Macchiato

  Pe când eram în clasa a douăsprezecea, profa de română, într-un context mai special, m-a numit (citez): „… o fată naivă, aeriană și…” M-a mai catalogat cumva, nu mai rețin ce era, dar la acestea două m-a „nimerit” din plin (cred că de aia le-am și ținut minte). Și, ca să nu mă dezmint, cam așa am rămas până în ziua de azi. Totuși, fac eforturi să mai schimb pe ici, pe colo, căci treaba asta cu partea aeriană mi-a adus și oarece „prejudicii”, ultimul, destul de recent, tocmai în acest an. Dar… să vă povestesc….

  În apropierea zilei de 8 Martie, una dintre colegele de la fostul serviciu cu care m-am înțeles cel mai bine, m-a invitat și pe mine să petrecem această zi minunată împreună cu toate colegele din secția noastră la un local. Nu cunoșteam majoritate dintre ele, căci plecasem de patru ani și multe veniseră în acest răstimp. Dar, totuși, mai erau trei fete care-mi fuseseră colege, deci nu eram chiar o străină. Am vorbit cu Luci, a fost de acord și iată-mă în ziua de 9 martie (care pica într-o sâmbătă, să poată participa fetele de pe toate schimburile), așteptând cu nerăbdare ora la care să ne întâlnim. Voiam să iau taxiul, căci pe jos nu pot merge nici măcar până la piață de când cu boala asta (cu toate că stau la 5 minute de ea), dar una dintre colege a insistat să vină cu mașina după mine.

  Când am ajuns, fetele erau deja la local și s-au făcut câteva permutări la masă, pentru a putea sta lângă persoane cunoscute. Am făcut cunoștință și cu celelalte care erau niște scumpe și m-au primit ca pe una de-a lor. Și ce m-a uimit și mai tare a fost trandafirul roșu pe care l-a primit fiecare dintre noi din partea localului. Bine, poate că asta s-a datorat și faptului că una dintre fete lucrase, la un moment dat, acolo, fiind cunoscută de angajați și comportându-se „ca acasă”. Am râs, am povestit, am aflat ce mai făcuserăm fiecare între timp de când nu ne mai întâlnisem (din octombrie, mai precis), m-am antrenat și m-au antrenat și celelalte fete în discuții ca și cum eram una de-a lor și se părea că e o după-masă perfectă.

  Pe când eram în așteptarea baghetelor pe care le comandasem la sugestia fetelor care mai mâncaseră așa ceva și mi le-au recomandat, stăteam în cumpănă ce să iau până la venirea comenzii. Am văzut că unele comandaseră cafea, altele suc, altele Macchiato (de fapt, Latte Macchiato, un pahar de lapte spumat cu o doză de espresso). Pentru felul deosebit de prezentare, am optat pentru Macchiato, măcar pentru a vedea ce este, căci nu mai băusem așa ceva. Mai stăm, facem și poze și, într-un final, ni se aduc baghetele care au fost foarte bune, recunosc; ca desert, am comandat împreună cu una dintre colege clătite cu ciocolată. O apă am luat-o împreună cu o altă colegă, știind că nu pot bea singură o sticlă întreagă.

  La final, fiecare merge la bar unde se afla fata care ne servise și își plătește consumația. Mai facem o poză de grup, după care ne luăm catrafusele și plecăm. Pe mine mă duce colega cu care venisem. Ajung acasă, unde Luci tocmai termina mâncarea. Mă întâmpină cu: „No, cum a fost?” „Ooo, a fost super!” încep eu să turui. „Uite, am primit și un trandafir! Stai să-ți arăt și poze!” Și deja caut prin telefon să-i arăt, căci în afară de clătita cu ciocolată (care nu apucase să fie pozată, decât farfuria goală), pozasem tot ce-am consumat. Și, când dau de poza cu Macchiato… înlemnesc… „Luci!” îi strig eu panicată, de se și sperie bărbatu-meu ce m-a apucat. „Am uitat să plătesc Macchiato!” Caut repede în geantă, iau bonul și verific: baghetele, jumătate de desert și apa (pe care am insistat s-o achit eu). Macchiato… nici urmă de el. Ai de capul meu! Ziua perfectă tocmai se transformase într-un coșmar. Ce mă fac? Cum să dorm liniștită când am făcut o asemenea grozăvie? Caut disperată soluții. Luci zice să mă liniștesc, căci oricum o cunoșteam pe patroana localului; ne-om întâlni la biserică și i-oi plăti ce-i datorez. „Nu se poate! I-aș putea face rău fetei… Nu, singura soluție e să merg acuma, cât e încă de serviciu și să plătesc ce-i datorez.” Nici nu mai stau la discuții, ci ies rapid afară să sun după un taxi. Deja se înserase... Vine taxiul și mă urc, dându-i locația. Arăt atât de nenorocită de mă și întreabă șoferul ce-am pățit. Îi spun ce și cum. În loc să mă liniștească, îmi spune cum se simte și el când rămâne dator cuiva… Eu deja mă tot gândesc cum să fac, cum să mă explic, cum să mă scuz, căci n-aveam nicio scuză. Niciodată nu mi s-a mai întâmplat așa ceva…

  Ajungem la destinație, îi spun șoferului să mă aștepte, căci revin repede și intru în local. Am avut noroc că nu mai era nimeni înăuntru să mă audă. Merg direct la fata de la bar: „Bună seara! Am revenit pentru ceva!” îi spun pentru a-și aduce aminte de mine. Dar cum să uite, când am fost singura persoană cu baston din grupul ce nu demult plecase. Continui pe același ton: „Bateți-mă, spânzurați-mă, dar am uitat să plătesc Macchiato!” Fata mă liniștește: „Stați liniștită, nu-i nicio problemă!” Îmi spune cât face, îi plătesc, mă mai scuz o dată și îi mai și spun că o cunosc pe patroană și-i puteam plăti ei, dar nu ar fi fost o idee prea bună. Eu și gura mea mare! Fata mă liniștește din nou, ne luăm rămas-bun și ies din local cu inima ușoară. Intru în taxi și o luăm spre casă. Schimbare de 180 de grade în atitudinea mea. Turui încontinuu. Păi cum? Aveam să dorm liniștită la noapte, căci nu mai sunt datoare. Șoferul nu se poate abține și zice: „Mai mult te costă taxiul dus-întors decât amărâtul ăla de Macchiato!” „Da, știu, dar credeți că aș fi putut dormi liniștită dacă nu rezolvam acuma seara?” mă apăr eu.

  Ajunsă acasă (pentru a doua oară în seara aceea), liniștită de-acuma, îi povestesc lui Luci cum a fost întâlnirea. Constat că întreaga consumație, cu Macchiato cu tot, nu depășise cât m-a costat taxiul. Dar parcă mai contează? Oricum, de atunci, de fiecare dată când aud de Macchiato, simt cum obrajii își schimbă culoarea și încep să-mi ardă urechile. Nu cred că voi mai bea Macchiato în viața mea...

 

Aș pleca (Rodica Larie)

Aș pleca în lumea unde, nu se războiesc bogații,

Unde oamenii sunt sinceri și toți se iubesc ca frații,

Unde soarele și luna sărută cu drag pământul, 

Iar bărbatul și femeia își respectă jurământul. 

Aș pleca acolo unde, banul nu are valoare,

Unde nimeni nu te-ntreabă cât ai strâns în buzunare,

Unde pacea și iertarea se unesc cu armonia,

Iară omul  și natura își arată măiestria.

Unde visele-s aievea și se nasc din lucruri simple,

Unde valurile mării te mângâie pe la tâmple,

Unde plouă cu iubire și pământul înflorește,

Unde noaptea e ca ziua, iar apusul strălucește.

Într-o lume de poveste, unde nu există ură, 

Unde omul dăruiește dragoste fără măsură,

Unde-i leagăn curcubeul, unde stelele sunt flori,

Ce ne mângâie privirea în mii și mii de culori.

Aș pleca în locuri unde, nu există-ngrijorare,

Unde ziua cea de mâine, o cunoaște fiecare,

M-aș întoarce doar când omul, va uita de tot ce-i rău,

Va fi drept și bun la suflet și va crede-n Dumnezeu.

Cum am devenit „orășean la țară”

  Acum fix doi ani, taman pe data de 8 iulie, eram în spital la o nouă cură de imunoglobuline, parte a tratamentului pentru poliradiculonevrita cu care m-am pricopsit, nu se știe exact cum și de ce, în anul pandemiei. Pentru că trebuia, în timpul administrării tratamentului, să stau pe orizontală, timp de vreo 5-6 ceasuri, neavând răbdare să mai urmăresc știrile de la televizor care mai mult mă îngrozeau (căci pe astfel de programe îl puneau celelalte paciente din salon), m-am apucat să butonez telefonul. Și… mai citind câte-o postare, mai trecând peste, citind „pe diagonală”, ajung la o postare interesantă a unei drăguțe doamne dintr-un grup. Citesc postarea și la final o salvez, s-o mai găsesc și altădată, căci știam deja că printre atâtea postări ce se perindă zilnic, sigur altu’ n-o mai prind. Grupul pe care era postat articolul se numea „Orășeni la țară”, un grup public, de aceea îmi apăruse și mie pe telefon. Eram deja în mai mult de zece grupuri, majoritatea private, unde mă înscrisesem eu de bunăvoie sau primisem invitații de la prieteni și-mi fusese rușine să îi refuz. Astfel, am zis că-s suficiente și nu mai intru în alte grupuri, că nu-s în stare nici pe astea să le mai urmăresc cu regularitate. Oricum, numai în vreo două grupuri ieșeam în evidență prin comentarii (uneori), în rest, nu eram vizibilă; figuram doar cu numele, urmărind postările grupurilor respective din umbră, dând așa, câte-un „like” sau „ador”, în funcție de starea în care eram în acel moment. După ce-am salvat articolul, mă cam mâncau degetele să mai văd și alte postări la fel de interesante, așa că mi-am zis: „Hai să mă înscriu și-n grupul ăsta, că ia uite ce chestii super se postează și aș putea să învăț și eu câte ceva. Nu-i musai să mă bag în seamă, mă uit așa, fără să mă știe nimeni, „incognito”, cum se spune…” Și, uite-așa am ajuns eu în „Orășeni la țară”... 

  La vreo două zile, tot urmărind postările, bag și eu un comentariu la o întrebare, că era vorba de animale de companie și… pot să tac când e vorba de un astfel de subiect? Și, nu trece mult, că în aceeași zi primesc invitația de a deveni „Expert al grupului”. Sincer, în prima fază, m-am speriat. Nici nu-s bine înscrisă în grup de două zile și mă trezesc cu… „asta” pe cap. Cum rămâne cu urmăritul din umbră? Oare ce-am făcut, cu ce-am greșit? Și tot stau eu și mă socotesc, pe ce să dau clic: pe „accept” sau pe „refuz”? Până la urmă, am ajuns la concluzia că e o greșeală, dar tot n-am îndrăznit să acționez. M-am gândit că se va observa „greșeala” și va trece de la sine. Deci, ignor și merg înainte… Până dau de postarea în care comentasem și domnul administrator al grupului tocmai scrisese lista cu treisprezece persoane pe care le alesese, datorită comentariilor, să devină „experți”. Acolo, pe lista aceea, apăream și eu. „No, ni mă, că nu-i nicio greșeală…” îmi spun eu și, liniștită că am înțeles „de unde și până unde”, accept cu bucurie invitația. Așa am ajuns, în două zile, într-un grup de a cărui existență nici nu știusem până atunci, ba, mai mult, și „expert al grupului”, deși nu excelam nici într-un domeniu, nici în grădinărit, nici în creșterea animalelor, nici în altceva… Ca să nu mai amintesc că nici măcar orășean la țară nu eram, eu locuind la oraș…

  După întoarcerea acasă, am blocat celelalte grupuri în care eram, rămânând doar cu două și cu Orășenii de la țară, care-mi plăcea tare mult. Dar, tot mă simțeam „cu musca pe căciulă”: sunt în „Orășeni la țară”, sunt expert al acestui grup, dar nu locuiesc la țară… Adică… nu îndeplinesc taman condiția principală care mi-ar da dreptul de a fi membru al acestui grup. Eram sigură că, de cum se va afla, voi fi dată afară… Prin urmare, ca să nu mai lungesc „agonia, cu proxima ocazie, am recunoscut într-un comentariu, ca răspuns la o întrebare a celui care a creat grupul că, deși locuiesc la curte, casa mea se află într-un oraș, nu la țară, deci, cu siguranță, voi fi nevoită să părăsesc grupul. Dar… știți ce? Nu contează unde locuiești, dacă te simți „orășean la țară”, dacă simți că ai o conexiune cu acest grup, dacă te simți bine aici… 

„Rugăciunea mulțumirilor” (părintele Arsenie Boca)

Îți mulțumesc Doamne

Îți mulțumesc azi, că sunt, pentru ziua de mâine.

Îți mulțumesc că am pe masă o pâine...

Îți mulțumesc pentru stropii de ploaie,

Pentru fructe, păsări, flori,

Pentru soarele care răsare în zori,

Pentru cerul cu licăr de stele,

Pentru toate zilele vieții mele,

Pentru firul de iarbă izvorât din fântână,

Pentru harul ce-mi poartă a mea mână

Pe-arcuș de vioară, pe pânză, pe piatră,

Pentru viersul ce curge din mine spre Cer.

Mulțumesc pentru omul blajin și sincer.

Mulțumesc pentru haina pe care o port,

Pentru tot ce mă doare și totuși suport.

Îți mulțumesc pentru cântecul de păsărele

Pentru toate încercările vieții mele.

Mulțumesc pentru puiul de om ce se va naște.

Îți mulțumesc că ai Înviat în noaptea de Paște.

Am atâtea lucruri pentru care să-ți mulțumesc,

Că nu ar fi de ajuns o mie de ani să trăiesc!

Inimă de câine (Lavinia Ștefan)

Câinii nu vin, dacă simt că nu-i chemi,

Câinii au lacrimi, când urli și gemi,

Doar cei răi te latră, de văd că te temi. 

Câinii au suflet.

 

Câinii-și îngroapă un os, economi,

Câinii nu uită, dar iartă, bonomi,

Câinii te-alintă în brațe, s-adormi.

Câinii au suflet.

 

Câinii te plâng, de se-ntâmplă să mori,

Câinii rup lanțul, de-i ții servitori,

Câinii sunt multora superiori...

Câinii au suflet.

Mâncarea preferată

  Am o prietenă (bine, am mai multe, fie vorba între noi, dar acum vorbesc despre una anume) cu care, încă de acum câțiva ani, vorbesc cam o dată la câteva săptămâni. Ne planificăm dinainte ziua și ora când am fi disponibile, și eu, și ea și, în ziua cu pricina știm că de la ora cutare avem program de vorbit prin video-messenger cîte-n lună și în stele, ce-a mai făcut ea, ce-am mai făcut eu, știți voi, așa, ca între fete. Și ne planificasem și-n acea zi frumoasă de vară, ca de obicei, să avem „întâlnirea” propriu-zisă. Eu, având încă în minte vorba bunicii pe care mi-o inoculase de ani de zile în minte (mai bine zis, un sfat primit de la bunica ei care obișnuia să spună celor șapte nepoate pe care le-a crescut, după ce mama lor murise de tânără: „Fete, nu uitați ce v-oi spune: când a veni bărbatu’ vost’ acasă de la lucru, voi să-i dați de mâncare și zamă de pă cute, de nu-ți ave altceva…Da’ musai să aveți gătată mâncarea... Și nu răbdați foame tătă zâua pân-a veni el, ci mâncați așe, puțintel și, când a apăre’ acasă, puneți-i în blid și lui, și vouă, și ziceți-i cât l-ați așteptat să vină să mâncați împreună…” Și bunica atâta mi-a repetat această învățătură, că am deprins-o și eu, la rândul meu), deci, având în minte acest sfat, înainte de activitatea programată din vreme, mă uit prin frigider să văd cam ce avem de mâncare în caz că a veni bărbatul meu mai devreme de la serviciu. Și, ce să zic, prin frigider cam bătea vântul. Atunci îmi vine în minte „geniala” idee (eu și ideile mele...) să pun la fiert niște păstăi, că doar or fierbe până termin eu cu vorbitul… Și o să fac și supă, și păstăi cu usturoi, căci știam cât îi place acest fel de mâncare dragului meu bărbat.

  Zis și făcut… Deci, la ora stabilită, deja pusesem păstăile (din propria grădină, să ne-nțelegem, nu cumpărate) la fiert, la foc mic, căci știam deja că cea mai bună mâncare e cea făcută după conceptul „slow-food” și… bineînțeles, ca să am timp de vorbit pe video-messenger cu prietena mea. Și… vorbim noi ce vorbim, ba chiar merg o dată în bucătărie să verific păstăile care fierbeau cuminți în oala lor, le mai „zgândăresc” așa, ușor, cu o lingură, să fiarbă mai bine, și pe-o parte si pe alta, apoi mă întorc înapoi în cameră să-mi continui conversația cu prietena mea. După aproape o oră și jumătate, când ne-am gândit noi că am epuizat cam toate subiectele și noutățile, ne scuzăm fiecare că avem și alte treburi de făcut și ne luăm la revedere până data viitoare, când o fi și asta…

  Liniștită, merg în bucătărie să-mi termin mâncarea, gândindu-mă că le-o fi ajuns și păstăilor de când tot fierb, ba chiar felicitându-mă că, uite, ce fată deșteaptă sunt, dacă m-am gândit să fac două lucruri deodată, adică, n-am pierdut vremea degeaba; ajung lângă aragaz și… înlemnesc… Păstăile n-au stat nici ele după mine până mi-oi termina poveștile la telefon, ci, după ce au „băut” toată apa (maaamă, dar însetate au mai fost!) s-au prins, într-un strat gros de un deget, de oala de inox în care le pusesem la fiert. Instinctiv, am închis aragazul și am stat vreo jumătate de minut, holbându-mă la oală și parcă nevenindu-mi să cred ceea ce văd. Îmi revin rapid, simțind deja un val de căldură care-mi inundă obrajii, căci procesasem deja ce s-a întâmplat: oala… oala de inox primită de la părinții lui Luci de ziua mea… Cea mai bună oală din casă la vremea respectivă (care costase ceva, căci cumpărasem și eu una cadou de ziua cuiva)… Ce-i spun lui Luci? Căci n-o puteam face dispărută așa… hocus-pocus, fără niște explicații, căci el, mai răbdător și mai meticulos din fire, era cel care „șmotruia” oalele arse de bunica ce se lua cu munca și uita de ele când își punea mâncarea la încălzit. Și asta nu s-a mai întâmplat de când bunica a plecat în „grădina de dincolo de nori”. Dar eu… ce scuză am? Pun oala în chiuvetă și încep să rad păstăile cu o lingură de pe fundul oalei. Apoi, cu ele într-un alt vas și cu un cuțit, aleg ce se mai putea alege din bietele păstăi, luându-mi mai bine de o jumătate de oră până le-am curățat, cât de cât. Bun, cu ele am terminat, deocamdată, dar ce fac cu oala? Merg în baie și caut printre detergenții de vase ceva potrivit pentru curățarea oalei, căci Luci e cel care cumpără chestii de genul ăsta. Găsesc un produs de curățat pentru cuptor și grătar. „Gata, ăsta-i perfect!” îmi zic eu; dar, citind în continuare, aflu că poate fi coroziv pentru metale, pe lângă faptul că provoacă arsuri grave ale pielii și lezarea ochilor. Îl pun frumușel în baie de unde l-am luat, căci, de când am avut cancer, mă feresc de substanțe de genul ăsta, ca să nu mai amintesc și de anosmia de care sufăr deja de câțiva ani (de aceea n-am simțit nici „parfumul” păstăilor afumate). Caut ceva mai „soft” și găsesc un degresant care, cică, are eficacitate maximă (exact ce am nevoie), duc oala în baie și pulverizez pe fundul ei un strat generos de maglavais, lăsând-o la înmuiat, cum am văzut că face și Luci. Apoi, îl sun să-l pregătesc de surpriza ce-l așteaptă acasă, căci cine altcineva, dacă nu el, ar fi „șmotruit” oala ca să nu devină ghiveci pentru flori? Îi amintesc să ia o pâine și apoi îl iau cu binișorul: așa, așa și așa am făcut, căci știu deja, de mult timp, că „adevărul e cea mai bună minciună”. Îl simt la telefon cum zâmbește; of, ce bine că nu-i supărat, cine-a zis despre bărbatul meu că e prea sobru?

  Mă întorc să termin „mâncarea”. Pun repede de-o supă și curăț niște usturoi pentru „așa-zisele” păstăi. Pe când apare Luci acasă, termin și eu cu masa. Ne punem să mâncăm și, pe când ajungem la felul doi, mâncarea lui preferată, îmi spune: „Tre’ să-ți zic ceva!” Eu deja știu ce vrea să zică, cu siguranță e vorba despre „faimoasele” mele păstăi, arse pe jumătate, așa că aștept cuminte și pe bună-dreptate, critica. Și Luci continuă: „Ce bune păstăi ai făcut, au gust de vinete coapte! Să mai faci și altădată!”

 

Niciodată nu mi-au mai ieșit păstăile ca atunci...

 

 

Dubla aniversare

 Încă mă simt sub vraja weekendului care tocmai s-a încheiat… Emoția stimulează „fluturii” din stomac să-și fâlfâie delicat aripioarele ca la vederea unui câmp cu flori minunate. Privirea mi se încețoșează (deși am ochelarii la ochi) și zâmbesc încetișor: „Iar am nevoie de o batistă…” E clar, vraja nu s-a destrămat încă și cred că o bună perioadă de timp încă voi zâmbi, voi lăcrima, și iar voi zâmbi, cu toate că sunt singură și nu mă vede nimeni (în afară de matracuci care, sigur se vor minuna și ele de faptul că bipeda lor s-a cam... scrântit)… Dar, să vă povestesc, ca să vă dați seama că, într-adevăr, acest weekend a fost cel mai frumos de până acum…

  În urmă cu vreo două săptămâni, mă sună cumnata mea, Ramona, să ne propună ceva: „Uite, în 8 iunie mami cu tati împlinesc 50 de ani de căsătorie. Ce-ați zice dacă i-am aniversa în Oncești, „Sub cetate la Matei”? Mergem de sâmbătă, seara petrecem cât ne simțim bine, apoi ne culcăm și duminică ne întoarcem.” Pentru că de un an de zile mă înțelesesem cu tati ca aniversarea noastră de 25 de ani (ce se nimerea să fie în Postul Mare) și aniversarea lor de 50 de ani să o sărbătorim împreună, Ramona vine cu ideea: „Gata, facem dublă aniversare! Vorbește cu Luci și sună-mă ca să stabilesc și eu la pensiune. Cu plata, nu vă faceți griji, căci am primit voucherele de vacanță și o întrebuințare mai bună ca asta n-aș găsi…” Am vorbit cu Luci, a fost de acord și, după ce ne-am chiorât în toate zilele pe telefon la starea vremii ca să lăsăm matracucile în bună ordine afară pentru o noapte, purcedem spre cea mai frumoasă aniversare din viața noastră.

  Dacă n-ați fost până acum în Oncești la pensiunea „Sub cetate la Matei”, vă recomand din tot sufletul să ajungeți acolo măcar o dată în viață. Noi am mai fost acum trei ani și am rămas profund impresionați de primire, de servire, de căldura oamenilor cu care ne-am intersectat… Nu degeaba alesese Ramona această locație pentru petrecere, căci niciunde în oraș, nici la cel mai select restaurant, nu ar fi fost atât de minunat ca „Sub cetate la Matei”.

 Fiind toate camerele ocupate, Ramona închiriase, prin cei de la pensiune, trei camere peste drum, la „Casa Verde de sub Colnic” unde, după ce am luat prânzul „Sub cetate…”, ne-am cazat și ne-am odihnit până seara la 19,30 când urma petrecerea.

  Și iată-ne pe toți cinci, gătiți în straie de nuntă, intrând pe ușa sălii de petrecere și îndreptându-ne spre masa pregătită special pentru noi, separat de restul meselor, căci urmau să ia cina încă vreo cincizeci de vâlceni veniți în vizită prin Maramureș cu autocarul. Între timp, ajunseseră și lăutarii, căci a fost petrecere în toată regula. S-a mâncat, s-a băut, s-a dansat, vâlcenii și-n horă, și-n perechi, căci orchestra a creat o asemenea ambianță, ca toată lumea să se simtă minunat. Mami cu tati au dansat și ei, ținându-se bine pentru vârsta lor, nițel mai liniștit față de cum îi știam, de obicei, de pe la nunțile la care am participat împreună.

  După zece și jumătate, eram deja obosiți, așa că decidem să vină cu tortul. Eu mă ridic în picioare cu telefonul pregătit să filmez momentul mult-așteptat. Bine, și până atunci mi-am făcut „datoria” căci, trebuie să recunosc, incapacitatea asta de mișcare are și ea ceva avantaje: poți poza și filma lumea și când vrea și când nu vrea și, sincer, atunci iese cel mai bine. Deci, în mintea mea, îmi și imaginam următorul scenariu: va veni cineva cu tortul, mami cu tati vor sufla în lumânări, poate suflăm și noi așa, simbolic, mai de departe, în timp ce se va cânta la mulți ani. Dar, cu siguranță, nu eram pregătită pentru ce a urmat… Căci, lăutarii termină melodia începută și interpreta lor face un anunț: „Avem un călduros la mulți ani pentru tinerii Lucian și Loredana la aniversarea a 25 de ani de la nunta lor, nunta de argint și pentru părinții buni și dragi, Nistor și Maria, care aniversează nunta de aur, 50 de ani de căsătorie. Dumnezeu să vă binecuvânteze! La mulți ani și din partea noastră și să fiți sănătoși și să vă iubiți mult, căci asta e cel mai important!” Eu filmez în continuare... Toată lumea se ridică în picioare, bătând din palme, în timp ce tortul (care arată absolut minunat) e pus pe masă, iar lăutarii ne cântă „La mulți ani!” Suntem invitați să mergem în față să facem un dans așa, cu familia. Eu, cu telefonul în mână, filmând în continuare, îl iau pe „prietenul” meu, bastonul, în timp ce Luci vine să mă ajute. Telefonul se închide, fiind preluat de Luci, la fel și bastonul și, cu toții, într-o horă, dansăm încetișor, în timp ce suntem aclamați de vreo cincizeci de persoane pe care, până în seara aceasta, nu le cunoscusem. Lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri, dar cu siguranță, nu din cauza entorsei pe care o căpătasem în urmă cu două săptămâni când am căzut. Toți suntem emoționați, tuturor ne curg lacrimile. Ne oprim, iar eu îl iau de gât pe soțul meu, care mă leagănă lin, căci picioarele refuză să mă mai susțină, mai ales cel cu entorsa. 25 de ani… când au trecut? 25 de ani în care Dumnezeu a hotărât că ne ajungem unul altuia, 25 de ani în care „am râs, am plâns, am căzut, ne-am ridicat…” Și când nu ne-am putut ridica, ne-a fost alături familia care ne-a ajutat, mami și tati, Ramona… Și, iată-ne aici, sărbătorind căsătoria a 25 de ani ai noștri și 50 de ani ai lui mami și tati, socrii mei care-mi sunt asemenea și cu nimic mai prejos decât părinții mei biologici, care acum ne veghează „de Sus”… Ajungem înapoi la masă, mami cu tati suflă în lumânări… Dar, încă suntem cu lacrimile pe obraji…

  A doua zi, după ce am luat micul-dejun, hotărâm de comun acord să mergem în sat la biserică, iar după slujbă, ne îndreptăm spre casă… Însă, niciunul dintre noi, nu voia ca weekendul să se termine, așa că ne oprim în Budești, la „Hanu lu Cobâlă” unde servim un suc. Mai prelungim nițel drumul, oprindu-ne în câmp să culegem frunze de afin. Într-un final, ajungem acasă, unde matracucile ne întâmpină cu foarte mare bucurie. Și totuși, weekendul nu s-a terminat… până diseară, la ora 23,59 mai sunt câteva ore...

……………………………………………………………………………………………………..

  Ramona, mulțumim din suflet pentru o aniversare de neuitat!