniștită și trebuia să deschidă Luci ușa de la cameră să vadă că sunt acasă, în pat și atunci se liniștea ca prin farmec. Parcă știa că, de cum pleacă Luci la seviciu, ajunge lângă mine, în pat. Devenise umbra mea, când eram acasă obișnuia să mă urmărească peste tot... Acum îi este mai greu, cu Codruț, mezinul matracuc, veșnic pe urmele ei.

  10 ani... Nu-mi vine să cred... Dar, oricum, și încă 10 să fie și tot n-ar fi destul... Căci încă există multă dragoste de primit și de dăruit, multe bucurii de trăit, multe aventuri de explorat...

   

Primul capitol dintr-un nou deceniu...

  Tocmai ce mă gândisem, nu cu multă vreme în urmă, că deceniul care a trecut, n-a fost (per ansamblu) chiar atât de minunat pe cât povesteau alții c-ar putea fi... Bine, nu contest faptul că unora li s-au întâmplat lucruri minunate taman după 40 de ani, dar nu pot spune același lucru în ceea ce mă privește. Așa că, după un carcinom ovarian descoperit și operat în stadiu incipient (o minune, fără doar și poate), după pierderea mirosului (anosmie) în mod inexplicabil din punct de vedere medical, cu doi ani înainte de pandemie și după poliradiculonevrita asta cronică diagnosticată greu (vorba lui Luci: „Nu puteai să-ți găsești și tu o boală mai normală?”) care m-a scos din câmpul muncii, iată că m-am trezit la 50 de ani, având în fața mea un deceniu nou-nouț, frumos și zâmbitor, care abia aștepta să-și înceapă povestea. Și încă eram în starea asta euforică, având stiloul în mână (metaforic vorbind) și gândindu-mă cu ce-aș putea să încep, când... Dar, să vă povestesc...

  Pentru că nu mai vedeam bine cu ochelarii mei bifocali pe care-i aveam deja din 2021, iar ochii mă obligau să zic „Stop!” înainte de a ajunge la capăt de propoziție taman când era mai interesantă cartea pe care o citeam în acel moment (căci mă usturau și lăcrimau excesiv), m-am gândit că ar fi cazul pentru o nouă deplasare la oftalmologie. Și, pentru că nu de mult își schimbase și Luci ochelarii, am zis să iau și eu calea cabinetului la care mersese el, nu înainte de a-mi face o programare, că așa-i în ziua de azi, îți trebuie programare pentru orice. După vreo două săptămâni, iată că vine și ziua cu pricina când, mai repede cu vreo 20 de minute decât ora programată, intru în cabinet împreună cu mami, soacra mea. La recepție mi se cer ochelarii pentru măsurarea dioptriilor, mi se spune cât costă consultația și ne punem pe așteptat. Pentru că nu trecuse anul de când fusese Luci și știam de la el cam cum stă treaba, mi-am luat de acasă și rama de la vechii ochelari, cei din 2019, având de gând să-mi fac două perechi: una cu lentile bifocale, cum aveam deja și una cu lentile doar pentru citit, căci m-am săturat să-mi țin capul ridicat când folosesc laptopul, de zici că-s tot timpul o înfumurată „cu nasul pe sus”. Nu trece mult până iese doamna asistentă, întreabă cine urmează și intru, șontâc-șontâc, alături de bunul meu prieten, „domnul” baston, mami așteptându-mă în hol. Ajung să fac turul cabinetului, trecând pe la toate aparatele din dotare, mă întreabă de una, de alta, dacă am diabet (n-am), dacă am folosit „Prednison”... Stau în cumpănă, mi se pare cunoscut numele, motiv pentru care asistenta insistă: „Adică cortizon...” „A, da, la începutul bolii, o lună de zile!” îmi amintesc eu. Și cum să nu-mi amintesc când, în perioada aia venea mami la noi mai în fiecare zi să-mi facă de mâncare, iar eu (care de-abia mă mișcam, fiecare pas părând a fi un chin) n-aveam poftă să mănânc nimic, totul fiind fără sare, dar și fără zahăr... Și nici măcar nu m-a ajutat, l-am luat degeaba... Adică, nu chiar, căci: „S-ar putea de acolo să fie problema...” zice asistenta ca pentru sine. Vine și doamna doctor care, după ce mă mai pune la un aparat din camera alăturată, mă invită să iau loc, până îmi explică ce și cum și îmi face scrisoarea medicală. Diagnosticul cade ca un trăsnet: cataractă subcapsulară posterioară la ochiul drept, musai operație cu înlocuire de cristalin. Drept îi că m-am cam șocat, eu mersesem doar să-mi schimb ochelarii și iată că vorbim despre tipul de cristalin artificial, despre cât de independentă de ochelari îmi doresc să fiu, despre recomandările dinaintea operației... Căci nu există altă formă de tratament și boala asta progresează destul de rapid... „Mai aveți și alte întrebări?” mă întreabă doamna doctor. Pentru că răspunsul la ce-am întrebat înainte, căci, na! am avut și eu întrebări ca tot omul (cum ar fi, de exemplu, dacă nu s-ar putea face acuma măcar ochelari pentru citit, căci cu ăștia mă descurc deja mai greu sau, dacă tot mi-a spus că și ochiul stâng o ia pe urmele fratelui său, nu s-ar putea să așteptăm până se agravează și el și apoi să-i operăm pe amândoi, dacă tot acolo ajungem), deci, dacă răspunsul a fost negativ (cu explicațiile de rigoare, desigur), atunci nu, nu mai am întrebări. „Aveți notat aici tot ce este nevoie și, când vă hotărâți (nu „dacă”, observ eu), sunați pentru programare”, îmi spune doamna doctor, întinzându-mi actele medicale. Le-am luat, am plătit la recepție și... cam asta a fost experiența de la oftalmologie. Încă nu m-am hotărât, tot amân, deși știu că problema nu se va rezolva de la sine, ci va trebui „să iau taurul de coarne” cum se spune...

  Deci, iată că primul capitol din noul deceniu a venit la pachet cu un nou „joc” la care trebuie să învăț regulile din mers, căci, vreau, nu vreau, va fi musai să-l joc și pe el. Dacă tot l-am primit cadou...

     

Plasa de țânțari

  Încă de anul trecut, de când am văzut la o prietenă plasa ei magnetică de țânțari, m-am gândit că e o idee genială. Căci ușă cu plasă pentru țânțari (mai bine zis, împotriva lor) n-am putut să ne punem decât la balconul din dormitor. Normal că vara ușa de la terasă e mereu deschisă, dar cu matracucile care sunt, în acea perioadă, un du-te-vino continuu, cum să ai și ușă cu plasă, căci Codruț ar fi în stare să treacă prin ea, numai să ajungă înăuntru, la răcoare. Așa că... asta este, ne-am resemnat... Și nu ar fi vorba doar de țânțari (foarte nerușinați, de altfel), ci și de muște care enervează la culme, mai ales când vrei să te odihnești. A pus Luci benzi de muște și în sufragerie, și în bucătărie, dar, ce să zic, în prima zi musafirele nepoftite parcă le-au ocolit, nici măcar una n-a vrut să le testeze. Și când îmi amintesc de anul trecut, când mi-am agățat părul de o bandă d-asta, și acum mă cutremur. Căci, cum făceam doi pași, cum auzeam în spatele meu un „bâz-bâz”, foarte aproape... Iar făceam un pas, iar „bâz-bâz”... Am început să dau din mâini ca nebuna, să mă pipăi pe gât, dar... degeaba. Până mi-am dat seama că bâzâitul venea, de fapt, din părul meu prins în coc... Aaaaah, și acum mă apucă tremuriciul când îmi amintesc, dar îmi și vine a râde, revăzând scena în minte. No, că de-astea nu mai am nevoie, așa că, vă dați seama, văzând la prietena noastră o astfel de invenție, acolo mi-a rămas gândul...

  Acestea fiind zise, anul ăsta mi-am pus în minte că facem ce facem, dar tot luăm și noi o plasă d-asta șmecheră. M-am tot uitat pe site-uri pe telefon și, văzând că există pe stoc la un magazin de bricolaj pe care îl frecventam destul de des, l-am trimis pe bărbatu-meu să vadă ce și cum. Oo, ce mare fericire când mi-a întins Luci cutia cu pricina, aș fi sărit în sus de bucurie, dacă aș fi putut. No, hai degrabă să vedem dacă se potrivește! Dar a trebuit să amânăm până a doua zi, că era duminică și știam deja că multe lucruri neplăcute ni s-au întâmplat de-a lungul timpului dacă ne hărniceam în astfel de zile. Așa că luni, după ce vine de la serviciu, Luci își suflecă mânecile și se pune pe treabă. Dar, după ce face măsurătorile, vede că e mai lată cu 10 cm. decât ușa de la terasă. La fel și la ușa de la intrare. Nici prin cap nu ne trecuse să folosim (înainte de achiziționare) ruleta, am crezut că-s universale. „Oo, și era mai mică, dar am zis că asta ar fi bună...” zice el dezamăgit. „Oare nu am putea s-o schimbăm pe una potrivită?” îmi dau eu cu părerea. „Nu mai am bonul...” vine el cu răspunsul. „No, ce să facem?” stau eu în cumpănă... Dar bărbatu-meu nu e omul care să se dea bătut la primul obstacol, așa că, după ce stă și se gândește nițel, vine într-un final cu ideea: „Pentru că nu putem tăia din ea, hai să coasem de fiecare parte câte 5 cm. și o facem potrivită pentru dimensiunile ușii.”

  Cu toate modificările puse la punct, plasa noastră a mai avut de așteptat o săptămână și o zi până să-i vină vremea. După ce o montează, stăm amândoi și o admirăm. Apoi ieșim, intrăm... Oo, e super! Dar, dacă la noi ni s-a părut super, nu de aceeași părere au fost și matracucile. Pentru ele, plasa părea un obstacol (de netrecut, la prima vedere) care te împiedica să ieși afară sau să intri în casă. No, cum să le învățăm care-i treaba cu invenția asta? Căci l-am văzut pe patrupedul prietenei noastre ce ușor se descurca, zici că o avea în casă de când lumea. Musai să învețe și ele... Și, cu matracucile la fața locului, începem lecțiile de instruire. Intrăm, ieșim, iar intrăm, iar ieșim, după care le încurajăm să ne imite, să facă ce-au văzut c-am făcut noi. Bine, chiar în patru labe nu ne-am pus, deși-mi trecuse prin minte c-ar învăța mai repede, dar eu nu pot, iar Luci mă îndoiesc c-ar fi fost de-acord, motiv pentru care nici n-am zis nimic. Oricum, prima care a învățat cam cum e cu plasa asta a fost Capucino și ce de felicitări a primit din partea noastră, de zici că a câștigat nu știu ce concurs important. Și-a împins capul înăuntru și, dacă a văzut că nu pățește nimic și că așa ajunge în interior, a intrat cu totul. Nici n-a mai fost nevoie de alte lecții. Nu același lucru s-a întâmplat cu mezinul matracuc. Am putut să stau mult și bine pe terasă în fața ușii cu o recompensă, n-a vrut nici în ruptul capului să vină la mine, deși intenția a existat. Eu (zici că eram la un meci de fotbal și făceam galerie): „Hai Codruț! Hai că poți! Uite ce am pentru tine! Haide!” Și-i fluturam recompensa prin fața ochilor. El, săracu', ar fi venit, dar când dădea cu botul de plasă, făcea un pas înapoi. Și lătra așa, „miorlăit”, a necaz că nu poate și musai să-l ajut. M-am plictisit tot încurajându-l în zadar. „Lasă-l în pace, c-o să învețe el!” îmi zice Luci. Și, după vreo oră: „Să știi c-a ieșit singur, fără niciun ajutor. Întâi și-a scos botul, apoi, văzând că nu se întâmplă nimic rău, a tot înaintat și cu restul corpului și-a zbughit-o ca din pușcă, auzind magneții în urma lui...”

  Până a doua zi spre seară, Codruț era deja expert. Acum, ușa de la terasă o lăsăm deschisă toată ziua, gângăniile rămânând afară, iar matracucile ies și intră după bunul lor plac, fără să ne mai deranjeze. Plasa asta chiar și-a meritat banii!

       

La plimbare cu mașina

  În zilele noastre, mașina a devenit un bun indispensabil în orice familie. În primul rând, te duce mai repede la serviciu, fără să fii nevoit să depinzi de un alt mijloc de transport. Apoi, dacă ai nevoie de ceva de la magazin, îți pui fundul în mașină și o iei din loc. Uiți să cumperi ceva, nicio problemă, ai mașină și ajungi în câteva minute. Nu mai spun dacă vrei să faci o excursie...

  Astfel, ca orice orășean care se respectă, și matracucilor le place să se plimbe cu mașina și asta se întâmplă, de obicei, când le ducem la veterinar. De fapt, prima dată Codruț nici n-a vrut să intre în mașină, chiar ne-a pus răbdarea la încercare, căci aveam programare în câteva minute și noi eram încă acasă, rugându-ne de el să-și mute dindărătul de lângă mașină pe bancheta din spate. A fost musai să se întoarcă Luci după borcanul cu crănțănele și doar așa, „păcălit”, am reușit să-l urcăm în mașină.

  Dar să vedem cum decurge o astfel de plimbare… De regulă, eu stau în spate între ei și am grijă ca drumul până la destinație să decurgă în cele mai bune condiții și să fie cât se poate de plăcut… pentru matracuci, nu pentru mine… Codruț pare fi un metis de ciobănesc de vreo 50 și ceva de kilograme (ultima dată 53, mai exact), foarte înalt, așa că încerc să-l țin de lesă cât mai aproape de zgardă, să-l lase pe Luci să conducă (dacă ești în fața mașinii, poți avea impresia că sunt doi la volan, doar că unul e un cap de câine, foarte simpatic, de altfel). Capucino, cu cele 12 kg ale sale, stă cuminte pe banchetă, fiind micuță, nu sunt probleme. În schimb, Codruț parcă face echilibristică, vrea să se uite când pe geamul din partea lui, când pe cel din partea lui Cino, astfel că mă dezechilibrează și pe mine. Mă mai trezesc cu câte o labă peste față, peste spate sau cad de pe banchetă între scaune, ce mai, o adevărată aventură, doar să fie el ok. Răsuflu ușurată când ajungem, dar sunt atât de șifonată, de parcă hainele mele nici n-au auzit de călcător, darămite să fi văzut vreunul. Ca să nu mai zic de „firele magice de iubire” care se mută de pe Codruț pe mine...

  Când am văzut într-un magazin husă de protecție a banchetei mașinii pentru animale, am cumpărat-o imediat. Chiar ne-am gândit că e o investiție super, măcar așa scapă Luci de aspirat mașina și eu pot sta liniștită pe scaunul din dreapta șoferului. Matracucile, desigur, în spate, cuminți din cale-afară. Hăhă, în vise, probabil, căci în realitate, n-a fost chiar așa... Drumul până la cabinet... un adevărat calvar... Și cum să fie altfel, când Codruț tot voia să escaladeze husa și să ajungă în față, între noi. La întoarcere, a fost musai să mă mut înapoi în spate să țin matracucul departe de volan, căci ar fi fost în stare să se urce peste Luci și să conducă el. Iar mașina... tot a avut nevoie de aspirator și de apă pentru geamurile băloșite...

  Cam așa decurge, la noi în familie, o plimbare cu mașina. Mai nou... fără husa de protecție care s-a dovedit a fi complet inutilă în ceea ce privește matracucile... Dar când le vezi cât sunt de încântate, nu-ți mai pasă de nimic...

  

Capucino ca... terapie...

  Cu aproape 9 ani în urmă, într-o dimineață luminoasă (cel puțin pe dinafară) de mijloc de septembrie, mă întorceam acasă cu sufletul greu... După ce-mi făcusem analizele de sânge, ale căror rezultate urma să le primesc în ziua următoare pentru a ști cât de gravă este situația în care mă aflam și trecusem și pe la biserică pentru a mă liniști, măcar puțin, în drumul spre casă mă năpădiseră o mulțime de gânduri. Și, pentru a nu mă răzgândi, am sunat-o imediat pe mami să-i spun... că i-o dau pe Capucino și să o rog să vină după ea cât mai repede.

  Capucino... micuța mea cățelușă la care țineam ca la ochii din cap, cea pe care o adusesem acasă în urmă cu un an și trei luni dintr-un sat în care nu o voia nimeni, „umbra” mea care mă urmărea peste tot... urma să i-o dau mamei lui Luci, soacra mea. Vă dați seama ce șoc trebuie să fi avut mami când am rugat-o să vină să o ia, căci așa știam că ajunge într-o familie unde ar fi fost iubită și aș fi putut să știu de soarta ei și chiar să o mai vizitez, câteodată. „Cum adică mi-o dai mie? Dar de ce? Ce s-a întâmplat?” mă bombarda mami cu întrebări. Știa cât de mult o iubesc, căci de câte ori nu spusese, pe când să plece de la noi, că o duce acasă și Luci îi ținea isonul, zâmbind: „Bag-o în plasă!” Și atunci interveneam eu, ținând-o strâns în brațe pe micuța mea Capucino: „Nu o dau pentru toți banii din lume... Aș intra în depresie fără ea...” Și acum, tam-nesam, gata, renunț la ea... Nu i-am spus motivul, ba chiar am insistat să vină după ea cât mai repede, atunci, în momentul ăla, dacă se poate... „Dar nu pot acuma, suntem la țară...” îmi zice ea, încă surprinsă. „Bine, atunci când vă întoarceți acasă! Știu că veți avea grijă de ea și că va fi la fel de iubită...” Și n-am lăsat-o pe biata mami până când mi-a promis c-o va lua ea, după ce se vor întoarce de la țară, peste cine știe câte zile...

  A doua zi după-masă, cu analizele în plic, așteptam afară pe o bancă ora la care să intru la doctor. Îmi spusese să nu mai îmi fac programare, ci, după ce am rezultatele, să merg direct la el. Mai aveam cam o jumătate de oră până se deschidea cabinetul și eu stăteam cu plicul în mână, nehotărâtă. La un moment dat, nu mai rezist, ci deschid plicul, trebuia să văd ce scrie. Și... am văzut: dintre toate analizele, 9 erau încercuite, semn că nu erau bune. La ultimele trei, la care se specifica faptul că era vorba de markeri tumorali, unul dintre ei era 166,5, față de indicele de referință care trebuia să fie mai mic de 35. „No, că nu-i a bună...” îmi spun în timp ce privirea mi se încețoșează... Încerc să nu plâng, dar îmi este imposibil să mă abțin... În cabinet, doctorul îmi confirmă că e mai grav decât crezuse el inițial și, pentru că eu nu cunoșteam pe nimeni, niciun doctor la care să merg, mi-a spus că îmi recomandă el pe cineva, un specialist foarte bun de la Institutul Oncologic din Cluj. Am rămas înțeleși că-l va suna el pe doctor, iar eu îl voi suna diseară, să văd ce s-a rezolvat. Bineînțeles că toate acestea nu s-au întâmplat cu zâmbetul pe buze... Căci, cu toate că mai avea afară paciente care așteptau să intre la consult, doctorul a avut empatie față de mine și, mai ales, răbdare, încercând să mă liniștească, să mă încurajeze, spunându-mi că a avea cancer în ziua de azi nu mai înseamnă moarte, că medicina a evoluat foarte mult în 11 ani de când îi spusesem că a murit mama mea, tot de această boală... Nici nu mai știu cum am avut puterea de a ieși din cabinet și de a nimeri drumul spre strada unde locuiam...

  Ajunsă acasă, am luat acatistul Sfântului Nectarie și, plângând, am început să-l citesc. Așa m-au găsit socrii mei, mami cu tati, care se întorceau de la țară. Nu eram deloc pregătită să dau ochii cu cineva, având în vedere starea de deznădejde în care mă aflam... I-am văzut pe geam când au parcat mașina, apoi imediat am auzit telefonul sunând. N-am răspuns, eram prea speriată... În schimb, l-am sunat pe Luci, panicată: „Luci, au venit mami cu tati... sunt la poartă! Ce să fac?” „Du-te și deschide-le!” îmi răspunde Luci, blând. „Dar eu plâng, iar ei nu știu nimic!” „Păi, spune-le!” mă îndeamnă el. Bineînțeles că era la curent cu ce se întâmplase în ultimele zile și doar bunul Dumnezeu mai știa ce era și în sufletul lui. Cu atât mai mult pentru faptul că îi dădusem de ales, îi spusesem că, dacă vrea să divorțeze, să-și refacă viața, nu e nicio supărare, e liber să o facă. Nu știam ce mă așteaptă și doar nu era să rămână legat de... Nici nu m-a luat în serios...

  Mi-am șters lacrimile și am ieșit afară. Ei au știut pe loc că s-a întâmplat ceva... Tati și-a făcut de lucru la poartă cu o lopată, în timp ce mami m-a urmat în casă. Plângând, i-am spus ce și cum.... Desigur că a șocat-o vestea asta, dar a încercat să se abțină și să mă încurajeze, să-mi spună de toate persoanele pe care le cunoștea, care avuseseră cancer cu mulți ani în urmă și acum sunt sănătoase. N-am mai adus vorba de Capucino care, biata de ea, nu înțelegea nimic din toate astea. Când să plece și am condus-o la poartă, tati încă mai astupa gropile din fața porții cu balastru. „Spune-i, Nistore, la fata asta, să nu mai plângă!” îl îndemna mami pe tati care nu știa cauza supărării mele. Dar tati și-a ascuns tulburarea și încerca și el, în zadar, să mă consoleze...

  Trecuseră deja câteva săptămâni de la această întîmplare... Trecuse și șocul inițial, și operația care decursese în cele mai bune condiții, iar acum mă refăceam acasă la mami, până rezolva Luci încălzirea peste tot la noi acasă. Oricum, mami mă rugase să rămân la ei, pentru a putea avea grijă de mine și, cu toate că la început m-am opus, după ce m-am gândit mai bine, am ajuns la concluzia că n-are rost s-o mai supun pe biata mami la drumuri inutile și obositoare, până mă puneam, cât de cât, pe picioare, căci locuiam taman în capătul opus al orașului. Și așa, de când aflase, nu s-a mai dezlipit de mine, căci m-a urmat peste tot, luându-și chirie în Cluj pentru a-mi fi aproape înainte și după operație (le doresc tuturor o soacră ca a mea, căci s-a comportat și a acționat întotdeauna ca o mamă în adevăratul sens al cuvântului). Nici n-ar fi putut să aibă grijă de Capucino, așa cum mă gândisem eu inițial. Și, pentru că mi-era dor de ea, Luci i-a făcut baie și mi-a adus-o acasă la ai lui, întâlnirea cu ea, după două săptămâni de absență, fiind una extrem de înduioșătoare. Întrebând-o pe mami, cum de și-a dat seama că s-a întâmplat ceva în ziua aceea când au venit la mine și i-am ținut afară până m-am hotărât să mă fac „vizibilă”, mi-a zis: „Păi, părinții simt, au așa... ca niște antene care-i atenționează că ceva nu e-n regulă, că ceva grav se petrece...” Da, avea dreptate, mai ales că, înainte cu o zi, eram foarte hotărâtă să i-o dau pe Capucino...

  La unul dintre controalele de la Cluj după operație (și au fost multe) doamna doctor oncolog la care eram m-a sfătuit să-mi iau o pisică sau un cățel, căci sigur mă va ajuta. Și a avut dreptate, Capucino, pe care o aveam deja, fiindu-mi un adevărat sprijin pe când rămâneam singură acasă, terapie în toată regula. Tocmai de aceea, între mine și Capucino există o legătură specială, ceva greu de explicat și de înțeles pentru cine nu este iubitor de animale sau nu are un animal de companie. Căci micuța mea Capucino a fost „terapeutul” meu care m-a alinat și m-a ținut departe de depresie în cea mai grea perioadă din viața mea...

 

Reîntâlnirea cu Capucino...

 

Fratelui meu, cu toată dragostea

  Fratele meu... Legătura de sânge care nu dispare niciodată... Primul copil al părinților mei, venit la 10 luni de la căsătorie, exact la momentul potrivit... Deși, după spusele bunicii, ai mei s-au cam grăbit: „Ce v-o trebuit copil așa de repede, când îi de gătat casa?” Dar eu sunt de părere că a venit exact la timp, căci darul și binecuvântatrea lui Dumnezeu nu vine la comandă, când vrei tu, ci știe El când să-l trimită... „Cred că fetiță veți avea” li s-a spus la medic... Nu existau pe atunci ecografe performante sau alte teste care să specifice clar sexul copilului nenăscut, dar nici n-avea importanță pentru ai mei, ei se rugau doar să fie sănătos, apoi în rest... Dar, totuși, dacă vor avea o fetiță, să aibă și numele stabilit dinainte, să nu existe neclarități pe când va trebui înscris copilul în acte, astfel că s-au hotărât, de comun acord, în privința numelui: Carmen Georgeta. Da, așa o va chema pe fetița deja așteptată cu drag de întreaga familie. Însă, vă dați seama ce surpriză au avut cu toții, în frunte cu mama, când fetița s-a dovedit a fi un băiețel frumos și sănătos. No, că trebuie găsit alt nume care, musai să recunosc, i se potrivește tare bine: Cosmin-George.

  A fost foarte iubit, fiind și primul copil, și primul nepot, și primul strănepot din familie. În special, bunica moșica (străbunica, mama lui bunicu') a jucat un rol foarte important, căci l-a alintat peste măsură, legănând pruncuțul, fie că trebuie, fie că nu. Apoi pune-te, dragă mamă, și leagănă copilul, de vrei să-ți mai doarmă... Dar și el îi iubea foarte mult pe toți din familie, în special pe mama. Păi, nu plecase el de acasă pe la doi ani să-i cumpere cadou de ziua ei? Și, după ce l-au căutat disperați cu toții, gândindu-se la cine știe ce grozăvii, copilul a ajuns acasă teafăr, fiind adus de miliție, tocmai pe baza informațiilor primite de la el, căci mama îl învățase să spună cum îl cheamă și unde locuiește. Vă dați seama, totuși, ce „minunată” zi de naștere a avut biata mama în acel an!

  Pe când a ajuns la grădiniță, iubirea lui s-a extins și asupra colegelor de grupă. Astfel, venind odată mama după el, educatoarea i-a spus că fiul ei musai să pupe toate fetele, fie că vor, fie că nu, de cele mai multe ori, lăsându-se cu ceartă și plânsete din partea lor. A fost nevoie de intervenția mamei care i-a explicat lui Cosmin cam cum stă treaba cu fetele: nu tuturor le place să fie pupate, așa că mai bine să le lase în pace pe toate.

  Trebuie să recunosc că, pe lângă iubirea pe care i-o port de-o viață întreagă, l-am admirat dintotdeauna pe fratele meu... Primele povești de la el le știu, căci el mi le-a citit. Apoi, să nu care cumva să se fi terminat vreuna prost, cum era de exemplu, „Puiul” de Ioan Alexandru Brătescu-Voinești... Întotdeauna, dar întotdeauna trebuia salvat și puiul neascultător, cu toate că, de fiecare dată, salvarea diferea de la citire la citire, în funcție și de inspirația de moment a cititorului.

  El era fratele care mă făcea întotdeauna să zâmbesc, oricât de tristă aș fi fost... care mă ducea la cele mai bune filme de la cinematograf, apoi la cofetărie... care știa cum să dreagă vreo boacănă, de multe ori încasând el pedeapsa în locul meu... El era cel care nu se supăra niciodată când jucam vreun joc, spre deosebire de mine, care pierdeam mai mereu... Oo, și ce idee să denumești un joc „Nu te supăra, frate!”, căci mi se părea imposibil să nu se supere cel care pierde... Apoi, el mereu avea ceva interesant de povestit de la școală, de la joacă... Și orice întâmplare, oricât de neînsemnată ar fi fost, știa s-o spună într-o formă amuzantă, mai ales când era vorba de vreo năzbâtie. Vara, după ce se întorcea de la pescuit sau de pe cine știe ce coclauri cu prietenii, cu toate că nu i se dăduse voie, vorba lui era: „Știu c-o să primesc bătaie, dar măcar m-am distrat!” Oo, atunci admirația mea era fără margini!

  Pe când a mai crescut, a început să-l pasioneze arta culinară, făcându-și „ucenicia”... unde altundeva, dacă nu în bucătăria mamei... Astfel, s-a axat, pentru început, pe latura „dulcegăriilor” făcând, de obicei împreună cu vreun prieten, tot felul de experimente culinare, în urma cărora s-au mai sacrificat și ceva farfurii, tigăi sau cratițe. Pe acestea le găsea mama uitate pe sub pat, arse și arătând ca vai de ele, pline cu apă sau fără, căci apa se mai și evapora, între timp, până erau descoperite. Dar toate aceste experimente n-au fost în zadar, căci a ajuns să știe să facă absolut orice, indiferent că este vorba de mâncare sau vreun desert complicat.

  Anii au trecut, unul câte unul, amândoi am crescut, ne-am întemeiat propria familie, dar relația noastră a rămas una specială. E normal, zic eu, doar ducem cu noi aceeași istorie, același arbore genealogic... În venele noastre curge același sânge și asta n-o poate șterge nimeni, niciodată... Iar acea replică, scrisă în adolescență pe o fotografie pe care i-am dat-o la final de liceu: „Sper să ne înțelegem tot atât de bine și mai târziu!” a rămas valabilă până în ziua de astăzi...

 

Cafeaua specială...

  Nu cred că există vreo persoană care să nu fi auzit, măcar, de cafea, dacă nu a și devenit dependentă de ea. Licoarea aceea minunată, cu aroma ei aburindă, care-ți dă energie și te trezește dimineața... Sau, din contră, te ține treaz în nopțile în care ar trebui să dormi, dar nu-ți permiți, căci mai ai un curs de citit, un proiect de finalizat, dacă e posibil, pentru ziua de ieri (când 24 de ore ale unei zile nu-ți mai sunt de ajuns)...

  Bineînțeles că și mama mea, la fel ca toată lumea (sau aproape toată lumea), consuma cafea. Încă de pe la 30 de ani, luând în considerare sfatul unui medic care-i spusese că are tensiunea mică, de unde și durerile de cap. Da, și tata bea cafea, dar la el mergea tare bine cu o țigară alături, astfel că în momentul în care s-a lăsat de fumat (pe considerentul: „Dacă tatica a putut, iaca, și eu pot!”), gata cu „slujba” de cafegiu. Și asta așa, dintr-o dată, ceva de genul: „zis și făcut”.

  Nu mai știu ce fel de cafea se bea pe vremurile ceaușiste, din boabe adevărate ale arborelui cu același nume sau extrasă din cine știe ce plante sau chiar alimente, dar știu că era măcinată. Pentru a o pregăti, mama avea o cană smălțuită în care punea cafea, apă, apoi avea grijă să nu dea în foc pe aragaz. Știu asta, pentru că m-a pus și pe mine să „păzesc” recipientul cu licoarea dătătoare de energie. Doar că eu, fată „isteață”, când am văzut cafeaua că clocotește nervoasă, vrând să dea pe dinafară, m-am panicat și, în loc să sting aragazul sau să iau cana și s-o pun deoparte, am strigat-o repede să vină că „dă cafeaua în foc!” Normal că pe când a ajuns mama din capătul opus al bucătăriei, cafeaua mânjise întreg aragazul, nemairămânând nimic de consumat.

  După '89, pe când dispăruse penuria de alimente și prin magazine se putea găsi cam orice, mama cumpăra „nes la cutie” (pe vremea aia, toată lumea numea cafeaua solubilă „nes”, indiferent de brand). Îmi plăcea s-o urmăresc făcându-și cafeaua în diminețile de weekend: lua o linguriță de cafea din cutia metalică, punea puțină apă fierbinte (doar câțiva stropi), apoi freca cu lingurița în ceașcă până aproape devenea o cremă... După ce încheia această procedură, turna restul de apă și, la urmă, adăuga o linguriță de zahăr. Oo, era o adevărată încântare s-o privesc pe mama în ritualul preparării cafelei, dar și a savurării ei, întotdeauna în bucătărie, înainte de a începe orice alte activități...

   Eu nu eram consumatoare de cafea la acea vreme... De fapt, la 15 ani, cine să aibă nevoie de energie suplimentară? Dar, dacă venea acasă fratele meu cu vreun prieten sau coleg de liceu, știam să fiu o gazdă bună, preparându-i o cafea delicioasă, după modelul dat de mama în nenumărate rânduri. Și, cum orice început musai să fie memorabil, iată că într-o după-masă, vine Cosmin de la liceu cu Gabi, un coleg de clasă. Și dacă răspunsul lui la întrebarea mea cu referire la cafea a fost unul afirmativ (Cosmin nu dorea, că l-am întrebat și pe el), m-am apucat să-mi etalez talentele într-ale preparării acestei băuturi. În primul rând, am pus apă la încălzit pe aragaz într-o crăticioară, apoi am luat din binecunoscuta cutie metalică o linguriță de cafea, am pus-o într-o ceșcuță și, ajutându-mă de linguriță, am amestecat sârguincios și cu nițică apă fierbinte pentru a produce acea cremă pe care obișnuiam s-o văd în ceașca mamei. Dar, oricât am amestecat, și de la stânga la dreapta, și de la dreapta la stânga, n-am reușit... „No, care-o fi cauza? Trebuia să pun mai puțină apă?” mă întrebam eu, uitându-mă în ceașca de pe masă. Oricum, eram deja de ceva vreme în bucătărie și, dacă mai stăteam mult, se evapora toată apa din crăticioara de pe aragaz... Sau riscam să plece musafirul înainte de consumație. Pun restul de apă în ceșcuța pe care o așez pe farfurioară, iau recipientul cu zahăr și o linguriță curată și mă prezint în cameră cu zâmbetul pe buze. „N-are zahăr, căci nu știam cât de dulce o vrei!” l-am anunțat pe musafir, după care mă așez și eu alături de ei. Gabi pune o linguriță de zahăr, amestecă în ceșcuță pentru a se topi, apoi ia o gură de cafea. Tușește puțin, moment în care mă gândesc: „Săracu', sigur e prea fierbinte!” Cei doi se iau la povești, timp în care Gabi, politicos ca întotdeauna, mai amestecă din când în când cu lingurița în ceșcuță („No, nu s-o fi topit zahărul?”), mai ia o gură de cafea, mai tușește puțin... până când, termină de băut întreg conținutul. Îmi mulțumește pentru cafea, punând ceșcuța pe masă. Eu mă și gândesc, foarte mulțumită de mine: „Uite că am pregătit, de una singură, prima cafea din viața mea! Și nici n-a fost cine știe ce filozofie...”

  După plecarea musafirului, iau ceșcuța rămasă pe masă și o duc în bucătărie pentru a o spăla. Pe fundul ceșcuței... zaț de un deget de gros... Un gând îmi încolțește în minte: „Oare cu ce cafea l-am servit pe musafir?” După venirea mamei de la serviciu, are loc și dezlegarea misterului: pentru că îi dădea palpitații, mama schimbase nesul cu cafea naturală...

  Gabi a mai venit la noi acasă cu Cosmin pe parcursul ultimului an de liceu. Bineînțeles că niciunul dintre noi n-a adus în discuție subiectul acelei cafea... atât de speciale... Dar nici nu l-am mai servit și nici el nu și-a exprimat dorința de a mai bea una preparată de mine...