Eroul salvator

  Cine nu a visat încă din copilărie să fie erou? Să salveze un om, un cartier, un oraș sau, de ce nu, întreaga planetă? Nevoia aceasta de a face ceva important, de a lupta ca binele să izbândească, așa cum citeam în basme sau vedeam în filme că se întâmplă întotdeauna, a existat, măcar o dată, în fiecare dintre noi. Dar, pe măsură ce am crescut, ne-am dat seama că astea-s doar niște povești, că în viața reală nu există eroi care să vină să salveze pe cineva aflat la nevoie. Suntem prea grăbiți să mergem înainte (înainte… încotro? nici noi nu știm...), să închidem ochii, să nu vedem, să nu simțim, să nu mai fim oameni în adevăratul sens al cuvântului. Astăzi, din păcate, mai mult ca niciodată... Și totuși, mai există eroi… Nu sunt așa cum ni i-am imaginat noi cândva, nu poartă costume mulate pe corp și pelerine, nu sunt împodobiți cu tot felul de brizbrizuri și zorzoane strălucitoare, nu poartă arme și nici mască... Un astfel de erou am cunoscut și eu cu peste treizeci de ani în urmă, în persoana vărului meu (băiatul surorii mamei), un erou care s-ar fi pierdut ușor în mulțime dacă l-ai fi întâlnit în centrul orașului, de exemplu, dar care, în caz de pericol, nu a ezitat o clipă să acționeze... Căci, în viața reală, așa arată eroii... Dar, să vă povestesc...

  Eram în vacanța de vară și ne hotărâsem să mergem la Lăpușel la scăldat, o trupă de mai mulți băieți și fete, printre care și eu, fratele meu, verișorii din partea mamei... După ce am ajuns (o luaserăm la pas, pe o scurtătură pe care n-am fi îndrăznit să mergem dacă am fi fost numai noi, fetele), ne-am așezat catrafusele și, pentru a nu căra de acasă atâta greutate în bagaje, băieții s-au dus după apă, rămânând cu noi doar verișorul meu. Era cald, eram nițel obosite, dar apa ne atrăgea ca un magnet. Am luat din bagaje salteaua pe care am adus-o și ne-am pus plămânii la treabă. După ce am umflat-o, i-am dat drumul în apă și eu m-am așezat în fund cam pe la mijlocul ei, cu picioarele atârnând de-o parte și de alta. Cristina s-a aruncat pe burtă pe partea rămasă liberă, moment în care am alunecat amândouă în apă. Deși eram aproape de mal, apa era adâncă, trecea peste noi. Cristina, panicându-se, a început să se zbată, să dea din mâini și din picioare. Eu știam să înot cât să mă țin la suprafața apei, să nu mă duc la fund. Cum eram destul de aproape de ea, fără să mă gândesc, am ridicat-o de subsuori. Dar în spaima care o cuprinsese, s-a prins cu mâinile de umerii mei și m-a băgat cu capul sub apă. Neașteptându-mă la reacția asta, i-am dat drumul, căci începusem și eu „să beau” fără să-mi fie sete... Nu-mi dădusem seama, până atunci, cât de puternic poate fi instinctul de supraviețuire... Stăteam aproape de ea, dădeam și eu din mâini, tremurând, în spaima care mă cuprinsese și pe mine și... m-am pierdut, nu știam ce să fac, nu știam cum s-o ajut... Leon, vărul meu și fratele ei, care era și el în apă, dar mai departe, ne-a văzut, a înotat rapid până la noi și a prins-o cumva, pe la spate, de gât și a tras-o afară. Apoi, s-a întors și a adus salteaua pe care curenții au început s-o poarte pe râu în jos, îndepărtându-se din ce în ce mai mult. Eu am reușit să ies singură, căci v-am spus, știam nițel să înot. Dar să salvez pe cineva... se pare că nu era suficient ce și cât știam...

  Când s-au întors băieții, Cristina încă tremura, scuipând și tușind din cauza apei pe care o înghițise, în timp ce eu... mă simțeam extrem de vinovată pentru cele întâmplate. Eroul salvator le-a povestit ce s-a întâmplat, iar noi am fost certate pentru că ne-am aventurat așa, de capul nostru, ca niște adolescente nebune ce eram... Dar am meritat cu vârf și îndesat muștruluiala, căci adevărul este că verișoara mea s-ar fi înecat, dacă fratele ei nu ar fi fost de față...

  A trecut mult timp de atunci... Nu știu dacă eroul își mai amintește că, în urmă cu mulți ani, i-a salvat viața surorii sale. Spun asta pentru că un accident cerebral de acum câțiva ani i-a smuls amintirile din suflet. Leon a trebuit să învețe din nou să vorbească, să mănânce singur, să facă cele mai elementare lucruri pe care orice om le face mecanic, fără să se gândească. Dar noi n-am uitat. Pentru că, datorită lui, Cristina mi-a ținut lumânarea la biserică în ziua nunții mele, datorită lui, nașa mea de cununie este astăzi bunica fericită a unui băiețel de aproape trei ani.

  Eroii nu țin să aibă recunoaștere pentru ceea ce fac (sunt convinsă că vărul meu același lucru l-ar fi făcut și dacă ar fi fost vorba de o persoană străină). Nu au nevoie de elogii, de medalii, nici măcar de mulțumiri. Ba, mai mult decât atât, nu au nevoie nici măcar să-și mai amintească ei înșiși de binele făcut din instinct. Dar, cu siguranță, cei care au beneficiat de ajutorul sau de salvarea lor, n-au cum să uite...   

 

În concediu (2005) la Lacul Ursu (Sovata): cea cu colacul cel mai mare sunt eu...

Castraveții

  Îmi plac mult castraveții. Și, pe cât de mult îmi plac, pe atât de puțin noroc am avut, de-a lungul timpului, la ei. Deși îi pusesem în fel și chip, de cum auzisem și noi că fac alții. Și totuși... anul trecut am avut privilegiul de a mânca din propria grădină un singur castravete. Bun și ăla, nu zic nu, dar... să nu se preteze grădina noastră la a produce castraveți „pe bandă rulantă” cum am tot văzut și la unul, și la altul? Așa că, anul acesta, ne-am propus să rupem șirul de ghinioane, lăsând „experții” să se ocupe de această treabă care se dovedea extrem de complicată...

  Prin mai, ultima lună a primăverii, după Orban (așa „am prins” de la bunica, că până atunci ar fi pericol de îngheț), ne-a adus mami de la țară 9 fire de castraveți. Căci mă plânsesem (iar) că cei pe care i-am pus, nici măcar unul n-a avut curiozitatea să iasă în lume de frica frigului, preferând culcușul cald din pământ. Și doar i-am pus așa cum îmi spusese frate-meu că l-a învățat bunica, după ce scoseseră colțișori, ținuți fiind în apă câteva zile. Eh, ce să le fac, e pierderea lor, dacă n-au vrut să vadă ce minunată era grădina în care s-ar fi născut... Ei bine, cei pe care ni-i adusese mami erau deja măricei, nici nu era sigură că s-ar fi prins. Ni i-a pus ea sub vișin, de-a lungul gardului, căci știam deja din anii trecuți că aceștia nu suportă soarele direct care-i pârlește, pur și simplu. Și, pe când mergeam în grădină cu Luci să udăm ceapa, usturoiul, roșiile, pătrunjelul și ce mai aveam noi pe-acolo, nu uitam de castraveți care, trebuie să recunosc, cu părere de rău, că s-au tot împuținat. Nu știu ce nu le plăcuseră la noi acasă, căci toate plantele noastre sunt foarte prietenoase și sociabile. Poate le duceau dorul celor pe care-i lăsaseră în solarul din care fuseseră expulzați și sufereau după căldura de acasă... n-aș putea să spun cu exactitate... Cert este că, zi după zi, observam cum mai abandonează unul... până au rămas doar trei. Și, pe când înfloriseră deja și mă gândeam cu bucurie la castraveții pe care-i vom mânca, am rămas doar cu doi (nu înainte de a ne recompensa cu un castravete cel care se hotărâse, în final, să ne părăsească și el).

  Deja ne luasem gândul de la castraveți, dar tot continuam să-i udăm pe cei doi rămași să-și țină de urât unul altuia. Și, dacă puneam zaț de cafea și coji de ouă roșiilor sau le răcoream cu zeamă bordeleză, același tratament îl primeau și ei, să nu fie cu supărare că am avea preferințe și am face diferențe între plante.

  Și uite-așa a trecut vara... Cei doi castraveți s-au întins de-a lungul gardului, dar, foarte curios, în direcții diferite, de parc-ar fi fost certați sau ceva de genul ăsta... Totuși, vișinul a fost cel care-i abordase, până la urmă. El era, de fapt, singurul în măsură să facă asta, de vreme ce sub umbra lui se adăposteau pe timpul zilei când căldura era covârșitoare. A făcut-o însă, atât de subtil și de „elegant”, încât nimeni n-a auzit vreo vorbă urâtă despre ei, căci așa se procedează la noi în grădină. Și, după ceva vreme (se pare că-i prinsese rușinea), numai ce l-au auzit, într-o zi, pe vișin: „Bravo, primul castravete! Țineți-o tot așa!” Bucuria a fost imensă, nu doar pentru ei, ci pentru toate plantele (și, desigur, persoanele) care formau micuțul nostru univers. Și, zi după zi, mai apărea câte un castravete în aplauzele tuturor. Căci reușita unuia reprezintă motiv de sărbătoare pentru toată lumea.

  E aproape mijloc de septembrie... Castraveții din alte grădini sunt demult puși la păstrare pentru iarnă, în borcane. Dar în fiecare zi merg să-i verific pe cei din grădina noastră. Îi laud cât de frumos au înflorit, le număr castraveții formați și mă minunez de cât de mari cresc pe zi ce trece. Da, deja este o certitudine: anul acesta voi mânca și eu castraveți din grădina noastră... Și zic bine, castraveți, nu castravete, adică unul singur, căci atât mâncasem până acum...

Copilul-magnolie și lumina

  Trecuseră deja câteva zile de când îi venise rândul toamnei să se remarce printre suratele ei. În micuța noastră grădină viața își urma cursul ei firesc, ca de obicei. Și, cum tot ce exista aici era într-o continuă transformare, căci așa e de când lumea, copilul-magnolie căsca ochii cu uimire și, când avea vreo nelămurire, întreba de ce. Aceleași lucruri le văzuse și anul trecut, dar pe atunci era prea micuț, nu-l preocupau, dar acum... venise vremea „de ce-urilor”...

  Pe parcursul celor două anotimpuri care trecuseră, primăvara și vara, copilul-magnolie nu s-a schimbat prea mult din punct de vedere fizic. Poate că e puțin mai înăltuț decât era înainte, cu trupușorul nițel mai zdravăn, dar privirea îi este ageră și mintea lui, dornică să afle cât mai multe, să cunoască ce și cum, să descopere de ce e așa și nu altfel, este asemenea unui burete. Căci, cu fiecare zi care trece, află noi și noi lucruri uimitoare și, cu cât învață mai multe, cu atât se înmulțesc și întrebările. Madam Gutui Japonez este exact persoana de care micuțul avea nevoie, adică ea este, în același timp, și mama, și profesorul. Căci, în afară de grija față de el, îi răspunde neobosită la fiecare nedumerire. Și atât de frumos îi explica totul, pe înțelesul inimii lui de copil, că până și cireșul, și vișinul, și toate florile stăteau și o ascultau cu drag. De la ea aflară toți de culorile curcubeului pe care-l și văzură după o furtună de vară, de ce e cerul albastru, le povesti despre soare, despre răsărit și apus și cât de minunat se pictează cerul în acele momente, despre lună și fazele ei, despre puzderia de stele care strălucesc în întunericul nopții, despre constelații și chiar identificară pe cer câteva mai cunoscute, ca de exemplu Carul Mare și Carul Mic... Și când apăreau câțiva nori pe cer, albi și pufoși, ce le mai plăcea să se joace de-a „ghicește ce e”: „Uite, mami, ăia mici și rotunzi sunt „bulgării de zăpadă” a lui nea' Călin...” Și toți își ridicau privirea spre cer, încercând să-i identifice: „Mă, să știi că seamănă...” Apoi: „Uite colo, o floare!” „Nu e floare, e un coș cu fructe...” „Haha, ăla pare a fi Codruț...” „Unde, unde?” Și începeau explicațiile: „Ăla este corpul, uite, acolo-i și capul cu urechile, are și labe, chiar și coadă... super!” Până și Codruț care-și auzise numele și venise într-o fugă de pe unde era, își ridică ochii spre arătarea de pe cer, încercând s-o „descifreze”: „Nu-s eu, seamănă mai degrabă cu Cino... Nu vezi ce grasă îi, zici că-i un butuc...” încercă el s-o enerveze pe matracucă. „Că, vai, tu tare slăbuț mai ești!” îl luară ceilalți peste picior...

  Și așa treceau zilele una câte una... Și zilnic descoperea lucruri noi, zilnic la cunoștințele lui, se mai adăuga ceva ce nu știuse până atunci... Dar ceea ce-l uimea și mai tare pe copilul-magnolie era altceva: de fiecare dată când cineva ajungea la momentul lui de „strălucire”, ceilalți se strângeau în jurul lui (sau al ei, depinde ce era), plini de admirație. Și, câteva zile, era în centrul atenției, cu toate privirile ațintite asupră-i. Și micuțul începea iar cu întrebările: „Mami, ce nu înțeleg eu este cum de se pot bucura pentru altcineva? Cum de nu-i apucă ciuda că nu sunt ei în locul lui?” Și, înțeleaptă, madam Gutui Japonez, îi explică: „Dragul meu, ceea ce mi-ai spus tu se numește invidie. Invidia este un sentiment egoist care, în momentul în care ți se cuibărește în inimă, începe să te macine și nu face altceva decât să-ți ia bucuria, pacea, liniștea din suflet... Și pe a ta, și pe a celorlalți de lângă tine. Începi să nu mai vezi, să nu te mai bucuri de ce ai și să jinduiești la ce au ceilalți, să-ți fie, cum ai zis tu, ciudă pe ei. O vorbă înțeleaptă zice: „Stingând lumina altuia, nu înseamnă că vei străluci mai tare...” și chiar așa este... Nu, dragul meu băiat, în familia asta nu are cum să existe invidie, pentru că fiecăruia îi vine rândul să strălucească. Fiecare, rând pe rând, are momentul lui de strălucire. Uneori, și de două sau chiar de trei ori pe an.” „Cum așa?” se miră micuțul. „Păi, uite, de exemplu, cireșul: primăvara, florile lui minunate fac ca toate privirile să fie ațintite asupra sa. Căci atunci e momentul lui de strălucire, așa cum va fi și al tău, când va veni vremea. Și toți sunt fericiți, și el pentru că aduce bucurie celorlalți, și ceilalți care se bucură de frumusețea pe care florile lui o răspândesc în jur. După cireș, urmează să strălucească vișinul, apoi nea' Călin cu bulgărașii lui de zăpadă... Și fiecare, rând pe rând, va ajunge în locul cireșului. Apoi, vara, cireșul strălucește din nou, căci în locul florilor apar faimoasele cireșe, fructele dulci și gustoase. „Oo, ce m-am mai bucurat și eu!” bătu copilul din palmele-crenguțe, fericit. „Uite, doar ce am vorbit despre cireș și deja ești iar cu zâmbetul pe buze...” îi spuse mama lui adoptivă. „Și... al treilea moment de strălucire care-i?” întrebă copilul, curios. „Al treilea moment urmează să aibă loc chiar luna viitoare. Atunci toți vor avea momentul lor de strălucire, toți se vor putea admira reciproc.” „Chiar și eu?” „Sigur, chiar și tu! Căci urmează marele eveniment al anului, „Balul Toamnei”, când vom fi îmbrăcați în cele mai frumoase veșminte pe care apoi, la finalul balului, le vom dărui pământului să-i țină de cald până la primăvară. Deci... vezi că și tu vei avea momentul tău de strălucire, chiar înainte de a înflori?”

  Ziua se apropia de sfârșit... Lecția se terminase... Copilul-magnolie era fericit, căci luna viitoare urma să participe la „Balul Toamnei”... Avea să strălucească și el, alături de toți prietenii și cunoscuții din grădină, în veșminte minunate. Își aminti ce-i spusese mama lui: „Stingând lumina altuia, nu înseamnă că vei străluci mai tare...” Își promise ca nimănui, niciodată, să nu-i stingă lumina... Căci, ce folos să strălucești singur, cu inima rece, măcinată de egoism și invidie, fără altcineva alături care să se bucure sincer, împreună cu tine, de acea strălucire? 

 

 

Chiriașii nepoftiți

  Înainte de a se muta bunica la noi, pe când locuia încă la casa ei, se aciuaseră pe acolo, de pe cine știe unde, doi pui de mâță. Și, cum bunica nu prea stătea pe acasă, că era ba la grădină, ba la piață cu vânzărie, pisicile se simțeau, probabil, în siguranță acolo, mai ales că nu era prin preajmă nici vreun câine care să le deranjeze din siesta și somnul de peste zi. Ale cui erau sau de unde veniseră, nu se știa, dar bunica nici nu le considera ca fiind ale ei. Căci, de când rămăsese singură, fără bunicul, avea grijă să fie mai tot timpul ocupată cu grădina, cu piața... Așa n-avea timp să se gândească la cine știe ce lucruri triste, dar nici să poarte de grijă și altcuiva în afară de ea. Nu că i-ar fi plăcut în mod special singurătatea, asta e greu de dus pentru oricine, darămite pentru cineva cu niște zeci de ani în spate. Ba, mi-a spus bunica că, de când rămăsese văduvă, a primit și-o cerere în căsătorie de care, bineînțeles, nici n-a vrut s-audă. Adică cum, la peste 75 de ani, să se gândească să-și unească singurătatea ei cu a altcuiva? După ce mâncase din aceeași pâine, timp de peste o jumătate de secol, cu omul ei? Totuși, n-a fost chiar indiferentă la cererea pe care o primise de la acel moșulică simpatic. Nu l-am văzut, dar așa am dedus eu din ce-mi povestise, subiectul făcând-o să roșească, dar și să zâmbească așa, cumva ștrengărește. Oricum, concluzia finală a fost definitivă și irevocabilă: nu mai voia s-audă de un alt bărbat. Un fel de: ce-a fost a fost, a trecut, gata! mergem mai departe!

  Dar, să revin, că am cam deviat de la subiect: seara, după ce trebile zilei o adunau pe bunica de pe drumuri la casa ei, le punea mâțelor ceva de mâncare ce mai rămânea de la masa ei și cam asta era tot ce putea face. Adică nu le dădea voie în casă, căci aidoma generației din care făcea parte, ea nu era adepta sloganului: „animale de companie = membri de familie” (în afară de vreo boală care să le țintuiască la pat). Dar nici mâțele nu erau de ieri, de azi și, șmechere cum numai ele puteau fi, i se împleticeau printre picioare și se strecurau tiptil înăuntru, culcușindu-se în pat la picioarele ei și nescoțând un sunet, de frică să nu fie expulzate. Și, cum erau pline de purici, na! ca orice mâță vagaboandă care se respectă, i-au „dăruit” câțiva și bunicii, asta ca recompensă pentru bunătatea pe care le-o arătase, că altceva n-aveau ce să-i dea. Și au conviețuit ele acolo până când a sosit ziua mutării bunicii la noi, când s-au despărțit...

  Și, în 2012, la 84 de ani împliniți de curând, înainte de Paști cu doar câteva zile, și-a strâns bunica hainele, ceva oale și farfurii și ce mai considera că ar avea nevoie pentru noua ei locuință și a luat-o de la capăt, alături de noi. Adică ea în casa în care locuiserăm timp de 12 ani, iar noi în casa alăturată din aceeași curte, din care reușisem să finalizăm, cât de cât, parterul. Numai că puricii dăruiți bunicii de cele două mâțe cu atâta bucurie, n-au vrut s-o lase singură și au venit și ei, incognito, în prima fază. Și... până să prindem de veste care-i treaba, am ajuns să ne scărpinăm și noi, și mioriticii... Și ne-am luat cu mâinile de cap (la propriu și la figurat)... No, ce-i de făcut, că, de bună seamă, nu puteam locui cu toții împreună? Și merge Luci la o farmacie veterinară, explică ce și cum și vine acasă cu un tratament adecvat pentru toată lumea. Și cum bunica era plecată încă de dimineață bună, aplică soluția respectivă peste tot (și în casă, și pe câini), în timp ce eu pun la spălat tot ce se putea, de la haine până la lenjeria de pat...

  Spre seară, ajunge acasă și bunica, obosită de treburile de peste zi. Dar când a deschis ușa, a fost rândul ei să se ia cu mâinile de cap. În prima fază, a crezut că au „călcat-o” hoții. Căci covoarele lipseau de la loc, patul era gol-goluț, așa cum venise din fabrică, toate ușile dulapurilor deschise larg și hainele... ioc... Și, speriată la culme, vine bunica tot într-o fugă la noi acasă. Adică, coboară niște trepte și urcă alte câteva. Deschide ușa și nici nu-și găsește cuvintele, încercând să ne explice cum și-a găsit casa. Și începe ea: „Da' câinii ăștia ce păzesc aicea sau îs de bibelou?” „Dar ce s-a întâmplat?” întrebăm noi surprinși. Și ea, repede: „Hoții... hainele... au furat tot!” Abia atunci am înțeles ce vrea bunica să zică și, ca s-o liniștim, o ducem afară și-i arătăm toate cele, și covoare, și pături, și haine puse la uscat, care pe unde... Bineînțeles că, după ce s-a mai liniștit, a trecut și ea printr-o procedură de dezinfectare, la fel ca noi toți, chiar în acea seară, că altfel, tot ce se făcuse până atunci ar fi fost degeaba...

  Și așa am scăpat noi de „prietenii” pe care-i adusese bunica fără voia ei. Dar acuma, stau și mă gândesc, dacă ar fi acceptat cererea aceea în căsătorie, cum ar fi scos-o la capăt ea și moșulică al ei cu „chiriașii nepoftiți”?

 

Bunica printre florile ei dragi...

Roaba

  Mult timp mi-a trebuit până să-l conving pe Luci să ne luăm o roabă. De fiecare dată când aduceam vorba, venea cu argumentul că el are una și îi este suficientă. „Cum adică ai roabă? Unde-i?” „Mă uit la ea chiar acum...” îmi răspundea râzând. Acuma, mai în glumă, mai în serios, eu zic că orice casă are nevoie de o roabă. Și când zic casă, chiar la asta mă refer, căci ce-ar putea face, la o adică, un om care locuiește la bloc cu o amărâtă de roabă? Să-și plimbe copiii sau nevasta dintr-o cameră în alta?

  Până la urmă, am reușit să-l fac pe bărbatu-meu să ne cumpărăm roaba mult visată. Adică, eram la piață cu ceva bagaje la noi și tocmai treceam pe lângă o feronerie care vindea de toate, de la piulițe, șaibe, unelte de tot felul, până la... candelabre și alte „plasticușuri”. Bineînțeles că avea și roabe expuse frumos, cu prețul pe ele, în micuța curte a magazinului. No, atâta mi-a trebuit. M-am și gândit: „Astăzi nu plec acasă fără roabă!” Și chiar așa s-a și întâmplat, că atunci când își pune o femeie ceva în cap... Am plătit-o eu, ce-i drept, din banii mei (tocmai luasem salariul cu o zi înainte) și am promis că o duc personal acasă, nu trebuie să miște un deget. Bine, până la urmă, a fost musai s-o care el, căci nu prea puteam ține direcția, mergeam mai mult în zigzag și începuseră bieții oameni de pe trotuar să se ferească de mine. Nu puteam risca să accidentez pe cineva...

  După ce am ajuns acasă, am așezat-o, ca la expoziție, în fața lemnăriei și, de câte ori ieșeam pe terasă (că era nevoie sau nu), îmi aruncam ochii și asupra noii noastre achiziții. Și mă gândeam: „Mă, da' chiar e mare lucru să ai așa ceva pe lângă casă!” Acuma îmi vine să râd, căci nu s-a bucurat o femeie de o bijuterie sau de o haină nouă cum m-am bucurat eu de roaba asta... În ziua aia (țin minte clar că era o zi de sâmbătă) am și sărbătorit venirea roabei la noi în familie, de zici că era cine știe ce persoană importantă. Și la câte lemne, iarbă, saci cu pământ, scule și alte chestii a cărat, de-a lungul anilor, roaba asta... Ba s-a plimbat chiar și pe la țară...

  La ceva vreme de la achiziționarea roabei, iată că vine cineva și ne-o cere împrumut. Îi venise omului mașina cu lemnele și voia să și le care din drum în curte. I-o dăm, bineînțeles, că și noi când n-am avut și am cerut-o împrumut de la frate-meu, ne-a dat-o de fiecare dată. Și rămâne roaba noastră câteva zile plecată de acasă, deși, între timp, cunoștința noastră reușise să-și depoziteze lemnele. Și vedem într-o zi, la ceva distanță față de casa noastră un alt vecin care-și căra lemnele în curte tot cu... roaba. Și așa, ca din întâmplare, cunoștința căreia i-o împrumutasem, îi spune bărbatului meu: „Vezi că i-am dat roaba și lui X, c-avea și el nevoie...” Ok, nicio problemă, că, oricum, și vecinul respectiv, dacă ne-o cerea, i-o dădeam. Doar că, după ce acesta terminase treaba și-i adusese roaba (că doar de la el o ceruse împrumut și așa era normal), cunoștința noastră o bagă la el în curte și-i spune lui Luci: „Vezi, când ai nevoie de roabă, poți să vii s-o iei!” No, că asta chiar m-a înfuriat. Adică cum, roaba pe care a cerut-o împrumut și pe care i-a dat-o Luci din curtea noastră, după ce-și termină treaba cu ea, să și-o bage în curtea lui, iar eu, când am nevoie de ea, să mă duc să i-o cer? Roaba pe care am cumpărat-o eu, din banii mei? Mi-a și venit în minte cum, cu ani în urmă, împrumutasem mașina de făcut bulion cuiva și nu ne-a mai dat-o înapoi. Și, trecând timpul, nu ne-am mai amintit cui i-am dat-o ca s-o putem revendica. Sau cum i-am dat unei colege de serviciu o carte să o citească, iar când să plec la altă firmă și i-am cerut-o înapoi, nu și-a mai amintit defel că i-aș fi dat-o... Țin minte și acum ce carte era: „Farmec feminin” de Pavel Coruț. Și nici măcar nu apucasem s-o citesc... No, că asta nu poate să rămână așa! Și l-am pus pe soțul meu să meargă atunci, în momentul ăla, să revendice obiectul dat cu împrumut.

  S-a dus bietul Luci și s-a întors acasă, desigur, cu roaba. „No, ți-a dat-o? Ce i-ai zis?” am fost eu curioasă de cum decurseseră lucrurile. „Păi, te-am băgat pe tine, am zis că tu vrei neapărat să-ți vezi roaba în curte...” Of, că atunci, pe moment, mi-a fost ciudă pe el... Auzi tu, să-și bage nevasta la înaintare... Dar apoi, m-am gândit că n-are rost să-mi fac sânge rău din moment ce ăsta era adevărul și no, dacă el e prea simțit să ceară ceea ce este al lui, las' să fiu eu cea rea...

  Acum roaba noastră stă cumințică în lemnărie, așteptând momentul în care să se facă din nou utilă. A mai fost împrumutată de multe ori de la întâmplarea cu pricina. Ba chiar i s-au făcut și unele ajustări, cum ar fi umflatul roții care se cam dezumflase între timp. Dar de fiecare dată s-a întors acasă, așa cum mi se pare normal, fără să trebuiască să mergem noi s-o revendicăm. Căci, dacă cineva îți dă ceva cu împrumut, ești dator să-i dai înapoi ceea ce ai împrumutat... Ține, zic eu, de cei „șapte ani de acasă”...

Familia A*vocado

  Vă mai amintiți de povestea cu divorțul familiei Avocado? Dacă nu, să vă reamintesc așa, pe scurt, ce și cum: cu vreo patru ani în urmă, ne-am trezit cu trei avocado (bine, nu așa, din senin, îi pusese Luci, dar eu n-am știut, așa că pentru mine chiar a fost o surpriză): doi într-o jardinieră, formând familia Avocado, iar unul, care era singur într-un ghiveci, devenise junele Avocado. Și, aducându-și și el o „pațachie” cu care să-și împartă zilele și garsoniera-ghiveci, ei deveniseră prieteni la cataramă cu familia Avocado. Doar că, așa cum se întâmplă uneori și în viață, tot văzându-se zilnic și vizitându-se reciproc, madama începuse să-i facă ochi dulci junelui (căruia, fie vorba între noi, nu părea să-i displacă o astfel de atenție venită din partea unei doamne frumoase, până la urmă). Ba, mai mult, acasă fiind, toată ziua era cu gura pe sărmanul ei soț. Acesta, nevrând s-o piardă, căci o iubea până la obsesie, a suportat cu stoicism toate reproșurile nevestei și duplicitatea ei comportamentală (acasă într-un fel, iar în lume, în societate, altfel), dar a suferit până s-a îmbolnăvit, căci era cam slab din fire și introvertit, pe deasupra. Și, până am observat eu în primăvara următoare când au ieșit de la iernat, domnul Avocado devenise de nerecunoscut. Așa că... ce puteam să fac? I-am divorțat de urgență și i-am mutat în cartiere diferite, măcar să nu se mai vadă și domnul Avocado să-și mai revină, între timp, cu sănătatea. Și cam aici se terminase povestea, urmând să vă țin la curent cu ce s-ar fi întâmplat în continuare. Venind, deci, vremea să-mi țin promisiunea, să purcedem la treabă...

  Domnul Avocado n-a suportat prea bine despărțirea și, cu toată grija față de el, acesta a sucombat, devenind ceea ce-mi fusese mai frică: compost pentru grădină. L-am deplâns pe bietul de el și soarta tristă pe care a avut-o. Căci, nici nu știu cum ar fi fost mai bine... Oare domnul Avocado ar fi avut o altă soartă dacă nu interveneam eu? Dar, pe de altă parte, aș fi putut să stau liniștită și să nu fac nimic, văzând ce se petrece? Cred că aceasta a fost una dintre acele situații în care orice decizie aș fi luat, deznodământul ar fi fost același...

  Am început să trag cu ochiul să văd ce se întâmplă și cu ceilalți implicați pe care-i consideram vinovați, din cauza cărora începuse totul. Și-am constatat că nu era așa cum m-aș fi așteptat, numai chef și voie bună din partea lor. Căci madama nu părea fericită cu noul ei statut de „divorțată văduvă” și părea sincer îndoliată. Junele Avocado era trist și el și mereu pus pe gânduri... Iar „pațachia” cu care-și împărțise zilele și casa, n-a mai suportat o astfel de viață, așa că, într-o zi, pe nepusă masă, și-a făcut bagajele și dusă a fost. Junele de-abia i-a observat lipsa.

  Astfel au trecut zilele verii una câte una, toamna făcându-și simțită prezența tot mai pregnant: vrăbiuțele-copii de până mai ieri deveniseră niște frumoase și încântătoare domnișoare gureșe din cale-afară, frunzele începuseră să se îngălbenească, să zboare lin purtate de câte o adiere de vânt și să țeasă acel minunat covor cu motive tradiționale, florile încă se lăudau și se admirau reciproc cu veșmintele lor... Cu alte cuvinte, viața își urma cursul ei firesc în micuțul univers al grădinii... până când a venit vremea pregătirilor pentru iernat... Ceea ce s-a și întâmplat, căci gradele începuseră să scadă drastic și noaptea chiar să brumeze. Am amenajat, deci, balconul, făcându-l, ca în fiecare an, cald și primitor și am început „transhumanța plantelor”, așa cum procedăm de obicei. Doar că, de cum ajungeam la madama și la junele Avocado, îmi tot apărea în fața ochilor sărmanul răposat, ceea ce mă făcea să-i ocolesc, până când doar ei mai rămăseseră pe pervazul rece al terasei. Și în acea noapte, acolo au rămas...

  Totuși, inima mea nu-i de piatră și toată noaptea m-am foit în pat, încercând să adorm. Dar n-am reușit, căci numai la ei m-am gândit... Oare pedeapsa mea nu era prea dură? Și parcă-i și vedeam tremurând de frig pe pervaz, înfricoșați nu doar de vreun zgomot mai ciudat pe care-l auzeau în depărtare, ci, mai degrabă, de ceea ce ar urma: o noapte de gheață eternă, fără sfârșit...

  A doua zi dimineață, hotărârea fiind deja luată, m-am dus pe balcon să le fac loc celor doi oropsiți. Și parcă toate plantele mă întrebau: „Unde-i madama Avocado? Dar junele?” Am ieșit repede și m-am dus după ei. Când au ajuns pe balcon, le-am simțit privirea recunoscătoare și le-am auzit, aievea, oftatul de ușurare. Oooooh, ce era să faaac!!!

  De atunci, a mai avut loc o dată „transhumanța plantelor” (din balcon pe terasă și de pe terasă pe balcon). Iar situația dintre cei doi părea aceeași: madama... tristă și îndoliată și junele singur... Deja-mi părea rău pentru ei... Trecuse mai bine de un an de la nefericita întâmplare, doliul madamei se terminase și „lecția” învățată de amândoi. Aveau dreptul la o a doua șansă, șansă de a trăi aievea, de a simți viața, de a fi fericiți și ei.

  Și iată că dorința mea s-a împlinit, căci spre sfârșitul iernii, când încă erau pe balcon, mare mi-a fost bucuria când l-am văzut pe junele Avocado trecându-și un „braț” pe după madama, așa, ca într-o îmbrățișare. Ea nu s-a retras, iar junele a început s-o curteze, să-i recite versuri, să se îndrăgostească de ea. Și pe când au ajuns primăvara pe terasă, erau deja împreună. Așa că pot să vă prezint, cu nespusă bucurie, noua familie A*vocado, întemeiată de curând. Acuma era normal, familie nouă, nume nou... Le doresc multă fericire!

 

Semințele

  Se știe că seara, când stai la televizor, îți vine să ronțăi ceva. Ei bine, eu, decât să ronțăi covrigei sau biscuiți sau orice altceva m-ar face să devin mai mare din punct de vedere al kilogramelor (că și așa am destule), m-am obișnuit să ronțăi semințe. Și nu mă refer la „spart” semințe prăjite de floarea-soarelui, ci la semințe crude de susan, de in sau mix de semințe (numai bune de băgat în aluat dacă vrei să-ți faci acasă o pâine mai specială decât de obicei). Am testat, până acum, tot felul de semințe (chiar și de cânepă), în funcție de ce beneficii ar avea fiecare și am constatat că e adevărat tot ce se scrie despre ele. Așa că, atunci când îmi verific stocul și văd că ceva e pe terminate, îi las lui Luci bilet: „Mi se termină semințele de in...” sau „Vezi că-mi trebuie semințe de chia, că mai am doar un pic...” (bine, știu că astea se pun la hidratat înainte, nu se consumă așa, uscate). Și... ce să facă Luci dacă nevesti-sii i s-a năzărit să facă pe „zburătoarea” și a dat-o pe mâncat semințe... Doar că într-o zi, mi-a cumpărat, în loc de semințe de chia, semințe de quinoa.... încă de două feluri, și albe, și roșii. No, că de-astea nu mai încercasem până acuma... Și Luci, împăciuitor: „Acuma... tot semințe-s și astea... Ce ți-i chia, ce ți-i quinoa... Vezi la ce-s bune și li-i mânca cumva și pe ele...” Zis și făcut. Adică, le-am azvârlit în dulap și gata! am rezolvat problema (pe moment). Numai că n-a fost chiar așa. Dar... să vă povestesc...

  Într-o seară, pe când stăteam la televizor și urmăream un film, văd că mi s-au terminat semințele din cutie. Mă ridic și merg la dulap să-mi reînnoiesc stocul. Nu mai aprind lumina și nici nu-mi pun ochelarii legați la gât cu șnur (încă nu erau gata cei noi). Iau punga cu semințele de susan, mixul de semințe și le deșert în cutie. Apoi pun o cantitate generoasă și din semințele de in. Dar... par mai mici și mai roșii decât de obicei. Îmi pun ochelarii, verific mai atent punga și... erau semințele de quinoa. Vaaai! Cine m-a pus să le bag în dulap împreună cu stocul meu obișnuit? Aduc o linguriță și încerc să rezolv problema. Nu merge, sunt prea mici, le iau cu tot cu celelalte. Și nu se pot mânca așa crude, că-s foarte tari. Nici nu-mi vine să le arunc, având în vedere ce scumpe sunt. Așa că mă duc în cameră și le răstorn din cutie pe masă, cu gândul să le aleg. Asta îmi amintește de basmele din copilărie, în care furnicuțele, pentru binele făcut de personajul principal în drumul lui spre inițiere, îl scot din încurcătură, alegând macul de nisip. No, că ăsta-i Harap-Alb al lui Creangă... Da' ce bună ar fi acuma o aripă de furnică zburătoare pentru a-mi veni și mie în ajutor... Mă trezesc din visare în fața semințelor amestecate, îmi fac curaj și începe „munca de Sisif”: două semințe de susan într-o parte, una de in în aceeași parte, trei de quinoa în cealaltă parte, o sămânță de dovleac și de floarea-soarelui (mai mari și mai ușor de manevrat) împreună cu susanul și cu inul... Și dă-i, fată, înainte, dacă n-ai fost atentă când a trebuit! După o oră jumate, pe când era deja trecut de unsprezece seara, încep să dau rateuri, punând, cu toate că aveam ochelarii la ochi, quinoa la susan și inul la quinoa... Luci mă cheamă la culcare: „Hai, că mai continui și mâine! Cu siguranță, tot acolo le găsești...” Mă uit să văd ce-am făcut: vaaai! alesesem doar un sfert din semințe... Chiar că e tare migăloasă treaba asta, „muncă de Sisif”, ce mai...

  A doua zi, fac orice altceva doar ca să evit masa cu semințele. Numa' nu-mi venea să continui cu ele, mi-era așa o lehamite... Spre seară, ajunge Luci să stea pe balansoarul meu și, la un moment dat, ridicându-mi privirea, îl văd alegând semințe cu ajutorul unei scobitori. Nu zic nimic (să nu-l sperii, nu de alta), dar a fost musai să-l pozez. Doar că nu l-a ținut mult hărniceala asta, lăsându-se și el păgubaș destul de repede. Căci, la o așa treabă, e nevoie de o tonă de răbdare...

  Trei zile au tronat semințele pe masa din living... Până am zis că, gata! trebuie să le rezolv. Așa că m-am pus pe treabă și nu m-am lăsat până nu le-am ales pe toate. Apoi, m-am dus la dulap și am dosit pungile cu quinoa. Le-a veni și lor vremea... la un moment dat...