„Cine sunt eu?”

  Mami (soacra mea) cumpărase, încă de anul trecut, două magnolii: una pentru mine și una pentru ea. De fapt, erau două bețe înmugurite, având la un capăt, pe post de rădăcină, niște firișoare ca niște mustăți, curate-curate, de parcă de-abia fuseseră scoase din mașina de spălat. Cred că, de fapt, au fost ținute în apă până și-au făcut rost de „mustăți”. Și, venind mami cu tati la noi într-una din acele zile, ne-au adus și bățul de magnolie, urmând ca și ei, când merg la țară, să-l planteze pe-al lor într-un loc propice.

  Ne-am luat în primire magnolia și, după ce-au plecat ai noștri, am început să căutăm o locuință adecvată și primitoare. Trebuia să aibă și nițică umbră, căci căldurile sufocante din timpul verii ar fi prăpădit-o. Am încercat întâi mai aproape de gard, unde crinii portocalii de-abia așteptau să le aducem pe cineva de care să aibă grijă. Dar n-am reușit, locul era mult mai pietros decât trebuia pentru a face o groapă. Curajoși din cale-afară, crinii ieșiseră prin balastrul depozitat acolo și nu doar că au supraviețuit, ba parcă an de an devin mai mulți și mai frumoși. În grădina din fața casei, era deja plin de flori și nu puteam să înstrăinăm vreuna și s-o lăsăm fără familie sau fără casă. Ba mai era și liliacul de lângă gardul vecinilor. Cu bățul în mână ne-am tot perindat prin curte de la un loc la altul, ajungând, în cele din urmă, în grădina din spate. Dar, parcă nu reușeam să găsim locul ăla potrivit și pentru bietul de el: aici nu-i bine că-i prea aproape de piersici și nu încape, aici e prea umbră, aici e prea soare, aici vor veni legumele… Și, privind copilul-magnolie din mâna mea: „Ce să fac cu tine, măi copile?” Atunci, parcă toate plantele și copacii din grădină mă îndemnau să-l plantez lângă ei că vor avea grijă de el. Mai anii trecuți, nu adăpostise cireșul, între crengile lui, un oraș întreg de dovleci? Și cât au fost de fericiți cu toții! Jumătatea de smochin care se exilase cu bucurie în grădina noastră știa cât suferise el din cauza învidiei și criticilor aduse de vecinul vișin din grădina lui și era mai mult decât încântat să aibă grijă de el. Ba și vițele-de-vie l-ar fi luat în custodie. Mă uit la fiecare și le simt dragostea și grija față de cineva mic și neajutorat, căci toți au inimă bună. Și, pentru mai multă convingere, au început a vorbi deodată, unul peste altul, de nu era chip să-i înțeleg. Și numa’ ce aud o voce lângă mine: „Știi ce? Aici e locul perfect! Eu îl voi proteja de vânt, de ploaie, de frig, de caniculă…” Mă uit la madam Gutui Japonez: da, vorbise cât se poate de serios. Îmi mut privirea la copilul-magnolie, deja obosit și cu mugurii veștejiți pe jumătate și, nevrând să-l mai supun la alt stres, decid să i-l las în grijă. Și, la vreo șaizeci de centimetri distanță de madama, Luci îi face copilului-magnolie o locuință mai mult decât primitoare. Așa a devenit micuțul parte din curtea și familia noastră.

  Timpul trecea pe nesimțite, clipă de clipă, ceas de ceas, zi după zi... Cu apă suficientă, cu căldură, cu dragoste, mai ales din partea lui madam Gutui Japonez, pe care deja o considera mama lui, copilului-magnolie au început a-i da frunzulițele. Și, tot întrebând-o pe cea de acum mama lui, cum arată o magnolie, aceasta îi făcu o descriere amănunțită din ceea ce aflase și ea din experiența ei, dar și din cele ce auzea de la suratele zburătoare. Și, pentru că vizavi de casa noastră era o magnolie mare, roz, care înflorea atât de frumos primăvara, ba uneori și toamna, vrăbiuțele erau cele care aduceau cele mai frumoase vești despre ruda copilului: „Magnolia e în floare, e atât de minunată, în viața mea n-am văzut flori mai frumoase! Îți dai seama, așa vei fi și tu când vei crește mare!” Și copilul bătea fericit din palmele-crenguțe, nerăbdător să crească mai repede. Dar, pe când i-au apărut frunzele, acestea nu semănau deloc cu cele ale copacului magnolie de peste drum. Așa că tot ele, vrăbiuțele, i-au adus nefericita veste, după ce au observat că, totuși, piciul n-ar avea nimic din prestanța și frumusețea tinerei Magnolia. Copilul începu a se întrista. Căci, cine ar fi el, fără să-și cunoască „rădăcinile”, istoria, familia? Cum să meargă mai departe, dacă nu știa, mai întâi, de unde vine? Și, mai ales, cum să știe unde trebuie să ajungă, dacă nu știa încotro s-o ia? Atunci, toți cei din grădină au început a-l încuraja și a-l ajuta să-și găsească rudele. Uitându-se mai bine la frunzele lui, tânărului Călin (zis și Bulgărele de zăpadă), i se păru că acestea sunt identice cu ale lui: „Să știi că tu ești rudă cu mine! Și, iaca, n-am ajuns prea rău! Bulgărașii mei de zăpadă sunt admirați de toată lumea, până hăt departe…” „Ba eu cred că nu!” se băgă în vorbă jupânul Trandafirul Japonez din ghiveciul de pe terasă. „Nu vezi că frunzele lui sunt fix ca ale mele?” „Ce spui, frate? Dacă era din neamul tău, ar fi locuit într-un ghiveci. Altfel, cum ar rezista iarna afară la minus nu știu câte grade? C-ar muri înainte să dea primul îngheț!” îl contrazise un coacăz cam lipsit de tact și nițel supraponderal. Auzind toate acele discuții, în loc să-l ajute, mai mult l-au înspăimântat pe bietul copil care, pur și simplu, se hotărî să nu mai crească mare. Ce folos de toate astea? Nu va mai apuca să afle cine este, de vreme ce, pe când va veni iarna… Nici nu putu să-și ducă gândul până la capăt... „Ia mai terminați!” îi repezi madam Gutui Japonez care hotărî că e momentul să intervină. Apoi, către copil: „Dragul meu, eu deja știu ce special, ce deosebit ești, încă de pe acum!” Dar micuțul, cu lacrimi în ochi o întrerupse, suspinând: „Dar nu înțelegi? Eu nu vreau să fiu special, eu vreau doar să fiu un copil obișnuit, ca toți ceilalți. Cum să merg mai departe, dacă nu știu cine sunt? Și dacă, totuși, sunt rudă cu jupânul Trandafir Japonez? Înseamnă că nu mai apuc anul viitor și, până să aflu adevărul, eu nu voi mai fi...” Dar madama îl îmbrățișă cu tandrețe: „Copile, eu sunt aici, nu plec nicăieri. Și te voi proteja din toate puterile mele atunci când va fi nevoie. Căci, încă n-ai înțeles cât de mult te iubesc? N-ai înțeles că noi toți cei de aici te iubim și suntem o familie? Va veni și vremea când îți vei cunoaște „rădăcinile” și vei avea tot ajutorul meu, îți promit! Și, chiar dacă nu ai fi rudă cu domnișoara Magnolia, ziua în care vei înflori pentru prima dată, va fi o zi pe care n-o vom uita niciodată, nici tu, nici eu, nici toți cei din curtea asta care te iubesc. Pentru că vei fi extraordinar, indiferent cine se va dovedi că vor fi rudele tale.” „De unde știi?” întrebă în șoaptă, încă neîncrezător, copilul. Iar madam Gutui Japonez îi spuse blând: „Pentru că frumusețea vine dinăuntrul nostru. Iar tu, copilul meu drag, strălucești încă din prima clipă de când te-am văzut.” Și, pentru prima dată, după multă vreme, micuțul zâmbi.

  Acum e din nou primăvară. Madam Gutui Japonez s-a ținut de cuvânt, l-a protejat pe micuț de frigul iernii cum a putut ea mai bine și deja acestuia i-au apărut primii muguri. Nu știm ce ne rezervă viitorul, nici nouă, nici lui. Nu știm nici ce întrebări mai are de lămurit până va crește mare. Dar știm că la întrebarea: „Cine sunt eu?” putem să-i răspundem cu toată convingerea: „Ești parte din familia noastră! Ciudată, atipică și atât de diferită, trăind laolaltă oameni, matracuci, plante, copaci, dar... o familie...”

 

      

O prietenie neobișnuită…

  Iulia și Solo… o prietenie neobișnuită, de acum mai bine de douăzeci de ani, cum n-am văzut la nimeni până atunci și nici de atunci încolo… Diferența de vârstă dintre ei era mică, de vreo jumătate de an, Iulia născându-se în februarie, iar Solo în august... Și cam atât a trecut până când l-am considerat pe Solo suficient de mare încât să locuiască afară în curte. Se știe că mioriticii nu sunt chiar câini de cameră sau de apartament, ci au nevoie de spațiu unde să alerge, să se zbenguie, mai ales dacă sunt tineri și plini de energie. Ei bine, începând din primăvară, pe când aveau loc plimbările zilnice ale vecinei noastre Iulia pe stradă alături de mama ei, fie în cărucior, fie pe jos, Solo era atras ca un magnet de vocea subțirică și melodioasă de după gard. Și de când aceasta i-a fost prezentată „oficial” și i s-a alăturat ca parte importantă în universul lui, Iulia îi va deveni cea mai bună prietenă din câte au existat vreodată (bine, în afară de Mira, tovarășa lui patrupedă, se-nțelege). Căci îi zicea Aghi, vecina mea, fetiței: „Hai să-l salutăm pe Solo și să vedem ce face!” Azi așa, mâine așa, până când Solo abia aștepta să-i vină prietena. Era de ajuns să o vadă pe stradă sau să-i audă vocea că odată era la gard. Fetița gângurea fericită, băgându-și degețelele prin găurile porții pentru a-l mângâia și povestindu-i câte-n lună și-n stele, iar Solo asculta la fel de fericit, vorbindu-i și el, pe limba lui. Pe când a mai crescut, mama ei o ridica pe gard, cu picioarele atârnând pe dinăuntrul curții, iar Solo, fericit nevoie mare, o gâdila, „spălându-i”, când și când, tălpițele cu limba lui mare și roz, ceea ce o făcea pe Iulia să râdă în hohote. Uneori, îi culegea fire de iarbă pe care i le oferea prin gard, iar Solo le mânca de parcă ar fi fost cele mai delicioase recompense. Trebuie să recunosc că Iulia era singura persoană de la care accepta astfel de „bunătățuri”. N-am văzut o prietenie mai frumoasă și mai sinceră ca cea dintre mioriticul nostru și micuța mea vecină.

  Pe când Iulia avea vreo patru ani, a ajuns în grija bunicii cât timp părinții erau la serviciu. Dar prietenia dintre cei doi a continuat, căci uneori, veneau amândouă într-o plimbare să-l salute pe bunul ei prieten sau să-i dea fire de iarbă. Alteori, doar îi spunea bunicii unde pleacă și ne trezeam cu ea la poartă, Noi îi deschideam și ea intra în curte, întâmpinată cu mare bucurie de Solo. Niciodată nu a tăbărât pe ea, niciodată nu a dărâmat-o, ci era foarte delicat, plimbându-se pe lângă ea cu mare grijă, de zici că era un vas de porțelan și-i era frică să nu-l spargă. Erau aproape de aceeași înălțime și Iulia îi lua capul lui mare între pălmuțe, privindu-se o clipă ochi în ochi, apoi își petrecea mânuțele pe după gâtul lui ca într-o îmbrățișare. Bine, eram și noi de față, nu i-am lăsat niciodată singuri, căci, totuși, Solo era câinele nostru, deci responsabilitatea noastră. Și mai știam că, uneori, copiii sunt imprevizibili și, fără să vrea, pot să declanșeze un comportament de nedorit al câinelui, să-l enerveze în vreun fel. Oricum, să vezi o namilă de peste șaizeci de kilograme lăsându-se îmbrățișat de o fetiță care-i spunea cuvinte de alint la ureche, era chiar înduioșător.

  Într-o zi călduroasă de vară, ne trezim cu Iulia la poartă. „I-ai spus bunicii că vii la noi?” am întrebat-o de cum a intrat în curte. „Daaaa!” îmi răspunde Iulia cu entuziasm, în timp ce Solo vine spre ea cu mare bucurie. Ea îl îmbrățișează fericită, povestesc numai ei știu ce, apoi, de parcă și-ar aduce aminte de ceva: „Mă duc să-i aduc lui Solo niște oase!” și iese grăbită pe poartă. Ne-am gândit că na! s-o fi plictisit și intrăm în casă pentru a ne continua treaba, lăsând ușa deschisă. Dar, nu trec mai mult de câteva minute și o auzim pe Iulia vorbind cu câinele. Ieșim amândoi în prag și… înlemnim: Iulia era ghemuită lângă vasul lui Solo în care pusese niște oase, vas din care lua unul câte unul și i le dădea câinelui. Solo le lua frumos din mânuța fetiței și le ronțăia, în timp ce ea îl mângâia pe cap. Pe moment am paralizat de frică, nici nu știam cum să reacționăm. Tocmai auzisem de o cunoștință a cărei fetiță a fost mușcată de față de propriul câine (legat în lanț), în timp ce-i dădea de mâncare. Bine, pe ai noștri nu-i țineam legați, ba, mai mult, îi învățasem de mici cu noi pe lângă ei în timp ce mâncau. Puteam chiar să luăm mâncare dintr-un vas și să-i punem celuilalt și ei să nu reacționeze în vreun fel, căci așa au fost crescuți. Dar, totuși, nu făcusem asta de față cu vreun prieten sau străin, deci nu știam cum ar reacționa. D’apoi acesta să-i umble prin vasul cu mâncare… nici vorbă de așa ceva… Ne-am revenit repede și ne-am apropiat de ei, vorbind blând ca să nu se sperie nici unul, nici altul. Apoi am ridicat-o pe Iulia si ne-am îndepărtat puțin, explicându-i că, dacă îi dăm de mâncare, trebuie să-l lăsăm să mănânce, fără să-l deranjăm. Solo însă, ne-a urmat, de parcă l-ar fi deranjat că i-am întrerupt din treabă… Degeaba ne-am speriat noi, căci prietenia lor era „pe bune”...

  Au trecut mulți ani de atunci… Iulia a crescut, a terminat facultatea și s-a mutat, urmându-și calea ei. A rămas același suflet blând și iubitor de animale, cu o empatie extraordinară față de ele. Solo se „odihnește” sub vișin, alături de tovarășa lui patrupedă, Mira. Dar prietenia dintre un mioritic și o fetiță a rămas imprimată pentru totdeauna pe o fotografie care „spune” o poveste minunată...

 

Simpli spectatori la o expoziție canină (2005)...

 

Iulia și Solo „numărând” oase (2007)...
 

Arborele genealogic

  Pe când eram copil, nu țin minte să mă fi preocupat prea mult acest aspect. Adică, foarte puțin spre deloc... Știam că fac parte dintr-o familie, așa cum îmi imaginam că are toată lumea, cu doi părinți și un frate, cu bunici (mai apropiată fiind de cei cu care am crescut), ceva unchi și mătuși care, la rândul lor, îi aveau pe verișorii aferenți și… cam atât. Nu m-a interesat la acea vreme istoria familiei mele, cine suntem și de unde venim. Ba mai mult, când nu mi se făceau toate voile (că...deh! fiind mezina familiei, eram tare răzgâiată), mă ascundeam după bibliotecă, plângând, nu înainte de a-i striga mamei (în special ei îi erau adresate cuvintele alea, deși era și tata de față) că sigur sunt înfiată și de-aia nu mă iubesc. Nu înțelegeam prea bine ce înseamnă cuvintele alea, dar... hei! eu eram victima acolo, mai exact (în mintea mea) o biată oropsită de soartă luată de părinții mei din milă și-atunci… normal că nu mă iubesc și de-aia nu-mi cumpără chiar tot ce mi se năzărea în căpșorul meu de copil prostuț… Mama, săraca, nu-mi zicea nimic (deși meritam, poate, niște palme la cât de mult o răneau cuvintele mele), ci mă lăsa să mă liniștesc, să-mi treacă nebuniile, dar nu ceda (și bine-a făcut, mă gândesc acum, privind în urmă)…

  Dar, pe când am crescut, am început să-mi pun întrebări despre cine suntem, de unde venim… Bine, pe bunici îi cunoșteam, dar străbunicii? Au locuit dintotdeauna aici în oraș sau au venit de undeva? Și de unde? Cum se numeau? Aveau frați? Cum a luat naștere familia noastră? Era musai să-mi cunosc „rădăcinile”... Și, pentru că mama era bine-mersi pe vremea aia (deci, aveam tot timpul din lume să aflu amănunte), m-am prezentat la bunica cu hârtie și pix (pentru a nu uita vreun amănunt) și m-am apucat s-o „descos”. Așa am început realizarea arborelui genealogic al familiei, reușind să scriu mai întâi despre familia bunicii, atât cât am putut și cum m-am priceput, folosindu-mă de informațiile primite. Povestea bunicului mai avea nevoie să „dospească” nițel, dar sper cât de curând s-o pun și pe ea pe hârtie pentru a finaliza o parte din puzzle-ul genealogiei noastre. N-am uitat nici de familia mamei, reușind să scot la iveală, din amintirile prăfuite de vreme ale mătușii, sora mamei (căci expirase „tot timpul din lume” de care crezusem că am parte) chiar o poveste foarte interesantă din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial referitoare la familia din care facem și noi parte. Am aflat lucruri extrem de interesante și-mi pare atât de rău că nu m-a interesat mai devreme despre „rădăcinile” noastre pentru a mai avea pe cine întreba și a afla mai multe.

  Dacă pe mine m-a cuprins curiozitatea despre arborele genealogic pe când eram deja mare, iată că pe nepotul meu a început să-l intereseze încă de pe când avea doar câțiva anișori, începând cu întrebări simple, dar „foarte importante” pentru el: „Tati, cine-i Lora? Adică, ce-i ea pentru mine?” Eu eram acea Lora, mătușa aia tânără și mișto (credeam eu, cel puțin pe vremuri) care-și învățase nepoții să-i spună pe nume, un fel de prietenă cu care pot să vorbească și căreia pot să-i împărtășească absolut orice. Și dacă mi s-a spus ceva care să rămână secret față de părinții lor, așa a rămas până-n ziua de azi. Deci, întrebându-l Cristi, nepotul meu, pe taică-su cine eram eu, care era gradul de rudenie dintre noi, acesta, cu multă răbdare și pe înțelesul lui, îl lămurește: „Păi, uite, Lora este sora mea, așa cum este Bianca pentru tine. Și noi amândoi suntem frați, așa cum ești tu cu Bianca. În plus, eu și Lora suntem copiii lui bunica Mia, așa cum tu și Bianca sunteți copiii lui mami. Deci, Lora este mătușa ta. Apoi, ea te-a și botezat la biserică, deci pe lângă faptul că ți-e mătușă, este, în același timp, și nașa ta.” După toate aceste explicații, ca să fie sigur că fiul lui a înțeles, îl întreabă: „Deci, ce este Lora pentru tine?” Cristi stă puțin și se gândește, după care îi răspunde vesel: „Vecina mea!” Încă mă amuză și acum răspunsul lui, căci nepotul meu avea dreptate: eram, într-adevăr, vecina lui...

 

Patru generații într-o singură fotografie...

       

Berzele

  Iubesc berzele dintotdeauna. Nu prea am o explicație pentru ce, dintre toate păsările, fie că e vorba de vrăbiuțe, turturele, porumbei, mierle (păsări de care am și eu parte în curtea mea și cărora ne-am obișnuit să le asigurăm hrana și apa de fiecare zi), berzele îmi aduc o bucurie aparte, o bucurie inexplicabilă. Mai ales că, locuind la oraș, n-am primit niciodată vizita vreuneia. Cu toate acestea, la început de primăvară, aștept cu sufletul la gură, vestea reîntoarcerii lor și chiar mi se pare un motiv destul de serios de a sărbători un astfel de eveniment.

  Cunoscând iubirea mea pentru aceste păsări minunate, mami (soacra mea) mi-a dăruit un bibelou sub formă de barză, s-o am acasă și s-o admir de fiecare dată când m-ar cuprinde dorul de ele. Iar primăvara, tot ea este cea care, mergând la țară, îmi dă minunata veste a reîntoarcerii lor la vechile cuiburi părăsite pe timp de iarnă: „Lora, ne-am întâlnit cu prima barză de anul ăsta! S-a întors acasă!” Atunci, un zâmbet mi se întipărește pe chip și simt un fel de nerăbdare, de-mi vine să țopăi, să dansez la propriu (eh, până acum vreo șase ani, pe când aveam „picioare bune”, chiar așa făceam; acum însă, cu același zâmbet pe față, țopăi și dansez în gând, cum ar veni). Și, cu aceeași nerăbdare, aștept ziua când dăm o raită cu mașina prin satele din apropiere pentru a le putea ura „Bun venit!” și în realitate și, desigur, pentru a le poza.

  În 2018, an în care am petrecut cel mai frumos concediu de până atunci, am ajuns în comuna Cristian a județului Sibiu, unde ne hotărâsem să înnoptăm. În deplasările cu serviciul din anii trecuți, Luci mai dormise la o pensiune din această localitate, așa că ne-am hotărât să mergem să vedem dacă sunt camere libere. Nu am văzut niciodată până atunci, și nici după aceea, atât de multe berze cum am văzut pe strada unde se afla pensiunea și nu numai. Pe fiecare stâlp, aproape la fiecare casă, de-a lungul întregii străzi, pot spune de-a lungul întregii localități, puteam vedea familii de berze, mai mari sau mai mici, adulte sau pui. Am fost tot timpul cu telefonul în mână, filmând berzele în față, în spate, lateral, peste tot. Ce-i drept, am văzut și un părculeț plin cu copii, era normal, cu atâtea berze în jur... Am aflat, mai apoi, dând o căutare pe internet, că berzele sunt un simbol al comunei, devenind principala atracție a turiștilor. Localitatea Cristian mai este denumită și „Țara Berzelor”, frumoasele înaripate fiind tratate de localnici cu multă dragoste, îngrijindu-le cuiburile și oferindu-le mâncare suficientă.

  De mici am fost „învățați” că pe copii îi aduce barza. Cel puțin, așa s-a întâmplat în ceea ce mă privește. Desigur, am aflat, crescând, că nu ea îi aduce, dar o legătură între berze și copii tot există. De asta m-am convins și eu și să vă povestesc cum anume…

  S-a întâmplat într-o primăvară, cu aproape unsprezece ani în urmă, într-un sat unde sălășluiește una dintre prietenele mele. Pe atunci îmi era și colegă de serviciu și avea o fetiță adorabilă de vreo șase anișori. Natura revenise la viață, primăvara intrându-și binișor în drepturi și scoțându-și de la „naftalină” țoalele festive. Peste tot, oriunde îți întorceai privirea, dădeai de copaci înfloriți, de flori, care mai de care mai minunate, mai parfumate. O mireasmă dulce învăluia aerul și o mulțime de fluturi și albine își îndeplineau menirea pentru care fuseseră create. Tabloul era întregit de guralivele păsări care ciripeau vesel din zori și până-n seară, cântându-și bucuria unui nou început. Și iată că într-o dimineață, colega și, în același timp, buna mea prietenă îmi spune, mai în glumă, mai în serios: „Să vezi fază la noi acasă: ieri după-masă, pe deasupra curții noastre începe să facă rotocoale o barză, după care se așază taman pe acoperișul casei. Eu cu bărbatu-meu încercăm să o alungăm strigând la ea, arătându-i chiar și mătura, aruncând cu pietricele mici pe tabla acoperișului, căci nu voiam să o rănim, ci doar să o facem să plece. Și ea se speria, zbura ce zbura în apropierea casei și tot pe acoperiș ateriza… Am obosit noi mai repede decât ea...” Eu zâmbesc cu subînțeles: „Cred că încearcă să vă spună ceva…” „Of, că n-ar fi chiar momentul potrivit…” zice prietena mea. A doua zi, pe când ne întâlnim la serviciu, mă anunță: „Iar ne-a vizitat barza! Dar sunt atâtea alte case în tot satul, de ce vine taman la noi?” „Și ce-ați făcut?” o întreb curioasă. „Normal că am încercat iar s-o facem să plece!” După câteva zile de astfel de vizite inopinate ale neobositei berze, concluzia este evidentă: „Știe ea ce știe…” Și… chiar așa a fost, căci după vreo două luni primesc minunata veste dată de prietena mea: „Mai ții minte barza aia care tot venea la noi și se așeza pe casă? Chiar că știa ea ceva, căci uite, sunt în șase săptămâni!”

  Și uite-așa, am devenit nașa unui minunat băiețel care anul acesta a împlinit zece anișori. O minune de copil a cărui venire pe lume i-a fost anunțată într-un mod cu totul special, tocmai de una dintre cele mai iubite înaripate, în cel mai frumos anopimp...

 

  

Spaghete… forfecate

  Bunica mea (din partea tatei) a fost o femeie extraordinară, din toate punctele de vedere. Putea să facă orice-și punea în minte și nu degeaba soacra ei îi spusese bunicului s-o lase pe ea „la comandă” căci are idei bune (dacă la câteva zile după nuntă, ea singură, cu mâinile ei, și-a zidit și lipit un cuptor, bunicul fiind la lucru, la pădure)...

  Referitor la gătit, făcea niște plăcinte de-ți stătea mintea-n loc de bune ce erau. Păscuțele cu brânză dulce de vacă n-au mai avut niciodată același gust ca cele făcute de ea. Nu știu ce punea în plus sau ce-i făcea aluatului ăluia, că nu m-a lovit curiozitatea, cât ne-a fost alături, s-o întreb, să învăț, să-i deslușesc secretele și degeaba regret acum. Vânzând flori în piață, lua contact cu o grămadă de lume, pentru că era foarte sociabilă, astfel că, din ceea ce afla și de la unul, și de la altul, fie că era vorba de vreo rețetă sau orice altceva interesant într-ale grădinăritului, de exemplu, punea în practică și nu doar atât, ci și perfecționa acel lucru, până era ea mulțumită de rezultat. Și ceea ce afla, împărtășea și celorlalți, ca să se bucure și ei de rezultate mai bune. Așa că nu degeaba ajunsese să fie cunoscută și apreciată de mai toată lumea din piață. Ea-mi spunea că niciodată nu e prea târziu să înveți ceva nou și, mai ales, nu e nicio rușine, chiar și atunci când ești bătrân și se consideră că știi deja destule.

  Și iată că venise vremea ca și noi să ne punem la contribuție talentele într-ale gătitului și s-o uimim pe bunica cu fel de fel de delicatesuri culinare în cei cinci ani cât a stat alături de noi. Făceam, ce-i drept, o mulțime de mâncăruri deprinse de acasă de la mama (care și ea, tot prin bunica, soacra ei, se perfecționase), deci nu pot spune că veneam cu ceva nou și nemaiauzit de ea. Doar când am făcut, o singură dată, supă de varză (roșie, că n-am avut de alt fel în acel moment), deși era foarte bună, s-a uitat lung la ea, a învârtit de câteva ori lingura în zeamă și mi-a zis să nu mai fac altădată, că are o culoare prea ciudată ca să poată fi mâncată cu plăcere.

  Fiind o femeie măritată, desigur că și bărbatul meu și-a adus aportul la bucătărie, mai ales că e un domeniu care-i place și în care se descurcă. Și dacă eu făceam, de obicei, o mâncare după rețetă, Luci proceda altfel. El nu avea, ca și mine, produsul finit în minte, ci se uita în frigider sau prin cămară ce ingrediente există și vedea la final ce iese. Tocmai de aceea, la noi acasă nu o să mănânci aceeași mâncare de două ori, pentru că niciodată nu va ieși la fel. Dar e foarte posibil să-ți placă într-atâta încât să ceri și o a doua porție.

  Totuși, ceva nou și nemaiauzit până atunci de bunica, la cei peste 80 de ani câți avea, la acea vreme, era pizza, dar și spaghete. Adică poate că auzise de aceste feluri de mâncare, dar nu le gustase până când am „adoptat-o” noi. Nu știu cum i s-ar fi părut pizza cumpărată, dar am aflat (tot pe încercate, cum altfel?) că-i place pizza cu blatul mai gros și moale. Având proteză, era de înțeles și așa ne-am învățat să facem, ca să poată mânca și ea. În ce privește spaghetele… Dar, să vă povestesc…

  Ne apucă într-o zi cheful de făcut spaghete. Nu contează că ne-am fi dorit „bolognese” sau „carbonara”, pentru că asta era în funcție de ce ingrediente aveam în casă în acel moment. Oricum, mie-mi plac foarte mult spaghetele, așa că nici nu avea importanță, spaghete să fie. Pentru că aveam carne tocată, ne-am pus pe treabă. Aici, trebuie să recunosc, „specialistul” era Luci care lucrase cu ani în urmă la o pizzerie foarte cunoscută și frecventată la acea vreme. Acolo învățase să facă pizza direct de la un italian, Maurizio, dar și alte specialități, printre care și spaghete. Deci, în funcție de ce aveam prin casă, face Luci ce face, fac și eu ce-mi spune el și… mâncarea-i gata. Oo, abia aștept să mănânc, căci și asta tot de la Luci „mi se trage”. Adică, știți voi, cum se mănâncă spaghetele, cu lingura și furculița, căci și asta-mi place tare mult. Îi ducem întâi bunicii ca să aibă „ocupație”, apoi ne punem la masă. Dar, totuși, oare buni cum mănâncă spaghetele? I le-am amestecat dinainte, i-am pus la dispoziție și lingură, și furculiță, dar cum să-i explici unei persoane de 85-86 de ani cât avea bunica pe atunci, cum să ruleze din furculiță pastele lungi pline de sos și parmezan ras, cu ajutorul lingurii? Mai ales că-i cam tremurau și mâinile. Dar, la cât de inventivă o știu eu pe bunica, găsește ea o soluție.

  Și… chiar așa a fost. Căci, pe când merg să verific dacă a mâncat deja, am dat peste un „tablou” demn de pus în ramă: bunica stătea în picioare lângă masă, cu farfuria în față și mâinile ocupate. Zic ocupate, căci, cu mâna stângă lua spaghete din farfurie și cu cealaltă mână în care ținea foarfeca, tăia pastele în bucăți mici cât să le poată „pescui” ușor cu lingura, în aceeași farfurie. Și a tot repetat această operațiune până a terminat de „forfecat” toate spaghetele. Apoi le-a mai amestecat o dată și le-a mâncat, după cum am spus, cu lingura.

  N-a fost singura dată când a avut bunica la masă spaghete, și „carbonara”, dar și „bolognese”. Însă, a fost prima și ultima dată când a mâncat spaghete... „forfecate”...

 

Statuile

  Mi-au plăcut dintotdeauna statuile. Mai ales cele întâlnite prin muzee sau parcuri, prin piețele publice din centrele orașelor, așezate pe socluri sau direct pe pavaj. Astfel, oricât de grăbiți am fi fost, când ne apăreau în cale era musai să ne oprim și să le admirăm centimetru cu centimetru. Probabil că or fi ceva reminiscențe din copilărie, pe vremea când tata avea un album de artă, cu picturi și sculpturi realizate de marii artiști ai lumii. Ore în șir răsfoiam albumul tatei, delectându-mă cu frumusețile descoperite între paginile albumului. Tocmai de aceea, pe când găsisem, prin peregrinările noastre, o micuță copie a „Pietèi” lui Michelangelo într-un magazin, a fost musai s-o achiziționez. Câțiva ani am admirat-o zilnic în vitrina casei noastre, la loc de cinste până când… am făcut-o cadou unei persoane deosebite, căci era păcat să n-o admire și alții, nu-i așa?

  Acestea fiind zise, vă dați seama ce mare bucurie pe mine când, după 13 ani fără concediu, în cea mai frumoasă vacanță de până atunci (2018) am ajuns la Cetatea Alba Carolina din Alba Iulia. Era pentru prima dată când am întâlnit, în același loc sau în imediata apropiere, mai multe statui de bronz (peste 20) și încă în mărime naturală. Am fost uimită de frumusețea și delicatețea tuturor statuilor care „domiciliau” acolo. Le-am admirat pe toate, pe de-a-ntregul și cu de-amănuntul și ne-am făcut, și eu, și Luci, o grămadă de poze cu ele. Parcă erau aievea și, studiindu-le îndeaproape, atingându-le, aveam impresia că sunt vii. Parcă așteptam din clipă-n clipă să ne abordeze, întrebându-ne ceva, orice, chiar și de ce ne „holbăm” atât de admirativ la ele. Port și acum, într-un colțișor din suflet, amintirea acelei zile din vacanța noastră minunată...

  Într-o duminică din decembrie 2024, la doar câteva zile înainte de Sărbătoarea Crăciunului, după ieșirea de la biserică am luat-o spre Centrul Vechi al orașului. Târgul de Crăciun era în plin sezon și, cu Luci de-o „aripă”, căscam ochii când spre stânga, când spre dreapta la tarabele cu de toate. Și, tot înaintând șontâc-șontîc prin zona pietonală, mare ne-a fost mirarea când am dat peste un grup statuar alcătuit din cinci statui de bronz, în mărime naturală. Nu le mai văzusem până atunci, căci nu mai fac plimbări de când am problema asta cu picioarele. Timid, am încercat să mă apropii cu gândul să le studiez, dar musai să recunosc că aveam o mică reținere. Luci m-a tot încurajat să merg lângă ele, să-mi facă poze, dar n-a fost chip să mă convingă, mă tot codeam. „Cum adică? De ce?” m-ați putea întreba, pe bună dreptate. Motivul îl constituie, cu siguranță, postările urmărite pe facebook, postări în care statuile prezente acolo erau... vii. Adică, erau oameni care „făceau pe statuile”. Vă dați seama că nu oricine poate sta nemișcat ore întregi, fără mâncare, fără apă, fiind machiat și costumat în așa manieră încât să semene cu o statuie de bronz sau marmură. Am înțeles de la nenea Google (de la cine altcineva?) că oamenii care „fac pe statuile” (actori, de regulă) sunt cunoscuți sub denumirea de „statui vivante” și că aceasta este o formă de artă stradală din ce în ce mai practicată. Am urmărit o grămadă de astfel de postări: oamenii se apropie, iau „statuia” de după gât sau i se așază în poală și… când telefonul sau aparatul foto dă să facă poza, „statuia” prinde viață, la propriu. Îți dai seama ce sperietură pe omul respectiv când „statuia” îl strânge în brațe sau îi strigă la ureche: „Bau!” Pentru cei care privesc ca simpli spectatori e chiar amuzant, probabil și pentru cel în cauză, dar nu chiar în acel moment, ci, de obicei, după ce se dumirește care-i treaba. Am înțeles că și la noi în România există oameni care practică această formă de spectacol stradal, de obicei la evenimente importante, la festivalurile din centre istorice ale orașelor. Și, iaca, nu eram noi la un eveniment important? Ba bine că nu! Și Centrul Vechi al orașului nostru, mi se pare că e și el destul de… istoric… Și atunci… n-ar putea fi și acestea niște „statui vivante”? Cam asta era, în mare, ceea ce mă reținea să mă apropii de statui și să le studiez.

  Luci insistă, dar degeaba, nu mă poate convinge să mă fotografieze cu vreuna dintre statuile prezente. Subconștientul funcționează atât de ciudat, că n-am putut nici măcar să întind mâna să ating vreun individ turnat în bronz. Eram atât de încordată, că mi se părea că toți cei din grupul statuar au niște mișcări aproape imperceptibile. Într-un final, după ce Luci, pentru a mă convinge, vine și pune mâna pe toate statuile de față, reușesc să mă apropii suficient și să-mi pun palma pe spatele rece ca gheața al unuia care ședea și nici nu m-am putut uita la Luci, atât eram de concentrată ca nu cumva acesta să se miște, să se întoarcă spre mine și să mă întrebe ceva. „Vai de mine, ce-am ajuns!” m-am mirat eu de mine însămi.

  Au trecut doi ani și ceva de atunci... Pot număra pe degete de câte ori m-am mai „întâlnit” cu grupul statuar din Centrul Cechi al orașului nostru. Dar m-am ținut la distanță de fiecare dată. Sunt, însă, curioasă, cum aș reacționa dacă, într-adevăr m-aș întâlni cândva cu vreo statuie vivantă. Căci, vorba aia: „de ce fugi, în spate duci!”

 

În Cetatea Alba Carolina

 

În Cetatea Alba Carolina

 

În Centrul Vechi al orașului nostru

 

„Fazan”

Bunica zicea întotdeauna că cel mai bun lucru pe care ai putea să-l faci, în cazul în care ai ceva bani „la ciorap” și vrei să-i investești, este să cumperi o bucată de pământ, explicându-ne și de ce: apa poate să-ți ia casa, focul poate să o ardă, dar pământul rămâne. Știind că bătrânii sunt înțelepți și că ar trebui să asculți de sfaturile lor, ai mei cumpăraseră o bucată de pământ la marginea orașului. No, acuma dacă au cumpărat-o, trebuia s-o și lucrăm, nu?

Și, încă din primăvară, în fiecare după-masă, de cum ne strângeam acasă de la serviciu, eu, mama și fratele meu, mergeam pe jos (căci mașina era în reparații), cu tot ce aveam nevoie, la bucățica noastră de pământ să ne facem datoria. Am tăiat și am greblat toți boscheții, am adunat toate mărăcinișurile și gunoaiele ce le-am găsit pe-acolo, apoi ne-am pus pe săpat și, iată-ne, în sfârșit, la cuiburile pentru mălai, dovleci, fasole, la straturile de morcovi, pătrunjel și alte verdețuri, pe care le-am umplut cu semințe, sub supravegherea strictă a bunicii, adevăratul nostru comandant. Apoi… ne-am pus pe așteptat...

Mare ne-a fost bucuria când, cu ploaie la timp și căldură suficientă, plăntuțele noastre au ieșit, mândre nevoie mare, în lume. Și iată-ne din nou, după serviciu, cu sapele în spinare, la holda noastră pentru îndeplinirea înaltului țel nobil: săpatul mălaiului. Mami s-a apucat singură să se „lupte” cu buruienile dintre firele de porumb, așa că ne-am luat și noi în primire câte un șir, unul lângă altul și am purces la treabă. Dar, ca să treacă timpul mai repede, am zis să jucăm „Fazan”.

Cred că nu există persoană care să nu fi jucat, măcar o dată în viață, „Fazan”. Stiți voi, jocul ăla în care cineva spune un cuvânt și celălalt (căci musai să fie cel puțin doi participanți la joc) trebuie să spună un alt cuvânt cu ultimele două litere ale cuvântului precedent. Există și câteva reguli simple de respectat: nu închizi din prima, nu folosești cuvinte la modul gerunziu și nu inventezi tu cuvinte ca să-l „închizi” pe partenerul de joc. La fiecare rundă pierdută, jucătorul se pricopsește cu o literă din „Fazan”, până la întregul cuvânt când iese din joc, considerându-se învins. Simplu, nu?

Jucând acest joc încă din copilărie, iată-ne și în acea după-amiază toridă de vară când, ca să meargă treaba mai repede și să ajungem și noi la capăt de rând la fel de repede, am început să ne jucăm. Și… începe fratele meu: „A…… No, da’ nu zici „stop?” Îl opresc de-abia după ce reia alfabetul, apoi zic un cuvânt cu litera la care se oprise. Și… merge treaba ca pe roate, vorba aia. Treaba cu jocul, nu cu munca, căci, să recunoaștem, nu-i chiar așa ușor să spui cuvântul potrivit prin care să nu te închidă celălalt și să rămâi de „Fazan”. Sau să găsești tu cuvântul prin care să-l închizi pe partenerul de joc. Pentru asta, când eu, când frate-meu, ne opream din săpat și, stând rezemați de coada sapei, ne gândeam la cel mai potrivit cuvânt. Mami era deja la săpatul celui de-al doilea strat, iar noi nu-l terminasem nici pe primul. „Da’ ce tot faceți acolo?” ne întreabă ea,  nervoasă. „Imediat se întunecă și n-apucăm să terminăm nici jumătate!” Și, un-doi, sapele noastre se grăbesc să taie buruienile și să umple firele de porumb. Asta, până la un alt cuvânt care ne pune în dificultate, căci iar stăm pe gânduri rezemați în obiectul muncii. Până când iar ne vede mami și iar se enervează pe noi. Și rândurile astea-s așa de luuungi și tare greu ajungi la capăt… Și când, într-un final, ajungi la capăt, tare greu îi s-o iei de la-nceput cu un nou rând...

Nu mai știu cine a rămas de „Fazan” în acea zi… Probabil că eu, ca de obicei… Cert îi că am hotărât de comun acord ca, de-acum încolo, să lăsăm jocul pentru drumul de întoarcere… Asta, dacă nu voiam să ne-o luăm „pe coajă” amândoi, și eu, și frate-meu...