Asemănări între părinți și odraslele lor

  Este foarte ciudat cum animăluțul de companie începe să semene cu cei din familia care l-a adoptat la apucături și, mai ales, la temperament, ba parcă, chiar și la fizionomie… Nu vi s-a întâmplat vreodată să vedeți un patruped care seamănă cu unul dintre membrii familiei (mama sau tatăl)? Ba vă spun foarte sincer că mie mi s-a întâmplat și asta nu o dată… Sau, dacă nu seamănă fizic, ți se pare că este chiar patrupedul care se potrivește cel mai bine acolo, în familia respectivă. Am ajuns la concluzia că, într-adevăr, există o „chimie”, „o lipeală”, o „dragoste la prima vedere” între familia adoptatoare și patrupedele lor.

  Astfel, matracucile noastre nu fac nici ele excepție, seamănă cu noi, dar nu fizic, ci… cum am spus la început, la apucături și temperament, și asta, mai ales cu mine.

  Uite, de exemplu, Capucino: dacă are vreo doleanță, musai îndeplinită atunci, în momentul ăla. Peste 5 minute… ciao, pa! mersi mult, nu-mi mai trebuie… Adică, parcă m-aș descrie pe mine… Exact așa sunt și eu și, doar când o văd pe Capucino reacționând astfel, îmi dau seama cât de enervantă pot fi în astfel de momente… Poate să zgârie energic la ușă ca să intre, dacă nu te duci atunci, în momentul ăla, poți să nu te mai duci deloc, deoarece, când, în sfârșit, după ce ieși de la baie sau cobori de sus, ajungi la ușă să-i deschizi, Capucino, calmă, stă liniștită pe trepte, se uită pe stradă sau chiar se preface că doarme, nici vorbă să mai vrea să intre (și asta, în două-trei minute, nu mai mult).

  Flutur, la fel, este încăpățânat din cale-afară, exact ca mine (încă, parcă eu mi-am mai revenit, în comparație cu el). Dacă nu-i convine ceva sau consideră că a fost nedreptățit, se bosumflă, și, nu doar că nu te mai bagă în seamă, de parcă nici n-ai exista, dar nici nu se mai uită la tine, poți să îl strigi până răgușești, întoarce intenționat capul în altă parte. Când l-am adus prima dată acasă, pe drum, Luci a oprit mașina și a pus apă în căușul palmei să-i dea să bea. Flutur n-a vrut, ba, mai mult, a întors capul să nici nu-l vadă pe cel care considera el că l-a bruscat când l-a luat din lemnăria unde se afla. Asta a fost doar o formă de încăpățânare, de-a lungul timpului am aflat că are mai multe… Dacă vrem să-i dăm pastilele de deparazitare nu le mai acceptă, putem să le băgăm în pate, într-o bucată de cârnat, să le dizolvăm în mâncare… nimic. Trebuie date pe stomacul gol cu o oră înainte de a mânca, dar… nu ne lasă. Cu Capucino termin în mai puțin de un minut, i le bag pe gât și gata, însă Flutur… m-a capsat când am insistat. Așa că stă mâncarea și două zile cu pastilele dizolvate în ea și, pentru că se încăpățânează, fac și eu la fel și nu primește altceva de mâncare până nu dispare ce are în bolul lui. În acele zile îi mai urmărim, să nu-l „ajute” și Capucino, că pastilele alea sunt pentru un patruped de peste 40 de kg. Și uite-așa capitulează bietul Flutur, rupt de foame, după o zi, două de încăpățânare. Cu botnița însă… am capitulat noi, n-avem nicio șansă, e foarte tare pe poziție în privința asta. Tocmai de aceea „a scăpat” anul trecut… nevaccinat.

  Între matracuci și soțul meu am găsit mai greu asemănări, am tot căutat și la unul, și la altul, dar tot ce am descoperit a fost mai deunăzi, într-o seară, când eram în dormitor și Luci, la un moment dat, mi-a spus: „Auzi? Flutur sforăie...” I-am mulțumit soțului meu că, de când am tot căutat o asemănare între el și Flutur. Cu Capucino e mai greu, încă mai caut...

 

ca/c-a

                     ca

Vorbește și el doar ca să se afle în treabă.

E scump ca aurul.

                    c-a

Cred c-a sosit vremea să plecăm.

Bineînțeles c-a mea e mai bună.

  

Furtunile vieții

   ”Pregătită pentru furtunile care vor veni...” era, ca să zic așa, deviza mea până nu demult. Dacă treci printr-un cancer, crezi că nimic din ce-ar mai putea să-ți rezerve viața nu poate fi mai groaznic decât ce-ai trăit atunci și că orice ar mai veni peste tine ai putea face față cu brio. Dar, mi-am dat seama că oricâte furtuni ar trece peste tine, metaforic vorbind, tot nu poți fi pregătit pentru cea care urmează să vină, mai ales că nu se anunță prin nimic special.

  O astfel de „furtună” s-a abătut din nou asupra mea pe la mijlocul anului 2020, efectele sale simțindu-le încă... De fapt, începuse cu ceva foarte simplu, nimic nu anunța că se va transforma în ceva grav.

  Deci, pe la sfârșitul lunii iulie a anului 2020, în plină pandemie, am început să-mi simt picioarele grele, „ca de plumb”. Ei, o fi oboseala, o fi faptul că eram cam tot timpul în mișcare, poate e febră musculară... Bunicii, pentru întărirea oaselor, îi dădusem câțiva ani calciu lactic. Am început să iau și eu. Dar, tot nu m-a ajutat. Mă aplecam și mă ridicam din ce în ce mai greu, nu mai puteam grăbi pasul și, până și bordurile de pe stradă începeau să devină o provocare pentru mine. În august am căzut pentru prima dată: mă urcasem pe un scaun să iau ceva din dulap și, pe când să cobor, mi-a „fugit” genunchiul stâng și am aterizat pe spate. Mai tare m-am speriat decât m-am lovit. În septembrie, văzând că nu-mi trece cu toate că foloseam deja creme de tot felul pentru asemenea simptome, ba, mai mult, că se agravează, m-am programat la un ortoped.

  Ortopedul n-a găsit nimic în neregulă în ce privește specialitatea lui, ca diagnostic mi-a scris „neurastenie” și mi-a recomandat consult neurologic, endocrinologic și n-ar strica și unul reumatologic. Am început cu ce era mai important, așa că, dacă tot am fost la clinică, mi-am făcut programare la neurologie. Aș fi preferat cât de repede, dar nu s-a putut decât pe la sfârșitul lunii septembrie, după aproape trei săptămâni. Între timp, am mai avut parte de o căzătură, de data asta am alunecat, aterizând tot pe spate.

  Pentru că aveam o colegă pe care o durea destul de rău o mână și deja făcea fizioterapie la un cabinet într-un oraș vecin cu al nostru, am rugat-o să vorbească cu domnul respectiv dacă n-aș putea să merg și eu. Încă trei săptămâni până să mă vadă un neurolog mi se părea tare mult, având în vedere că starea mea părea că se înrăutățește. Așa că, pe la mijlocul lui septembrie, am luat și eu drumul cabinetului respectiv. I-am explicat domnului de acolo simptomele pe care le aveam. Da, e nevoie de exerciții fizice și fizioterapie. Am folosit, pentru început, bicicleta medicinală vreo 20 de minute, după care am făcut fizioterapie. Pentru că abia după îi spusesem că am avut și cancer cu 3 ani în urmă, mi-a zis că oncologii consideră că se poate folosi fizioterapia abia după 6 ani (o dată însă, cât am făcut eu, nu face rău) și a decis să continuăm în zilele următoare doar cu masaj și kinetoterapie. Mergând la serviciu în ziua aceea, nu m-am putut ține pe picioare până la sfârșitul programului. Din cauza efortului de a-mi menține echilibrul și de a mă forța să stau în picioare, eram toată roșie și, efectiv, spre finalul celor 8 ore, colega mi-a adus un scaun pe care să stau în timp ce lucrez; după ce și-a terminat treaba ei, m-a ajutat și pe mine să mi-o termin și a fost nevoie să vină soțul după mine, că nu mă puteam urca în autobuz. A fost ultima mea zi de serviciu, din 15 septembrie luându-mi concediu medical.

  Am continuat să merg la kinetoterapie și masaj timp de o săptămână, până când, neobservând niciun progres, domnul al căruia era cabinetul a spus că trebuie neapărat să mă vadă un neurolog, că altfel, neștiind un diagnostic clar, se poate face mai mult rău decât bine. Până atunci am mai încercat și cu băi cu plante aduse de socrii mei (urzici, coada calului, vâsc), dar am observat că nu mă ajută, ba, mai mult, dacă le făceam seara, mi se „îngreuna” corpul atât de tare, că de-abia reușeam să ajung în pat, parcă aș fi cântărit 150 de kilograme. Între timp, fusesem și la control la oncologie, dar totul era în ordine, analizele au ieșit bine, nu părea să fie de acolo problema.

  Prin cineva, am reușit să decalez consultația de la neurologie cu câteva zile, dar în altă parte și la alt medic. M-a consultat, mi-a scris ca diagnostic polidiscopatie dorso-lombară și mi-a dat să fac în primul rând un RMN coloană dorso-lombară, plus tratament medicamentos. După efectuarea RMN (pe banii mei, normal, că nu aveau fonduri și m-ar fi planificat pe anul următor prin ianuarie, pe când eu aveam nevoie cât mai repede), m-am întors cu rezultatul: fără modificări patologice; se continuă investigațiile cu RMN cerebral (datorită anosmiei -pierderea mirosului de vreo 2 ani- era deja planificat încă din iulie pentru luna octombrie), plus EMG.

  Între timp, mă planificasem și la reumatologie, endocrinologie și efectuarea unui EMG. În 1 octombrie, m-a consultat un medic reumatolog. Nu mai aveam reflexe la picioare și deja îmi mișcam greu și mâinile; în plus, când făceam efort, oricât de mic, mi se înroșea puternic fața. Ca diagnostic, avea trei variante, pe lângă tetrapareză flască, având în vedere că și mâinile am început să le mișc greu: boală demielinizantă (adică scleroză multiplă), distrofie musculară și dermato-polimiozită, ultima încercând să o excludă prin contraargumente și niște analize pe care le-am făcut între timp și au ieșit bine. Urma să-mi fac EMG-ul pe care-l planificasem deja, apoi să revin cu rezultatul. Socrul meu, care era cu mine, s-a întors în cabinet să întrebe dacă mai are rost să fac exerciții (făceam de două ori pe zi acasă, fiindu-mi, deja foarte greu). Medicul a zis că n-are rost să mă mai chinui cu ele, că oricum nu mă ajută la nimic. Consultul endocrinologic, unde mi s-a făcut și ecografie la glanda tiroidă a ieșit ok și mi s-au mai dat o grămadă de analize de efectuat.

  Pentru că atunci când avusesem cancer, mami (soacra mea) avusese grijă de mine, acum a fost rândul lui tati (socrul meu) să facă asta; mă ducea peste tot unde aveam nevoie și mă aștepta la mașină până ieșeam și, când nu m-am mai putut deplasa singură, venea cu mine și mă ajuta. Îi mulțumesc și lui, din tot sufletul, pentru tot ce a făcut și face în continuare pentru mine.

  Deoarece auzisem cam în ce consta procedura cu EMG-ul, mi-era foarte frică și am rugat-o pe mami să intre cu mine. Nu e prea plăcut să te electrocuteze cineva, mai ales în cele mai sensibile puncte de la mâini și picioare și nici să-ți bage ace în mușchi... Concluzia a fost: „polineuropatie axonală motorie severă a membrelor superioare și inferioare, cu minime semne de activitate la examenul cu ac -ereditară? imună?” A mai spus că pot fi foarte multe motive și trebuie găsită exact cauza pentru a se putea da tratamentul corect, că nu o să mă ajute nici kinetoterapia, nici fizioterapia. Foarte încurajator, ce să zic...

  Am ales să continui investigațiile cu el, așa că mi-am făcut programare. Între timp, făcusem și RMN cerebral, care ieșise normal (deci, se excludea scleroza multiplă; distrofia musculară nu putea fi, ea debutează de obicei în copilărie, oricum nu la vârsta mea). Am mers la consultație, unde mi-a dat o grămadă de alte analize destul de costisitoare după cum am înțeles, dar înainte de a le face, dacă sunt de acord să facem întâi puncție lombară, să vedem dacă nu e de acolo problema. Mi-a explicat ce înseamnă, am cerut puțin timp până mă obișnuiesc cu ideea, apoi am acceptat. Tati nu prea a fost de acord să-mi umble cineva la coloana vertebrală, dar eu aș fi făcut orice, mai ales că, între timp mai avusesem parte de o căzătură (cățelușa mea de 11 kg se sprijinise cu lăbuțele din față de mine și m-am prăbușit, asta ca să vedeți cât de firavă eram la momentul respectiv). Totuși, înainte de a mă interna în spital pentru 2 zile (care în final s-au dovedit a fi 4) am vorbit și cu părintele duhovnic și m-am spovedit, astfel că m-am dus cu mai multă încredere, nu înainte de a-mi face și testul PCR.

  Nu vă voi mai plictisi cu alte amănunte despre frica pe care am avut-o când mi s-a făcut procedura, cu cele câteva zile în care am stat mai mult în pat într-un salon micuț în care eram singura pacientă... Doar că procedura și alte o mulțime de analize (din cele pe care mi le dăduse să le fac după puncție) au ieșit bine. Nu mai înțelegeam nimic... Nici doctorul nu mai știa ce să facă, a spus că mai pot fi alte 50 de cauze pentru boala mea. Urma să ne vedem peste o lună la un alt EMG și... cam atât. Pentru că soțul meu lucrează de dimineața până după-masă, uneori până seara, fratele meu m-a scos din spital și m-a adus acasă. Deja mi-era clar că nu mă voi mai întoarce la serviciu, că voi intra în pensie de boală. Dar... totuși, ce am? Deja mă și vedeam într-un scaun cu rotile. Chiar în ziua ieșirii din spital (2 noiembrie) am avut parte de a patra căzătură, trăgându-mi peste mine scaunul pe care stăteam în timp ce vorbeam la telefon cu o colegă de serviciu.

  Deja am căzut în disperare... Acum de-abia mai puteam face câțiva pași, parcă aveam legate tone de picioare și mâini... Seara, mă târam până la pat, de-abia mă puteam îmbrăca în pijama și cum mă puneam în pat, nu mă mai mișcam deloc până dimineața, în poziția în care mă culcam, așa mă trezeam dimineața... Începusem să pierd masă musculară, să slăbesc. Exerciții, clar, nu mai făceam, mai ales că doi medici îmi spuseseră că nu m-ar ajuta și, oricum, nici nu aș mai fi putut... Mă rugam în continuare Sfântului Nectarie să mijlocească pentru mine la Cel de Sus să mă ajute (după operația de cancer, spuneam acatistul săptămânal); la îndemnul unui părinte începusem să țin 40 de zile alternativ, într-o zi Acatistul Sfântului Nectarie, în următoarea, cel al Sfântului Mucenic Pantelimon și tot așa. Dar mi-am schimbat rugăciunea, dacă înainte mă rugam pentru vindecare, acum mă rugam să se descopere cauza pentru a putea primi tratamentul de care aveam nevoie pentru vindecare, desigur, promitând că voi scrie minunea (având în vedere cum decurgeau lucrurile, chiar ar fi fost o minune). După câteva zile în care am tot plâns, m-am gândit să mergem la Cluj. Ok, dar unde? La cine? Nu cunoșteam pe nimeni. Am început să caut pe internet. Soțul și sora lui au apelat la cunoștințe pentru a ne recomanda pe cineva... Între timp, făcusem și analizele rămase, cele de la endocrinologie și... nimic, toate au ieșit bine. Se rezolvase, printr-o verișoară a soțului meu să ajungem la Spitalul de Neurologie din Cluj la un medic, dar fiind pandemie, nu putea să mă primească decât pe la sfârșitul lunii noiembrie, peste vreo trei săptămâni bune, cu un nou test PCR. O bună cunoștință a lui tati a avut ideea să mă trimită la o clinică din Cluj la o doamnă doctor pe care-o cunoștea. Am sunat și mi-am făcut programare foarte repede, peste câteva zile.

  Pregătită cu tot ce era nevoie dacă ar fi trebuit să stau mai multe zile, am luat, împreună cu mami și tati, drumul Clujului... La clinică, doamna doctor m-a văzut, m-a consultat și, ca să nu mă trimită acasă așa cum am venit, a sunat și a reușit să rezolve să mă primească la Spitalul de Neurologie chiar în acea seară. Așa că m-am internat din nou pentru investigații. În prima săptămână mi s-au făcut cam toate analizele posibile, inclusiv pentru SIDA, sifilis, boala lyme, borelia, markeri tumorali și altele, repetând și analizele efectuate înainte. Toate au ieșit bine. Totuși, doamna doctor la care nimerisem nu m-a abandonat, ci a continuat cu investigațiile, de data asta în afara spitalului: RMN coloană cervicală (în afară de fisurarea unei vertebre, de la căderile pe spate, a ieșit bine), puncție lombară (iar?), biopsie musculară, consultație la reumatologie... Cel mai frică mi-era de puncția lombară (făcusem și înainte și știam cum e) și biopsia musculară (am întrebat ce înseamnă și am aflat că doare și depinde de medic dacă folosește anestezic)... Am avut dreptate, puncția a fost destul de dureroasă și mi-a venit un rău... cred că și de la stres, iar biopsia musculară a fost o intervenție chirurgicală în toată regula (cu anestezie locală, Slavă Domnului!) și cu patru fire de sutură. Pentru că mi se repetase EMG de două ori, doctorul a văzut ceva semne de miopatie, de aceea recomandase biopsia musculară și consultul reumatologic (aici m-au suspectat de dermatomiozită; după o mulțime de alte analize și rezultatul biopsiei musculare, se va ști sigur).

  După 11 zile de spitalizare, am fost externată, urmând ca, în ianuarie, după primirea examenului histopatologic (de la proba de mușchi luată) și rezultatele analizelor cerute, să revin la Cluj. Mi-au dat și tratament acasă, unul dintre ele fiind cortizon sub formă de pastile timp de o lună. Pentru că nu mai știa familia ce să mai gătească pentru mine, m-am informat și am făcut o listă cu ce aș avea voie să mănânc, listă pe care am lipit-o de frigider. A fost o perioadă grea, nu aveam poftă să mănânc nimic, totul era fără sare, dar și fără zahăr (pentru a ține sub control glicemia), am slăbit vreo 6 kilograme (asta și din cauza că pierdeam masă musculară, nefăcând mișcare). A fost apogeul bolii, în Ajunul Crăciunului (atunci l-am văzut pe soțul meu speriat, până atunci nu se arătase niciodată față de mine, nici chiar când am avut cancer, deși știam că e îngrijorat) nu apucam să ajung în bucătărie, mă țineam de toate mobilele din casă, eram toată roșie la față și pe piept, respiram cu dificultate, dacă tușeam parcă o făceam în reluare, nu aveam forță (chiar m-am gândit că o răceală sau boala asta, covid, m-ar termina), îmi erau afectați toți nervii motori (de mișcare), inclusiv cei de la mușchii pectorali, ai gâtului... mă rugam să-mi ajute Domnul să ajung la baie sau din baie înapoi, în cameră... Nu mi-a folosit deloc cortizonul, nu am simțit nicio ameliorare; ceea ce, totuși, m-a ajutat au fost cele câteva ședințe de kinetoterapie pe care le făcusem la o sală de recuperare din oraș. Am avut parte și de o ultimă căzătură (sper să fi fost ultima), pe când coboram scările de la mansardă; pe ultima treaptă a fugit iar genunchiul stâng și m-am prăbușit. Noroc că nu mi-am rupt nimic.

  Pe la sfârșitul lunii ianuarie și după realizarea analizelor pe care trebuia să le mai fac și venirea rezultatului de la biopsie, mi s-a pus, în sfârșit, un diagnostic: o boală autoimună, poliradiculonevrită cronică inflamatorie motorie axonală cu elemente radiculare. Am început tratamentul cu imunoglobuline și deja, după câteva zile de la administrare, am reușit să-mi ridic picioarele fără efort prea mare. Chiar mi s-a părut a fi o minune... Dar, totuși, ce declanșase boala? Doamna doctor a spus că, probabil, am avut o infecție, că anticorpii mei au luptat contra infecției, dar că și-au „depășit” atribuțiile și au început să facă ravagii. În termeni medicali, injecțiile cu imunoglobulină pot „să scadă capacitatea sistemului imunitar de a ataca țesuturile din corp, în unele cazuri de boli autoimune”. Adică, ce am înțeles eu, imunoglobulinele reprezintă plasmă care conține anticorpi de la donatori anonimi care au rolul de a anihila anticorpii mei care-mi fac rău.

  Pe parcursul ultimelor luni am avut și progrese, și regrese... Cum nu mai făceam exerciții, cum asta mă trăgea înapoi. Doamna doctor a spus că nu e suficient să fac mișcare acasă cu grădina, de exemplu, ci că e nevoie de gimnastică specială. Am fost internată și două săptămâni la recuperare medicală de unde am deprins mai multe exerciții pe care le fac zilnic, plus bicicletă medicinală 30 de minute pe zi (o foarte bună prietenă îmi dăduse bicicleta ei). Încă umblu greu, tot nu pot urca/coborî scări sau borduri cu ușurință, am un baston care mă ajută, nu ies singură în oraș, dar sunt mult mai bine față de cum am fost, nici nu se compară.

  Dacă atunci când am avut cancer, m-am lăsat în voia lui Dumnezeu și a Sfântului Nectarie să mijlocească pentru mine, de data asta m-am răzvrătit. Da, m-am gândit că probabil e o lecție din care mai am de învățat ceva, dar... ce? Nu înțelegeam de ce a trebuit să trec și prin asta, trebuia să existe un motiv, dar... care? Apoi, m-am gândit la multele persoane pe care le-am întâlnit în internările repetate o dată la trei luni pentru tratament, fiecare cu suferințele lor, cu poveștile lor, persoane pe care nu le-aș fi cunoscut dacă nu m-aș fi îmbolnăvit, unele care erau chiar mai rău decât mine și atunci m-am simțit norocoasă (cu unele chiar mai țin legătura, ne sunăm, ne trimitem mesaje, ne încurajăm reciproc). M-am gândit și la persoanele pe care le-am cunoscut online, persoane minunate care mi s-au lipit de suflet, care mi-au fost aproape chiar dacă locuiesc departe și nu le-am văzut niciodată în realitate, persoane pe care nu aș fi avut timp să le cunosc chiar și numai virtual, dacă nu eram în situația actuală... Și atunci am înțeles că Dumnezeu lucrează prin oamenii pe care ți-i trimite în cale, ca să le fii tu sprijin când le e mai greu, sau, dimpotrivă, să-ți fie ele sprijin la nevoie... Aceasta, pe lângă familia și prietenii care au fost tot timpul alături de mine.

  Eram într-o duminică la biserică și preotul a spus în predică un lucru care m-a impresionat puternic: pe când preda la seminar sau la facultate, nu mai știu exact, era întrebat destul de des de băieții cărora le era profesor: „Părinte, o iubesc foarte mult pe fata asta, dar, nu știu, este ea potrivită să-mi fie soție? Este ea aleasa?” și părintele le spunea: „Măi băieți, gândiți-vă, dacă fata pe care voi o iubiți foarte mult, ar avea mâine un accident și ar rămâne pentru totdeauna într-un scaun cu rotile, ați mai iubi-o la fel de mult? Dacă nu v-ar mai putea oferi o familie, un urmaș, ar avea nevoie de îngrijiri speciale, ați putea trece peste toate? Ați mai iubi-o? V-ați mai căsători cu ea? Ați rămâne alături de ea? La asta să vă gândiți și atunci veți ști și răspunsul...” Ținându-mi bastonul în mâna dreaptă și strângându-l ușurel de braț pe soțul meu care mă sprijinea, m-am uitat la el, nemaiputându-mi reține lacrimile; da, el era unul dintre ei... Și atunci mi-am mai dat seama de ceva: suferințele prin care trebuie să trecem pot să sudeze dragostea dintre două persoane, să devină mai puternică, iar noi să evoluăm, să devenim persoanele care suntem astăzi.

  Minunea pe care o așteptam, pentru care m-am rugat, s-a realizat. Sfântul meu drag, Nectarie, împreună cu Sfântul Mare Mucenic Pantelimon au mijlocit pentru mine la Cel de Sus și s-a descoperit diagnosticul corect și tratamentul necesar pentru vindecare. Era deci, momentul să-mi îndeplinesc și eu promisiunea pe care o făcusem...

O, iartă-mi, Te rog (Traian Dorz)

O, iartă-mi, Te rog, Doamne, atâtea rugăciuni

prin care-Ți cer doar pâine și pază și minuni,

căci am făcut adesea din Tine robul meu

nu eu s-ascult de Tine, ci Tu de ce spun eu. 

În loc să vreau eu, Doamne, să fie voia Ta

Îți cer și-Ți cer întruna să faci Tu voia mea,

Îți cer s-alungi necazul, să nu-mi trimiți ce vreai

ci să-mi slujești în toate, să-mi dai, să-mi dai, să-mi dai...

gândindu-mă că dacă Îți cânt și Te slăvesc

am drept să-Ți cer întruna, să-mi faci tot ce doresc...

O, iartă-mi felu-acesta nebun de-a mă ruga

și-nvață-mă ca altfel să stau în fața Ta

nu tot cerându-Ți Ție să fii Tu robul meu,

ci Tu cerându-mi mie, iar robul să fiu eu.

Să înțeleg că felul cel bun de-a mă ruga

e să doresc ca-n toate să fie voia Ta.

 

 

Matracucile și grădinăritul

 

  Matracucilor le place foarte mult să grădinărească… Încă din primăvară, de când am început să punem semințe în răsadnițe, sus la mansardă, matracucile urcau și de câteva ori pe zi să verifice cu propriile lor boticuri dacă au ieșit semințele (așa se explică de ce, de la atâta verificat, ici-colo, pe alocuri, în răsadnițe n-a mai ieșit nimic)…

  A sosit și vremea când răsadurile au fost scoase afară și plantate în grădină. Și aici, matracucile au fost de mare ajutor: eu plantam roșii, iar Flutur și Capucino se chinuiau să le scoată. Cred că explicațiile mele nu au fost prea exacte în acest sens. Oricum, a trebuit să împrejmuim grădina, dacă voiam să și mâncăm ceva din ce-am plantat.

  Dar matracucile mele sunt foarte harnice și nu le sperie munca oricât ar fi de grea sau de greu de realizat. Astfel, accesul în grădină fiind restricționat întrucâtva, au încercat să fie de ajutor în altă parte, cam unde au văzut și ele că e nevoie: grădinița cu flori. Așa că si-au luat inima în dinți și s-au pus pe scos bulbi din grădină, de zambile, de lalele, n-are importanță ce, doar să se vadă că pun și ele osul la treabă. Am pus gărduleț și deasupra grădiniței cu flori, dacă mai voiam să iasă ceva și pe viitor. Matracucile, însă, au fost tare nedumerite. Adică, după atâta ajutor dat într-un mod cu totul dezinteresat și fără nicio plată, așa le răsplătim noi? Unde și, mai ales, cum să-și mai arate ele talentele și spiritul creativ cu atâtea restricții?

  Nemaiavând acces nici în grădinița cu flori, le-a mai rămas doar curtea la dispoziție. Le-a trebuit câteva zile până să o amenajeze, să-i dea o formă originală, iar rezultatul a fost cât se poate de satisfăcător (pentru ele, nu pentru noi): ici, o ditamai groapa, colo, una mai micuță, dincolo, un petec de iarbă pe o movilă de pământ… Chiar nu-mi dau seama cum au devenit copiii mei patrupezi atât de preocupați de grădinărit...

                         Matracucile, destăinuindu-și secrete de... grădinărit
 

Șoferul și nevastă-sa (Adrian Păunescu)

  Am citit această poezie acum câțiva ani, în volumul unor prieteni și m-a impresionat atât de mult, încât m-am gândit să v-o împărtășesc și vouă.

(Adrian Păunescu, Șoferul și nevastă-sa, 12/13 iulie 1987, în volumul Poezii cenzurate 22 august 1968-22 decembrie 1989, Editura Păunescu, 1990)

„Ne urcasem cu toții în autobuz,

Care nu era confortabil, dar era independent,

 N-avea fiecare locul său,

Dar ne gândeam că o să aibă,

Era primăvară,

Venea vara,

Se dezghețau drumurile,

Puteai să mergi cu gulerul cămășii descheiat,

Se dezghețau drumurile,

Noi cântam cântece de-ale noastre, vechi,

Pe care nu le mai cântasem de multă vreme

Și unii din cauza vitezei,

Care-i îmbăta,

Alții cu o tandră ironie,

Am început să zicem, să cântăm,

Că autobuzul nostru

E cel care dezgheață

Drumul pe care mergem.

Pe direcția aceea spre munte,

Spre marele munte,

Nu mai mersese niciodată un autobuz,

Numai turiști particulari,

Numai nebuni ocazionali.

Așa că nu ne interesa destinația,

Ne ajungea bucuria

Că mergem cu toții spre marele munte.

Șoferul era tânăr,

Conducea pentru prima oară

Un asemenea autobuz.

Fusese ajutor de șofer,

Lucrase mult și cinstit,

După cum mergea, după cum frâna,

Era fără îndoială cel mai bun șofer

Dintre toți șoferii noștri,

Ăsta conduce excepțional, strigam noi,

Ăsta-i omul care ne trebuie,

Și el dădea din mână cu modestie,

Rugându-se să nu-l mai lăudăm,

Că-l încurcăm la condus.

În fond e autobuzul dvs.,

Eu sunt al dvs.,

M-ați ales să conduc autobuzul,

Asta-i treaba mea.

Noi am aplaudat, chiar și această lepădare a lui,

De laudele noastre.

Și autobuzul mergea mai departe

Și-n diverse localități, în care ne opream,

Mulți urcau

Și nimeni nu mai voia să coboare.

Era un autobuz unic,

Nu mai exista așa ceva în împrejurimi.

Rămăseseră-n urmă troleibuzele agățate

De rețeaua electrică

Și lipsite de orice independență,

Tranvaiele înghesuite între șine

Și aceeași rețea.

Autobuzul nostru se încărcase înspăimântător,

Fiecare urca în autobuz cu ce avea mai bun,

Șoferul conducea excepțional,

Nimeni nu conduce mai bine ca el,

Strigam noi

Și el dădea moale din mână,

Și noi strigam iarăși,

Lasă frate, lasă modestia la o parte,

Dă-o dracului de modestie,

Noi, care n-am avut niciodată posibilitatea

Unui asemenea drum,

Știm valoarea lui adevărată,

Ești al nostru,

Ești dintre ai noștri,

Rămâi între noi,

Bravo,

Ura,

Și el nu mai putea să ne oprească,

Trebuia să fie atent la drum,

Iar noi eram prea mulți

Și începusem să-l incomodăm,

Stăteam claie peste grămadă în autobuz,

Dar uneori îi blocam o mână sau un picior,

Până când câțiva meseriași

L-au rugat să oprească pentru câteva minute

Ca să-i facă o cușcă de protecție,

Să nu-l mai incomodăm la condus.

Dar să-și ia și nevasta lângă el,

Au zis alții,

Că drumul e lung și se plictisește omul.

Și uite-l acum în cușca lui de protecție,

În cabina lui blindată!

Ce hotărât conduce,

A dat drumul și la muzică,

Se aude în toată mașina o muzică eroică,

Pe care o întrerupem noi din când în când

Cu cântece despre el și despre drumul nostru,

Și hai, mă, să fim atenți și cu nevastă-sa,

Că și el e om.

În autobuz vara e cald

Iarna e frig,

Drumul continuă,

Am început să obosim,

Nene șoferule, oprește,

Să ne odihnim și noi,

Să te odihnești și dumneata,

Că n-o fi foc,

Dar el nu mai aude,

El conduce,

Și-ntr-adevăr, conduce excepțional,

E cel mai bun, strigăm toți,

Dar ne e foame,

Pentru că n-am mai oprit demult,

Și-avem nevoie și noi

De pâine, de apă, de un răgaz,

Probabil c-am început să-l și enervăm

Cu mofturile noastre,

Setea, foamea, somnul,

Geamurile autobuzului nu mai există demult,

Pe ele au sărit cei ce n-au mai putut suporta,

Ușile au ruginit și nu se mai deschid,

Și șoferul conduce autobuzul

Din ce în ce mai nervos,

A început să facă și accidente,

Stau și el și nevastă-sa cu mâinile pe volan,

Marile piscuri îi cheamă,

Mai e puțin combustibil,
Am intrat pe un fel de linie ferată,

Vecină cu drumul,

După ce ni s-au spart cauciucurile

Și după ce șoferul a dărâmat

Cu lovituri de autobuz

Case și biserici,

Sate și orașe,

Începem să coborâm,

Și bineînțeles că viteza crește,

Așa e la orice coborâre,

Viteza crește,

Nu mai e nimeni în autobuz,

Unii au murit,

Alții au fugit,

Alții ne-am uscat de foame și de sete,

Alții am înghețat de frig,

Muntele e tot mai departe,

Dar autobuzul coboară

Halucinând pe linia moartă

De cale ferată,

Și numai ei doi,

Șoferul și nevastă-sa,

În cabina blindată,

Se uită doar înainte,

Nu mai știu pe cine conduc și unde se duc,

Și de ce tac toți pasagerii

Și de ce se merge cu viteza prăbușirii,

Când excursia începuse atât de frumos

Către marele munte.”

De ce se numesc matracucile noastre... „matracuci”

   Până acum câteva zile, nici nu știam că există cuvântul „matracucă” în dicționar, darămite că are și un înțeles bine precizat. Întotdeauna am asociat cuvântul cu o fată cam flușturatică, plină de fițe și figuri în cap, o… răsfățată a zilelor noastre. Atunci, cum au ajuns copiii noștri patrupezi, pe care-i iubim nespus de mult, să se aleagă cu un astfel de apelativ?

  Cred că prima dată am auzit acest cuvânt acum câțiva ani, la o emisiune de divertisment, foarte vizionată în momentul respectiv. Matracucă în sus, matracucă în jos, până într-o zi când, venind acasă cu soțul și întâmpinându-ne foarte bucuroși câinii noștri, le-am zis: „Ce fac matracucile? Le-a fost dor de noi?” Și… matracuci au rămas.

  Acum, dacă tot au început să devină din ce în ce mai cunoscute și mai apreciate matracucile noastre, am fost curioasă, totuși, să văd dacă există acest cuvânt în dicționar și, mai ales, să văd ce înseamnă. Așa că m-am pus pe studiat DEX-ul limbii române, cică ediția revăzută și adăugită, nu cumva să-mi scape ceva. Și iată ce am găsit: „matracucă, matracuci, s.f. (Pop.) Femeie urâtă și prost îmbrăcată; femeie proastă, bleagă; femeie rea și vulgară; femeie stricată.” Ai de capul meu! Nu mi-a venit să cred când am citit semnificația cuvântului. Nu m-a putut lovi curiozitatea când am început să le spun așa? „Acum să te văd cum o scoți la capăt...” îmi spuneam în gând. Și m-am tot gândit și răzgândit… până când, după câteva scurtcircuitări ale neuronilor din creierul meu încins la maxim, a venit și soluția salvatoare: în opinia mea personală și conform dicționarului meu propriu, am ridicat cuvîntul la un nivel de înțelegere mai elevat, astfel: matracuc s.m. matracucă s.f., matracuci - Copii patrupezi, cu o inteligență ieșită din comun, alintați și răsfățați din cale-afară, foarte iubitori, loiali și... dornici de iubire. Da, astea-s matracucile noastre... 

 

Matracucul carpatin Flutur și matracuca metis „pur-sânge” Capucino

 

ați/a-ți

                          ați

Ați făcut ce v-am cerut? 

Dacă ați merge cu mașina, ați ajunge mai repede.

  

                         a-ți

Pentru a-ți reveni din criza de nervi, trebuie să te liniștești.    

Cu Sfântul Nectarie la operație

 (Textul a fost scris în 2019)

 

Fac parte dintr-o familie în care ambii părinți au avut cancer, mama la fiere (a și murit foarte repede, la 6 luni după operație, la 55 de ani) și tata, la rinichi. Tata, cu ajutorul Sfântului Nectarie s-a vindecat de cancer, doar că, viciul de care nu s-a putut lăsa, alcoolul, i-a venit de hac, în cele din urmă.

Coșmarul meu a început în 5 septembrie 2017. Pentru că mama a avut cancer la fiere, mai făceam, periodic, câte o ecografie abdominală pentru a vedea cum sunt. Dar, am mai avut un motiv pentru care am făcut ecografie. Am vrut să apelez la ultimul lucru pe care-l mai puteam face pentru a avea un copil, și anume fertilizare în vitro; astfel, am făcut și niște analize pentru a fi convinsă că totul este în ordine. Doar că la ecografie s-a observat o tumoră de circa 125/110 mm la ovarul stâng, motiv pentru care doctorul mi-a recomandat un consult ginecologic pentru excluderea unui ADK.

Pentru că, în încercarea, de-a lungul anilor, de a avea un copil, mă perindasem pe la aproape toți doctorii din oraș, i-am cerut părerea cumnatei mele, care e asistentă, la care doctor să merg. Mi-am făcut o programare și, până atunci, am început să mă pregătesc sufletește pentru cea mai proastă veste din viața mea. Dacă mă gândesc la ce e mai rău, încep să mă obișnuiesc cu ideea și am să fiu pregătită cât de cât de ceea ce urmează. Dar am constatat că oricât te-ai pregăti, niciodată n-ai putea primi cu ușurință o astfel de veste. Doctorul m-a consultat și a zis că, tumora, neavând lichid, nu crede că e cancer, dar, pentru mai multă siguranță, mi-a dat să fac mai multe analize printre care și markerii tumorali. Mi-a mai spus că e posibil ca tumora să se fi format prin forțarea ovarului de a induce ovulația și am recunoscut că am făcut de mai multe ori un astfel de tratament pentru a avea un copil. Făcând analizele, normal că n-au ieșit bine, doctorul fiind de părere că e mai grav decât crezuse inițial.

-Nu ați vrea să mergeți la Cluj? m-a întrebat.

-Ba da, aș merge...

-Ați avea pe cineva?

-Nu, nu știu…

-Dacă vreți, pot să vă recomand eu pe cineva, un specialist în cancer ovarian. Vreau să vă trimit la Institutul Oncologic din Cluj. Degeaba vă trimit la Dominic Stanca, ce v-ar face acolo, vă putem face și noi.

Pentru mine, Institutul Oncologic era cel care-mi luase mama; după ce am stat cu ea la Cluj o lună pentru ședințele de radioterapie, a murit tocmai in ziua Adormirii Maicii Domnului, al cărei nume îl purtase. Mi-a luat aproape un an până să văd din nou Clujul și încă patru ani până să îmi revin după moartea celei care mi-a dat viață.

-Dar acolo a murit mama mea, acum 11 ani, de cancer la fiere, am spus eu cu lacrimi în ochi.

-Cancerul nu mai înseamnă moarte. Medicina a progresat foarte mult de atunci. Acum există un aparat care stabilește pe loc dacă e vorba de cancer sau nu și medicii, în funcție de situație, iau decizia dacă trebuie să facă histerectomie totală, adică să scoată uterul cu ovare cu tot în timpul operației, nu mai trebuie să aștepte 3 săptămâni pentru examenul histopatologic.

M-am speriat de-a dreptul:

-Dar eu nu am copii și n-o să mai pot face niciodată…

-Acum nu mai e vorba de ce vrei tu, ci de lupta pentru viața ta. Dacă doctorul consideră că ți-e viața în primejdie, face ce trebuie. Am să vorbesc cu doctorul, sunați-mă diseară, pe la șapte.

Abia am așteptat să ies de acolo, din cabinet, din sala de așteptare, unde femeile vin de obicei la control în timpul celei mai frumoase perioade din viața lor. Ajunsă acasă, am luat Acatistul Sfântului Nectarie și, plângând, mi-am spus că dacă Sfântul Nectarie l-a ajutat pe tata și l-a vindecat de cancer, chiar dacă el nici n-a mai vrut să trăiască după moartea mamei, mă va ajuta și pe mine. Mai ales că, dacă atunci mă rugasem eu pentru tata, cu atât mai mult mă va ajuta Sfântul acum dacă mă voi ruga eu însămi pentru mine.

Din acea zi am început să spun Acatistul Sfântului Nectarie. Ce puteam să-i promit în schimbul vindecării, în afară de publicarea minunii? Mai ales că promisiunea făcută în cazul vindecării tatălui meu am îndeplinit-o doar pe jumătate (îi promisesem că voi publica minunea vindecării și, dacă Dumnezeu îmi va dărui un copil, indiferent dacă va fi băiat sau fată, îi voi da numele lui; am publicat minunea vindecării, dar cealaltă parte a promisiunii nu a mai depins de mine).

Specialistul de la Cluj de care imi spusese doctorul ginecolog nu m-a putut primi decât în următoarea săptămână, fiind plecat la o conferință.

-Dacă nu vreți să așteptați, vă pot recomanda alte nume, dar v-am spus că acesta este cel mai bun specialist în cancer ovarian, mi-a spus doctorul.

-Dacă ziceți dumneavoastră că e cel mai bun și dacă nu mor până săptămâna viitoare, atunci, mai pot aștepta.

-N-o să muriți nici săptămâna viitoare, nici după aceea, m-a liniștit el.

Aveam nevoie de o zi de concediu, astfel că trebuia să anunț la serviciu. Acolo știa doar seful meu direct de schimb, căruia am fost nevoită să-i spun chiar a doua zi după ecografie, căci tot îmi venea să plâng și, simțind că ceva nu e în regulă, nu s-a lăsat până nu i-am spus; mai știa încă un fost coleg de facultate, care lucra la aceeași firmă cu mine și cu care mă înțelegeam foarte bine.

La îndemnul șefului meu, i-am spus și șefei care răspundea de ambele schimburi despre ce este vorba; mie îmi venea să plâng, dar ea m-a încurajat și mi-a dat câteva exemple de persoane care au avut cancer și trăiesc bine mersi după 25-30 de ani de la operație, adoptând un stil de viață sănătos. I-am mulțumit, am îmbrățișat-o și am rugat-o să nu spună colegilor nimic, nevrând ca aceștia să se comporte cu mine altfel decât până atunci.

Urmând să plec la Cluj și având și experiența mamei mele care a plecat la ședințele de radioterapie cu mine, tatăl având, după cum am spus, viciul alcoolului, m-am gândit că eu voi proceda altfel decât ea. Am hotărât să plec cu soțul meu, așa cum era și normal; soacra mea, de când am aflat, nu s-a mai lăsat de mine, astfel că am plecat toți trei la Institutul Oncologic din Cluj. Nu pot să explic ce sentiment am avut când am intrat în spital și mi-am făcut fișă pentru a fi luată în evidență. În sfârșit, ne-a venit rândul să intrăm. Până m-a consultat doctorul, soțul meu a așteptat în antecameră, după care ne-a invitat să intrăm în cabinet (soacra mea ne-a așteptat în hol). După ce ne-a întrebat dacă avem copii, ne-a spus că e posibil să fie nevoie de histerectomie totală, observându-se și la ovarul drept ceva foliculi chistici. Ne-a spus și de aparatul care confirmă cancerul în timpul operației, așa cum îmi spusese și medicul din Baia Mare. Nu credea că din cauza tratamentului de inducere a ovulației s-a format tumora; nu se știe nici cauza exactă a formării unor astfel de tumori, dar sunt tare păcătoase, deoarece sunt asimptomatice, nu simți, nu te doare nimic, fiind descoperite întâmplător sau prea târziu.

A trebuit să ne hotărâm pe loc dacă suntem de acord cu operația, pentru a ne putea planifica. Cum stăteam pe scaune, eu și soțul meu, ne-am luat de mână, ne-am privit în ochi, eu neputându-mi ține lacrimile, și soțul meu a zis:

-Facem tot ce e nevoie, domnule doctor.

Pentru că urma să-mi vină ciclul, nu m-a putut programa pentru operație decât după două săptămâni, urmând să vin pregătită pe data de 2 octombrie.

Ciclul nu mi-a venit decât în 29 septembrie, în vinerea dinaintea plecării la Cluj. Sefa mea era de părere că de frică. Într-adevăr, îmi era frică, în mintea mea totul era sumbru, noaptea mă trezeam și mă gândeam la tot felul de lucruri, vedeam plecarea mea de la serviciu și mersul la Cluj ca pe un final. Apoi, începeam să fac comparații: mă gândeam că mama a mai trăit 6 luni după operație, n-a murit în timpul operației sau imediat după; ea s-a operat în Baia Mare, nu la Cluj; ea avea obiceiul să spună că chiar și gândul că ai avut cancer te poate omorî, eu, în schimb, spuneam că ce nu te omoară, te face mai puternic. Începusem să dau din colecția mea de păpuși de porțelan pentru că mă gândeam că voi muri, că soțul meu se va recăsători și cui i-ar trebui păpușile fostei neveste decedate, fie ele chiar și de porțelan? Oricum, nu am reușit să dau decât trei, deoarece familia mea a aflat și m-a convins să nu mai fac nimic până vin de la Cluj, nici să mai dau din ele, dar nici să achiziționez altele.

Datorită șefei mele, colegii de la serviciu au strâns bani pentru mine, fără ca eu să îmi dau seama că ei ar ști ceva. Când am aflat, am început să plâng și i-am spus șefului meu:

-Voi strângeți bani pentru înmormântare?

În general, atunci dădeam bani la serviciu, dacă murea vreun coleg sau vreunui coleg, cineva din familie, ca un mic ajutor financiar. Am trecut și eu prin asta când a murit bunica mea, doar cu câteva luni înainte.

-Nu, a zis șeful meu luat prin surprindere. Îți amintești cum am dat bani pentru colegul nostru mecanic care a avut tumoră la creier? Află că e bine, s-a operat și acum e acasă alături de familie, se recuperează după operație. Așa și tu, o să ai nevoie de bani la Cluj, apoi pentru recuperare, după operație…

Am fost uimită cum colegii mei (mulți dintre ei pe care nu-i cunoșteam) au adunat pentru mine în total suma de 4150 de lei, o parte din ei primind după ce am venit de la Cluj, după operație. Atunci am simțit cel mai tare sentimentul ajutorării cuiva aflat în suferință, empatia față de cineva. Ba, de la o colegă, primisem și apă de la Lourdes.

Sâmbătă am fost la biserică la părintele duhovnic și m-am spovedit, și, pentru că eram a doua zi de ciclu, urma să mă împărtășesc după ce vin de la Cluj. La sfatul părintelui, am plecat duminică dimineața, pe la ora 8 și ne-am oprit la Mănăstirea Nicula la Sfânta Liturghie. După slujbă, am sărutat racla în care se aflau și Sfinte Moaște ale Sfântului Nectarie și am atins metanierul pe care-l aveam la mână și insigna cu Sfântul Nectarie, ajungând și la Icoana Maicii Domnului cea făcătoare de minuni. Faptul că era 1 octombrie, ziua în care s-a născut Sfântul Nectarie, că la mănăstire se aflau Sfinte Moaște ale dragului meu Sfânt, toate acestea nu erau simple coincidențe, ci le-am considerat semne că totul va fi bine. Atunci nu mi-am dat seama de asta, dar în 1 octombrie este și sărbătoarea Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului, încă un semn de bine.

După ce am ajuns la Cluj și am mâncat ceva, ne-am dus spre Institutul Oncologic, sperând să găsim cazare în apropierea spitalului, deoarece, a doua zi dimineața, la ora 7, trebuia să fim acolo. A fost o minune, pot spune, că am găsit o cameră liberă în gazdă la o doamnă drăguță și, după ce ne-am lăsat bagajele, ne-am dus la Grădina Botanică și ne-am plimbat puțin, înainte să plece soțul meu acasă și să mă lase cu soacra mea.

Luni dimineața, pe la ora 7 fără un sfert eram deja la spital. Am fost internată într-un salon cu încă două doamne drăguțe, o doamnă necăsătorită, economistă, Mariana, de vreo 55 de ani și o doamnă asistentă de 61 de ani, pe nume Maria. Pentru că avusese 5 ganglioni la gât, trei vizibili și doi nu, doamna Mariana a fost operată de acești ganglioni (la București) și a făcut citostatice (îi căzuse și părul), pentru a se restrânge cancerul și a se depista de unde pornise. I se spusese că, dacă găsește un chirurg bun care să o curețe foarte bine, sunt șanse mari de vindecare. Doamna asistentă Maria sângerase puțin și, decât să i se facă biopsie și să aștepte 3 săptămâni rezultatul examenului histopatologic, mai bine se acționează acum, căci, cel mai probabil, tot la operație ar fi ajuns. Am avut de semnat o groază de hârtii, cum că sunt de acord cu operația, cum că sunt de acord ca, in cazul în care tumora, fiind foarte aproape de colon, l-ar fi afectat, să se taie o parte din acesta și să devieze tractul intestinal prin stomă, urmând ca după vindecare să se repună la loc, cum că sunt de acord cu transfuzie de sânge, în cazul în care aș avea nevoie… Vai, de-abia mă obișnuisem cu ideea că am o tumoră, d-apoi faptul că s-ar putea să fie mai grav… În sfârșit, urma să fim operate toate trei din salon în următoarea zi, 3 octombrie. Nu se știa ordinea intrării în operație, făcusem deja cunoștință și cu anestezistul care venise să se intereseze dacă eram alergice la anestezie. Rezidentul medicului specialist ne spusese că operatia dura în medie cam 3 ore și că era posibil să ne ducă la terapie intensivă după operație, dar să nu ne speriem, căci e normal. I-am spus că eu vreau să merg la operație cu Sfântul Nectarie.

-Vreau să-mi prind insigna cu Sfântul Nectarie de cămașa de noapte, eventual de guler, sper că nu e o problemă.

-Nu, nu e o problemă... Problema e că nu intrați în sala de operație cu cămașa de noapte...

-Și atunci, eu ce fac? Nu pot merge la operație fără Sfântul Nectarie...

Rezidentul se gândi o clipă, apoi îmi zise vesel:

-Prindeți insigna de șosetă. Șosetele nu vi le dăm jos.

-Ce idee bună, vă mulțumesc!

După doi litri de Fortrans băuți forțat până seara, pentru a se curăța colonul în cazul în care ar fi fost nevoie să se atingă de el în timpul operației și antibiotic Cefort administrat prin branulă (aveam o mică infecție) a sosit și ziua operației. Am fost prima, dar mai bine că nu am știut dinainte, și așa nu prea am putut dormi. Am făcut așa cum mi-a spus rezidentul, am atașat insigna cu Sfântul Nectarie de șoseta dreaptă și așa m-am dus în sala de operații, cu o frică teribilă, dar și cu încredere că va fi bine. Doar era și Sfântul Nectarie acolo, prezent, nu se putea să nu fie bine. Operația a durat 2 ore, de la 9,10 până la 11,10. M-au mai ținut într-o antecameră până m-am trezit din anestezie, după care am fost dusă în salon. Îmi amintesc că doamna asistentă, vecina mea de salon, mi-a zis: „Gata, ai scăpat!”

Pentru că, după ce au fost și ele operate, colegele de salon au fost duse la Terapie Intensivă, soacra mea a fost lăsată să doarmă cu mine, în patul doamnei economiste. Referitor la operație, nu știam dacă a fost afectat sau nu și colonul, dar am auzit-o pe mami (așa-i spun soacrei mele, de când m-am căsătorit) pe când vorbea la telefon, după ce am iesit din operație, cu soția fratelui meu care era asistentă și care a întrebat-o câte pungi vede sub pat. Era doar una, sonda și un tub de drenaj. Asta era un semn bun, nu fusese afectat colonul. A doua zi, la vizita medicală, am întrebat doctorul:

- A fost cancer?

-Da, mi-a răspuns.

-Ați scos tot?

-Da, a mai adăugat cu o voce gravă.

Deci, fusese cancer, dar, până la rezultatul examenului histopatologic, care venea peste 3 săptămâni, nu se știa în ce stadiu. Măcar nu mai trebuia să aștept cu înfrigurare rezultatul. Într-adevăr, nu fusese afectat colonul, au scos tumora cu totul, cu uter, cu ovare, ca să nu rămână nicio urmă de celulă afectată în corp. Soacra mea a fost de nota 11, venea dimineața după vizita medicală, stătea cu mine câteva ore, la amiază pleca să mănânce și să se odihnească puțin, iar după-amiază venea iar. Acum am înțeles mai bine ce simțise bunica pe când era la pat și nu era capabilă să facă cele mai elementare lucruri fără ajutor. Aveam nevoie de ajutor să mă ridic din pat, să iau un pahar cu apă de pe noptieră, să mă spăl, să merg la baie, să mă plimb... În sfârșit, soacra mea a făcut toate acestea, încât mă gândeam că doar mamă să-mi fi fost ar fi făcut ce-a făcut ea pentru mine și pentru asta îi mulțumesc din tot sufletul.

După trei săptămâni a venit și rezultatul examenului histopatologic: carcinom endometrioid bine diferențiat la nivelul ovarului stâng, stadiu incipient, T1. Nu a fost nevoie de citostatice, nici de radioterapie, din moment ce fusese scoasă tumora cu totul. Dar, pentru că astfel de tumori sunt tare păcătoase, trebuia supraveghere îndeaproape timp de cinci ani cu controale regulate, din trei în trei luni, fie la Cluj, la doctorul la care mă trimisese cel care mă operase, fie la Baia Mare. Am optat pentru Cluj.

Recuperarea a avut loc atât fizic, cât și psihic și cine a trecut printr-o operație de genul acesta știe despre ce vorbesc: o parte importantă a ceea ce te face femeie, a posibilității de a da naștere de prunci, la mine nu mai exista. Asta făcea să nu mai fiu femeie întreagă sau, mă rog, să nu mă mai simt eu femeie întreagă. Pentru că, dacă până atunci am tot sperat că voi deveni mamă la un moment dat, acum, în situația dată, asta nu se va întâmpla niciodată.

L-am simțit pe Sfântul Nectarie alături de mine pe tot parcursul recuperării, mai având și câteva hopuri de trecut: ficat mărit, analizele de ficat mari, o hepatită non-alcoolică medicamentoasă; sindrom de hepatocitoliză, sindrom de colestază; ba că am metastaze la ficat (ceea ce ar fi fost improbabil, după cum am aflat apoi, având în vedere stadiul în care fusese cancerul), ba că am hepatită autoimună, ba ciroză autoimună... De fiecare dată panică, plâns, apoi gândit rațional ce ar fi de făcut. Oricum, la ultima ecografie efectuată la Cluj, doctorul m-a întrebat cine m-a operat și l-a felicitat pe cel care mă operase pentru felul în care a făcut-o. Și cum să nu fi ieșit bine, din moment ce în sala de operație fusese prezent și Sfântul Nectarie?

Au trecut doi 2 ani de atunci. M-am obișnuit și cu mersul la controlul periodic, gândindu-mă că, în cazul în care apare o problemă, se poate descoperi și lua măsuri în timp util. Oricum, văzând la Cluj câte persoane (copii, tineri, bătrâni) sunt bolnave de această boală cruntă, cancerul, și nu în stadiu incipient, cum s-a descoperit la mine, cum luptă lună de lună, cum cad în deznădejde și cum o iau de la capăt iar și iar, cu speranță și cu încredere în ajutorul Celui de Sus, nu pot să nu fiu recunoscătoare și să nu-i mulțumesc Sfântului Nectarie, care a mijlocit pentru mine la Dumnezeu, pentru minunea vindecării de această boală cruntă.

                                                                           Loredana-Elena, Baia Mare

Deschizătorul/închizătorul de uși

  Grea slujbă e cea cu care ne-am pricopsit! Adică, să deschizi sau să închizi ușa în funcție de doleanțe… Și matracucile astea au aproape tot timpul doleanțe, uneori dintre cele mai ciudate… De exemplu, te trezește una dintre matracuci pe la ora 2 dimineața cu tropăit de lăbuțe, cu scânceli, de te grăbești să mergi la ușă, nu cumva drăguța să se scape pe ea. Dar, când deschizi ușa și o inviți să iasă, arătându-i și direcția, Capucino (căci despre ea este vorba) o zbughește, într-adevăr, dar în direcția opusă și nu se oprește până... în pat, în locul tău. Tu rămâi interzis, la ușă, cu mâna pe clanță și cu ochii cârpiți de somn…

  Flutur are măcar bunul-simț să te trezească (asta, dacă ai reușit, între timp, să adormi la loc) pe la 5 dimineața și nu mai revine înăuntru decât după câteva ore, când te duci din nou la ușă, de data asta ca să o închizi după el (doar nu credeai că așteaptă afară, în frig, până te hotărăști să-l chemi în casă, la căldură)…

  Asta a fost doar pe timp de noapte. Să vedem ce se întâmplă pe timp de zi… Vorbești la telefon cu un prieten, stând liniștit în cameră. Deodată, auzi un zgomot în bucătărie, așa, ca și cum ar năvăli tătarii (cel puțin, zgomotul ăsta ți-l imaginezi că l-ar face), după care îl vezi pe Flutur pe canapea și ușa de la terasă deschisă. Închizi ușa, mergi la intrarea din față să vezi, nu vrea și cealaltă matracucă să intre? Nu vrea, așa că mergi înapoi în cameră, continuând să vorbești la telefon. Nu trec două minute, că se aude scârțâind la ușă… Capucino vrea să intre, așa că te scuzi iar la telefon și mergi să deschizi, nu de alta, dar ți-e milă de biata ușă… Te întorci iar în cameră, liniștit, dar nu bine te așezi, că se aude scandal afară: o fi trecut iar o muscă pe stradă? Matracucile încep vocalizele și, oftând, te ridici din nou și mergi la ușă să le deschizi să iasă afară… Toate astea, în mai puțin de zece minute. Și când te gândești că o zi are 24 de ore...