Musafirii matinali

 Într-o duminică frumoasă din toamna trecută am invitat la noi acasă niște prieteni de familie despre care am mai povestit în Bucăți de viață (este vorba despre colegul meu din facultate, singurul cu care mai păstrez legătura și cu mama căruia vorbesc la telefon în fiecare zi). Și, pentru că nu ne mai întâlnisem cam de multă vreme, am zis să ne facă o vizită: mâncăm ceva, mai povestim de una, de alta, apoi, pentru că ei locuiesc la țară, îi ducem noi acasă, mai ales că aveam de gând să ne mai „ușurăm” și de un yucca uriaș, spre bucuria lui Luci.

  Zis și făcut. Doar că prietenul meu a zis că vor veni cu autobuzul de dimineață. „Cam cât de dimineață?” am întrebat ca să știu, măcar aproximativ, ora la care să-i așteptăm. „Păi, cu toate că ajungem destul de devreme, vom face o vizită întâi pe la un supermarket, ca să nu vă găsim în pat când venim la voi…” Nu puteam să spun altceva decât: „Ok, vă așteptăm!”

  Și, ce să zic, chiar i-am așteptat… în pijamale căci, înainte de opt dimineața, când eu tocmai îmi făceam exercițiile, mă sună; doar că nu am semnal la telefon și apelul se întrerupe înainte de a apuca să spun ceva. După ce încerc de câteva ori să sun și eu, la un moment dat, îmi răspunde: „Da, am ajuns, suntem la voi la poartă!” No, să vezi chestie… și cum rămâne cu vizita la supermarket? Sau deja au terminat? În fine, îi spun să aștepte puțin să mă îmbrac și îi strig lui Luci care era la parter să meargă să le deschidă, că nu-i frumos să lași musafirii în drum. Ce să facă bietul Luci, se duce așa cum era, adică tot în... pijama, îi invită înăuntru pe el și pe mama lui, îi servește cu prăjitură și suc, întreținând conversația până mă îmbrac și eu și cobor.

  Într-un final, după ce mi-am luat niște „țoale” pe mine, îi iau locul lui Luci, pentru a se putea îmbrăca și el. Timpul trece repede, căci avem multe de povestit, facem și o vizită la biserică, apoi la un supermarket (dimineață abandonaseră ideea, doar că au uitat să mă anunțe și pe mine, iar acum, dacă tot eram cu mașina, au făcut și niște cumpărături) și ne întoarcem acasă pentru prânz. Eu stau și întrețin atmosfera la masă cu musafirii, în timp ce Luci ne servește mai ceva ca la restaurant (eh, ce să zic, în situația în care sunt, beneficiez și de unele avantaje, vorba aia…).

  După ce am mâncat, n-au mai stat prea mult și, înainte de ora patru, eram deja înapoi acasă, cu program de voie pentru restul zilei, pe când alții doar cam pe la această oră primesc vizite de la musafiri. Dar, oricum, trebuie să recunosc că au fost cei mai matinali musafiri pe care i-am avut până acum, mai ales că, deși știam că vor veni dimineața, tot ne-au luat prin surprindere, găsindu-ne în pijamale. Cred că asta a fost „răzbunarea”… destinului, pentru acum mulți ani când le făcusem și noi o vizită într-o sâmbătă, tot cu autobuzul, ajungând încă mult mai devreme, pe la 7 dimineața. În acea zi, părinții lui m-au învățat să fac un fel de plăcinte, cum se obișnuiește la ei în sat. Atâta doar că noi n-am găsit pe nimeni în pijamale...

 

O bucățică din Yucca pe care am păstrat-o și care, între timp m-a "fericit" și cu un "copilaș"...