După ce am ajuns în Mangalia, am luat o mașină care ne-a dus, pentru 30 de lei, până în Jupiter. Aceeași mașină mai luase un cuplu până în Venus, cuplu care fusese de acord să dea 25 de lei de persoană, căci atâta ceruse șoferul. „Mamă, dar ce jonglează ăștia cu prețurile!” am comentat între noi după ce am ajuns la destinație. Nu avusesem răbdare să așteptăm un autobuz în stația deja aglomerată cu turiștii care coborâseră din același tren cu noi. Aveam altele pe cap... De exemplu, ce facem cu bagajele până la ora 18 când puteam să ne luăm camera în primire? Tocmai de aceea, hotărâsem să mergem direct la hotel, să vedem ce și cum și, în cel mai rău caz, să ne lăsăm acolo catrafusele și să pierdem vremea prin stațiune până ne puteam lua camera în primire. Ne-am prezentat la recepție și, minune sau nu, camera noastră era gata de a ne primi. A mai trebuit să plătim o taxă de la primărie, 5 lei/noapte/persoană. Văzând că am o problemă, una dintre domnișoarele de la recepție, foarte amabilă, m-a întrebat: „Nu aveți la dumneavoastră certificatul de handicap sau o altfel de dovadă, pentru a fi scutită de taxa de 25 de lei?” Evident că n-aveam, nici prin cap nu-mi trecuse să iau cu mine vreo copie, așa că am spus pe un ton glumeț: „Nu, dar nu-i nicio problemă, și-așa se plânge ministrul că nu sunt bani la buget, măcar să aibă primăria!” După achitarea taxei, ne-am luat cheia cu numărul 11 și, urmând indicațiile primite, am ajuns la „Corpul galben”, la parter, unde era camera noastră. Intrăm înăuntru și ne „lovesc” cele 16 grade, căci atât arăta telecomanda de la aerul condiționat. „Brrr, da’ ce frig îi!” Hotărâm, de comun acord, să redăm camerei gradele care i se cuvin și închidem aerul condiționat. Apoi, așa cum fac de obicei când sunt într-o nouă locație, casc ochii și fac poze (prima la ora 12:58) la tot ce văd ca să putem arăta și acasă în ce condiții vom locui timp de 5 zile. Totul era ok, curat, frumos, aveam chiar și un mic tablou pe perete.
Fiind liberi până pe la trei și jumătate când urma să mergem iar la recepție să ne „încătușeze” cu brățările hotelului, ne punem să despachetăm. Pentru că nu beneficiam de mâncare până la cină, mâncăm ultimele șnițele și câte un sandvici, punându-le pe cele rămase în micuțul frigider de sub televizor. Stăm nițel să ne tragem sufletul și pe la ora cu pricina ne prezentăm la recepție unde ni se pun brățările și ni se spun și beneficiile de la all-inclusive: cele trei mese principale ale zilei (mic-dejun, prânz și cină), biliard, tenis de masă, orice băutură de la barul din incinta hotelului, piscină, sezlong… Dacă voiam sezlong și pe plajă, trebuia să mergem vreo 800 de metri până la plaja amenajată și să închiriem de la Bali (cu care hotelul avea contract) la jumătate de preț, pentru asta, având nevoie de un talon de la recepție. Dacă nu, puteam folosi plaja neamenajată care se afla la vreo 50 de metri de hotel, dacă mergeam prin spate, pe la Lacul Tismana.
O luăm spre centru din locul de unde ne lăsase mașina cu câteva ore înainte și căscăm ochii la bazarurile de pe margine de trotuar. Îmi iau o pereche de pantaloni scurți, niște ochelari de soare și, fiecare, câte o bandană pentru a ne proteja capul de insolație. Apoi, ne îndreptăm spre plaja neamenajată, unde ne și hotărâsem să venim în fiecare zi, căci nu aveam neapărată nevoie de șezlong. Facem poze, ne bucurăm ochii de priveliștea minunată pe care ne-o oferă marea și nisipul ei fin, apoi o luăm înapoi spre hotel, dar prin spate, pe scurtătura de care auzisem. Ooo, ce fumos e și lacul, cu lebede, cu rațe sălbatice, chiar și cu pescăruși… Îl ocolim ca să ajungem la hotel. Mă, da’ mare-i lacul ăsta, de când tot ocolim și numa’ n-ajungem... Ba, iaca, se vede hotelul, în sfârșit! Dar… pe când ajungem, e alt hotel, „Majestic”, tot de trei stele. No, da’ unde-a dispărut hotelul nostru? Intrăm înăuntru, poate vedem vreo altă ieșire prin față, pe unde s-o luăm. Ne ascundem mâinile cu brățările căci toată lumea e încătușată” cu o altă culoare. Facem stânga-mprejur și ieșim cât de repede putem pe unde am intrat, până nu ne dă cineva afară forțat. Ocolim hotelul și mergem, și tot mergem fără să ajungem unde trebuie, fără să recunoaștem ceva. Pentru că eu deja mergeam cu încetinitorul, parcă în reluare, îmi zice Cosmin, nițel îngrijorat: „Stai aici până mă duc mai încolo să văd pe unde suntem!” Eu însă, îl urmez câțiva pași mai în spate, căci n-am răbdare să-l aștept și, puțin mai încolo, vedem peste drum de noi, uriașul hotel „Scoica”. Mai înaintăm puțin apoi, fix în fața noastră… apare sigla cu hotelul la care eram cazați. Ne întorsesem în același loc de unde plecasem, doar că din sens opus.
Pe la șapte ne-am dus la masă. Vai de mine, cred că în viața mea n-am văzut atâtea feluri de mâncare la cină, în același timp! Plus fructe, două feluri de prăjituri, trei feluri de suc, bere, vin, tărie, tot ce vrei și ce nu vrei. Chiar la regim să fi fost, imposibil să nu fi găsit ceva de mâncare pe gustul tău…
După cină, am făcut o plimbare pe dig pentru porția de briză și aerosoli marini, Cosmin având grijă ca aceasta să devină rutina de fiecare seară pe timpul întregii noastre vacanțe. Acum ne-am dumirit și de ce, înainte, durase atât de mult drumul spre hotel: erau două lacuri și noi o luasem de-a lungul celui de-al doilea. Spre deosebire de celălalt, Lacul Tismana avea „pe inventar” doar trei rățuște, obișnuite cu prezența umană, pentru că atunci când luam masa erau și ele prezente. Mâncau împreună, se plimbau împreună, își făceau siesta împreună, înotau împreună… N-am văzut, până acum, o prietenie mai strânsă între zburătoare, ca la aceste trei rățuște… Au fost bucuria noastră de fiecare zi cât timp am stat acolo.
Era deja noapte când ne-am întors de la plimbare. De-abia după ce am ajuns în cameră, ne-am dat seama cât de obosiți suntem. Eu, cel puțin, eram terminată. Dar… aveam inima plină… Și de-abia trecuse o zi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu