Gata vacanța… M-am întors acasă de două zile… Fizic, deocamdată… Pentru că încă nu-mi găsesc locul, pentru că încă nu reușesc să-mi intru în rutina de zi cu zi, pentru că, cu gândul, încă sunt în vacanță, încă retrăiesc momentele pe care le-am petrecut la mare… Și... pentru că nu vreau să pierd nicio amintire din acele zile, musai să le aștern pe hârtie, rând pe rând, clipă de clipă, așa cum le-am simțit, cum le-am perceput, cum le-am trăit… Deci, să purcedem la drum spre o vacanță atât de atipică și, totuși, atât de minunat de frumoasă…
Ziua în care urma să mergem în vacanță, doar eu și fratele meu, se apropia cu pași repezi… Fără liste, fără pregătiri făcute din timp cu nu știu câte zile înainte, căci, în ultimii ani, așa am trăit cele mai frumoase vacanțe. Deja de câteva luni, de când îmi propusese fratele meu câteva zile împreună la mare, în care nu aveam să plătesc decât biletul la tren dus-întors, totul fiind plătit prin voucherele de vacanță, așteptam cu nerăbdare această călătorie. La început, când am vorbit cu Luci despre asta, ne-am făcut planuri să mai închiriem o cameră la același hotel, să mergem cu mașina, dar… ce făceam cu matracucile? Nu le puteam lăsa singure o săptămână întreagă, căci asta ar fi însemnat să meargă în concediu toată strada, în același timp, altfel nu mai dormea nimeni noaptea de la petrecerile pe care le-ar fi dat matracucile de bucurie că au scăpat de noi. Și nici pe Ramona nu o puteam încărca cu așa ceva. Și… pe când stăteam în cumpănă, ce să facem, cum să facem, căci, recunosc, eu tare-mi doream să merg, iaca ce-mi propune jumătatea: „Du-te doar tu și Cosmin! De când n-ați mai fost împreună într-o vacanță? Du-te și petrece timp de calitate cu fratele tău! Cine știe dacă se va mai ivi vreodată o astfel de ocazie…”
Și, iată-ne cu o zi înainte, pregătindu-ne haine, prosoape de plajă, costume de baie și tot ce am mai avea nevoie pentru o astfel de călătorie ca totul să decurgă în cele mai bune condiții. Ca să nu avem prea multe bagaje, am folosit jumătate din trolerul lui Cosmin pentru hainele mele, luând cu noi încă un rucsac în care să punem mâncarea pentru drum, sticlele cu apă și ce haine mai groase am fi avut nevoie ca să nu umblăm la ditamai trolerul cât suntem în tren. Aveam emoții, normal… Niciodată, de când sunt căsătorită, n-am mai mers în vacanță fără soțul meu și, pe lângă emoții, ca să mă simt și nițel vinovată, tocmai am dat peste o postare în care o tipă se întreba cum de pot unele cupluri să-și petreacă concediile separat, căci ea una, nu s-ar simți bine decât cu soțul ei. Ah, mi s-a strâns inima… Chiar așa, cum? Și-mi venea să las totul baltă, să-l sun pe fratele meu și să-i spun să plece singur… Noroc cu Luci, om rațional și cu capul pe umeri…
Duminică, 17 august, ziua în care urma să plecăm, ne-am făcut sandviciurile pentru drum, am mai pus în troler lucrurile de care ne-am amintit, între timp, că am avea nevoie și Luci ne-a dus la gară. Aveam tren la 15:01. Ne-am urcat în vagonul 1, clasa a II-a (doar acolo mai prinsesem loc) , ne-am luat rămas-bun de la Luci care coborâse, între timp și ne urmărea de pe peron și, la fix 15:01, trenul a luat-o din loc. Aventura era pe cale să înceapă…
Drumul cu trenul la clasa a doua n-a fost chiar așa de obositor pe cât m-am așteptat. Fiind cald, mergea aerul condiționat și a fost foarte bine. Până seara, când s-a răcit vremea… Locurile unde stăteam noi, 85 și 87 erau unul lângă altul, dar pentru că locurile din fața noastră nu s-au ocupat decât noaptea, pe la trei și jumătate, am putut să stăm, cum ar veni, fiecare pe două locuri, să ne întindem picioarele, să mâncăm relaxați, pe îndelete, să ne uităm pe geam... Spre seară, a început să sune Ro-alert de vreme rea pe toate telefoanele, pe rând… Într-adevăr, a fost furtună, a tunat, a fulgerat și, în final, a plouat… Pe la zece fără ceva ne-am oprit undeva în mijlocul pustietății, fără semnal la telefon, fără internet… Cică, a trăsnit un copac care a luat foc și a căzut pe firele de tensiune și le-a rupt. Am așteptat mai bine de două ore să vină pompierii să stingă focul și să debaraseze șinele, iar echipa de intervenție să remedieze problema… Ce șanse erau să se întâmple taman la trenul nostru așa ceva? Mai erau două minute din zi, deci 23:58 când, în sfârșit, am reușit s-o luăm din loc. După trei ore întârziere, pe la trei și jumătate, s-au ocupat și locurile libere din fața noastră. Noii noștri vecini ne-au spus, exasperați, că au așteptat trei ore să vină trenul care a avut ceva probleme la Toplița... Aha, deci acolo se întâmplase năpasta!
Până la destinația finală n-am mai avut parte de alte întârzieri. Și… iată-ne, cam „ruginiți” ce-i drept, după o noapte în care am dormit fiecare cum am putut, după un pic mai bine de 21 de ore de când ne-am urcat în tren, pe la 12:20 în gară la Mangalia (când ar fi trebuit să ajungem la 8:32). Dar, aventura de-abia a început...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu