În acel februarie din 2001, am primit de la Luci cel mai frumos și surprinzător cadou pe care-l primisem vreodată (până atunci): un ghemotoc de blăniță albă, cu doi ochișori ca două mărgeluțe negre, o fetiță patruped mioritic, căreia i s-a potrivit de minune numele ales de soțul meu: Mira. Avea, pe atunci, aproape două luni și o adusese Luci de la firma la care lucra în acel moment. Locuiam în casa veche, folosită acum pe post de depozit, o căsuță din chirpici, cu fundație din piatră, așa cum erau casele pe vremuri, familia noastră incluzându-l și pe bătrânul Geto, un visla unguresc, pe care-l adusesem cu noi în momentul în care ne-am mutat la casa noastră. Ghemotocul din brațele lui Luci vibra de emoție, de frică, dar s-a oprit în momentul în care am început să-l mângâi și să-i vorbesc. Am luat copilașul patruped în brațe și… gata! m-am îndrăgostit iremediabil.
I-am dat drumul în bucătărie să vedem ce face. După ce a amușinat, curioasă, peste tot, s-a culcușit sub soba caldă cu plită și, obosită, s-a pus la somn. Așa a început aventura noastră cu Mira, prima cățelușă pe care am crescut-o fără să știm dinainte la ce ne „înhămăm”, Geto fiind deja dresat pe când l-am adoptat noi. Astfel, habar n-aveam de nimic în materie de educație în ce privește un animăluț de companie...
Prima noapte acasă cu micuța Mira n-a fost tocmai ușoară. Deci, venind vremea să ne culcăm, au început și întrebările: ce facem, unde s-o punem să doarmă? Ea, fiind de rasa ciobănesc mioritic, era obișnuită, până atunci, să doarmă afară, împreună cu mama, cu frații și cu ceilalți câini din haita lor. Totuși, afară nu puteam s-o lăsăm, nu neapărat pentru că ar fi plâns (cred că nici nu ne trecuse prin cap așa ceva), dar ne-am temut de hoți, pe strada noastră fiind furați, în acea vreme, mai mulți câini de rasă (pui naivi și jucăuși care mergeau la oricine). Deci, soluția pe care o găsise Luci a fost să-i facă un culcuș în hol, unde nu era nici foarte cald, dar nici sub zero grade. Doar că Mira, despărțită de haită, fiind și prima noapte fără mama și frații ei, era speriată și nu voia, în ruptul capului, să doarmă singură. Așa că s-a pus pe plâns și pe zgâriat cu lăbuțele în ușa ce despărțea holul de bucătărie. Auzind-o cum plânge, puteam noi să dormim liniștiți? I-am dat drumul în bucătărie, gândindu-ne că va dormi sub sobă, așa cum făcuse după-masă. Dar ea… nu și nu… a început să zgârie ușa de la camera unde dormeam noi. Așa a ajuns Mira din hol în bucătărie, din bucătărie în cameră și din cameră cu noi în pat unde, pe o păturică la picioarele noastre, s-a liniștit ca prin farmec…
A doua zi dimineață, ne-am pregătit să mergem la serviciu, cu Mira împleticindu-ni-se printre picioare. Văzând-o, la un moment dat, că se pune „ciup”, semn că vrea să-și facă treburile, am luat un ziar și… hop cu el sub fundul ei. Mira întoarce capul către noi și, neștiind ce se întâmplă, înaintează doi pași. Noi... cu ziarul după ea… Vaaaaaai, am fost de „râsul curcilor”… În loc s-o scoatem afară… dar v-am spus că habar n-aveam să creștem un copil de patruped… Noroc că nu era deloc prostuță și a învățat singură cam cum stă treaba cu nevoile, că de aștepta după noi… putea ea aștepta mult și bine, că tot degeaba…
Cel mai greu era, însă, când trebuia să ieșim din casă, pentru a merge la serviciu. Era chinul de pe lume, sincer! Plângea biata Mira că o lăsăm singură și se agăța de noi cu toată ființa ei, din toate puterile. De-abia reușeam să ieșim pe ușă afară. Ajunsesem să o așezăm pe un scaun, să o ținem ocupată să se dea jos, ca să putem ieși din casă. La serviciu, stăteam ca pe ace și abia așteptam sfârșitul programului de lucru. Eram, zilnic, cu sufletul la gură de ce vom găsi când vom ajunge acasă. Geto ne întâmpina fericit când intram pe poartă, iar Mira… ce să vă spun, nu exista bucurie mai mare ca aceea când ne vedea chipul. Atunci îi dădeam drumul afară, alături de Geto, unde-și făcea, biata, nevoile (câte le mai avea), timp în care noi făceam curat în urma ei…
Mira a fost „materialul didactic” pe care am învățat ce să facem și ce să nu facem cu viitorii noștri patrupezi. Făcându-i și baie, mai mult am stresat-o, căci având o mașină de spălat cu elice (mi-o dăduse mama pe a ei), o umpleam cu apă călduță și o spălam acolo (bineînțeles, fără a fi în funcțiune). Dar nu știam ce era în căpșorul ei, cu ce asocia îmbăiatul, de a căpătat o asemenea aversiune împotriva acestei îndeletniciri. Căci, pe măsură ce a crescut și făcea baie în vană, era nevoie de amândoi: eu, în maiou și-n chiloți, o țineam în vană, timp în care Luci se chinuia s-o spele, iar Mira se chinuia să scape. Și acum mai avem urmele de gheare pe pereții din baia veche, căci, de ne-ai fi văzut în momentul ăla, ai fi zis că lui Mira îi cresc aripi și mintenaș își ia zborul pe geamul din baie…
Până a crescut mai mare, a dormit în casă, la început cu noi în pat, la picioarele noastre, apoi sub pat, apoi, pe unde apuca. Pe când era încă micuță și dormea cu noi, uneori, Luci o lua încetișor și o punea pe păturica ei pe măsuța de cafea. Dar nu treceau nici cinci minute până când Mira se trezea și realiza că nu se află în locul în care se culcase, așa că sărea jos de pe măsuță și o tulea înapoi în pat. Pe când a mai crescut și își mutase domiciliul sub pat, o mai apuca noaptea exploratul, așa că se punea să roadă vreun ornament, vreun colț de carte, orice găsea la îndemână și la dispoziția ei, mai ales în măsuța de cafea, cadoul nostru de nuntă de la un fost patron.
După câteva luni, n-a mai fost chip s-o ținem în casă. Așa că am mutat-o afară în curte, unde Luci cu tati îi confecționaseră o casă numai a ei. Dar n-a durat mult până a învățat să sară gardul după noi când ieșeam pe poartă, așa că am fost nevoiți s-o legăm. Astfel, cât timp eram la serviciu, era legată, dându-i drumul de cum veneam acasă. Nu-i plăcea, normal, și dimineața, încercam s-o păcălim să vină la noi s-o legăm: ne prefăceam că avem ceva în mână și ea venea cu drag. Dar, nu i-a trebuit mult până s-a prins că noi nu aveam nimic să-i dăm decât lesa, așa că nu ne-a mai crezut și ne punea s-o alergăm prin toată curtea până obosea, după care, știind că, oricum, nu scapă de legat, ba, mai mult, ne enervăm, se punea jos și ne aștepta… Astfel, cu Mira am învățat să nu ne mai păcălim niciodată patrupezii…
După ce Geto ne-a părăsit, ca să nu-i fie urât singură lui Mira, i-am adus un companion, un puiuț de două luni, tot mioritic, companion pe care Mira l-a acceptat imediat, devenind noul ei tovarăș de joacă. Pentru a nu mai repeta greșelile din trecut, ne-am cumpărat o carte de dresaj și l-am învățat pe piciul de Solo (așa i-am pus numele) câteva comenzi de bază, luându-mi chiar concediu de la serviciu în primele lui zile acasă, pentru a-l obișnui să-și facă nevoile afară. Era foarte diferit de Mira, stătea singur în casă fără probleme, nu plângea după noi și nu distrugea nimic. Când ajungeam acasă de la serviciu, îl găseam dormind liniștit sub cuierul din bucătărie.
Spre deosebire de Solo, căruia nu-i era frică de nimic, Mira semăna foarte bine la fire cu matracucul de mai târziu, Flutur, fiindu-i și ei frică de furtună, de artificii și petarde, de zgomote ciudate, chiar și de uscătorul de păr... Mai țin minte cum, într-o iarnă, mergând cu ea la veterinar, un tânăr a aruncat cu o petardă spre noi, aceasta pocnind taman între picioarele din spate ale cățelușei. Am crezut că ne stă inima-n loc, la amândouă, așa de tare ne-am speriat și a fost nevoie de multă forță din partea mea s-o țin strâns cu lesa ca să n-o ia la goană.
Multe aventuri am trăit cu mioriticii noștri dragi, începând cu Mira, scumpa și timida noastră fetiță patruped, pentru care lucrurile trebuiau să aibă o anumită logică, să fie așa cum le-a văzut și le-a învățat, nu altfel (de exemplu, dacă un tată se juca cu copilul său și-l ținea cu capul în jos, Mira era în stare să rupă lesa și să fugă mâncând pământul, gândindu-se, numai ea știe, la ce grozăvie). Cu toate că nu mai sunt cu noi de peste 10 ani, îi purtăm în suflet alături de toate amintirile pe care ni le-au dăruit...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu