Un prieten foarte bun de familie ne-a povestit „aventura” pe care a trăit-o, începând din luna martie, referitor la niște analize... Mie mi se pare de domeniul SF-ului, adică nu-mi vine să cred că există astfel de persoane care lucrează în sistemul medical, deși, trăind în România, n-ar trebui să mă mai mire nimic. Dar… să vă povestesc…
În urma unor analize efectuate, i s-a recomandat prietenului nostru să-și facă o colonoscopie. Și… na! dacă asta zice medicul că ai nevoie, ce să faci altceva decât să-i urmezi sfatul, că știi că asta ar fi spre binele și sănătatea ta. Făcându-i-se, deci, procedura, i se ia și biopsie și i se spune că examenul histopatologic durează cam trei săptămâni până e gata, dar să nu-și facă probleme, pentru că va fi sunat, fie de doctor, fie de asistentă. Și... așteaptă prietenul nostru liniștit, până trece mai bine de o lună, fără niciun astfel de telefon. Chiar l-am liniștit, spunându-i că dacă ar fi fost ceva grav, sigur l-ar fi sunat, căci așa știam că se procedează. Totuși, pentru liniștea lui, merge el să se intereseze de rezultat. Nu poate să intre la doctor, căci n-are programare și nici bilet de trimitere de la medicul de familie. No, eu una, nici nu m-aș fi gândit că, dacă mergi să scoți un rezultat, ai nevoie din nou să treci prin toate etapele. Dar, dacă astea-s regulile… se programează prietenul nostru din nou la cabinetul respectiv, se programează și la medicul de familie (că și acolo-i cu programare) ca să facă rost de biletul de trimitere cerut și… mai așteptă vreo două două săptămâni până-i vine rândul. Adică, aproape în mijlocul lunii mai, mai precis în data de 13. Dacă mai punem la socoteală că era și o zi de marți, cred că prietenul nostru a nimerit taman în perioada celor trei ceasuri rele, căci numai așa mi-aș putea explica ce s-a întâmplat în continuare (și poate nici atunci).
Prezentându-se pacientul (și prietenul nostru) cu toate „țâdulele” în regulă la ușa cabinetului cu pricina, este invitat înăuntru și i se înmânează actele medicale, cu precizarea să se prezinte cu ele la… oncologie (după ce sună în prealabil la o doamnă doctor, întrebând-o dacă e la cabinet pentru că… îi trimite un pacient). Atenție, fără să i se explice omului în cauză nimic referitor la analize, dacă sunt bune sau nu, ori ce probleme ar avea de-l trimite taman la… oncologie, căci, să recunoaștem, toată lumea știe deja ce înseamnă asta.
Și… cu o frică imensă în suflet, cu inima cât un purice, fără să înțeleagă de ce a fost trimis fix… acolo, ajunge la cabinetul respectiv. Pentru că nu mai era nimeni care să stea la rând în fața cabinetului, cu mâna tremurătoare bate la ușă și dă să intre. Înăuntru, doamna doctor, asistenta și încă o duduie (după îmbrăcăminte, infirmieră sau altceva), povesteau la o cafea. Asistenta, văzându-l, îl repede să aștepte afară. După alte câteva minute (probabil trebuiau să-și termine poveștile) iese și-l întreabă pe cine caută. Omul îi spune că a fost trimis de domnul doctor „Cutare”. Da, dar pe cine caută? „Pe doamna doctor „Cutărică”! Vrea să-l invite înăuntru, dar brusc se răzgândește și-i cere cardul și actele medicale, punându-l să aștepte tot pe… coridor, lângă ușă. După alte câteva minute luuuungi, este chemat înăuntru, dându-i-se două bilete de trimitere, unul dintre ele fiind pentru o examinare CT. El nu înțelege prea bine unde trebuie să meargă și ce trebuie să facă, dar doamna doctor îl scoate afară din cabinet.
Cu repere luate de la alte persoane binevoitoare din incinta instituției, mai empatice și cu suflet, am zice noi, ajunge la locul potrivit. Dar, pe când să i se facă programare, auzind de substanța de contrast, îi spune domnișoarei de acolo că el este alergic la iod și dacă substanța respectivă e pe bază de iod... „Păi… ce să fac… dacă doamna doctor așa a scris aici…” Și tot ce poate să facă este să scrie cu litere de tipar și cu trei semne de exclamare în josul paginii pe care-i face programarea că este alergic la iod. Prietenul nostru se întoarce iar la cabinet. După ce bate la ușă, își cere iertare că revine, dar e vina lui, căci a uitat să-i spună, pe când i-a înmânat biletul pentru CT, că el este alergic la iod. Doamna doctor e grăbită să plece, așa că-l repede: „Da’ de unde știi?” „Păi, doamna doctor, știu de mai bine de cincizeci de ani…” „Adu-mi dovada!” replică doamna doctor… Și... asta a fost tot...
Fiind un fost pacient oncologic, știu foarte bine ce înseamnă chiar și numai suspiciunea că ai avea cancer. Cum te cuprinde deznădejdea și ai convingerea că „pân-aici ți-a fost!” și o frică imensă pune stăpânire pe tine… Și, orice-ar zice alții, cuvintele lor îți ocolesc, efectiv, urechile, nu te pot alina, nu te pot liniști, căci asta-i prima reacție când auzi despre o astfel de boală… Darămite tu, ca medic, să îi dai unui pacient niște analize de felul acesta, fără să-i spui nimic, fără să-l pregătești dinainte de eventualitatea unui astfel de rezultat… Fără să-i explici de ce-l trimiți „acolo” și nu în altă parte. Și, ajungând „acolo”, să fie tratat ca un „paria”, ca un ciumat... Și, iar, fără să i se explice de ce, pe baza rezultatelor aduse, este trimis la alte analize… Și, mai ales, să nu fie întrebat dacă nu este alergic la vreo substanță, din moment ce i se recomandă efectuarea unei tomografii computerizate… Și asta, înainte de a-l liniști că, în cazul unei confirmări, această boală nu mai înseamnă moarte, că medicina a evoluat foarte mult în ultimii 20 de ani și că, în final, totul va fi bine… Căci eu așa am fost tratată, când am avut cancer, eu am avut parte de niște cadre medicale de excepție… Ce s-a întâmplat, între timp? Unde-a dispărut umanitatea din oameni, empatia, compasiunea? Sau trebuie să ne consolăm cu ideea că sunt medici și… medici și să sperăm că, atunci când avem nevoie, să-l nimerim pe acela care are și aceste calități?