Medici și… medici...

  Un prieten foarte bun de familie ne-a povestit „aventura” pe care a trăit-o, începând din luna martie, referitor la niște analize... Mie mi se pare de domeniul SF-ului, adică nu-mi vine să cred că există astfel de persoane care lucrează în sistemul medical, deși, trăind în România, n-ar trebui să mă mai mire nimic. Dar… să vă povestesc…

  În urma unor analize efectuate, i s-a recomandat prietenului nostru să-și facă o colonoscopie. Și… na! dacă asta zice medicul că ai nevoie, ce să faci altceva decât să-i urmezi sfatul, că știi că asta ar fi spre binele și sănătatea ta. Făcându-i-se, deci, procedura, i se ia și biopsie și i se spune că examenul histopatologic durează cam trei săptămâni până e gata, dar să nu-și facă probleme, pentru că va fi sunat, fie de doctor, fie de asistentă. Și... așteaptă prietenul nostru liniștit, până trece mai bine de o lună, fără niciun astfel de telefon. Chiar l-am liniștit, spunându-i că dacă ar fi fost ceva grav, sigur l-ar fi sunat, căci așa știam că se procedează. Totuși, pentru liniștea lui, merge el să se intereseze de rezultat. Nu poate să intre la doctor, căci n-are programare și nici bilet de trimitere de la medicul de familie. No, eu una, nici nu m-aș fi gândit că, dacă mergi să scoți un rezultat, ai nevoie din nou să treci prin toate etapele. Dar, dacă astea-s regulile… se programează prietenul nostru din nou la cabinetul respectiv, se programează și la medicul de familie (că și acolo-i cu programare) ca să facă rost de biletul de trimitere cerut și… mai așteptă vreo două două săptămâni până-i vine rândul. Adică, aproape în mijlocul lunii mai, mai precis în data de 13. Dacă mai punem la socoteală că era și o zi de marți, cred că prietenul nostru a nimerit taman în perioada celor trei ceasuri rele, căci numai așa mi-aș putea explica ce s-a întâmplat în continuare (și poate nici atunci).

  Prezentându-se pacientul (și prietenul nostru) cu toate „țâdulele” în regulă la ușa cabinetului cu pricina, este invitat înăuntru și i se înmânează actele medicale, cu precizarea să se prezinte cu ele la… oncologie (după ce sună în prealabil la o doamnă doctor, întrebând-o dacă e la cabinet pentru că… îi trimite un pacient). Atenție, fără să i se explice omului în cauză nimic referitor la analize, dacă sunt bune sau nu, ori ce probleme ar avea de-l trimite taman la… oncologie, căci, să recunoaștem, toată lumea știe deja ce înseamnă asta.

    Și… cu o frică imensă în suflet, cu inima cât un purice, fără să înțeleagă de ce a fost trimis fix… acolo, ajunge la cabinetul respectiv. Pentru că nu mai era nimeni care să stea la rând în fața cabinetului, cu mâna tremurătoare bate la ușă și dă să intre. Înăuntru, doamna doctor, asistenta și încă o duduie (după îmbrăcăminte, infirmieră sau altceva), povesteau la o cafea. Asistenta, văzându-l, îl repede să aștepte afară. După alte câteva minute (probabil trebuiau să-și termine poveștile) iese și-l întreabă pe cine caută. Omul îi spune că a fost trimis de domnul doctor „Cutare”. Da, dar pe cine caută? „Pe doamna doctor „Cutărică”! Vrea să-l invite înăuntru, dar brusc se răzgândește și-i cere cardul și actele medicale, punându-l să aștepte tot pe… coridor, lângă ușă. După alte câteva minute luuuungi, este chemat înăuntru, dându-i-se două bilete de trimitere, unul dintre ele fiind pentru o examinare CT. El nu înțelege prea bine unde trebuie să meargă și ce trebuie să facă, dar doamna doctor îl scoate afară din cabinet.

   Cu repere luate de la alte persoane binevoitoare din incinta instituției, mai empatice și cu suflet, am zice noi, ajunge la locul potrivit. Dar, pe când să i se facă programare, auzind de substanța de contrast, îi spune domnișoarei de acolo că el este alergic la iod și dacă substanța respectivă e pe bază de iod... „Păi… ce să fac… dacă doamna doctor așa a scris aici…” Și tot ce poate să facă este să scrie cu litere de tipar și cu trei semne de exclamare în josul paginii pe care-i face programarea că este alergic la iod. Prietenul nostru se întoarce iar la cabinet. După ce bate la ușă, își cere iertare că revine, dar e vina lui, căci a uitat să-i spună, pe când i-a înmânat biletul pentru CT, că el este alergic la iod. Doamna doctor e grăbită să plece, așa că-l repede: „Da’ de unde știi?” „Păi, doamna doctor, știu de mai bine de cincizeci de ani…” „Adu-mi dovada!” replică doamna doctor… Și... asta a fost tot...

   Fiind un fost pacient oncologic, știu foarte bine ce înseamnă chiar și numai suspiciunea că ai avea cancer. Cum te cuprinde deznădejdea și ai convingerea că „pân-aici ți-a fost!” și o frică imensă pune stăpânire pe tine… Și, orice-ar zice alții, cuvintele lor îți ocolesc, efectiv, urechile, nu te pot alina, nu te pot liniști, căci asta-i prima reacție când auzi despre o astfel de boală… Darămite tu, ca medic, să îi dai unui pacient niște analize de felul acesta, fără să-i spui nimic, fără să-l pregătești dinainte de eventualitatea unui astfel de rezultat… Fără să-i explici de ce-l trimiți „acolo” și nu în altă parte. Și, ajungând „acolo”, să fie tratat ca un „paria”, ca un ciumat... Și, iar, fără să i se explice de ce, pe baza rezultatelor  aduse, este trimis la alte analize… Și, mai ales, să nu fie întrebat dacă nu este alergic la vreo substanță, din moment ce i se recomandă efectuarea unei tomografii computerizate… Și asta, înainte de a-l liniști că, în cazul unei confirmări, această boală nu mai înseamnă moarte, că medicina a evoluat foarte mult în ultimii 20 de ani și că, în final, totul va fi bine… Căci eu așa am fost tratată, când am avut cancer, eu am avut parte de niște cadre medicale de excepție… Ce s-a întâmplat, între timp? Unde-a dispărut umanitatea din oameni, empatia, compasiunea? Sau trebuie să ne consolăm cu ideea că sunt medici și… medici și să sperăm că, atunci când avem nevoie, să-l nimerim pe acela care are și aceste calități?

 

Unde dai și… unde crapă...

  Îmi place să cânt… Bine, nu am o voce extraordinară, să nu vă imaginați că sunt o „Pavaroti” în versiune feminină… Dar, încă din copilărie, puneam la pick-upul familiei diverse discuri cu Olimpia Panciu, Dan Spătaru, Mădălina Manole, Compact, Holograf și ce mai găseam eu și frate-meu pe la magazinele de muzică din oraș. Asta ca să nu mai amintesc și de discurile pe care le cumpăraseră părinții, în special cu muzică populară (bine, pe alea nu prea le ascultam). Astfel că dădeam des petrecere (așa ziceam noi când puneam pick-upul în funcțiune), bâțâindu-ne prin casă și cântând de mama focului dimpreună cu solistul sau formația de pe discul de vinil. Dar, în acele vremuri (și nu numai), cred că toată lumea iubea muzica...

  Ghinionul este că nu am studiat serios, pe note, ceea ce ne plăcea atât de mult să cântăm și trebuie să recunosc că de la școală n-am rămas cu mare lucru, deși am fost în cor. La un moment dat, ne-am tot rugat de mama să ne cumpere o chitară, chiar pusesem ochii (eu și frate-meu) pe una pe care o tot admiram în vitrina unui magazin specializat pe când mergeam seara înaintea mamei, când era pe după-masă la serviciu. Atunci visam cu ochii deschiși, imaginându-ne cântând amândoi (superb, desigur) și acompaniindu-ne la chitară. Dar mama n-avea bani de dat pe obsesiile noastre, iar noi… ce puteam să facem altceva decât să ne resemnăm... Pe când era prin liceu, frate-meu și-a cumpărat o muzicuță și atâta a tot exersat până când a învățat câteva piese pe care le cânta chiar foarte bine. Dar nu l-am mai auzit de multă vreme, nici nu știu dacă o mai are...

  Ultima dată când am cântat așa, la modul serios, a fost pe când eram în clasa a douăsprezecea (pe atunci nu era inclusă în programa de liceu și muzica) și una dintre profesoare ne-a strâns pe cele care aveam voce și ne-a pregătit pentru un concert de colinde cu care i-am încântat pe ceilalți profesori în cancelarie. Și acum mai am colidele respective și le cânt cu mare bucurie în Postul Crăciunului.

  Deci, neavând, eu și muzica, prea multe în comun, dar având o dorință sinceră de a învăța și, pe deasupra, având și timp la dispoziție, timp pe care l-aș putea transforma în ceva plăcut și, totodată, important pentru mine, iată-mă ca altistă proaspăt intrată în corul mixt (pe patru voci) al bisericii, în prima duminică din februarie a acestui an. Puțin stingherită, dar cu niște emoții imense, necunoscând pe nimeni din cor decât din vedere, în prima bancă unde mă pusese profesorul și, totodată, dirijorul corului, cu o carte de muzică în care, recunosc, m-am cam pierdut (printre multele versiuni referitor la ceea ce se cânta la Liturghie), în primele două săptămâni doar am asistat. Apoi, am început, timid, să cânt și eu când se dădeau răspunsuri scurte, buchisind din partitura pe care mi-o împrumutase profesorul de la unul dintre coriști pentru a o xeroxa, cu promisiunea solemnă de a o returna în următoarea duminică, împreună cu o carte de pricesne (de prisos să mai spun că m-am ținut de cuvânt). Și dacă mai pun la socoteală slujba înregistrată la sugestia domnului profesor și făcând acasă repetiții cu partitura în față, ascultând înregistrările și încercând să cânt, urmărind vocea de alto, aveam tot ce era nevoie pentru a învăța. Așa a început o nouă aventură pentru mine într-o lume cu totul deosebită, o lume în care am pășit cu teamă, dar și cu multă bucurie…

  Nu era simplu deloc, mi-a spus-o și colega de bancă pe care am cunoscut-o în a treia săptămână (o doamnă drăguță octogenară, dar care nu-și arăta deloc vârsta), mi-a spus-o și domnul profesor și... am constatat și eu pe pielea mea. La fiecare repetiție personală făcută acasă, mai descopeream ceva la care înainte nu fusesem atentă… și o luam de la capăt… Dacă vocea de sopran duce linia melodică, vocea de alto este una „de umplutură”, dar care este deosebit de importantă și de acest lucru mi-am dat seama pe parcurs. Și împreună cu tenorii și bașii nu pot să vă descriu în cuvinte ce minunat sună un astfel de cor (mai ales unul format de peste douăzeci de ani în urmă, cum era cel în care tocmai intrasem).

  Astfel au trecut săptămânile una câte una, ajungând în Postul Paștilor când au început să se facă repetiții la sfârșitul Liturghiei pentru pricesnele speciale. Ei bine, eu nu aveam partiturile acestor cântece... Și, știind deja că sunt o fire extrem de timidă, nici nu putea fi vorba să le cer să mi le xeroxez. Când era colega de bancă la biserică și se repeta o astfel de priceasnă, o rugam să mă lase să-i fac o poză partiturii și repetiția o înregistram pentru acasă. Când colega mea nu era, căutam versurile pe internet, dar am observat curând că existau diferențe între ce găseam eu și ce aveau colegii mei. Atunci, în următoarea duminică, înregistram pe când se cânta întreaga priceasnă și așa aveam și eu versurile corecte.

  Într-o duminică am rămas tot așa, pentru repetiții, după terminarea slujbei. Bineînțeles, și pentru o priceasnă dintre cele speciale. Colega mea de bancă lipsea în acea zi… Repetiția începuse deja și eu nu aveam după ce să repet cu ceilalți. Așa că… îmi iau inima în dinți, cum se spune și mă întorc în spate, unde erau celelalte colege altiste. Dar colega la care mă adresasem cu rugămintea și telefonul pregătit pentru fotografiat partitura face așa, un gest cu mâinile, cum că nu ea, să-i spun altcuiva. Celelate fiind mai departe nițel și părând ocupate, renunț… Dar m-am abținut din răsputeri să nu plâng și mi-am spus că altă dată nu mai cer, ci încerc să mă descurc singură…

  Acasă, în timpul săptămânii, fără nicio tragere de inimă, mă pun să repet. Măcar după ceea ce aud, dacă n-aveam altceva... Dau drumul la înregistrare și… înlemnesc… Căci, pe când profesorul repeta cu sopranele, pe înregistrare aud vocea mea rugătoare și timidă: „Nu-mi faceți o poză, dacă vă rog frumos?” Încerc să procesez ceea ce tocmai auzisem și… simt că mă ia cu leșin… Păi, cum să nu mă refuze colega mea? Din ceea ce-i spusesem, reieșea că, în timp ce profesorul preda ceva, mie-mi arde de făcut poze… în plină oră, în biserică… Ca și cum aș fi o iubitoare de selfi-uri și de fotografii numa’ gata de postat pe rețelele de socializare… Și de câte ori nu-mi spusese Luci să fiu atentă la ce vorbesc, că, dacă nu explic corect, ceilalți n-au de unde ști ce vreau eu, de fapt...

 În următoarea duminică, întâlnindu-mă și cu colega care mă refuzase, nu m-am scuzat și nu m-am explicat că eu, de fapt, vrusesem o poză la partitură… Cine știe dacă m-ar fi crezut? Poate, cândva, dacă o să ajungem să ne cunoaștem mai bine, o să-i spun adevărul. Până atunci, însă, rămân fata căreia îi arde de făcut poze în momente total nepotrivite...  

 

Paznici de noapte...

  Amplasată mai la periferia orașului, ferită de forfoteala și zgomotul din centru, străduța noastră pare desprinsă dintr-un sat nițel modernizat, cu gospodării mai mari sau mai mici, în funcție de bucățica de pământ a fiecărui proprietar. Oamenii, gospodari fiind și prin puterea exemplului, și-au plantat pomi fructiferi, și-au încropit o grădiniță cu flori, câteva straturi cu legume, ba mai mult, unii au fost destul de curajoși să se ocupe și de albine sau să crească vreo câteva păsări pe lângă casă, fie pentru carne, fie pentru câteva ouă proaspete. Astfel, la noi pe stradă poți auzi, până seara târziu, cotcodăcit de găini, cucurigat de cocoși, măcăit de rațe… pe lângă care le mai ține isonul și vreun mieunat de pisică sau lătrat de câine.

  Tocmai pentru că suntem mai feriți de ochi indiscreți sau din cine știe ce altă pricină, pe strada noastră au avut loc, de-a lungul timpului, mai multe incidente neplăcute. Ghinion sau nu, cel mai bine te ferești de astfel de evenimente având un patruped care să dea de veste iubitorilor de astfel de „sporturi extreme” și adrenalină că intratul pe o proprietate pe care el este stăpânul nu e chiar cea mai bună idee. Și am avut dreptate, căci nimeni nu îndrăznea să intre în curtea noastră păzită, la acea vreme, de o pereche de mioritici. Doar că atunci când se făcea exces de zel și nu rămânea, în miez de noapte, nesalutată cu entuziasm, nici măcar o muscă aflată în trecere pe stradă, trebuia să-ți pui dopuri în urechi ca să poți să te odihnești ca lumea. La început, pe când insistau cu „concertatul”, ieșeam, totuși, să vedem ce e, că știam că nu latră așa, de nebuni. Dar, ce să zic, în timp ne-am obișnuit, și noi, și vecinii, și nu prea mai băgam de seamă astfel de „nimicuri”.

  Asta, până într-o seară în care, cu adevărat, ne-au exasperat cu „concertele” lor nocturne. Vocea de bas a dragului nostru Solo, parcă ar fi fost un CD uitat într-un aparat pe „repeat”, căci reda, iar și iar, aceeași „melodie”, acompaniat fiind de tovarășa lui de nebunii, Mira, căci tare bine mai „cântau” cei doi în duet. Dar... n-am ieșit să vedem care-i cauza unui astfel de concert. Și nici vecinii care, sunt sigură, nu s-au putut odihni nici ei prea bine în acea noapte. De-abia a doua zi am descoperit motivul pentru care patrupezii noștri, în loc să se odihnească, și-au ținut isonul unul altuia, într-un concert nocturn. Ieșind în curte a doua zi, dis-de-dimineață, vecinul nostru care locuia peste drum, la o casă distanță de noi, nu și-a putut crede ochilor ce i-a fost dat să vadă: în locul gardului, tăiat pe la partea inferioară, se căsca o gaură imensă. Dă fuga vecinul nostru la cotețul găinilor și-și pune mâinile în cap când face „inventarul”: lipseau 7 găini de carne, 6 găini de ouă și vreo 3-4 rațe. Curcile, printre care se afla și Cocuța noastră, au scăpat tefere, căci cotețul lor era în partea opusă a curții și hoții (pentru o astfel de treabă, trebuie să fi fost cel puțin două persoane) n-au îndrăznit să se aventureze până acolo, mai ales că patrupezii din vecini erau în plin concert.

  Din acel moment au avut loc câteva schimbări, și la noi acasă, dar și în curțile vecine: majoritatea ne-am montat către stradă becuri cu senzori de mișcare, acestea aprinzându-se de fiecare dată când trecea cineva prin fața curții. Iar când pe mioriticii noștri îi apuca concertatul în miez de noapte, ieșeam până la poartă să descoperim cauza, de multe ori, întâlnindu-ne cu vecinul de alături sau cu cel de vizavi care ieșea și el să vadă „că ce-i”. Fiindcă, vă dați seama că, de la această întâmplare, nu era vecin care să nu iasă până la poartă, măcar o dată pe noapte, când pe mioriticii noștri îi apucau „pandaliile”. Și, treptat, au apărut și pe la curțile vecine câte un „lătrăcios” iubitor de concerte și atunci să te ții… Numai muzică de calitate, cu voci impecabile, una mai bună ca alta… Dar, de atunci, n-am mai avut parte de astfel de evenimente pe strada noastră...

După patruzeci de ani...

  Se spune că „ce e mai frumos, de-abia după patruzeci de ani urmează”… Chiar și eu includeam această „zicală înțeleaptă” în urarea de „La mulți ani!” către prietenele mele când ajungeau în rândul nostru, al celor care trecusem deja de acest prag. Sigur că există și excepții de la regulă, căci așa se întâmplă, de obicei, de când lumea. Iar eu, care musai să fiu altfel decât majoritatea oamenilor, sunt dovada cea mai clară că așa este: la 41 de ani, am trecut printr-un cancer...; n-a trecut anul și m-am trezit fără simțul olfactiv la purtător (habar n-aveam că nu-l mai am, darămite când l-am pierdut sau cum de s-a întâmplat una ca asta -cu doi ani înainte de pandemie-…); nu bine am ajuns să răresc controalele la oncologie, că la 44 am mai primit un „cadou”, o boală destul de rară (păi, nu așa sunt și eu, o „raritate”? doar nu era să mă încurc cu ceva banal…): poliradiculonevrită care, până s-au dumirit medicii despre ce este vorba, s-a cronicizat, rămânând cu nervii motori slăbiți și o dizabilitate de mișcare. Mult am mai suferit referitor la acest termen și la compasiunea oamenilor care, uneori, mă confundau cu o cerșetoare. Asta până când cineva mi-a spus că totul ține de atitudine. Și chiar a avut dreptate, căci, mai deunăzi, când un domn mi-a întins niște bani, am început să râd și să-i explic „bunului samaritean” că eu, de fapt, aștept să vină soțul cu mașina (pe lângă faptul că „sprijin” gardul, dar cred că asta l-a indus în eroare). Îi mulțumesc din suflet persoanei care mi-a arătat că atitudinea face totul, căci a fost pentru prima dată când m-a amuzat situația în sine. Ok, după instalarea bolii, au început căzăturile, strângând deja în „colecția” mea, vreo douăsprezece care s-au soldat, până acum, cu un RMN la cap și o entorsă. Apoi, am făcut ce-am făcut și m-a mușcat câinele; bine, mi-am asumat responsabilitatea încă de atunci și repet, pentru a mia oară, că eu am fost de vină. Dar a fost suficient ca să umblu pe la spital pentru antitetanos și să-l târâm și pe bietul Flutur la cabinetul veterinar pentru controale și toate celelalte (stați puțin, să ne înțelegem: am zis că el m-a mușcat pe mine și nu eu pe el? Cu toate astea, și el a avut nevoie de verificări și control medical...)

  După ce am trecut peste toate acestea (nu chiar cu zâmbetul pe buze), cu patru zile înainte de Crăciun, am mai avut parte de o surpriză: vrând să-mi aduc și eu aportul la pregătirile pentru sărbători, mi-am tras peste picioare (fără această intenție, desigur), o cratiță cu apă clocotită de pe aragaz. Pentru câteva minute m-am prefăcut în „stană de piatră”, sprijinită de aragaz, incapabilă să mă mișc. Luci, care era în cameră și făcea foc, a venit repede (nu neapărat datorită strigătului meu de ajutor, dar cratița care m-a „atacat” a făcut un zgomot infernal), m-a dus pe pat, mi-a suflecat pantalonii și m-a descălțat, lăsându-mă în picioarele goale. N-am știut ce să fac, cu ce să mă doftoricesc, căci n-am mai avut de-a face cu o astfel de situație… Sincer, am vrut să cer sfat orășenilor de la țară, gândindu-mă că poate cineva s-o mai fi confruntat cu așa ceva. Dar era trecut de zece și jumătate seara, cum puteam să deranjez oamenii la o oră atât de târzie? Așa că m-am târât, cum am putut, până în dormitor unde m-am aruncat pe pat, suferind eroic durerea până dimineață, căci de dormit nu prea putea fi vorba. Zorii zilei mi-au adus pe piciorul drept, căci el era mai afectat, vreo zece bășicuțe, tranformându-se, în scurt timp, în niște răni dureroase…

  Astfel au trecut sărbătorile de iarnă, cu dureri și cu tot felul de unguente și sprayuri aplicate peste rănile de pe picioare de către dragul de Luci și cu frica mea de a nu se infecta. Dar, totul e bine când se termină cu bine, căci am rămas doar cu câteva cicatrici care-mi amintesc să nu mă apropii de aragaz când sunt oale sau cratițe pe foc, căci se pare că am un magnetism aparte și pentru așa ceva.

  Probabil că e adevărată zicala asta că „ce e mai frumos, de-abia după patruzeci de ani urmează”, dar, după cum am văzut, nu e valabilă pentru toată lumea. Și, îndrăznesc să mă gândesc că, dacă după patruzeci am „experimentat” o grămadă de chestii nu foarte grozave, cum o fi după cincizeci? Dar, mai am nițel de așteptat… Între timp, nu pot decât să mă bucur de familie, de prieteni dragi, de matracuci, de soare, de flori, de fluturi...

 

 Câteva dintre bucuriile mele...

O colecție mai aparte: păpuși de porțelan

  De-a lungul timpului, am colecționat și eu, ca mulți alții, tot felul de chestii: staniol și ambalaje de ciocolată, timbre, șervețele... chiar și „buruieni” cum le zice Luci la flori, ajungând să am, la un moment dat, 100 de ghivece (dar, neștiind să îngrijesc toate speciile, multe mi-au murit), gablonțuri -în special fluturi și buburuze-, vederi cu actori și cântăreți români și străini (pe asta, recunosc, am „moștenit-o” de la altcineva), terminând cu... păpuși de porțelan.

  Dar, să vă povestesc cum a luat naștere această ultimă... pasiune: în Centrul Vechi al orașului exista un anticariat în care, venind de la serviciu, mai „pierdeam” uneori, timpul, cumpărând tot felul de chestii interesante (pentru mine) la prețuri modice: pahare mai deosebite, felurite decorațiuni sau obiecte ornamentale din lemn sau ceramică... Ei bine, în acel anticariat am văzut, într-o zi, două păpuși de porțelan. Erau una blondă și una brunetă, ambele cu niște rochițe frumoase și cu ochi albaștri de nuanțe diferite. „Pe care să o fi luat acasă?” m-am tot frământat eu. Cred că am stat mai mult de o jumătate de oră în anticariat, de s-o fi gândit patroana magazinului că oi fi având ceva gânduri ascunse. Îmi plăcea păpușa blondă tare mult, dar... avea o problemă: îi lipsea degetul arătător al mâinii drepte (fusese ciobit) și mă gândeam cum să iau chiar prima mea păpușă de porțelan cu... defect. Bun, să o iau pe cea brunetă. Totuși... îmi place mult și păpușa blondă. Pentru că nu mă puteam hotărî, le-am luat pe amândouă.

  Acestea au fost primele mele păpuși de porțelan. Le-am adus acasă, le-am spălat rochițele, pantalonașii, ciorăpeii, pantofiorii... Am observat că aveau capul, mâinile și picioarele din porțelan, trupul fiind din material umplut cu ceva ca vatelina. Erau foarte diferite, ceea ce făcea ca fiecare să fie specială în felul ei. Am început să mă gândesc: păpușile nu sunt noi, deci au deja o poveste, au fost ale cuiva, poate ale unor fetițe care le iubeau foarte mult, le-au dat nume, le-au alintat, au dormit cu ele, le-au destăinuit toate secretele lor, toate gândurile, spaimele pe care le aveau, visele... Cum or fi ajuns în acel anticariat?

  Ei bine, vă dați seama că de la primele două păpuși până la gândul de a le „salva” pe celelalte întâlnite prin magazinele second sau anticariate, nu a fost decât un pas. Nu mai țin minte când am început să le colecționez, dar am găsit o poză din februarie 2014 în care aveam deja șapte păpuși...

  Nu știu ce să zic, dar... parcă ele îmi ieșeau în cale. Le găseam prin anticariatele din oraș, prin magazinele de haine second hand... În autobuz dacă eram, uitându-mă pe geam pe când mă întorceam acasă de la serviciu, se întâmpla uneori să văd o păpușă minunată în vitrina vreunui magazin, parcă așteptându-mă, astfel că a doua zi eram deja acolo, pregătită să o iau acasă. Bineînțeles că nu le-am cumpărat chiar pe toate, căci nu m-ar fi ținut buzunarele, dar care mi se păreau deosebite sau aveau o însemnătate pentru mine, le luam acasă în colecția mea. Eram fascinată de păpușile vechi, căci, mă gândeam că ele vin la mine deja cu o poveste a lor, o poveste tainică, învăluită în mister. Comoda pe care era televizorul a început să devină neîncăpătoare, odată ce colecția mea se mărea pe an ce trece. Am păpuși de porțelan de toate felurile și de toate mărimile (cea mai mică este de mărimea unui deget, iar cea mai mare de vreo 60 de cm.): și țărănci, și orășence intelectuale, și aristocrate din înalta societate, blonde, brunete, roșcate, pistruiate, chiar și negrese, dar și clovni. Trei dintre păpușile mele sunt cu cheițe pe care, dacă le învârți, un mecanism din interior le face să cânte.

  Absolut toate păpușile au primit nume (în afară de trei care aveau deja), în funcție de fizionomia lor, de povestea pe care mi-o imaginam sau influențată de personaje din cărțile citite, gândindu-mă că seamănă cu ele (Alice din „Alice în Țara Minunilor”, Heidi, Clara din „Heidi, fetița munților”), la această îndeletnicire, antrenându-l și pe Luci (cum am reușit această „performanță”, nu-mi dau seama). Numele lui Madam Butterfly n-aș putea să vă spun exact de unde vine (de fapt, știți că mie îmi plac foarte mult fluturii), dar când am văzut-o, ăsta a fost numele care mă gândeam că i se potrivește, fiind o aristocrată din înalta societate, foarte frumoasă și care este, zic eu, un fel de mamă a păpușilor pe care le iubește și le protejează, indiferent de condiția lor socială. Chiar și păpușile care aveau vreun defect m-au impresionat și m-am gândit că au și ele o poveste de spus căci, nici în viața reală nu sunt chiar toate lucrurile „roz”. Astfel, la prețuri de nimic, unele chiar gratis, date „pe deasupra” păpușilor pe care le cumpăram, au ajuns și ele în colecția mea.

  Ei bine, astfel a venit și anul 2017 în care aveam deja, vreo șaizeci de păpuși. Când am aflat că am cancer, pe lângă celelalte la care mă gândeam, neștiind ce mă așteaptă, cum vor decurge lucrurile, am început să mă gândesc și la păpușile mele, ce soartă le va aștepta: voi muri, Luci se va recăsători și cui i-ar trebui păpușile soției decedate? Vor ajunge să fie aruncate sau date „de pomană” cuiva care nu le va aprecia așa cum merită... Am ajuns la concluzia că mai bine le dau eu, sau, măcar, pe cele mai deosebite, să fiu sigură că ajung unde trebuie... Dar să știți că nici să dai ceva gratis nu e atât de ușor, când soarta ta este incertă și viitorul nesigur. Nu m-am gândit că va fi atât de greu să le găsesc un alt cămin primitor păpușilor mele. Am încercat să le ofer rudelor care știau cât de mult țin la colecția mea, dar nici nu au vrut să audă; ce am reușit a fost să ofer cadou unei verișoare de ziua ei, cea mai mare păpușă pe care o aveam în acel moment (de vreo 80 de cm.); am încercat și la serviciu, acolo am reușit să dau unui coleg două păpuși, un băiat și o fetiță, foarte frumoase, dar... cam atât; cum întrebam, cum se găseau tot felul de motive de a mă refuza, nu știu dacă le era frică de mine (că voi muri și chiar nu voiau ceva care să le amintească despre asta) sau... pur și simplu, motivele invocate erau reale... În ultimul weekend petrecut acasă, înainte de a merge la Cluj pentru operație, mi-am înșirat păpușile pe masa pe care am pus-o în fața șemineului și m-am întins pe pat, privindu-le până am adormit cu acea imagine în minte. Nu știu dacă cineva m-ar înțelege dacă i-aș spune că păpușile mă relaxează, mă liniștesc, îmi dau o stare de calm...

  După operație, tati (socrul meu) m-a ajutat să-mi cumpăr un dulap pentru păpușile mele, plătind jumătate din sumă. În sfârșit, păpușile mele aveau o „casă”, un loc doar al lor.

  Pentru că eu tot mai adăugam câte o păpușă la colecția mea, am promis că, atunci când voi ajunge la o sută, mă voi opri, așa că am început să fiu mai selectivă în ceea ce privește întregirea colecției. Astfel, nu mai cumpăram, ca până atunci, dubluri (pentru a reuni, îmi imaginam eu, surori și frați), sau păpuși cu defect. Ultima păpușă trebuia să fie deosebită și chiar așa a și fost: în noiembrie 2019 am întregit colecția cu Noelle, o păpușică frumoasă, cu o rochiță din catifea, de culoarea viorelelor, cu dantelă albă și cu pălărioară asortată cu rochița...

  La ora actuală am 103 păpuși. De fapt, avusesem mai multe, dar, de-a lungul timpului, am dat și eu cadou cu mare drag, așa cum am și primit de la cei din familie, de la prieteni sau chiar de la persoanele de unde achiziționam păpușile și care mă cunoșteau deja...

  Aceasta este povestea iubitei mele colecții care a durat câțiva ani până la realizarea ei (vreo 5), dar care, în fiecare seară, îmi bucură sufletul...

 

 

 „Domiciliul” păpușilor...

 

N-au încăput chiar toate păpușile în „casa” lor (bunica Lenuța nu e din porțelan, dar e foarte importantă, deci n-avea cum să lipsească)...

 

Eleganta aristocrată, Madam Butterfly (vă las pe voi să ghiciți care e)...

 

 

 Prima păpușă achiziționată după operație, Teo-Daria...

 

Cristiana, o altă păpușă deosebită, alături de perechea mea de maramureșeni autentici...
 

 

O altfel de seară...

  Se lasă seara… Din nou… Pentru unii, o altă seară ca în fiecare an, ca în fiecare zi… o seară ca oricare alta… Dar pentru alții… este prima seară singuri, este prima seară după atâția ani, după mulți ani, pe care o petrec singuri, fără jumătatea lor… Doar ei cu gândurile lor… dar cu Dumnezeu alături…

  Dacă te-ai putea întoarce în timp, doar cu câteva zile în urmă, într-o altă seară care ar părea și aceea ca fiind una obișnuită, ca atâtea altele, însă ultima în care l-ai avea alături pe cel lângă care ți-ai petrecut atâția ani, inimă lângă inimă, suflet lângă suflet… ce-ai face? Dacă ai ști dinainte că ar fi ultima seară petrecută în doi, că dimineața se va ivi, la fel ca în fiecare zi, însă nu și pentru cel de lângă tine? Că pentru celălalt vor mai trece încă câteva zile în cruntă suferință, fără a ști cu certitudine dacă e conștient de ce se întâmplă în jurul lui, dacă te aude, dacă știe că ești acolo cu el, lângă el, suferind alături de el? Ai putea să te culci liniștit? Nu cred… Dar… ceea ce ai face, în acea ultimă seară, dacă ai ști, ipotetic vorbind, ceea ce va urma, ar fi asta, după umila mea părere: i-ai lua mâinile lui într-ale tale și, ochi în ochi, ca să-ți întipărești în minte chipul lui drag pentru totdeauna, i-ai spune toate lucrurile pe care ai fi vrut să i le spui, dar n-ai avut timp sau nu ți-ai făcut timp, până acum… I-ai spune multe, multe, ca nimic să nu rămână nespus… Ți-ai aduna anevoie gândurile, căci nu ar fi un lucru ușor dacă nu ai fi avut  obișnuința să faci acest lucru constant, când timpul părea unul infinit și nelimitat… Apoi, încă mână în mână cu jumătatea ta, nu ți-ai pune capul pe pernă, fără a-ți pleca genunchii pentru rugăciunea de seară: „Când merg să mă odihnesc, Ție, Doamne-Ți mulțumesc! O, Părinte-al meu ceresc, rogu-mă să fiu iertat, de-am făcut orice păcat! Așa-n pace voi dormi, îngerul Tău, m-a păzi. Înger, îngerașul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, totdeauna fii cu mine și mă-nvață să fac bine. Eu sunt mic, tu fă-mă mare, eu sunt slab, tu fă-mă tare, în tot locul mă-nsoțește și de rele mă ferește, Amin!”… (rugăciune pe care o știu, parcă, dintotdeauna, de la bunica)...

  Scriu aceste rânduri, cu lacrimile încă șiroind pe obraji, cu gândul la verișoara mea dragă care astăzi și-a condus soțul (care ne-a fost și naș de cununie) pe drumul fără întoarcere… Ce poți să faci, ce poți să mai faci, când Dumnezeu îl cheamă la El pe cel pe care ți l-a dat să-ți fie alături „până când moartea vă va despărți?” Ce poți să faci altceva în astfel de momente, decât să-ți strigi durerea, s-o lași să iasă afară, să se exteriorizeze… acum, când timpul înseamnă doliu, jelire după cel plecat… E nevoie de asta ca rana care sângerează să prindă scoarță, să se cicatrizeze, să se vindece…

  Apoi, un alt lucru pe care poți să-l faci este să te rogi pentru cel plecat… Am citit despre plecări, despre cum pot fi ajutați cei care pleacă. Așa am aflat că există, încă, o legătură nevăzută între cei plecați și familia lor, că ei încă se bucură când îți este bine și suferă, alături de tine, când treci peste o încercare grea („Iubirea, compătimirea și toate celelalte facultăți ale sufletului nu-l părăsesc în noua viață a lui nici dincolo de mormânt. Altfel, ar înceta de a mai fi un suflet. Așadar, repausații iubesc pe cei vii și iau parte la necazurile și bucuriile lor” -protosinghel Nicodim Măndiță în Priveghiul creștinesc, Editura Bunavestire, 2003).

  Plecările, cu toate că fac parte din viață, sunt întotdeauna triste… Și grele, cu atât mai grele, cu cât ai fost mai apropiat de persoanele care pleacă în „grădina de dincolo de nori”… Și cine-ți este mai apropiat decât cel lângă care ți-ai petrecut mai mult de jumătate din viață?  

 

var/v-ar

                           var

Am vrut să cumpăr var.

În funcție de întrebuințare, folosește  var stins sau nestins.

Laptele de var reprezintă diluarea cu apă a varului stins care se folosește mai ales la văruit. 

Purta pe cap un coif de hârtie stropit cu tencuială și var.

Cuvântul „var” este un substantiv comun.

 

                            v-ar

V-ar plăcea să venți și voi în tabără?

Dacă i-ați cere, cu siguranță v-ar da un sfat.

Nu v-ar fi rușine să faceți așa ceva? 

Bineînțeles că v-ar ajuta la nevoie.

Cred că v-ar trebui o altă mașină.