Ca să nu ne mai fure papucii de
casă, să nu mai ne
lase fără
ciorapi și să nu ne mai ronțăie degetele de la picioare (oo,
și ce-i mai place să facă asta!),
Luci a cumpărat pentru mezinul matracuc niște recompense deosebite,
mai exact niște oase din piele de vită. Adică, din acelea
din care tot rozi pe ele și pare că nu se mai termină, rămânând,
până la urmă, o chestie moale și maleabilă ca guma de mestecat.
Luase și mai demult așa ceva pentru Flutur și Capucino și chiar
îs utile dacă vrei ca matracucile să aibă ocupație o bună
bucată de vreme.
Deci, într-o zi, pe când Codruț părea dispus să ne lase fără
degetele de la picioare, îl cheamă Luci în cameră și îi dă o
astfel de recompensă. Mezinul, foarte fericit, o înhață și…
țuști! cu ea, căutându-și locul potrivit pentru o astfel de
îndeletnicire. Ca să nu se iște și vreun război
„inter-ierarhic”, îi dă una și matracucului senior. Însă
Capucino nu are, Luci luând doar două, de încercare, cică. Dar,
după ce s-a plictisi vreunul de la atâta ros, va continua
matracuca. Și, îi lăsăm să „muncească”... La un moment dat,
Luci, trecând pe lângă Codruț, numa’ ce îl aude că mârâie
la el. Se oprește, se apleacă și dă să-l mângâie. Mezinul…
haț! vrea să-l muște. „No, că nu-i a bună!” ne gândim noi.
Cu toți patrupezii pe care i-am avut și înainte, am lucrat la
„lecția” asta, adică dacă le dăm ceva, să putem să și luăm
înapoi, să ne apropiem de ei în timp ce mănâncă, fără frica
de a ne mușca. Putem, de exemplu, să ne băgăm mâna în vasul
fiecăruia dintre ei, să luăm mâncare de la unul și să îi dăm
la altul, că așa i-am obișnuit de mici. Deci, musai să corectăm
și comportamentul de acum, al mezinului. Luci se lasă pe vine, fără
să bage în seamă mârâiala nervoasă, îi smucește recompensa,
i-o dă înapoi, iar i-o ia, iar i-o dă, să se obișnuiască și să
știe, în același timp, că, dacă îi dăm ceva, avem voie și să
revendicăm ceea ce i-am dat. Mă aplec și eu și fac la fel,
spunându-i: „Eu ți-o dau!” (și i-o dau înapoi), „Eu ți-o
iau!” (ceea ce și fac). Matracucul pare să înțeleagă, în cele
din urmă, căci nici n-a fost nevoie de lecții suplimentare și,
din acea zi, putem să-l mângâiem pe cap, în timp ce stă cu osul
în gură, să i-l luăm, căci știe că tot noi i-l dăm înapoi.
În timp ce ne vedem, în continuare, de ale noastre, a fost nevoie
doar de o clipă de neatenție din partea mezinului, ca osul să-i
fie revendicat de Flutur, pe al lui punând stăpânire Capucino. Și,
iată-l pe Codruț fără „obiectul muncii” plângându-se la…
cine altcineva, decât la noi? încercând să „sustragă”, de la
actualii posesori, vreuna din recompense. N-a reușit decât să iște
un scandal monstru la fiecare încercare, totul terminându-se cu
confiscarea mult-râvnitelor oase.
Ca să nu se mai întâmple să rămână vreun matracuc fără
„lucru manual”, Luci a mai cumpărat un os, având, astfel, cu
toții, ocupație. Dar, după ce au primit recompensa, nu prea știm
ce-i în mintea mezinului (putem doar să bănuim), că acesta, cu
osul în gură, se jeluiește de mama focului, căutînd un loc unde
să și-l roadă, fără frica de a-i fi sustras. Și, plângând în
continuare, cu toate încercările noastre de a-l liniști, cu osul
în gură, ne dă târcoale, încercând, pur și simplu, să ne
escaladeze, să se urce pe noi ca pe vârful unui munte, de unde să
privească triumfător „mulțimea de rând”, patrupezi și
bipezi, deopotrivă… N-a reușit decât să ne enerveze, căci cum
să recționezi altfel, când stai liniștit la televizor sau citești
o carte interesantă și te trezești, dintr-o dată, cu un ditamai
os de piele în bot, băgându-ți-l în față și încercând
treizeci și ceva de kilograme „plângăcioase” să ți se urce
în cap, la propriu? După câteva admonestări mai serioase, mezinul
își găsește loc, aproape de Flutur și-și lasă jos prețioasa
recomensă. Dar, văzându-l pe senior cu ce poftă se înfruptă, i
se pare că osul lui e mai bun, așa că încet-încet, se apropie
mai tare de el, urmărindu-l cu atenție. Degeaba se enervează
Flutur și-l „ceartă” de mama focului, mezinul, impasibil,
rămâne nemișcat, ferindu-și fața. Apoi, asemenea unui animal de
pradă, se apropie din ce în ce mai mult. Noi uităm de cartea
începută și de documentarul de la TV, căci pare că urmărim un
film interesant. Ajungând lângă matracuc, așteaptă răbdător
până când seniorul își trage sufletul, întinde, încet-încet
laba, și-i fură osul direct de sub nas. Triumfător, mezinul, cu
osul lui Flutur în gură, se retrage fericit sub masă, în cutia
acesteia și se pune pe ros. Seniorul nu e foarte afectat, căci ia
osul ce fusese al mezinului și-și continuă „treaba”. „Cum?
Flutur mi-a luat osul meu?” pare să se mire Codruț. „Asta nu
poate să rămână așa!” decide el, ieșind grăbit, din masă,
lăsându-și osul pe care se chinuise atâta să-l sustragă și se
pune din nou, la pândă…
Și uite-așa, niciun os nu rămâne al aceluiași posesor, fiind
ros, de fiecare matracuc pe rând, de nici nu mai știi cine ajunge
să-l termine...