De ce iubești animalele? (Maica Tereza)

 Pentru că ele îți dau totul, fără să ceară.

Pentru că împotriva omului înarmat, sunt lipsiți de apărare.

Pentru că sunt copii eterni. Pentru că ele nu știu ce este ura sau războiul.

Pentru că nu știu de bani și se consolează doar cu un loc unde să scape de frig.

Pentru că se fac cunoscuți fără să spună un cuvânt.

Pentru că aspectul lor este la fel de curat ca sufletul lor.

Pentru că ele nu cunosc nici invidia, nici ranchiunea.

Pentru că iertarea este încă naturală în ei.

Pentru că știu să iubească cu loialitate.

Pentru că trăiesc fără o casă luxoasă.

De asta nu cumpără dragostea,

Ele doar așteaptă asta.

Și pentru că sunt tovarășii noștri, prieteni eterni, nimic nu ne poate despărți.

Pentru că sunt în viață.

Pentru asta și pentru alte o mie de lucruri, merită dragostea noastră. 

 

Musafirii matinali

 Într-o duminică frumoasă din toamna trecută am invitat la noi acasă niște prieteni de familie despre care am mai povestit în Bucăți de viață (este vorba despre colegul meu din facultate, singurul cu care mai păstrez legătura și cu mama căruia vorbesc la telefon în fiecare zi). Și, pentru că nu ne mai întâlnisem cam de multă vreme, am zis să ne facă o vizită: mâncăm ceva, mai povestim de una, de alta, apoi, pentru că ei locuiesc la țară, îi ducem noi acasă, mai ales că aveam de gând să ne mai „ușurăm” și de un yucca uriaș, spre bucuria lui Luci.

  Zis și făcut. Doar că prietenul meu a zis că vor veni cu autobuzul de dimineață. „Cam cât de dimineață?” am întrebat ca să știu, măcar aproximativ, ora la care să-i așteptăm. „Păi, cu toate că ajungem destul de devreme, vom face o vizită întâi pe la un supermarket, ca să nu vă găsim în pat când venim la voi…” Nu puteam să spun altceva decât: „Ok, vă așteptăm!”

  Și, ce să zic, chiar i-am așteptat… în pijamale căci, înainte de opt dimineața, când eu tocmai îmi făceam exercițiile, mă sună; doar că nu am semnal la telefon și apelul se întrerupe înainte de a apuca să spun ceva. După ce încerc de câteva ori să sun și eu, la un moment dat, îmi răspunde: „Da, am ajuns, suntem la voi la poartă!” No, să vezi chestie… și cum rămâne cu vizita la supermarket? Sau deja au terminat? În fine, îi spun să aștepte puțin să mă îmbrac și îi strig lui Luci care era la parter să meargă să le deschidă, că nu-i frumos să lași musafirii în drum. Ce să facă bietul Luci, se duce așa cum era, adică tot în... pijama, îi invită înăuntru pe el și pe mama lui, îi servește cu prăjitură și suc, întreținând conversația până mă îmbrac și eu și cobor.

  Într-un final, după ce mi-am luat niște „țoale” pe mine, îi iau locul lui Luci, pentru a se putea îmbrăca și el. Timpul trece repede, căci avem multe de povestit, facem și o vizită la biserică, apoi la un supermarket (dimineață abandonaseră ideea, doar că au uitat să mă anunțe și pe mine, iar acum, dacă tot eram cu mașina, au făcut și niște cumpărături) și ne întoarcem acasă pentru prânz. Eu stau și întrețin atmosfera la masă cu musafirii, în timp ce Luci ne servește mai ceva ca la restaurant (eh, ce să zic, în situația în care sunt, beneficiez și de unele avantaje, vorba aia…).

  După ce am mâncat, n-au mai stat prea mult și, înainte de ora patru, eram deja înapoi acasă, cu program de voie pentru restul zilei, pe când alții doar cam pe la această oră primesc vizite de la musafiri. Dar, oricum, trebuie să recunosc că au fost cei mai matinali musafiri pe care i-am avut până acum, mai ales că, deși știam că vor veni dimineața, tot ne-au luat prin surprindere, găsindu-ne în pijamale. Cred că asta a fost „răzbunarea”… destinului, pentru acum mulți ani când le făcusem și noi o vizită într-o sâmbătă, tot cu autobuzul, ajungând încă mult mai devreme, pe la 7 dimineața. În acea zi, părinții lui m-au învățat să fac un fel de plăcinte, cum se obișnuiește la ei în sat. Atâta doar că noi n-am găsit pe nimeni în pijamale...

 

O bucățică din Yucca pe care am păstrat-o și care, între timp m-a "fericit" și cu un "copilaș"...

 

Olimpiada la istorie

Pentru tine, frate!

  Eram în clasa a V-a când fratele meu s-a calificat la olimpiada pe județ la istorie. Eu nu ajunsesem așa departe, cel mult pe oraș, și aia la română, în următorul an, căci pe județ nu m-am mai calificat. Deci, era lucru mare, și pentru școala în care învățam, dar, mai ales, pentru mine. Bine, școala mai avusese olimpici calificați chiar și pe țară, la matematică, la fizică, dar nu la... istorie. Așa că ce să vă mai spun, deja mă consideram vedetă! De-abia ieșisem din ciclul primar, ajungând o mucoasă în clasa a V-a, când uite cum te pot scoate alții din anonimat, chiar fără să miști un deget. Deși... na! în afară de faptul că eram sora mucoasă a unui olimpic, n-aveam niciun merit, ba nici măcar ăla nu era meritul meu, ci al părinților. Dar eu mă fâțâiam pe coridoarele școlii și printre colegi, lăudându-mă cu rezultatele fratelui meu, de parcă erau ale mele. Ei, eram o mucoasă, cum v-am spus…

  Dar, totuși, ceva merite, tot ar trebui să-mi aloc. Adică, pe când se pregătea el de olimpiadă, cine credeți că-l asculta după învățarea lecțiilor? Exact, eu, subsemnata. Îmi dădea caietul de istorie din care învăța și-mi spunea: „Vezi că încep de aici!” Eu îl urmăream, desigur, doar că uneori mă mai pierdeam (nu înțelegeam chiar tot ce scrie) și atunci mă atenționa: „Vezi că-s pe pagina următoare, pe la mijloc!” și întorcea pagina, punând degetul fix acolo unde ajunsese cu lecția. Cum de avea o așa memorie vizuală, nu pot să-mi explic nici acum. Știa lecțiile cuvânt cu cuvânt, virgulă cu virgulă, ba chiar și o anumită lecție pe ce pagină e, fragmente din lecție pe pagina din dreapta sau din stânga, sus, jos sau la mijloc. Bine, și eu cred că am o oarecare memorie vizuală, căci pe când învățam, știam fragmentul de lecție cam pe unde se poziționa pe pagină, doar că nu puteam identifica exact ce scrie, vedeam ca prin ceață. Ei, bine, fără să exagerez, fratele meu știa caietul de istorie pe de rost.

  Pe vremea aceea se dădea în clasa a VIII-a teză și la istorie, așa că profesorul, un om de excepție din toate punctele de vedere, doar cu câțiva ani înainte de pensie, îi acordase lui Cosmin o încredere atât de mare, încât îl lăsa pe el să corecteze lucrările colegilor de clasă. Bine, frate-meu mai plusa nițel nota, nu era atât de exigent ca profesorul său. Și totuși, când acesta își arunca un ochi pe lucrare, citind „pe diagonală”, era de acord cu nota acordată de elevul său. Asta zic și eu încredere!

  Și iată că venise vremea ca domnul profesor să ne facă o vizită, să vorbească cu părinții despre olimpiada pe țară la istorie care, în acel an, se ținea la Craiova. Nu-și făcea probleme în privința elevului său, îl știa pregătit, nici nu se punea problema că l-ar putea face de rușine. „Doar cu fetița nu știu ce e, de nu prea merge cu istoria…” zise domnul profesor, în timp ce vorbea cu mama. Eu, ca o „gură-cască”, am fost de față, dar în momentul ăla, aș fi preferat să fiu oriunde în altă parte. În doar câteva secunde am devenit o „pătlăgică roșie”, simțind, în același timp, cum încep să-mi „ardă” urechile. Până atunci nu mă gândisem deloc la faptul că l-aș putea pune într-o „lumină proastă” pe fratele meu, viitor olimpic pe țară, prin rezultatele mele, mai ales la istorie, unde eram de… nota 5. În perioada aia, mă „chinuiam” cu secolele și cu anii, numa’ nu înțelegeam cum, de exemplu, dacă vorbim de anul 1504, suntem în secolul XVI, și nu XV. Dar acest reproș (nici măcar nu era reproș, ci doar o nedumerire), m-a ambiționat să învăț și să fiu și eu bună la istorie (ei, nici chiar atât de bună, încât să merg la olimpiadă, desigur). Și am început să prind drag și de istorie, și de cel care ne preda.

  Între timp, a avut loc olimpiada la istorie unde, fratele meu, din cei aproximativ 400 de candidați din întreaga  țară, a obținut, cu nota 7,82, Mențiune specială. Am fost atât de mândră de el! Și încă sunt! Astăzi împlinește 50 de ani… La mulți ani, fratele meu drag!

 

OLIMPIADELE ȘCOLARE

„Școala Generală Nr. 1 Baia Mare, din nou participantă la faza republicană- 1987” (poza și titlul articolului din „Clopoțel -revistă a Școlii cu clasele I-VIII Nr. 1, Baia Mare; Revista nr. 8, 1987)

Divorțul familiei Avocado…

 Anul trecut, prin vară, soțul meu a plantat trei sâmburi de avocado așa, ca un experiment. Mare ne-a fost mirarea când, într-un ghiveci și-a făcut apariția, la început timid, apoi din ce în ce mai îndrăzneț, primul dintre ei. L-am făcut vedetă, așa cum merita, am deschis listă ca, în următorii 5 ani, cam cât preconizam eu că-i va lua până la primele roade, toată lumea dornică de un fruct de avocado de la noi să poată beneficia cât mai simplu, elegant, civilizat. Am primit felicitări (deși, ce merite aveam noi, în afară de faptul că Luci nu a aruncat sâmburele la gunoi?), dar și sfaturi (pe care, cu toate că nu le-am cerut, le-am primit cu drag) despre ce și cum să facem, căci nu mai avusesem așa ceva până acum.

  Ceilalți sîmburi au ieșit incognito, cel puțin din partea mea, căci eu știusem doar de primul experiment. Și, pe când într-o jardinieră din care ardeii se mutaseră deja într-un „apartament mai mare” în grădină, am vrut să plantez niște crăițe, să nu rămână jardiniera nelocuită, iată că dau cu sapa mea de mână să scot ditamai sâmburele care începuse să încolțească. Îl bag frumușel înapoi la adăpost și mă pun pe investigat. Așa am aflat că mai există încă doi colocatari ai jardinierei și amândoi s-au hotărât „să iasă în lume”.

 Timpul a trecut și, pic cu pic, milimetru cu milimetru, cu fiecare nouă zi, au crescut și plăntuțele de avocado. Toamna, pe când a venit timpul să punem florile la iernat, normal că au beneficiat de condiții „extra” și cei trei avocado. Unul a rămas să locuiască de unul singur în ghiveciul în care „venise pe lume”; ceilalți doi, familia Avocado, cum i-am numit eu, pentru a nu ocupa prea mult spațiu, că doar nu erau ei singurii musafiri ai balconului nostru pe timp de iarnă, i-am pus într-un „apartament” suficient de mare cât să-i încapă pe amândoi. Dacă pe timpul verii nu s-au cunoscut, căci locuiau în „cartiere” diferite pe terasă, junele Avocado la est, iar familia Avocado la vest, pe balcon au devenit vecini. Și pentru că junelui i-era urât singur, și-a adus o „pațachie” (habar n-am de pe unde a „racolat-o”), pe miss Stejărescu, neam cu familia Stejar, după cum am aflat mai târziu. Nu-i nimic, e chiar mai bine, să nu fie junele singur.

  Și iată că într-o zi, pe când eram pe balcon udând florile, bucurându-mă ba de Crăciuniță, ba de jupânu’ trandafir Japonezu’, care-și etala cu mândrie florile superbe, numa’ ce-l văd pe domnul Avocado supărat. Încerc eu să-l descos, îl întreb ba de una, ba de alta… Ei, aș, credeți c-a vrut să-mi spună ceva? (plantă de… onoare, nu-și spală rufele murdare în public). Azi așa, mâine așa, până când a ajuns bietul de el, scheletic, observându-l mai îndeaproape doar când a venit primăvara și au ajuns cu toții pe terasă. Încep să-l urmăresc, să văd ce se întâmplă, căci pe cât de mare și frumoasă pare doamna Avocado, pe atât de mic și amărât este soțul ei care și-a pierdut frunzele, devenind din ce în ce mai trist...

  Până la urmă, am „descoperit” ce s-a întâmplat: fiind mai tot timpul împreună, doamnei Avocado au început „să i se aprindă călcâiele” după junele care conviețuia cu miss Stejărescu. În lume apărea frumoasă și strălucitoare, pe când acasă totul o irita, nimic nu mai era bine și toată ziua taca-taca, cu gura pe domnul Avocado. Acesta, bietul de el, ce era să facă? Așa că, dacă nu voiam ca domnul Avocado să sfârșească „la morgă”, în sacul pentru compost, am fost nevoită să-l divorțez de madama lui și, pe baza „hotărârii judecătorești”, i-am alocat o garsonieră de lux, deocamdată, până-și mai revine, cât de cât. L-am mutat chiar în alt cartier pe terasă, pentru a nu fi nevoit să-i vadă zilnic pe fosta și pe junele ei. Dar s-ar putea să mai fac niște schimbări, și alea, cât de repede, căci nici junelui nu pare să-i meargă prea grozav cu „pațachia” lui și cu doamna Avocado...

                             O ultimă poză înainte de separarea definitivă...

 

mie/mi-e

                                 mie

Am scos o mie de lei din bancă.

Plătind paguba, a rămas doar cu o mie de euro. 

Mie îmi plac păpușile.

Nu mie trebuie să-mi ceară scuze, ci lui.

A năvălit asupra lor o mulțime mare de oameni, în jur de o mie...

 

                               mi-e

Mi-e greu să răspund la această întrebare.

Nu mi-e frică de el!

Mi-e urât să stau singură acasă.

Ce dor mi-e de mama!

Nu aș recunoaște niciodată în fața lui că mi-e simpatic.

 

                 

 

Părintele Constantin Galeriu

  Înainte de a-ți lua crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi Cei preafrumoși, a examinat-o cu rațiunea Sa dumnezeiască, a verificat-o cu dreptatea Sa neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o în mâinile Sale pline de afecțiune, ca nu cumva să fie mai grea decât o poți duce. Și, după ce a măsurat curajul tău, a binecuvântat-o și ți-a pus-o pe umeri. 

  Deci, o poți duce! Ține-o bine și urcă pe Golgota spre Înviere!  

 

 

                                                                                 

 

Mama

 Mare parte din ce am scris este ceea ce am trăit eu și fratele meu în acel „acasă” luminos și strălucitor alături de mama… și cum o „văd” și o înțeleg acum prin ochii de adult…

 Mama… ce simplu cuvânt, alcătuit doar din 4 litere, dar atât de mare încât cuprinde o lume-ntreagă… Și e atât de melodios! Numai când te gândești și te apucă amețeala, de câte ori a fost rostit de-a lungul timpului, încă de pe la începuturi, pe diferite tonuri, mai blânde sau mai aspre, pe diferite game, vesele sau disperate, menite să stoarcă lacrimi... Ceea ce se și întâmplă, căci, dacă copilul și-a julit piciorușele pe care de-abia a învățat să umble, mama, chemată într-un suflet de puiul ei drag, preia, cumva, durerea asupra ei, căci, culmea, și pe ea o doare la fel de rău… iar copilul, cuibărit în brațele calde ale mamei, se liniștește pe dată… Și câte astfel de răni nu a avut mama, câte lacrimi nu a vărsat ea la căpătâiul comorii ei celei mai de preț, ființă din ființa ei, în caz de febră sau o altă boală a copilăriei… Câte rugăciuni nu a înălțat ea către Maica Domnului să mijlocească, ca o mamă ce e, către Fiul ei, pentru puiuțul de om aflat în suferință…

  Mama este icoana pe care copilul o va purta în suflet mereu și mereu, căci ea cuprinde înlăuntru o dragoste care va dăinui pînă dincolo de mormânt... Mama este, în primii ani de viață ai copilului, întregul lui univers, lumea toată, el vede și învață, prin întreaga ființă a mamei, tot ce este nevoie pentru a putea păși în lume ca OM.

  Mama este „stâlpul” pe care se sprijină micuța biserică numită „familie”. Prezența mamei în interiorul unei case o luminează, îi dă o strălucire aparte, pe care niciun bec, nicio instalație de Crăciun nu o poate egala. Ea este prima care se trezește, înaintea tuturor, pentru a pregăti micul-dejun și pachețelele pentru școală; apoi, într-o scurtă pauză de la serviciu, sună să vadă dacă copiii s-au trezit, dacă au mâncat și sunt pregătiți pentru o nouă zi. Tot ea este cea care îl liniștește, cu vocea ei blândă, pe fiecare în parte, de frica unei lucrări de control, a unui examen: „O să fie bine, o să vezi, doar nu mi-ai spus ieri lecția? O știi ca pe apă…” Căci, atunci când este acasă și pregătește prânzul ori cina, oricât ar fi de obosită după o zi de muncă la serviciu și de acaparată de griji, ea este disponibilă pentru română, istorie, geografie, biologie, căci, copilul, când vine și-i zice: „Mami, am învățat la istorie, că dăm lucrare, pot să-ți spun lecția?” ea îl ascultă de parcă i s-ar povesti cel mai interesant lucru pe care l-a auzit vreodată.

  În adolescență mama simte cum este dată, încet-încet, la o parte, căci, nu-i așa? copilul le știe pe toate, nu mai trebuie să i se spună cu de-amănuntul ce și cum să facă. Și nu-i mai povestește, ca altădată, tot ce trăiește, tot ce simte, tot ce suferă... Cu toate astea, a fost crescut bine, are un anturaj de prieteni pe care-i cunoaște, le cunoaște și părinții, se ține de școală, nu bea, nu se droghează. Și, totuși, cum mai tremură inima mamei seara când copilul întârzie, căci se întâmplă atâtea nenorociri și el nu are experiența vieții, încă se aruncă cu capul înainte, se încrede prea repede în ceilalți. De-abia după ce aude cheia în broască, simțindu-l cum intră în casă, inima mamei se liniștește și poate, în sfârșit, să adoarmă.

  Cu mama prezentă, deja „cu flori de cireș” în păr, „acasă” este locul unde copilul de altădată, devenit adult între timp, se întoarce din lume, mereu și mereu, la fiecare sărbătoare (și nu numai), la fiecare Crăciun și Paști când familia se reunește … Și e atât de bine cât toți ai casei sunt încă sănătoși și în putere, strânși în jurul mesei de sărbătoare… Și ochii mamei îl îmbrățișează pe cel venit cine știe de pe unde l-a purtat viața, cu aceeași dragoste ca atunci când era mic, când ea reprezenta pentru el întregul univers. Frânturi de imagini ca niște flashuri, din anii demult trecuți, i se perindă prin fața ochilor: copilașul, încă nenăscut, mișcându-se neliniștit la fiecare emoție a ei, ea încercând să-și controleze fricile, neliniștea care o cuprindea ca el să se simtă protejat și în siguranță…; puiuțul de om întinzându-și mânuțele spre brațele celei care era un adevărat balsam, cel mai eficient pansament din lume în caz de durere…; la biserică, la prima Împărtășanie… ; aplecată spre caietele de temă, cap lângă cap, inimă lângă inimă, urmărindu-l cum scrie…; afară, încercând să-l pupe, iar el, rușinat de colegi și de prieteni, o îndepărtează blând: „mamă, sunt mare!” deși ea tot mic îl „vede”; primul examen luat… prima reușită, dar și primul eșec… prima plecare de acasă în vreo tabără… la facultate… pe toate le-a trăit mama împreună cu el, toate succesele și eșecurile lui le-a simțit de parcă ar fi fost ale ei… Și... înmulțește toate acestea cu câți copii are mama, toți ființă din ființa ei și-ți vei da seama ce inimă uriașă are... 

 

  

La veterinar

2 mai 2023  

  Astăzi, pentru că Luci a fost liber, ne-am gândit să mergem cu matracucile la veterinar. Zis și făcut... Lesa magică a lui Capucino a fost coborâtă de pe dulap... timp în care matracuca părea că a înnebunit, sincer! mai că nu s-a urcat pe pereți... Flutur a vrut să-mi ia lesa din mână să fugă cu ea la poartă, așa cum era obișnuit. Și, totuși, părea nedumerit că nu-și vede și lesa lui: „Bine-bine, și eu? Lesa mea? Unde e? Să nu credeți că scăpați așa ușor de mine, că io de voi... nu mă las...” Bineînțeles că l-am luat și pe el, atâta ne trebuia, să-l lăsăm „uitat” acasă...  mai ales că aveam treabă cu amândouă matracucile... Dar lesa era la etajul casei lui din curte care, mai nou, e pe post de „ornament”... După atașarea leselor de... proprietarii lor, la drum, nenică! Deci, matracuci, îmbarcarea!!!

                                       Uf, în sfârșit mi-am găsit stabilitatea...

 

Vai, Flutur, nici nu-mi mai amintesc de când nu ne-am plimbat cu mașina, nu ca...„ăștia” care se plimbă toată ziua...

                                          Sunt doar curios unde mergem...

 Mie nici nu-mi pasă, sincer, cât timp ne mișcăm și suntem cu toții împreună.......

                                                     Da, zici tu ceva, acolo... 

      Mergem cu mașina, mergem cu mașina!... Simt așa... o amețeală plăcută... 

 

Simți zdruncinăturile, fato!... Hei, șoferu', vezi că nu suntem cartofi!!!

 

Măi, da' cârcotaș mai poți fi! Ce zdruncinături visezi? Uite, eu nici nu mă țin de nimic și-s bine mersi! Asta-i de la... bucurie, mă, băiatule!

 

Da, îi vedea tu cum ti-i trezi din bucurie, brusc și subit, când om ajunge la veterinar...

                                 Ce spui, frate?! Crezi că... acolo mergem?

                                           Mi se pare că recunosc drumul...

         Nu știu ce să zic... Nu mi se pare că recunosc ceva din ceea ce văd...

 

Normal că nu, fato! Că ție-ți arde numa' de fluturași și... păsărele și... flori când mergem undeva...

 

      Iote la el, invidiosu'...  Aia se numește că admir natura, măi matracucule!...

 

Îhî...Fix așa se numește...

 

 

No, că a avut dreptate Flutur... Taman la cabinet am nimerit...

Și mai sunt și alții care așteaptă...  

 

Nici măcar mirosul din afara cabinetului nu-mi place... Îmi trezește amintiri nu prea plăcute... N-am putea să facem cale-ntoarsă? Știi, nu cred că ne primește fără programare...

 

Of, și bipeda asta... de nu o apuca statul pe scaun în sala de așteptare, ne flenduram și noi pe-afară, ca matracucul...

 

Bine că mă văd iar în mașină! Am crezut că nu se mai termină: pune-te pe cântar, dă-te jos de pe cântar, rabdă injecția, mai ai răbdare și cu picăturile de deparazitare externă, așteaptă pastilele de deparazitare internă... Da' pe alea degeaba dau bipezii banii, că doar știu amândoi că nu le suport... Dacă au bani de aruncat... treaba lor...

 

Da, tu vorbești? După ce că am fost catalogată drept „grasă” în sala de așteptare de un fitecine... în cabinet, pe lângă celelalte, mi s-au curățat și glandele peri...nu știu cum, de mi-i și rușine să-ți spun cam cum s-a procedat...

 

Nu, stai, nu-mi explica, că doar am fost acolo, remember? Ce vrei, să am coșmaruri?

 

 

 

Dar... cu toate astea... Tot se poate spune că am fost la plimbare, chiar și cu mașina...

       „Da, ai dreptate, a fost o plimbare cu... năbădăi... ” zise botul lui Flutur...

                              No, stați liniștiți, că aicea-i și restul... matracucului...

                      Da' să știi că, pe mine, toate astea m-au cam... epuizat...

 

 Lasă, fată, că mintenaș ajungem acasă... Și de n-om primi ceva bun la masă, la câte-am îndurat astăzi... reclamația-i așteaptă...

Plecările...

 Plecările sunt întotdeauna triste… Și grele… atât de grele, încât îți apasă pe suflet ca o desagă plină; te încovoiezi sub greutatea ei, uneori te îngenunchează de-a dreptul, crezând că nu o să te mai poți ridica vreodată. Dar faci ce faci și te ridici, singur sau ajutat de alții, pornind mai departe, căci n-ai încotro, trebuie să continui, altă cale nu există...

  Cei care au plecat, au „scris” împreună cu tine un capitol în cartea vieții tale și ultimul capitol în cartea vieții lor. Cartea ta mai are încă multe pagini goale (numai Dumnezeu știe câte) care se vor umple cu alte persoane cu care te vei intersecta pe drum, cu alte și noi amintiri. Asta nu înseamnă, desigur, că uneori, nu te vei întoarce să recitești unele pasaje, unele capitole scrise deja. Nu toate vor fi fost minunate, pe unele, dacă ai putea, dacă ar exista o radieră specială, ai vrea să le ștergi, să nu mai fie acolo, să nu le mai regăsești în cartea vieții tale. Cele în care este vorba de o grea încercare, de un necaz, dar, mai ales, cele în care este vorba de plecări…

 Plecările storc lacrimi… Plecările lasă urme adânci în suflet, răni care se cicatrizează greu, mușcă din suflet ca dintr-un fruct, lăsându-l sângerând, numai franjuri. Cu cât ai fost mai apropiat de persoana care pleacă, cu atât sunt rănile mai adânci, mai greu de vindecat...

  Dintre cei care au plecat, pe rând, mama, persoana care m-a iubit cel mai mult pe lumea asta, a fost cea care mi-a lăsat cea mai mare rană, cea mai mare cicatrice pe suflet. A murit mama... Cum e posibil ca soarele să răsară din nou, el nu știe că mama nu mai e? A murit mama... Nu se poate ca lumea să meargă mai departe fără ea, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic… Asta din punctul meu de vedere… Dar... ce-i pasă lumii de suferința mea, ce-i pasă lumii că a mai plecat un om spre alte zări? Și totuși, niciodată cerul nu va mai avea seninul și albastrul de dinaintea plecării ei… Nimic nu va mai fi la fel ca înainte, nimic…

  Patru ani mi-au trebuit să-mi revin după plecarea ei. Degeaba-mi spunea bunica: „Nu mai plânge, că îi faci rău, o arzi cu lacrimile tale!” nimic nu m-a putut consola. Trebuia să o plâng, căci era timpul de jelit… Un an pentru mama mea și a fratelui meu, cea care ne-a iubit mai mult decât pe ea însăși, mama care, când i-a fost rău, în spital fiind, și mi-a căzut în brațe, nu a fost îngrijorată pentru ea, ci pentru că și-a speriat fata… și nu a putut pleca până nu și-a văzut, pentru ultima oară, băiatul... Apoi, trebuia să jelesc încă un an pentru prietena mea cea mai bună, confidenta mea, cea care nu m-ar fi trădat niciodată, în nicio situație… Încă un an pentru soția tatălui meu care a plecat înainte de vreme, lăsându-l singur, pierdut, căci „s-a surpat stâlpul casei” și „acasă” și-a pierdut toată strălucirea, toată lumina… Și ultimul an de jelit, din cei patru, pentru nora bunicii mele, dar și pentru sora mătușii mele, mătușă în grija căreia m-a încredințat, în caz că i se va întâmpla ceva, de parcă ar fi presimțit ce va urma... Toate acestea, de fapt, pentru tot ce a reprezentat mama în familia ei. În total patru ani, patru ani lungi și grei…

  Suferința, golul, rana care rămâne în urma celui plecat, nu este pe deplin înțeleasă de cei care n-au trecut printr-o astfel de durere. Ca să nu provoace o și mai mare suferință, cred ei, de obicei se evită orice subiect care ar avea legătură cu cel plecat, o întâmplare, un cântec sau o poezie despre mame, de exemplu, orice ar aduce lacrimi în ochii și în sufletul celui rămas. Dar toate acestea sunt o greșeală, căci cel rămas are nevoie să-și strige durerea, s-o lase să iasă afară, să se exteriorizeze. Are nevoie să plângă, să se descarce, are nevoie să vorbească, iar și iar, despre rana lui. Căci, atâta timp cât rana lui încă sângerează, cât timp rana lui încă doare, nu poți să-i pretinzi celui de lângă tine să nu plângă, să nu-l doară. Nu poți să te prefaci că totul este bine, că afară este timp frumos cu soare și cer senin, cât timp în sufletul celuilalt, furtuna încă n-a trecut, încă se dezlănțuie... Altfel, tot refulând în interior, durerea pe care, încă, o simte și nu-i dă voie să iasă afară, s-o vadă ceilalți și să-i supere, el se îmbolnăvește. Suntem diferiți și fiecare reacționăm diferit la o încercare, la o rană, la o pierdere. Unora le este mai ușor, se vindecă mai repede, altora, le este mai greu, le trebuie mai mult timp ca rana din suflet să se cicatrizeze, să se vindece. Unii, după ce i-a petrecut pe cei plecați pe ultimul drum, după ce și-au luat rămas-bun, se pot întoarce cu ușurință la viața de zi cu zi, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat; doar când și când, îi mai bântuie câte-o amintire. Alții, însă, au nevoie de mai mult de un an cât este, de obicei, perioada de doliu, de jelit, după cei care pleacă, pentru a putea merge mai departe.

  Am citit despre plecări, despre cum pot fi ajutați cei care pleacă. Așa am aflat că există, încă, o legătură nevăzută între cei plecați și familia lor, că ei încă se bucură când îți este bine și suferă, alături de tine, când treci peste o încercare grea („Iubirea, compătimirea și toate celelalte facultăți ale sufletului nu-l părăsesc în noua viață a lui nici dincolo de mormânt. Altfel, ar înceta de a mai fi un suflet. Așadar, repausații iubesc pe cei vii și iau parte la necazurile și bucuriile lor” -protosinghel Nicodim Măndiță în Priveghiul creștinesc, Editura Bunavestire, 2003).

  Când dorul pentru cei plecați este prea mare, iei albumul cu fotografii și-l răsfoiești… Încerci să-ți amintești lucrurile bune și frumoase pe care le-ați trăit, felul cum te-a schimbat, cum te-a transformat prezența persoanelor plecate, în ceea ce ești astăzi… Încerci să-ți imaginezi bucuria pe care ar simți-o și ele, văzând ce-ai devenit sau, dimpotrivă…