Cerbul cu stea în frunte (Vasile Militaru)

 A fost odată, într-o pădure,

Un moș bătrân cu baba lui

Trăiau săraci ca vai-de-lume,

În adâncimea codrului.

Moșneagul n-aștepta nimica,

El numai moartea și-o dorea,

Dar baba ar fi vrut să aibă

Un suflet tânăr lângă ea.

„Să fie un copil cuminte,

Un cățeluș sau un pisoi,

Că vreau s-aud și eu cum suflă

O altă viață lângă noi.”

Așa ofta săraca babă,

Dar moșul nu mai vrea nimic:

„Ce-mi trebuie o grijă nouă?

Sunt prea bătrân și prea calic.”

Dar Domnul se-ndură de babă

Și-un pui de cerb i-a dăruit.

Un pui de cerb, cu stea în frunte,

Gonit din codru și rănit.

Săgeata-i străpunsese gâtul -

DIn rană sângele-i curgea

Și lacrimi mari picau din ochii

Frumoși, rotunzi ca o mărgea.

L-a sărutat pe frunte moșul,

Miloasă, baba l-a spălat,

L-au îngrijit cu grijă mare

Și cerbul mi l-au vindecat.

Era frumos și blând săracul, 

Zburda mereu din loc în loc,

Venise ca o vrajă nouă

De tinerețe și noroc.

Întinereau văzând cu ochii

Moșneagul și cu baba lui -

Și se făcuse luminoasă

Întunecimea codrului.

Dar într-o zi trecu pe-acolo

Feciorul unui împărat

Cu ceata de curteni, cu arcuri

Și cu ogarii la vânat.

„Dă-mi mie cerbul tău, bătrâne,

Îți dau pe el tot ce dorești”

„Nu pot, și de mi-ai da pe dânsul

Comorile împărătești”

„Te duc la curtea mea, moșnege,

Cu baba ta, vă fac boieri.

Dă-mi cerbul tău cu stea în frunte

Și-ți dau și cinste și averi.”

„Nu-mi trebuie averi și cinste,

Sunt prea bătrân să le primesc;

Dar dacă vrea să vină cerbul,

Eu bucuros vi-l dăruiesc.” 

Atunci, minune fără seamăn,

Întreaga lume, ce văzu?

Văzu cum cerbul dă din coarne

De parc-ar spune: „NU vreau, nu!

Nu vreau să vin la curtea voastră

(Deodată cerbul a vorbit)

Tu mă dorești ca o podoabă,

Ei, sufletul mi l-au dorit.

Tu m-ai rănit la vânătoare,

Ei rănile mi le-au legat.

În strălucirea curții tale

Eu m-aș simți încătușat.

La curtea ta, aș fi o fiară,

O jucărie pentru proști.

În viața lor sunt o lumină

Pe care tu n-ai s-o cunoști.”

Plecă pe gânduri, voievodul

Și se gândea că nu-i de-ajuns

Să fii bogat, temut și veșnic

De măreția ta pătruns.

Mai trebuie să ai un suflet,

Milos, și bun, și iubitor,

De vrei să fii iubit de oameni,

Și de podoaba codrilor.

„Moskoviciul”

  Cu toate că înainte de ‘89 nu era chiar la îndemâna oricărei familii să se laude că ar deține o Dacie 1300, noi am avut noroc. Tati, datorită talentului său într-ale picturii, după două expoziții cu vânzare, a strâns banii necesari achiziționării unei mașini, o Dacie crem, de culoarea margarinei, cu numărul 2 MM 4112. Nu mai există acum, a fost dată la fier vechi, dar chiar și atunci s-a dus pe picioarele ei sau, mă rog, pe cauciucurile ei, pornind la prima cheie.

  Pe aproape întreaga durată a copilăriei și adolescenței, draga noastră Dacie ne-a purtat în nenumărate locuri, creând amintiri minunate în concedii la Ocna Șugatag, la Izvoare, la pădurea de la Groși după ciuperci, în Oradea, la Marghita, chiar și în Moldova la mănăstiri. Amintirile pe care le-am construit împreună cu familia mea datorită mașinii noastre chiar sunt de neuitat, cel puțin pentru mine.

  Tocmai de aceea, după ce m-am căsătorit, am simțit foarte mult lipsa unei mașini care să ne ducă oriunde am avea nevoie. Dar, după trei ani, pe când eram deja la casa noastră, aflând că vecinul vrea să-și vândă mașina, un Moskvich verde, foarte bine întreținut, am decis să-l cumpărăm noi. Mare bucurie pe vecinul nostru că vrem noi s-o achiziționăm, căci el chiar ținea la mașina lui și știa că am avea grijă de ea. Mare bucurie și pe noi că, în sfârșit, am fi „motorizați”, vorba aia…

  Și, tocmai în vara aceea, am luat bilete la căsuțele de la Eforie Nord ale fabricii unde lucram pe atunci, urmând să mergem la mare cu o colegă de serviciu (devenită prietenă, între timp, de peste douăzeci de ani) și mezina ei. Oo, ce fericire pe toată lumea că avem mașină care să ne ducă până acolo și nu trebuie să mergem cu trenul!

  Acestea fiind zise, Luci verifică Moskoviciul (căci așa l-am botezat pe dragul nostru automobil) să aibă toate piesele în regulă pentru o așa lungă călătorie, deși, după spusele vecinului, mașina noastră vizitase și alte țări, ca de exemplu Austria, Turcia, deci, era obișnuită cu drumurile lungi. Între timp, eu și colega mea eram ocupate cu lista pentru cele necesare unei vacanțe reușite. Pregătirile au durat două luni, dar nu pentru că ar fi fost atât de mult de lucru și n-am putut pleca mai repede din cauza asta, ci pentru că ne-am apucat noi foarte devreme. Cred că nicio vacanță, nici până atunci, dar nici după aceea, n-a „necesitat” atât de multe pregătiri ca totul să decurgă în bună regulă și nimic să nu ne ia prin surprindere. Ca să nu cheltuim prea mult, ne-am pus de acasă o grămadă de alimente neperisabile, slănină, conserve cu și fără carne, ceapă, ba chiar și cartofi, astfel că, pe când ne-am instalat în mașină, în spate, eu și fetița colegei mele nu prea am avut loc unde să ne întindem picioarele. Am luat cu noi până și cortul, deși nu ar fi fost nevoie, că doar stăteam la căsuțe.

  Cu toate pregătite și puse în micuțul și simpaticul nostru Moskovoci, umplut până la refuz cu tot ce vrei și ce nu vrei de două familii care urmau să petreacă 10 zile minunate la mare, am pornit-o „la trap”, vorba aia, căci nu ne grăbea nimeni: Luci la volan, copilotul Mișu (colega și prietena mea) cu harta deschisă în dreapta lui, în timp ce eu și fetița (de vreo 10 ani la acea vreme) eram în spate, cu picioarele peste plasele cu cartofi, cu ceapă și alte lucruri care nu mai încăpuseră în portbagaj. De noi s-a mai alipit o colegă care venea cu cei doi copii și cu mașina ei, fiindu-i frică s-o pornească singură la un drum atât de lung, căci urma să se întâlnească la destinație cu soțul ce venea și el în concediu de prin țări străine. Dar, pe drum, ne-am pierdut (de mai multe ori) de ea, căci cu atâtea semafoare și circulație în orașele prin care am trecut, era când în spatele nostru, când înaintea noastră. Am făcut un popas în Sighișoara unde ne-am oprit să ne tragem sufletul și să mâncăm o pizza cu nume complicat, pe care am comandat-o în timp ce Luci era la baie. „Dar cum de-ați comandat pizza de post?” ne-a întrebat după ce s-a întors și a gustat din pizza lui. De parcă știam noi ce comandăm... că doară nu vorbeam italiana… O mâncăm așa, dacă tot am plătit-o și, pe când terminăm cu pauza și vrem să pornim la drum… Moskoviciul nu mai vrea s-o ia din loc… Of, măi! ne trec toate transpirațiile… Luci mai încearcă o dată… și înc-o dată... și… în sfârșit, pe dragul nostru Moskovici l-a prins rușinea, căci, după un „câr-câr-câr” și „mâr-mâr-mâr”, „hoc-poc” și niște pârțuri mai ascuțite, o luăm din loc. Ieșim din Sighișoara și mergem mai departe în drumul nostru. Urcăm și coborâm văi și dealuri, trecem pe lângă câmpii întinse cu floarea-soarelui și, la un moment dat, în plină pustietate, mai facem un popas ca să ne dezmorțim picioarele, să mergem la baie și să ne hidratăm. Peisajul era superb, cu flori de câmp, cu fluturi veseli și albinuțe zumzăind harnice, cu păsărele ciripind de zor, fără nicio grijă… Parcă eram într-un tablou…

  Terminând cu pauza, inspirăm aerul curat, mai cuprindem o dată cu privirea natura care-și urma cursul ei, ne urcăm în mașină și… nu, nu din nou! Moskoviciul își râde de noi… Dar acuma, degeaba încearcă Luci, iar și iar, să pornească mașina, că… Moskoviciul nu vrea, și pace bună! No, ce facem acuma în pustietatea asta? Începem să ne rugăm, fiecare în gând, să nu rămânem în mijlocul naturii, cu toate că aveam cortul la noi (vezi ce bine că l-am luat?). Ei, mai planifică-ți vacanța să nu te ia nimic prin surprindere, dacă poți! Eu continui, tot în gând, firește, să mă rog și de Moskovici, să-i promit câte-n lună și-n stele: „Te rog, hai, pornește, nu ne lăsa aici! Uite, dacă pornești, o să-ți cumpărăm numai benzină de cea mai bună calitate, o să-ți luăm bujii noi (parcă știam eu ce-s alea ori cum arată) și…” nici nu-mi venea în minte ce piese mai are o mașină să pot să i le promit și pe alea… I-aș fi promis până și luna de pe cer, dacă nu era deja dată, căci soțul meu îndrăgostit mi-o „dăruise” mie cu doar câțiva ani în urmă…

  Luci deschide capota, timp în care noi, pe lângă mașină, fiecare pe partea lui, începeam să ne panicăm pe dinăuntru, căci pe dinafară nu se vedea nimic. Apoi, ia la verificat uleiul, apa, mă rog! ce se pricepea și el, trage, mișcă de „furtune” și „furtunele”, scoate și bagă înapoi ceva piese, după care încearcă iar s-o pornească. Nu știu acuma dacă datorită promisiunilor pe care i le făcusem eu sau datorită priceperii lui Luci, dar… Moskoviciului i se face milă de noi și „bâr-bâr-bâr” pornește, încă de cum învârte cheia în contact. „Bravo, Moskoviciule! vezi că poți?” îl lăudăm noi, lingușindu-l, nu cumva să se răzgândească. Veseli, de-acum, ne facem cruce, mulțumind Celui de Sus, căci totuși, de acolo venise ajutorul, ne urcăm în mașină și o luăm repede din loc, căci trebuia să ajungem până seara la Băicoi, unde am fi înnoptat la niște rude de-ale prietenei noastre, pe lângă faptul că trebuia și să ne reunim cu cealaltă mașină. Eu deja mă gândesc că, după ce ne întoarcem din concediu, va fi musai să-mi onorez promisiunea față de Moskovici, adică bujiile noi și, desigur, benzina de calitate, altfel, n-aș fi fost un om de cuvânt...

  Am ajuns, într-un final, la destinație, fără alte peripeții. Vremea era frumoasă și așa se anunța a fi și în următoarele zile. Ni se preconiza un concediu minunat. Pe când descărcam din bagaje, lângă căsuța în care ne-am instalat, trecând o duduie pe lângă noi și văzând Moskoviciul cu numărul care dădea de înțeles din ce județ suntem, nu se putu abține să nu ne întrebe: „De unde sunteți?” Noi răspundem: „Din Maramureș!” Ea, cu un accent din Sud și o voce pițigăiată, continuă, parcă nevenindu-i să creadă: „Și ați venit din Maramureș până aici cu mașina asta?” Deja-l și simțeam pe Moskovici umflându-se în pene, mândru nevoie mare, când am răspuns: „Da!” Duduia, făcându-și cruce, zice „Doamne ferește!” și merge mai departe, tot uitându-se înapoi. Ei, știu că noi, maramureșenii, suntem cam ciudați, dar nici chiar așa! Și, totuși, suntem, căci a doua zi dimineață, Luci, vrând să-și ia un pachet de țigări și fetița ceva dulce, întrebă pe cineva din zonă: „Nu vă supărați, unde găsesc un bar?” Acela-i răspunde: „Iete colea!” după care continuă așa, ca pentru el: „Iete și la ăsta, de bună dimineața la bar!”

  Pe toată durata concediului, Moskovici nu ne-a mai făcut alte probleme, aducându-ne până acasă, prin Moldova, în deplină siguranță. Asta, desigur, ca să rămână de mirare la lumea care-l credea un fitecine… De parc-ar fi și uitat ce emoții ne dăduse, tocmai el, în drum spre Marea Neagră... Aproape un an mai târziu, l-am vândut, dar ne bucuram ca niște copii, de fiecare dată când îl mai vedeam plimbându-se prin oraș cu noua lui familie. Și acum îl păstrez în amintire cu multă duioșie... 

 

 

Bomboanele

  Am mai vorbit despre anosmie și despre cât de ciudat e să nu simți niciun miros. Lăsând la o parte faptul că i-am făcut lui Luci ochiuri în oțet în loc de ulei, că am tras o dușcă bună de ulei de eucalipt, crezând că e tinctură de propolis, un alt inconvenient ar fi faptul că nu simt aromele. Adică, ciorba poate să conțină busuioc, cimbru sau mărar, pentru mine ar fi totuna, căci mirodeniile țin mai mult de aromă decât de gust. Când vine Crăciunul și în meniu avem fursecuri, tind să exagerez, de exemplu, cu scorțișoara. Nesimțindu-i aroma, am impresia că nici ceilalți nu simt și am tendința să pun și să tot pun mai mult și mai mult. Dar, chiar dacă aș avea în Ajun de Crăciun cozonaci cu mac și cu nucă abia scoși din cuptor, un brad adevărat și alte preparate specifice acestei minunate sărbători, în casa mea nu va mirosi a Crăciun, cel puțin în ceea ce mă privește. Deja de 6 ani eu nu mai știu ce-i ăla miros, cu tot ce înseamnă el, arome sau parfum. Și deja încep să le uit pe cele pe care le știusem până atunci… Poți să explici cum miroase a usturoi? Sau ce aromă are cafeaua proaspăt făcută? Sau parfumul unei anumite flori? Sau dovleacul care se coace în cuptor? Mirosul de frunze uscate și de lemn care trosnește în sobă? Toate acestea, pentru mine, nu mai există… M-am consolat că asta este, încerc să văd partea plină a paharului, măcar am scăpat de mirosul de compost și de alte… arome pestilențiale… Și totuși, o întâmplare din zilele trecute m-a făcut să mă gândesc că lipsa simțului olfactiv poate fi ceva periculos în anumite contexte. Dar, să vă povestesc…

  Într-una din zile, după ce venise Luci acasă de la serviciu, „smotocește” matracucile așa cum face de fiecare dată (de fapt, nici n-ar putea scăpa de ele, căci sunt tare fericite și exaltate în acel moment), se spală pe mâini, apoi se așază la laptop pentru a-i face actualizările necesare, căci îmi știa prea bine obiceiul: salvez documentul la care lucrez, minimalizez ferestrele deschise și închid capacul laptopului, fără a-l opri. Nu e un obicei prea sănătos și de câte ori nu-mi spusese să nu sar peste etape și, mai ales, să-i fac actualizările la momentul potrivit. Dar… el zice, el aude, vorba aia, așa că cel mai bine e să facă el însuși toate astea… Și, cum stătea el cu ochii în ecran, privirea îi cade pe două bomboane ambalate individual, aflate chiar lângă laptop. A fost de ajuns să le vadă ca să înceapă un adevărat interogatoriu, de parcă m-ar fi surprins cu droguri: „Unde le-ai găsit?” Îi răspund simplu: „În dulapul cu haine…” El continuă să mă întrebe: „Și ce vrei să faci cu ele?” Ei, asta-i chiar culmea, ce-ai putea să faci cu niște bomboane în afară de a le băga în gură, așa că asta-i și spun: „Să le mănânc!” Dar el mă lămurește de unde curiozitatea asta ce mie mi se părea suspectă: „Astea nu-s de mâncat, ci naftalină împotriva moliilor!” Uimirea mi se citește pe față: „Astea? Am găsit și sus în dressing, am crezut că-s bomboane și mi-au picat din vreun buzunar…” El devine și mai atent: „Ai mâncat din ele?” „Nu, că era seară, mi le-am pus în noptieră pentru mai târziu…” Luci insistă: „Sigur n-ai mâncat? Gândește-te bine!” „Nu…” Încep să ezit, încercând să-mi amintesc ce-am făcut, mai exact, cu ele: „ Adică, nu cred…” Se pune să-mi explice: „N-am găsit de celelalte, care se agățau între umerașele cu haine… Uite, îmi arată, aducând una mai aproape, are ambalajul perforat ca să iasă substanța volatilă, să-și facă efectul împotriva moliilor…” Încerc să mă apăr: „D-apoi, tu crezi că m-am uitat? Le-am văzut împachetate individual, chiar am crezut că-s bomboane… Oricum, nu prea arată a naftalină… ” Luci merge în bucătărie și se întoarce cu pumnii plini de bomboane cu cremă de cafea, plus o ciocolată: „Uite, de-astea mănâncă câte vrei!”

  A fost pentru prima dată când m-am gândit cât poate fi de periculos să nu simt niciun miros… Totuși, cred că dacă aș fi gustat una, aș fi scuipat-o imediat, căci îmi imaginez ce gust oribil ar fi avut… Am băgat „bomboanele” înapoi în dulap și m-am dus sus să le caut și pe celelalte. Nici măcar nu le pusesem în noptieră, cum am spus, ci într-o... bombonieră…

 

Simetrie (Marin Sorescu)

 Mergeam așa,

Când deodată în fața mea,

S-au desfăcut două drumuri:

Unul la dreapta,

Și altul la stânga,

După toate regulile simetriei.

Am stat,

Am făcut ochii mici,

Mi-am țuguiat buzele,

Am tușit,

Și-am luat-o pe cel din dreapta

(Exact cel care nu trebuia,

După cum s-a dovedit după aceea).

 

Am mers pe el cum am mers,

De prisos să mai dau amănunte.

Și, după aceea, în fața mea s-au căscat două 

Prăpăstii:

Una la dreapta

Alta la stânga.

M-am aruncat în cea din stânga,

Fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vânt,

Grămadă cu mine în cea din stânga,

Care, vai, nu era cea căptușită cu puf!

 

Târâș, m-am urnit mai departe.

M-am târât ce m-am târât

Și deodată în fața mea 

S-au deschis larg două drumuri.

„-V-arăt eu vouă!” -mi-am zis-

Și-am apucat-o tot pe cel din stânga,

În vrăjmășie.

Greșit, foarte greșit, cel din dreapta era

Adevăratul, adevăratul, marele drum, cică.

Și la prima răscruce

M-am dăruit cu toată ființa

Celui din dreapta. Tot așa,

Celălalt trebuia acum, celălalt...

 

Acum merindea îmi e pe sfârșite,

Toiagul din mână mi-a-mbătrânit,

Nu mai dau din el muguri,

Să stau la umbra lor

Când m-apucă disperarea.

Ciolanele mi s-au tocit de pietre,

Scârțâie și mârâie împotrivă-mi,

C-am ținut-o tot într-o greșeală...

 

Și iată în fața mea iar se cască

Două ceruri: 

Unul în dreapta.

Altul la stânga.

Smochinul

Vecinei mele, cu deosebite mulțumiri!

 Acum câțiva ani, vecina mea a plantat în grădina ei, între un vișin și gardul nostru, niște bețe de smochin. Nu peste mult timp au înmugurit, au început să dea și alți lăstari și să crească mari, devenind un întreg, o tufă imensă de smochin. Pentru că era tare curios din fire, dar mai ales pentru că era ușor impresionabil, ca orice copil, de altfel, încă de când a început să caște ochii în lume, se minuna de frumusețea ei, bucurându-se de fiecare floare pe care o vedea în grădina lor și, dacă una mai deosebită urma să înflorească, abia aștepta ziua următoare să o poată admira în toată splendoarea ei. Florile n-au rămas nici ele indiferente la uimirea și încântarea micuțului smochin și se întreceau care mai de care să-l impresioneze cu frumusețea lor, cu parfumul suav care ajungea până la el. Și ce fericite erau cînd, copilul-smochin inspira adânc și zâmbea cu toată ființa lui celor care-i făceau atâta bucurie… Da, sigur asta era fericirea despre care-i tot auzea, vorbind, pe oameni...

  Vișinul, adolescent pe vremea aia, a început să fie incomodat de copilul-smochin… Și lui îi plăceau florile, la fel și parfumul minunat pe care-l emanau, doar că nu era atât de priceput să le-o arate. Din această pricină a devenit nițel invidios. În fiecare zi găsea ceva de comentat referitor la vecinul lui care habar n-avea de ce era în sufletul celuilalt: „Ia fă-te mai încolo, ce faci, vrei să monopolizezi tot locul ăsta numai cu prezența ta? Nu mai încape nimeni de tine, ce te tot lungești atâta? Crezi cu numai tu ești în grădina asta?” Și-l tot jignea, și-l tot împingea pe micuț, de nici nu mai știa bietul de el cum să stea și cum să… crească, nu cumva să se simtă vișinul deranjat și să înceapă iar cu criticile la adresa lui. De fapt, nici nu știa de ce comportă vișinul așa cu el, căci termenul de „invidie” îi era necunoscut… încă… Așa că și-a întors privirea la ce era după gardul unde-și avea locuința. Și se pare că i-a plăcut ce a văzut: vecinul vișin din grădina de alături nu părea să aibă treabă nici cu cireșul aflat la vreo trei metri distanță de el (și… uau! se frecă la ochi, crezând că nu vede bine: pare că în cireș locuiește un întreg oraș cu dovleci), nici cu piersicul care adăpostea o viță de vie, nici cu roșiile, ceapa și usturoiul care locuiau la poalele lui. Toate păreau într-o deplină armonie… Și s-a gândit să întindă nițel brațul după gard, să vadă cum e. Doar puțin, apoi se întoarce înapoi. Dar… de cum crenguța a trecut ilicit în grădina vecină cu a lui, n-a mai vrut să se întoarcă îndărăt. Căci aici nu-l mai critica nimeni. Și erau și flori pe care să le admire, bine, nu atât de minunate ca cele de acasă, dar putea să-și facă și aici prieteni. Cireșul îl privea binevoitor, florile îi zâmbeau, făcând piruete și chicotind vesele, vântul foșnea ușor printre crengile vișinului, făcând ca o adiere blândă și calmă să-l mângâie, chemându-l într-acolo, căci sigur n-ar deranja pe nimeni. Și degrabă, fără a se mai gândi prea mult, în fiecare zi o altă crenguță trecea ilicit în grădina de alături. Copilul-smochin creștea văzând cu ochii, astfel că nu trecu mult până când brațele lui au devenit mai viguroase, mai puternice, pline de smochinele dulci și parfumate. Și parcă niciodată până acum n-a avut atât de multe fructe, parcă niciodată până acum nu s-a mai simțit atât de iubit și de fericit ca în acest an.

  Și, trecând zilele una câte una, nici nu-și dădu seama când veni toamna. Piersicul își dărui cu mare drag fructele dulci și zemoase, dovlecii participaseră cu mare emoție la primul lor recensământ, bucurându-se că numărul 13 (căci atâția erau) le purtase noroc, roșiile au avut și ele cu ce se lăuda… Jumătatea de smochin din grădina în care se exilase cu bucurie, devenise „oficial” parte integrantă a familiei din care făcea parte și cireșul, și vișinul, și piersicul, și florile, și toate câte-și găsiseră acolo un adăpost și nu numai… Ce-au mai sărbătorit ziua în care s-a întâmplat marele eveniment!

  Vișinul din grădina în care copilărise copilul-smochin, adult de-acum, prezent la toate schimbările prin care trecuse acesta, se rușină de purtarea lui de odinioară… Derulând, parcă, un film, îl văzu cu ochii minții abătut, supărat, neînțelegând cu ce a greșit (deși nu greșise cu nimic), îl văzu strecurându-se prin gard în grădina vecină unde fusese primit cu o nedisimulată bucurie de toți și de toate și evoluția lui atât de frumoasă, chiar dacă el se comportase… cum se comportase… Tocmai pe când îi treceau toate aceste gânduri prin minte, smochinul se întoarse spre el și-i zâmbi… Brusc, vișinul fu cuprins de o asemenea rușine, încât se înroși cu totul și începu să se bâlbâie, bolborosind niște scuze venite, totuși, din inimă… Frunze sîngerii începură să cadă lin, ca niște lacrimi, așternându-se, asemenea unui covor delicat, la picioarele lor... Smochinul continuă să zâmbească, privindu-l senin pe cel de la care primise cândva numai critici… Dacă era ceva de iertat, totul fusese șters cu buretele… Căci uite câtă bucurie a adus și-n grădina vecină!

 

ții/ți-i

                           ții

Mai ții minte prima noastră întâlnire?

Să ții minte cele ce ți-oi spune!

Ții la mine? 

Ce te tot ții după mine?

N-o să ajungi bine, dacă te ții de nelegiuiri!

Îmi ții de urât până vine trenul?

De ce-i tot ții partea?

Dacă ții neapărat, am s-o fac și pe asta!

Nu-i ții tu contabilitatea?

 În ziua de azi e mare lucru să-ți ții promisiunea.

                   

                           ți-i

Ți-i dor de mama?

Banii ți-i dăm luna viitoare.

Nu ți-i bine acolo unde ești?

 Vrei să spui că acum ți-i foame?

Dacă vrei neapărat pantofii ăștia, ți-i cumpăr de ziua ta.

Balul din toamnă

  Dacă primăvara, copacii se înveșmântează în frișcă, popcorn și bezele cu aromă de căpșuni, cu toamna este o altă poveste… Dar ce zic eu poveste, ci un adevărat basm… Căci nu se putea ca, dacă la „un nou început”, copacii, înțoliți de sărbătoare, aniversează Primăvara, Toamna să se lase mai prejos… Totul se petrece, însă, așa… pe nesimțite, pic cu pic, că nici nu poți să știi exact ziua sau ceasul când începe… Un cuib de barză rămas de izbeliște, o adiere ușoară de vânt, puțin mai „altfel” decât de obicei, o frunză care s-a hotărât să se joace de-a zborul, luându-se la întrecere cu o vrăbiuță și… Septembrie dispare din peisaj, luându-i locul surata ei, Octombrie, luna în care, an de an, se anunță mare bal…

  Și iată că forfota începe, pregătirile sunt în toi, totul trebuie să fie gata la timp. Copacii își pregătesc culorile, neprecupețind niciun efort, făcându-și provizii de miere, caramel, ciocolată cu lapte, capucino sau chiar… cafea… Apoi, cu șevaletele în „brațele” lor mai viguroase ori mai fragile, cu pensulele „la purtător”, se pictează unii pe alții cu mare artă și ochi de artist. Dacă pornesc la treabă, colorând o frunză-două, balul, fiind pe cale să înceapă, se grăbesc să-și termine de înfrumusețat veșmintele… „Hai mai la lumină, să te văd mai bine!” își spun ei unii altora. Pensulele nu mai fac față, motiv pentru care se folosește bidineaua… Și numa’ ce se aruncă în stânga un strop de miere… în dreapta niște praf de scorțișoară, șofran sau turmeric… Maiestoasele pelerine se dantelează cu caramel, ciocolată sau capucino, după preferințe, iar pe la poalele rochiilor nu strică niște cafea… totul parcă într-o joacă, într-o bucurie care, atunci când balul este în toi, sunt de o frumusețe aproape ireală…

  Miss Stejărescu, cu aur și argint în pletele-i fluturânde, valsează cu o grație desăvârșită, avându-l ca partener pe junele Mesteacăn, în timp ce Arinul și Carpenul discută îmbujorați la un pahar de must... Oare ce sentimente îi încearcă, privind în jur? O umbră de tristețe? Nostalgie... amintindu-și de balurile din anii trecuți, când erau și ei nițel mai tineri? O aromă de struguri și de castane coapte în jar învăluie aerul. Plopul, cam țeapăn în costumul lui, își aranjează cravata, iar Fagul, Salcia, Gorunul, Frasinul și Ulmul tocmai au încins o horă… Vântul, amețit de euforia balului, se strecoară printre invitați, prinzându-se și el în horă și învârtindu-se repede, din ce în ce mai repede… Toți se simt minunat, subjugați unei vrăji magice, de neînțeles…

  Timpul trece parcă, pe nesimțite și, totuși, balul nu coboară cortina, nu încă… Noiembrie se apropie de surata ei, frumoasa Octombrie, sorbind dintr-un pahar de vin pentru a se încălzi și, impresionată, privește în jurul ei… Ar putea, dacă ar vrea, să oprească totul dintr-o singură mișcare a brațului, dar o iubește prea mult pe sora ei, așa că îi mai acordă câteva zile pentru marele final… ultimele acorduri, o trecere rapidă în revistă a tututor participanților ale căror veșminte încă stârnesc aplauze…

  Invitată fiind și eu la bal... iată-mă în primele zile ale lui noiembrie și ultimele ale acestui grandios eveniment, încercând să mă pierd printre invitați… Nu am straie la fel de strălucitoare ca ale lor și încerc să mă fac mică-mică și neînsemnată, așa cum și eram, de altfel… Dar încerc să cuprind cu privirea absolut tot ce pot și simt că atâta frumusețe și eleganță îmi taie, pur și simplu, respirația… Rămân, efectiv, cu gura căscată de uimire și nu am cuvinte să explic senzațiile pe care le trăiesc în acele câteva clipe care voiam să nu se mai sfârșească… Mă apropii cu sfială de miss Stejărescu care-mi zâmbește cald și-mi pune în palme câteva frunze din maiestuoasa ei pelerină: „Pentru mai târziu, în semn de aducere-aminte…”

  Luna Octombrie, gazda petrecerii, înveșmântată într-o rochie superbă, imprimată cu toate culorile toamnei, își mângâie cu privirea invitații și zâmbește fericită: da, și balul din acest an și-a împlinit menirea… Cortina se lasă încet-încet peste lume, rămânând în urmă-i un covor delicat care va proteja pământul de frig în următoarele luni… Noiembrie poate, liniștită, să-și intre în drepturi…