Arborele genealogic

  Pe când eram copil, nu țin minte să mă fi preocupat prea mult acest aspect. Adică, foarte puțin spre deloc... Știam că fac parte dintr-o familie, așa cum îmi imaginam că are toată lumea, cu doi părinți și un frate, cu bunici (mai apropiată fiind de cei cu care am crescut), ceva unchi și mătuși care, la rândul lor, îi aveau pe verișorii aferenți și… cam atât. Nu m-a interesat la acea vreme istoria familiei mele, cine suntem și de unde venim. Ba mai mult, când nu mi se făceau toate voile (că...deh! fiind mezina familiei, eram tare răzgâiată), mă ascundeam după bibliotecă, plângând, nu înainte de a-i striga mamei (în special ei îi erau adresate cuvintele alea, deși era și tata de față) că sigur sunt înfiată și de-aia nu mă iubesc. Nu înțelegeam prea bine ce înseamnă cuvintele alea, dar... hei! eu eram victima acolo, mai exact (în mintea mea) o biată oropsită de soartă luată de părinții mei din milă și-atunci… normal că nu mă iubesc și de-aia nu-mi cumpără chiar tot ce mi se năzărea în căpșorul meu de copil prostuț… Mama, săraca, nu-mi zicea nimic (deși meritam, poate, niște palme la cât de mult o răneau cuvintele mele), ci mă lăsa să mă liniștesc, să-mi treacă nebuniile, dar nu ceda (și bine-a făcut, mă gândesc acum, privind în urmă)…

  Dar, pe când am crescut, am început să-mi pun întrebări despre cine suntem, de unde venim… Bine, pe bunici îi cunoșteam, dar străbunicii? Au locuit dintotdeauna aici în oraș sau au venit de undeva? Și de unde? Cum se numeau? Aveau frați? Cum a luat naștere familia noastră? Era musai să-mi cunosc „rădăcinile”... Și, pentru că mama era bine-mersi pe vremea aia (deci, aveam tot timpul din lume să aflu amănunte), m-am prezentat la bunica cu hârtie și pix (pentru a nu uita vreun amănunt) și m-am apucat s-o „descos”. Așa am început realizarea arborelui genealogic al familiei, reușind să scriu mai întâi despre familia bunicii, atât cât am putut și cum m-am priceput, folosindu-mă de informațiile primite. Povestea bunicului mai avea nevoie să „dospească” nițel, dar sper cât de curând s-o pun și pe ea pe hârtie pentru a finaliza o parte din puzzle-ul genealogiei noastre. N-am uitat nici de familia mamei, reușind să scot la iveală, din amintirile prăfuite de vreme ale mătușii, sora mamei (căci expirase „tot timpul din lume” de care crezusem că am parte) chiar o poveste foarte interesantă din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial referitoare la familia din care facem și noi parte. Am aflat lucruri extrem de interesante și-mi pare atât de rău că nu m-a interesat mai devreme despre „rădăcinile” noastre pentru a mai avea pe cine întreba și a afla mai multe.

  Dacă pe mine m-a cuprins curiozitatea despre arborele genealogic pe când eram deja mare, iată că pe nepotul meu a început să-l intereseze încă de pe când avea doar câțiva anișori, începând cu întrebări simple, dar „foarte importante” pentru el: „Tati, cine-i Lora? Adică, ce-i ea pentru mine?” Eu eram acea Lora, mătușa aia tânără și mișto (credeam eu, cel puțin pe vremuri) care-și învățase nepoții să-i spună pe nume, un fel de prietenă cu care pot să vorbească și căreia pot să-i împărtășească absolut orice. Și dacă mi s-a spus ceva care să rămână secret față de părinții lor, așa a rămas până-n ziua de azi. Deci, întrebându-l Cristi, nepotul meu, pe taică-su cine eram eu, care era gradul de rudenie dintre noi, acesta, cu multă răbdare și pe înțelesul lui, îl lămurește: „Păi, uite, Lora este sora mea, așa cum este Bianca pentru tine. Și noi amândoi suntem frați, așa cum ești tu cu Bianca. În plus, eu și Lora suntem copiii lui bunica Mia, așa cum tu și Bianca sunteți copiii lui mami. Deci, Lora este mătușa ta. Apoi, ea te-a și botezat la biserică, deci pe lângă faptul că ți-e mătușă, este, în același timp, și nașa ta.” După toate aceste explicații, ca să fie sigur că fiul lui a înțeles, îl întreabă: „Deci, ce este Lora pentru tine?” Cristi stă puțin și se gândește, după care îi răspunde vesel: „Vecina mea!” Încă mă amuză și acum răspunsul lui, căci nepotul meu avea dreptate: eram, într-adevăr, vecina lui...

 

Patru generații într-o singură fotografie...

       

Berzele

  Iubesc berzele dintotdeauna. Nu prea am o explicație pentru ce, dintre toate păsările, fie că e vorba de vrăbiuțe, turturele, porumbei, mierle (păsări de care am și eu parte în curtea mea și cărora ne-am obișnuit să le asigurăm hrana și apa de fiecare zi), berzele îmi aduc o bucurie aparte, o bucurie inexplicabilă. Mai ales că, locuind la oraș, n-am primit niciodată vizita vreuneia. Cu toate acestea, la început de primăvară, aștept cu sufletul la gură, vestea reîntoarcerii lor și chiar mi se pare un motiv destul de serios de a sărbători un astfel de eveniment.

  Cunoscând iubirea mea pentru aceste păsări minunate, mami (soacra mea) mi-a dăruit un bibelou sub formă de barză, s-o am acasă și s-o admir de fiecare dată când m-ar cuprinde dorul de ele. Iar primăvara, tot ea este cea care, mergând la țară, îmi dă minunata veste a reîntoarcerii lor la vechile cuiburi părăsite pe timp de iarnă: „Lora, ne-am întâlnit cu prima barză de anul ăsta! S-a întors acasă!” Atunci, un zâmbet mi se întipărește pe chip și simt un fel de nerăbdare, de-mi vine să țopăi, să dansez la propriu (eh, până acum vreo șase ani, pe când aveam „picioare bune”, chiar așa făceam; acum însă, cu același zâmbet pe față, țopăi și dansez în gând, cum ar veni). Și, cu aceeași nerăbdare, aștept ziua când dăm o raită cu mașina prin satele din apropiere pentru a le putea ura „Bun venit!” și în realitate și, desigur, pentru a le poza.

  În 2018, an în care am petrecut cel mai frumos concediu de până atunci, am ajuns în comuna Cristian a județului Sibiu, unde ne hotărâsem să înnoptăm. În deplasările cu serviciul din anii trecuți, Luci mai dormise la o pensiune din această localitate, așa că ne-am hotărât să mergem să vedem dacă sunt camere libere. Nu am văzut niciodată până atunci, și nici după aceea, atât de multe berze cum am văzut pe strada unde se afla pensiunea și nu numai. Pe fiecare stâlp, aproape la fiecare casă, de-a lungul întregii străzi, pot spune de-a lungul întregii localități, puteam vedea familii de berze, mai mari sau mai mici, adulte sau pui. Am fost tot timpul cu telefonul în mână, filmând berzele în față, în spate, lateral, peste tot. Ce-i drept, am văzut și un părculeț plin cu copii, era normal, cu atâtea berze în jur... Am aflat, mai apoi, dând o căutare pe internet, că berzele sunt un simbol al comunei, devenind principala atracție a turiștilor. Localitatea Cristian mai este denumită și „Țara Berzelor”, frumoasele înaripate fiind tratate de localnici cu multă dragoste, îngrijindu-le cuiburile și oferindu-le mâncare suficientă.

  De mici am fost „învățați” că pe copii îi aduce barza. Cel puțin, așa s-a întâmplat în ceea ce mă privește. Desigur, am aflat, crescând, că nu ea îi aduce, dar o legătură între berze și copii tot există. De asta m-am convins și eu și să vă povestesc cum anume…

  S-a întâmplat într-o primăvară, cu aproape unsprezece ani în urmă, într-un sat unde sălășluiește una dintre prietenele mele. Pe atunci îmi era și colegă de serviciu și avea o fetiță adorabilă de vreo șase anișori. Natura revenise la viață, primăvara intrându-și binișor în drepturi și scoțându-și de la „naftalină” țoalele festive. Peste tot, oriunde îți întorceai privirea, dădeai de copaci înfloriți, de flori, care mai de care mai minunate, mai parfumate. O mireasmă dulce învăluia aerul și o mulțime de fluturi și albine își îndeplineau menirea pentru care fuseseră create. Tabloul era întregit de guralivele păsări care ciripeau vesel din zori și până-n seară, cântându-și bucuria unui nou început. Și iată că într-o dimineață, colega și, în același timp, buna mea prietenă îmi spune, mai în glumă, mai în serios: „Să vezi fază la noi acasă: ieri după-masă, pe deasupra curții noastre începe să facă rotocoale o barză, după care se așază taman pe acoperișul casei. Eu cu bărbatu-meu încercăm să o alungăm strigând la ea, arătându-i chiar și mătura, aruncând cu pietricele mici pe tabla acoperișului, căci nu voiam să o rănim, ci doar să o facem să plece. Și ea se speria, zbura ce zbura în apropierea casei și tot pe acoperiș ateriza… Am obosit noi mai repede decât ea...” Eu zâmbesc cu subînțeles: „Cred că încearcă să vă spună ceva…” „Of, că n-ar fi chiar momentul potrivit…” zice prietena mea. A doua zi, pe când ne întâlnim la serviciu, mă anunță: „Iar ne-a vizitat barza! Dar sunt atâtea alte case în tot satul, de ce vine taman la noi?” „Și ce-ați făcut?” o întreb curioasă. „Normal că am încercat iar s-o facem să plece!” După câteva zile de astfel de vizite inopinate ale neobositei berze, concluzia este evidentă: „Știe ea ce știe…” Și… chiar așa a fost, căci după vreo două luni primesc minunata veste dată de prietena mea: „Mai ții minte barza aia care tot venea la noi și se așeza pe casă? Chiar că știa ea ceva, căci uite, sunt în șase săptămâni!”

  Și uite-așa, am devenit nașa unui minunat băiețel care anul acesta a împlinit zece anișori. O minune de copil a cărui venire pe lume i-a fost anunțată într-un mod cu totul special, tocmai de una dintre cele mai iubite înaripate, în cel mai frumos anopimp...

 

  

Spaghete… forfecate

  Bunica mea (din partea tatei) a fost o femeie extraordinară, din toate punctele de vedere. Putea să facă orice-și punea în minte și nu degeaba soacra ei îi spusese bunicului s-o lase pe ea „la comandă” căci are idei bune (dacă la câteva zile după nuntă, ea singură, cu mâinile ei, și-a zidit și lipit un cuptor, bunicul fiind la lucru, la pădure)...

  Referitor la gătit, făcea niște plăcinte de-ți stătea mintea-n loc de bune ce erau. Păscuțele cu brânză dulce de vacă n-au mai avut niciodată același gust ca cele făcute de ea. Nu știu ce punea în plus sau ce-i făcea aluatului ăluia, că nu m-a lovit curiozitatea, cât ne-a fost alături, s-o întreb, să învăț, să-i deslușesc secretele și degeaba regret acum. Vânzând flori în piață, lua contact cu o grămadă de lume, pentru că era foarte sociabilă, astfel că, din ceea ce afla și de la unul, și de la altul, fie că era vorba de vreo rețetă sau orice altceva interesant într-ale grădinăritului, de exemplu, punea în practică și nu doar atât, ci și perfecționa acel lucru, până era ea mulțumită de rezultat. Și ceea ce afla, împărtășea și celorlalți, ca să se bucure și ei de rezultate mai bune. Așa că nu degeaba ajunsese să fie cunoscută și apreciată de mai toată lumea din piață. Ea-mi spunea că niciodată nu e prea târziu să înveți ceva nou și, mai ales, nu e nicio rușine, chiar și atunci când ești bătrân și se consideră că știi deja destule.

  Și iată că venise vremea ca și noi să ne punem la contribuție talentele într-ale gătitului și s-o uimim pe bunica cu fel de fel de delicatesuri culinare în cei cinci ani cât a stat alături de noi. Făceam, ce-i drept, o mulțime de mâncăruri deprinse de acasă de la mama (care și ea, tot prin bunica, soacra ei, se perfecționase), deci nu pot spune că veneam cu ceva nou și nemaiauzit de ea. Doar când am făcut, o singură dată, supă de varză (roșie, că n-am avut de alt fel în acel moment), deși era foarte bună, s-a uitat lung la ea, a învârtit de câteva ori lingura în zeamă și mi-a zis să nu mai fac altădată, că are o culoare prea ciudată ca să poată fi mâncată cu plăcere.

  Fiind o femeie măritată, desigur că și bărbatul meu și-a adus aportul la bucătărie, mai ales că e un domeniu care-i place și în care se descurcă. Și dacă eu făceam, de obicei, o mâncare după rețetă, Luci proceda altfel. El nu avea, ca și mine, produsul finit în minte, ci se uita în frigider sau prin cămară ce ingrediente există și vedea la final ce iese. Tocmai de aceea, la noi acasă nu o să mănânci aceeași mâncare de două ori, pentru că niciodată nu va ieși la fel. Dar e foarte posibil să-ți placă într-atâta încât să ceri și o a doua porție.

  Totuși, ceva nou și nemaiauzit până atunci de bunica, la cei peste 80 de ani câți avea, la acea vreme, era pizza, dar și spaghete. Adică poate că auzise de aceste feluri de mâncare, dar nu le gustase până când am „adoptat-o” noi. Nu știu cum i s-ar fi părut pizza cumpărată, dar am aflat (tot pe încercate, cum altfel?) că-i place pizza cu blatul mai gros și moale. Având proteză, era de înțeles și așa ne-am învățat să facem, ca să poată mânca și ea. În ce privește spaghetele… Dar, să vă povestesc…

  Ne apucă într-o zi cheful de făcut spaghete. Nu contează că ne-am fi dorit „bolognese” sau „carbonara”, pentru că asta era în funcție de ce ingrediente aveam în casă în acel moment. Oricum, mie-mi plac foarte mult spaghetele, așa că nici nu avea importanță, spaghete să fie. Pentru că aveam carne tocată, ne-am pus pe treabă. Aici, trebuie să recunosc, „specialistul” era Luci care lucrase cu ani în urmă la o pizzerie foarte cunoscută și frecventată la acea vreme. Acolo învățase să facă pizza direct de la un italian, Maurizio, dar și alte specialități, printre care și spaghete. Deci, în funcție de ce aveam prin casă, face Luci ce face, fac și eu ce-mi spune el și… mâncarea-i gata. Oo, abia aștept să mănânc, căci și asta tot de la Luci „mi se trage”. Adică, știți voi, cum se mănâncă spaghetele, cu lingura și furculița, căci și asta-mi place tare mult. Îi ducem întâi bunicii ca să aibă „ocupație”, apoi ne punem la masă. Dar, totuși, oare buni cum mănâncă spaghetele? I le-am amestecat dinainte, i-am pus la dispoziție și lingură, și furculiță, dar cum să-i explici unei persoane de 85-86 de ani cât avea bunica pe atunci, cum să ruleze din furculiță pastele lungi pline de sos și parmezan ras, cu ajutorul lingurii? Mai ales că-i cam tremurau și mâinile. Dar, la cât de inventivă o știu eu pe bunica, găsește ea o soluție.

  Și… chiar așa a fost. Căci, pe când merg să verific dacă a mâncat deja, am dat peste un „tablou” demn de pus în ramă: bunica stătea în picioare lângă masă, cu farfuria în față și mâinile ocupate. Zic ocupate, căci, cu mâna stângă lua spaghete din farfurie și cu cealaltă mână în care ținea foarfeca, tăia pastele în bucăți mici cât să le poată „pescui” ușor cu lingura, în aceeași farfurie. Și a tot repetat această operațiune până a terminat de „forfecat” toate spaghetele. Apoi le-a mai amestecat o dată și le-a mâncat, după cum am spus, cu lingura.

  N-a fost singura dată când a avut bunica la masă spaghete, și „carbonara”, dar și „bolognese”. Însă, a fost prima și ultima dată când a mâncat spaghete... „forfecate”...

 

Statuile

  Mi-au plăcut dintotdeauna statuile. Mai ales cele întâlnite prin muzee sau parcuri, prin piețele publice din centrele orașelor, așezate pe socluri sau direct pe pavaj. Astfel, oricât de grăbiți am fi fost, când ne apăreau în cale era musai să ne oprim și să le admirăm centimetru cu centimetru. Probabil că or fi ceva reminiscențe din copilărie, pe vremea când tata avea un album de artă, cu picturi și sculpturi realizate de marii artiști ai lumii. Ore în șir răsfoiam albumul tatei, delectându-mă cu frumusețile descoperite între paginile albumului. Tocmai de aceea, pe când găsisem, prin peregrinările noastre, o micuță copie a „Pietèi” lui Michelangelo într-un magazin, a fost musai s-o achiziționez. Câțiva ani am admirat-o zilnic în vitrina casei noastre, la loc de cinste până când… am făcut-o cadou unei persoane deosebite, căci era păcat să n-o admire și alții, nu-i așa?

  Acestea fiind zise, vă dați seama ce mare bucurie pe mine când, după 13 ani fără concediu, în cea mai frumoasă vacanță de până atunci (2018) am ajuns la Cetatea Alba Carolina din Alba Iulia. Era pentru prima dată când am întâlnit, în același loc sau în imediata apropiere, mai multe statui de bronz (peste 20) și încă în mărime naturală. Am fost uimită de frumusețea și delicatețea tuturor statuilor care „domiciliau” acolo. Le-am admirat pe toate, pe de-a-ntregul și cu de-amănuntul și ne-am făcut, și eu, și Luci, o grămadă de poze cu ele. Parcă erau aievea și, studiindu-le îndeaproape, atingându-le, aveam impresia că sunt vii. Parcă așteptam din clipă-n clipă să ne abordeze, întrebându-ne ceva, orice, chiar și de ce ne „holbăm” atât de admirativ la ele. Port și acum, într-un colțișor din suflet, amintirea acelei zile din vacanța noastră minunată...

  Într-o duminică din decembrie 2024, la doar câteva zile înainte de Sărbătoarea Crăciunului, după ieșirea de la biserică am luat-o spre Centrul Vechi al orașului. Târgul de Crăciun era în plin sezon și, cu Luci de-o „aripă”, căscam ochii când spre stânga, când spre dreapta la tarabele cu de toate. Și, tot înaintând șontâc-șontîc prin zona pietonală, mare ne-a fost mirarea când am dat peste un grup statuar alcătuit din cinci statui de bronz, în mărime naturală. Nu le mai văzusem până atunci, căci nu mai fac plimbări de când am problema asta cu picioarele. Timid, am încercat să mă apropii cu gândul să le studiez, dar musai să recunosc că aveam o mică reținere. Luci m-a tot încurajat să merg lângă ele, să-mi facă poze, dar n-a fost chip să mă convingă, mă tot codeam. „Cum adică? De ce?” m-ați putea întreba, pe bună dreptate. Motivul îl constituie, cu siguranță, postările urmărite pe facebook, postări în care statuile prezente acolo erau... vii. Adică, erau oameni care „făceau pe statuile”. Vă dați seama că nu oricine poate sta nemișcat ore întregi, fără mâncare, fără apă, fiind machiat și costumat în așa manieră încât să semene cu o statuie de bronz sau marmură. Am înțeles de la nenea Google (de la cine altcineva?) că oamenii care „fac pe statuile” (actori, de regulă) sunt cunoscuți sub denumirea de „statui vivante” și că aceasta este o formă de artă stradală din ce în ce mai practicată. Am urmărit o grămadă de astfel de postări: oamenii se apropie, iau „statuia” de după gât sau i se așază în poală și… când telefonul sau aparatul foto dă să facă poza, „statuia” prinde viață, la propriu. Îți dai seama ce sperietură pe omul respectiv când „statuia” îl strânge în brațe sau îi strigă la ureche: „Bau!” Pentru cei care privesc ca simpli spectatori e chiar amuzant, probabil și pentru cel în cauză, dar nu chiar în acel moment, ci, de obicei, după ce se dumirește care-i treaba. Am înțeles că și la noi în România există oameni care practică această formă de spectacol stradal, de obicei la evenimente importante, la festivalurile din centre istorice ale orașelor. Și, iaca, nu eram noi la un eveniment important? Ba bine că nu! Și Centrul Vechi al orașului nostru, mi se pare că e și el destul de… istoric… Și atunci… n-ar putea fi și acestea niște „statui vivante”? Cam asta era, în mare, ceea ce mă reținea să mă apropii de statui și să le studiez.

  Luci insistă, dar degeaba, nu mă poate convinge să mă fotografieze cu vreuna dintre statuile prezente. Subconștientul funcționează atât de ciudat, că n-am putut nici măcar să întind mâna să ating vreun individ turnat în bronz. Eram atât de încordată, că mi se părea că toți cei din grupul statuar au niște mișcări aproape imperceptibile. Într-un final, după ce Luci, pentru a mă convinge, vine și pune mâna pe toate statuile de față, reușesc să mă apropii suficient și să-mi pun palma pe spatele rece ca gheața al unuia care ședea și nici nu m-am putut uita la Luci, atât eram de concentrată ca nu cumva acesta să se miște, să se întoarcă spre mine și să mă întrebe ceva. „Vai de mine, ce-am ajuns!” m-am mirat eu de mine însămi.

  Au trecut doi ani și ceva de atunci... Pot număra pe degete de câte ori m-am mai „întâlnit” cu grupul statuar din Centrul Cechi al orașului nostru. Dar m-am ținut la distanță de fiecare dată. Sunt, însă, curioasă, cum aș reacționa dacă, într-adevăr m-aș întâlni cândva cu vreo statuie vivantă. Căci, vorba aia: „de ce fugi, în spate duci!”

 

În Cetatea Alba Carolina

 

În Cetatea Alba Carolina

 

În Centrul Vechi al orașului nostru

 

„Fazan”

Bunica zicea întotdeauna că cel mai bun lucru pe care ai putea să-l faci, în cazul în care ai ceva bani „la ciorap” și vrei să-i investești, este să cumperi o bucată de pământ, explicându-ne și de ce: apa poate să-ți ia casa, focul poate să o ardă, dar pământul rămâne. Știind că bătrânii sunt înțelepți și că ar trebui să asculți de sfaturile lor, ai mei cumpăraseră o bucată de pământ la marginea orașului. No, acuma dacă au cumpărat-o, trebuia s-o și lucrăm, nu?

Și, încă din primăvară, în fiecare după-masă, de cum ne strângeam acasă de la serviciu, eu, mama și fratele meu, mergeam pe jos (căci mașina era în reparații), cu tot ce aveam nevoie, la bucățica noastră de pământ să ne facem datoria. Am tăiat și am greblat toți boscheții, am adunat toate mărăcinișurile și gunoaiele ce le-am găsit pe-acolo, apoi ne-am pus pe săpat și, iată-ne, în sfârșit, la cuiburile pentru mălai, dovleci, fasole, la straturile de morcovi, pătrunjel și alte verdețuri, pe care le-am umplut cu semințe, sub supravegherea strictă a bunicii, adevăratul nostru comandant. Apoi… ne-am pus pe așteptat...

Mare ne-a fost bucuria când, cu ploaie la timp și căldură suficientă, plăntuțele noastre au ieșit, mândre nevoie mare, în lume. Și iată-ne din nou, după serviciu, cu sapele în spinare, la holda noastră pentru îndeplinirea înaltului țel nobil: săpatul mălaiului. Mami s-a apucat singură să se „lupte” cu buruienile dintre firele de porumb, așa că ne-am luat și noi în primire câte un șir, unul lângă altul și am purces la treabă. Dar, ca să treacă timpul mai repede, am zis să jucăm „Fazan”.

Cred că nu există persoană care să nu fi jucat, măcar o dată în viață, „Fazan”. Stiți voi, jocul ăla în care cineva spune un cuvânt și celălalt (căci musai să fie cel puțin doi participanți la joc) trebuie să spună un alt cuvânt cu ultimele două litere ale cuvântului precedent. Există și câteva reguli simple de respectat: nu închizi din prima, nu folosești cuvinte la modul gerunziu și nu inventezi tu cuvinte ca să-l „închizi” pe partenerul de joc. La fiecare rundă pierdută, jucătorul se pricopsește cu o literă din „Fazan”, până la întregul cuvânt când iese din joc, considerându-se învins. Simplu, nu?

Jucând acest joc încă din copilărie, iată-ne și în acea după-amiază toridă de vară când, ca să meargă treaba mai repede și să ajungem și noi la capăt de rând la fel de repede, am început să ne jucăm. Și… începe fratele meu: „A…… No, da’ nu zici „stop?” Îl opresc de-abia după ce reia alfabetul, apoi zic un cuvânt cu litera la care se oprise. Și… merge treaba ca pe roate, vorba aia. Treaba cu jocul, nu cu munca, căci, să recunoaștem, nu-i chiar așa ușor să spui cuvântul potrivit prin care să nu te închidă celălalt și să rămâi de „Fazan”. Sau să găsești tu cuvântul prin care să-l închizi pe partenerul de joc. Pentru asta, când eu, când frate-meu, ne opream din săpat și, stând rezemați de coada sapei, ne gândeam la cel mai potrivit cuvânt. Mami era deja la săpatul celui de-al doilea strat, iar noi nu-l terminasem nici pe primul. „Da’ ce tot faceți acolo?” ne întreabă ea,  nervoasă. „Imediat se întunecă și n-apucăm să terminăm nici jumătate!” Și, un-doi, sapele noastre se grăbesc să taie buruienile și să umple firele de porumb. Asta, până la un alt cuvânt care ne pune în dificultate, căci iar stăm pe gânduri rezemați în obiectul muncii. Până când iar ne vede mami și iar se enervează pe noi. Și rândurile astea-s așa de luuungi și tare greu ajungi la capăt… Și când, într-un final, ajungi la capăt, tare greu îi s-o iei de la-nceput cu un nou rând...

Nu mai știu cine a rămas de „Fazan” în acea zi… Probabil că eu, ca de obicei… Cert îi că am hotărât de comun acord ca, de-acum încolo, să lăsăm jocul pentru drumul de întoarcere… Asta, dacă nu voiam să ne-o luăm „pe coajă” amândoi, și eu, și frate-meu...

Matracucile și ieșitul pe timp de noapte

  Când matracucile au nevoie să iasă noaptea afară, dintre noi doi, de obicei îl deranjează pe Luci. Capucino latră alintat (bine, la ea n-are importanță pe cine deranjează), iar Codruț îl împunge cu botul, ceva de genul: „Măi bipedule, tu nu-nțelegi că tre’ să vii să ne deschizi ușa?” Nu că nu s-ar descurca matracucul să sară pe clanță și să o deschidă, dar de se întâmplă asta, nu mai doarme nimeni, căci taman atunci le apucă pe vedetele noastre repetițiile. Și, când de la o anumită vârstă, adormi greu și te trezești repede, pentru buna înțelegere cu vecinii musai să avem grijă de liniștea și de somnul lor. Motiv pentru care ușa de la intrare se încuie seara înainte de culcare.

  De cele mai multe ori, Luci înțelege nevoia matracucilor de a ieși noaptea, așa că, buimăcit de somn, merge și le dă drumul în curte, ce să facă altceva… Dar, când, totuși, e foarte obosit… poți să tai lemne pe el, că nu înțelege și nu aude nimic. Drept îi că atunci nici eu nu aud nimic (altceva) în afară de sforăiturile lui, acordurile lui Cino pierzându-se în fundal… Atunci, matracucul îl lasă pe Luci să sforăie în continuare, venind pe partea mea de pat și ba-mi bagă botul în ochi sau în urechi (eh, unde nimerește și el), ba se bagă el însuși pe sub perdele, făcându-le să zboare (ah, și cum știe el cât mă enervează chestia asta!)… „Gata, gata, stați că vin!” zic eu și, scoțându-mi papucii de casă din sertarul patului unde-i pun de cu seară (căci, altfel, nu-i mai găsesc și-i culeg de prin curte), o pornesc șontâc-șontâc pe scări în jos și deschid ușa să iasă „uraganele” pe rând.

  Cam așa s-a întâmplat nu mai demult de o lună când, într-o noapte plină de zăpadă, pe la ora două a fost musai să mă trezesc și să le dau drumul în curte. Încă înainte de a ieși afară, matracuca fornăia pe nări a nerăbdare și am știut că, de cum deschid ușa, acordurile nebunei vor năvăli afară mai repede decât ea. Norocul este că, de regulă, Codruț iese cu perna lui în bot și-l las, căci atunci știu că măcar el tace. Și de rămâne ca solistă doar Capucino, tot e mai bine decât să o acompanieze și vocea baritonală a matracucului. Acesta termină repede ce are de făcut căci, după o tură prin întreaga curte, se scapă de pernă, punând-o frumos pe dalele înzăpezite, apoi, marchează ici, marchează colo și e de ajuns să iau borcanul cu crănțănele și să-l zdrăngănesc pe ușa deschisă, iar el vine înăuntru tot într-o fugă. După ce intră, închid ușa și mă uit pe geam: nu vine și nebuna? Dar matracuca, după ce latră din dreapta în stânga și din stânga în dreapta gardului pe cineva imaginar de pe stradă, se ghemuiește și pândește de sub gard. O strig și îi fac semne disperate să vină. Mi-e somn și m-aș duce și eu să mă culc, dar parcă nu-mi vine s-o las pe nebună afară pe frigul ăsta. Într-un final, își face treburile și pornește spre intrare. „Hai, hai!” o încurajez eu și întredeschid ușa. Însă... pe la jumătatea drumului se oprește și se uită spre stradă. Văd un câine mare care se plimbă aiurea, tocmai a ajuns după mașina de vizavi de casa noastră. Oo, sper să nu-l vadă matracuca! Scutur, în semn de încurajare, borcanul cu crănțănele și-i mai dau una lui Codruț care-i lângă mine și o halește rapid. Dar nimic nu-i scapă matracucii care face stânga-mprejur cu o falcă-n cer și una-n pământ, dând tonul unui nou concert. Asta-l face și pe Codruț să-i țină isonul. Încui ușa cu cheia, căci n-aș avea forța să-l împiedic pe matracuc să iasă. N-am nicio șansă s-o fac pe nebună să intre, mai ales acum, cu un „inamic” la orizont... Sting toate luminile și mă duc să mă culc în living. După vreo 15 minute de hămăială continuă, sunt toată un pachet de nervi. Mă gândesc doar la somnul liniștit al vecinilor întrerupt de nebuna de Capucino. Să vezi la ziuă ce de „ovații” vom primi noi pentru concertul ăsta inopinat. Musai s-o aduc pe nebună înăuntru. Îmi iau geaca peste pijama, descui ușa, ies și o încui pe dinafară (ca să nu iasă și Codruț), îmi iau o botă de lângă ușă de unde-mi țin „proviziile” (căci am mai multe) și o pornesc la poartă pe urma matracucii. Sunt în papucii de casă, zăpada e destul de mare, căci încă ninge, dar parcă mai contează? Sunt prea nervoasă… Matracuca însă, are chef de joacă, căci, văzându-mă, o pornește spre casă, dar o ocolește și fuge sprintenă ca o căprioară spre fundul curții. „Vaaaai, să vezi ce-ți fac!” mă gândesc eu înciudată, luând-o pe urmele ei. Mare greșeală, căci zăpada și-a găsit loc în papucii mei. Înaintez greu, căci pe sub zăpadă este gheață și mă țin de orice poate constitui un punct de sprijin. Nu văd pe unde-i nebuna, așa că urc scările de la terasă și intru în casă. O pândesc de după perdea și o văd cum vine în fugă din fundul grădinii, ocolind terasa. Merg cum pot până la cealaltă ușă, lovindu-mă de toate cele, căci nu mă gândisem să aprind vreun bec și dau să deschid, dar… ușa e încuiată. De către mine, desigur, când am ieșit după Capucino. Iau cheile lui Luci și vreau să descui, dar rămăseseră cheile mele pe dinafară, așa că n-am nicio șansă decât s-o iau în sens invers. Mă uit să văd ce face nebuna: se zbenguie, fericită nevoie mare, prin zăpadă. N-am ce să fac, așa că ies iar pe ușa din spate, boscorodind nervoasă, de una singură: „Iaca ce fac eu noaptea, în loc să dorm: umblu de nebună după o altă nebună prin curtea plină de zăpadă, de la o ușă la alta! Și viceversa!”

  Între timp, Capucino și-a dat seama că a cam întrecut măsura, căci a venit cuminte înăuntru, fără să mai facă fițe. Atâta-i mai trebuia la cât de nervoasă eram! Am încuiat ușa și am urcat la mansardă, înghețată pe jumătate și cu papucii plini de zăpadă. Până am ajuns sus, matracucile deja sforăiau pe canapeaua verde, ținându-i isonul lui Luci. M-am băgat în pat, la căldură și ultimul gând, înainte de a adormi, a fost: „No, matracuci, mai vedeți voi de la mine ieșit afară noaptea!”

Exilul

  Primisem, cu mulți ani în urmă, de la o fostă colegă de serviciu, niște ghiocei care înfloreau foarte devreme, încă din ianuarie. Pe vremea aceea, nu am văzut la nimeni în grădină ghiocei înfloriți atât de timpuriu în afară de noi, mai ales dacă iarna era săracă în omăt. Atunci, își ridicau din pământul rece trupușorul lor firav și, delicați, dar curajoși din cale-afară, zâmbeau cu toată fața soarelui care râdea și el fericit. Când treceai pe stradă, pe lângă grădina noastră, imposibil ca ghioceii mei să nu îți smulgă un zâmbet de pe chip, oricât de cătrănit ai fi fost.

  Într-un an, pe când ghioceii mei erau, ca de obicei, înfloriți, o vecină, educatoare fiind, mă roagă să-i împrumut ghioceii, căci avea inspecție la grădiniță. Doar cât îi pune într-un ghiveci și, după inspecție, mi-i aduce înapoi. Puteam să n-o ajut, dacă mă rugase? Nu puteam, astfel că i-am scos și i-am dat, nu fără o mică strângere de inimă. Dacă n-o să-i mai văd, dacă nu-i mai aduce înapoi? Dar, degeaba îmi făcusem griji, căci după câteva zile, ghioceii mi-au fost returnați cu mari mulțumiri din partea vecinei care a avut succes cu inspecția. Îi spusesem, de altfel, să-și ia și ea câțiva, să aibă în grădina ei, iar pe cei rămași, i-am împărțit în două, plantându-i de-o parte și de alta a grădinuței. Ce mare bucurie mă cuprindea și pe mine când îi vedeam, an de an, cum își scot căpșorul din plapuma albă care se subția pe zi ce trece, până când apăreau, puri și imaculați, în toată splendoarea lor...

  Mai trec niște ani până când, într-un ianuarie, și-au facut apariția doar o parte dintre ghiocei, aceia din stânga grădinii. M-am tot perindat pe la marginea gardului, m-am tot benoclat prin grădină să văd cam pe unde-s ceilalți… Nimic, nici urmă de ei… Cu durere în suflet, am ajuns la concluzia că, doar cu un an înainte, pe când veniseră cei de la Vital de au schimbat țevile de la canalizare și apă, săpând în grădină până la bazinul unde aveam contorul, or fi atins și scos și bulbii de la ghiocei, căci, după plecarea muncitorilor care au săpat (tocmai după ce plantasem și udasem câteva zile la rând niște flori până s-au „prins”), am găsit bulbi aruncați prin grădină de la narcise, lalele, zambile… cine știe unde or fi „zburat” și sărmanii mei ghiocei… Dar, într-o zi, tocmai pe când mă gândeam (oare pentru a câta oară?) la toate astea, aruncându-mi ochii în afara curții, pe stradă… am înlemnit… Ghioceii mei dragi mă priveau, mirați din cale-afară, peste drum de frații lor din grădină. Parcă mă întrebau, nedumeriți și îndurerați, ce vină li se atribuie de au fost „expulzați” fără milă, exilați din locul lor de baștină, unde fuseseră atât de fericiți, ani la rând.

  Mi-am amintit cum, cu ceva vreme în urmă, soțul meu a scos din grădină o parte dintre irișii care s-au înmulțit peste măsură și i-a plantat dincolo de casa noastră, peste drum, acolo unde locul era invadat de ani de zile de o plantă deosebit de invazivă, iulișca, de care nu puteam să ne debarasăm. Aveam de gând să umplem locul cu iriși și poate că în acest fel, se vor mai rări și iuliștile. Doar așa îmi explic cum or fi putut ajunge acolo și ghioceii mei, împreună cu rădăcinile de iriși. Au înflorit și ei, asemenea fraților lor din grădina mea, dar peste drum, unde au ajuns fără ca noi să ne dăm seama. La o anumită distanță de ei, se aflau, în aceeași situație de exilare, și niște narcise, bănuind că au ajuns acolo în același fel.

  După câteva săptămâni de temperaturi primăvăratice chiar și de 20 de grade, luna februarie s-a pus pe îngheț, pe ninsoare, stratul de zăpadă ajungând de vreo 20 de centimetri, iarna parcă nevrând să rămână datoare cu ceva. Strada a fost curățată de o mașină de deszăpezire, muntele de omăt găsindu-și loc de odihnă taman peste… ghioceii mei (de parcă nu le fusese de-ajuns suferința exilului). În fiecare zi mă gândeam la o soluție de scăpare pentru ei, dar până nu se topea zăpada… nu se putea face nimic, având mâinile „legate”, cum s-ar zice.

  Într-un târziu, luna februarie fiind pe sfârșite, zăpada s-a topit și ea și, încet-încet, vremea dădu semne de primăvară. Clopoțeii ghioceilor s-au ofilit deja, dar n-aș putea să vă spun cu exactitate dacă de supărare sau pentru că, pur și simplu, le venise vremea. În această stare de incertitudine puteam, deci, sta liniștită și împăcată cu această situație? Trebuia să fac ceva pentru ghioceii mei, nu-i puteam abandona acuma, când știam unde se află. Așa că, într-o seară, după ce s-a întunecat, am luat sapa mea de mână, un vas și, trecând strada, am eliberat ghioceii care, deja-mi imaginam cum zburdă de fericire că exilul lor a luat sfârșit. Parcă-i simțeam în mâini cum se bucură, umplându-mă și pe mine de bucuria lor. Gândindu-mă și la narcise, le-am eliberat și pe ele, că doar tot din grădina mea fuseseră expulzate fără voie. Am dus apoi, în casă, toate florile, spălându-le de „relele” care se agățaseră de ele (frunze, rădăcini de iuliști), căci, trebuiau să stea nițel în carantină, dacă nu voiam să-mi umplu toată grădina și cu plante de acest fel.

  A mai trecut ceva vreme de la exilul ghioceilor… Acum sunt în perioada lor „de glorie”, continuând să atragă, zi de zi, privirile tuturor trecătorilor de pe strada noastră, căci, adevărat vă spun: în grădina mea a venit primăvara!