„Rugăciunea mulțumirilor” (părintele Arsenie Boca)

Îți mulțumesc Doamne

Îți mulțumesc azi, că sunt, pentru ziua de mâine.

Îți mulțumesc că am pe masă o pâine...

Îți mulțumesc pentru stropii de ploaie,

Pentru fructe, păsări, flori,

Pentru soarele care răsare în zori,

Pentru cerul cu licăr de stele,

Pentru toate zilele vieții mele,

Pentru firul de iarbă izvorât din fântână,

Pentru harul ce-mi poartă a mea mână

Pe-arcuș de vioară, pe pânză, pe piatră,

Pentru viersul ce curge din mine spre Cer.

Mulțumesc pentru omul blajin și sincer.

Mulțumesc pentru haina pe care o port,

Pentru tot ce mă doare și totuși suport.

Îți mulțumesc pentru cântecul de păsărele

Pentru toate încercările vieții mele.

Mulțumesc pentru puiul de om ce se va naște.

Îți mulțumesc că ai Înviat în noaptea de Paște.

Am atâtea lucruri pentru care să-ți mulțumesc,

Că nu ar fi de ajuns o mie de ani să trăiesc!

Inimă de câine (Lavinia Ștefan)

Câinii nu vin, dacă simt că nu-i chemi,

Câinii au lacrimi, când urli și gemi,

Doar cei răi te latră, de văd că te temi. 

Câinii au suflet.

 

Câinii-și îngroapă un os, economi,

Câinii nu uită, dar iartă, bonomi,

Câinii te-alintă în brațe, s-adormi.

Câinii au suflet.

 

Câinii te plâng, de se-ntâmplă să mori,

Câinii rup lanțul, de-i ții servitori,

Câinii sunt multora superiori...

Câinii au suflet.

Mâncarea preferată

  Am o prietenă (bine, am mai multe, fie vorba între noi, dar acum vorbesc despre una anume) cu care, încă de acum câțiva ani, vorbesc cam o dată la câteva săptămâni. Ne planificăm dinainte ziua și ora când am fi disponibile, și eu, și ea și, în ziua cu pricina știm că de la ora cutare avem program de vorbit prin video-messenger cîte-n lună și în stele, ce-a mai făcut ea, ce-am mai făcut eu, știți voi, așa, ca între fete. Și ne planificasem și-n acea zi frumoasă de vară, ca de obicei, să avem „întâlnirea” propriu-zisă. Eu, având încă în minte vorba bunicii pe care mi-o inoculase de ani de zile în minte (mai bine zis, un sfat primit de la bunica ei care obișnuia să spună celor șapte nepoate pe care le-a crescut, după ce mama lor murise de tânără: „Fete, nu uitați ce v-oi spune: când a veni bărbatu’ vost’ acasă de la lucru, voi să-i dați de mâncare și zamă de pă cute, de nu-ți ave altceva…Da’ musai să aveți gătată mâncarea... Și nu răbdați foame tătă zâua pân-a veni el, ci mâncați așe, puțintel și, când a apăre’ acasă, puneți-i în blid și lui, și vouă, și ziceți-i cât l-ați așteptat să vină să mâncați împreună…” Și bunica atâta mi-a repetat această învățătură, că am deprins-o și eu, la rândul meu), deci, având în minte acest sfat, înainte de activitatea programată din vreme, mă uit prin frigider să văd cam ce avem de mâncare în caz că a veni bărbatul meu mai devreme de la serviciu. Și, ce să zic, prin frigider cam bătea vântul. Atunci îmi vine în minte „geniala” idee (eu și ideile mele...) să pun la fiert niște păstăi, că doar or fierbe până termin eu cu vorbitul… Și o să fac și supă, și păstăi cu usturoi, căci știam cât îi place acest fel de mâncare dragului meu bărbat.

  Zis și făcut… Deci, la ora stabilită, deja pusesem păstăile (din propria grădină, să ne-nțelegem, nu cumpărate) la fiert, la foc mic, căci știam deja că cea mai bună mâncare e cea făcută după conceptul „slow-food” și… bineînțeles, ca să am timp de vorbit pe video-messenger cu prietena mea. Și… vorbim noi ce vorbim, ba chiar merg o dată în bucătărie să verific păstăile care fierbeau cuminți în oala lor, le mai „zgândăresc” așa, ușor, cu o lingură, să fiarbă mai bine, și pe-o parte si pe alta, apoi mă întorc înapoi în cameră să-mi continui conversația cu prietena mea. După aproape o oră și jumătate, când ne-am gândit noi că am epuizat cam toate subiectele și noutățile, ne scuzăm fiecare că avem și alte treburi de făcut și ne luăm la revedere până data viitoare, când o fi și asta…

  Liniștită, merg în bucătărie să-mi termin mâncarea, gândindu-mă că le-o fi ajuns și păstăilor de când tot fierb, ba chiar felicitându-mă că, uite, ce fată deșteaptă sunt, dacă m-am gândit să fac două lucruri deodată, adică, n-am pierdut vremea degeaba; ajung lângă aragaz și… înlemnesc… Păstăile n-au stat nici ele după mine până mi-oi termina poveștile la telefon, ci, după ce au „băut” toată apa (maaamă, dar însetate au mai fost!) s-au prins, într-un strat gros de un deget, de oala de inox în care le pusesem la fiert. Instinctiv, am închis aragazul și am stat vreo jumătate de minut, holbându-mă la oală și parcă nevenindu-mi să cred ceea ce văd. Îmi revin rapid, simțind deja un val de căldură care-mi inundă obrajii, căci procesasem deja ce s-a întâmplat: oala… oala de inox primită de la părinții lui Luci de ziua mea… Cea mai bună oală din casă la vremea respectivă (care costase ceva, căci cumpărasem și eu una cadou de ziua cuiva)… Ce-i spun lui Luci? Căci n-o puteam face dispărută așa… hocus-pocus, fără niște explicații, căci el, mai răbdător și mai meticulos din fire, era cel care „șmotruia” oalele arse de bunica ce se lua cu munca și uita de ele când își punea mâncarea la încălzit. Și asta nu s-a mai întâmplat de când bunica a plecat în „grădina de dincolo de nori”. Dar eu… ce scuză am? Pun oala în chiuvetă și încep să rad păstăile cu o lingură de pe fundul oalei. Apoi, cu ele într-un alt vas și cu un cuțit, aleg ce se mai putea alege din bietele păstăi, luându-mi mai bine de o jumătate de oră până le-am curățat, cât de cât. Bun, cu ele am terminat, deocamdată, dar ce fac cu oala? Merg în baie și caut printre detergenții de vase ceva potrivit pentru curățarea oalei, căci Luci e cel care cumpără chestii de genul ăsta. Găsesc un produs de curățat pentru cuptor și grătar. „Gata, ăsta-i perfect!” îmi zic eu; dar, citind în continuare, aflu că poate fi coroziv pentru metale, pe lângă faptul că provoacă arsuri grave ale pielii și lezarea ochilor. Îl pun frumușel în baie de unde l-am luat, căci, de când am avut cancer, mă feresc de substanțe de genul ăsta, ca să nu mai amintesc și de anosmia de care sufăr deja de câțiva ani (de aceea n-am simțit nici „parfumul” păstăilor afumate). Caut ceva mai „soft” și găsesc un degresant care, cică, are eficacitate maximă (exact ce am nevoie), duc oala în baie și pulverizez pe fundul ei un strat generos de maglavais, lăsând-o la înmuiat, cum am văzut că face și Luci. Apoi, îl sun să-l pregătesc de surpriza ce-l așteaptă acasă, căci cine altcineva, dacă nu el, ar fi „șmotruit” oala ca să nu devină ghiveci pentru flori? Îi amintesc să ia o pâine și apoi îl iau cu binișorul: așa, așa și așa am făcut, căci știu deja, de mult timp, că „adevărul e cea mai bună minciună”. Îl simt la telefon cum zâmbește; of, ce bine că nu-i supărat, cine-a zis despre bărbatul meu că e prea sobru?

  Mă întorc să termin „mâncarea”. Pun repede de-o supă și curăț niște usturoi pentru „așa-zisele” păstăi. Pe când apare Luci acasă, termin și eu cu masa. Ne punem să mâncăm și, pe când ajungem la felul doi, mâncarea lui preferată, îmi spune: „Tre’ să-ți zic ceva!” Eu deja știu ce vrea să zică, cu siguranță e vorba despre „faimoasele” mele păstăi, arse pe jumătate, așa că aștept cuminte și pe bună-dreptate, critica. Și Luci continuă: „Ce bune păstăi ai făcut, au gust de vinete coapte! Să mai faci și altădată!”

 

Niciodată nu mi-au mai ieșit păstăile ca atunci...

 

 

Dubla aniversare

 Încă mă simt sub vraja weekendului care tocmai s-a încheiat… Emoția stimulează „fluturii” din stomac să-și fâlfâie delicat aripioarele ca la vederea unui câmp cu flori minunate. Privirea mi se încețoșează (deși am ochelarii la ochi) și zâmbesc încetișor: „Iar am nevoie de o batistă…” E clar, vraja nu s-a destrămat încă și cred că o bună perioadă de timp încă voi zâmbi, voi lăcrima, și iar voi zâmbi, cu toate că sunt singură și nu mă vede nimeni (în afară de matracuci care, sigur se vor minuna și ele de faptul că bipeda lor s-a cam... scrântit)… Dar, să vă povestesc, ca să vă dați seama că, într-adevăr, acest weekend a fost cel mai frumos de până acum…

  În urmă cu vreo două săptămâni, mă sună cumnata mea, Ramona, să ne propună ceva: „Uite, în 8 iunie mami cu tati împlinesc 50 de ani de căsătorie. Ce-ați zice dacă i-am aniversa în Oncești, „Sub cetate la Matei”? Mergem de sâmbătă, seara petrecem cât ne simțim bine, apoi ne culcăm și duminică ne întoarcem.” Pentru că de un an de zile mă înțelesesem cu tati ca aniversarea noastră de 25 de ani (ce se nimerea să fie în Postul Mare) și aniversarea lor de 50 de ani să o sărbătorim împreună, Ramona vine cu ideea: „Gata, facem dublă aniversare! Vorbește cu Luci și sună-mă ca să stabilesc și eu la pensiune. Cu plata, nu vă faceți griji, căci am primit voucherele de vacanță și o întrebuințare mai bună ca asta n-aș găsi…” Am vorbit cu Luci, a fost de acord și, după ce ne-am chiorât în toate zilele pe telefon la starea vremii ca să lăsăm matracucile în bună ordine afară pentru o noapte, purcedem spre cea mai frumoasă aniversare din viața noastră.

  Dacă n-ați fost până acum în Oncești la pensiunea „Sub cetate la Matei”, vă recomand din tot sufletul să ajungeți acolo măcar o dată în viață. Noi am mai fost acum trei ani și am rămas profund impresionați de primire, de servire, de căldura oamenilor cu care ne-am intersectat… Nu degeaba alesese Ramona această locație pentru petrecere, căci niciunde în oraș, nici la cel mai select restaurant, nu ar fi fost atât de minunat ca „Sub cetate la Matei”.

 Fiind toate camerele ocupate, Ramona închiriase, prin cei de la pensiune, trei camere peste drum, la „Casa Verde de sub Colnic” unde, după ce am luat prânzul „Sub cetate…”, ne-am cazat și ne-am odihnit până seara la 19,30 când urma petrecerea.

  Și iată-ne pe toți cinci, gătiți în straie de nuntă, intrând pe ușa sălii de petrecere și îndreptându-ne spre masa pregătită special pentru noi, separat de restul meselor, căci urmau să ia cina încă vreo cincizeci de vâlceni veniți în vizită prin Maramureș cu autocarul. Între timp, ajunseseră și lăutarii, căci a fost petrecere în toată regula. S-a mâncat, s-a băut, s-a dansat, vâlcenii și-n horă, și-n perechi, căci orchestra a creat o asemenea ambianță, ca toată lumea să se simtă minunat. Mami cu tati au dansat și ei, ținându-se bine pentru vârsta lor, nițel mai liniștit față de cum îi știam, de obicei, de pe la nunțile la care am participat împreună.

  După zece și jumătate, eram deja obosiți, așa că decidem să vină cu tortul. Eu mă ridic în picioare cu telefonul pregătit să filmez momentul mult-așteptat. Bine, și până atunci mi-am făcut „datoria” căci, trebuie să recunosc, incapacitatea asta de mișcare are și ea ceva avantaje: poți poza și filma lumea și când vrea și când nu vrea și, sincer, atunci iese cel mai bine. Deci, în mintea mea, îmi și imaginam următorul scenariu: va veni cineva cu tortul, mami cu tati vor sufla în lumânări, poate suflăm și noi așa, simbolic, mai de departe, în timp ce se va cânta la mulți ani. Dar, cu siguranță, nu eram pregătită pentru ce a urmat… Căci, lăutarii termină melodia începută și interpreta lor face un anunț: „Avem un călduros la mulți ani pentru tinerii Lucian și Loredana la aniversarea a 25 de ani de la nunta lor, nunta de argint și pentru părinții buni și dragi, Nistor și Maria, care aniversează nunta de aur, 50 de ani de căsătorie. Dumnezeu să vă binecuvânteze! La mulți ani și din partea noastră și să fiți sănătoși și să vă iubiți mult, căci asta e cel mai important!” Eu filmez în continuare... Toată lumea se ridică în picioare, bătând din palme, în timp ce tortul (care arată absolut minunat) e pus pe masă, iar lăutarii ne cântă „La mulți ani!” Suntem invitați să mergem în față să facem un dans așa, cu familia. Eu, cu telefonul în mână, filmând în continuare, îl iau pe „prietenul” meu, bastonul, în timp ce Luci vine să mă ajute. Telefonul se închide, fiind preluat de Luci, la fel și bastonul și, cu toții, într-o horă, dansăm încetișor, în timp ce suntem aclamați de vreo cincizeci de persoane pe care, până în seara aceasta, nu le cunoscusem. Lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri, dar cu siguranță, nu din cauza entorsei pe care o căpătasem în urmă cu două săptămâni când am căzut. Toți suntem emoționați, tuturor ne curg lacrimile. Ne oprim, iar eu îl iau de gât pe soțul meu, care mă leagănă lin, căci picioarele refuză să mă mai susțină, mai ales cel cu entorsa. 25 de ani… când au trecut? 25 de ani în care Dumnezeu a hotărât că ne ajungem unul altuia, 25 de ani în care „am râs, am plâns, am căzut, ne-am ridicat…” Și când nu ne-am putut ridica, ne-a fost alături familia care ne-a ajutat, mami și tati, Ramona… Și, iată-ne aici, sărbătorind căsătoria a 25 de ani ai noștri și 50 de ani ai lui mami și tati, socrii mei care-mi sunt asemenea și cu nimic mai prejos decât părinții mei biologici, care acum ne veghează „de Sus”… Ajungem înapoi la masă, mami cu tati suflă în lumânări… Dar, încă suntem cu lacrimile pe obraji…

  A doua zi, după ce am luat micul-dejun, hotărâm de comun acord să mergem în sat la biserică, iar după slujbă, ne îndreptăm spre casă… Însă, niciunul dintre noi, nu voia ca weekendul să se termine, așa că ne oprim în Budești, la „Hanu lu Cobâlă” unde servim un suc. Mai prelungim nițel drumul, oprindu-ne în câmp să culegem frunze de afin. Într-un final, ajungem acasă, unde matracucile ne întâmpină cu foarte mare bucurie. Și totuși, weekendul nu s-a terminat… până diseară, la ora 23,59 mai sunt câteva ore...

……………………………………………………………………………………………………..

  Ramona, mulțumim din suflet pentru o aniversare de neuitat!

 

Limba „străineză”

  Nu m-am gândit niciodată că voi avea un matracuc care să știe limba „străineză” și, în același timp, să fie foarte conștiincios și perseverent în a-și lărgi orizontul în acest domeniu. Eh, ce să-i faci, dacă niciunul dintre noi (bipezi sau patrupezi) nu suntem poligloți, măcar el să iasă din anonimat, dându-ne „peste nas” cu multiplele lui talente…

  Prima dată când l-am auzit pe Codruț vorbind limba „străineză”, a fost într-o noapte, acum câteva luni, când Luci a fost trezit din somn cu împunsături de botic, semn distinctiv că mezinul matracuc musai să iasă afară. Cu ochii cârpiți de somn, se scoală Luci pe la două noaptea, îi dă drumul afară și vine să se culce înapoi, adormind imediat ce a pus capul pe pernă. Și… dormim noi amândoi până când, deodată, sar din pat speriată, buimacă de somn, strigându-i bărbatului meu care sforăia încetișor, cu două octave mai sus ca de obicei: „Luci, sări repede, c-au năvălit lupii peste noi!” Exact așa se auzea, niște urlete prelungi care păreau să vină taman de la noi din curte: „Hău-hău-hăuuuuuuuu!” Mă uit în jur, căutându-l din priviri pe mezin și, nevăzându-l, mă iau cu mâinile de cap: „Unde-i copilul? Îl mănâncă lupiiiiii!!!” Se trezește și Luci, mai speriat din cauza mea decât de ce se întâmpla în curte, coboară repede scările și, după ce-l vede pe Codruț „pe scenă”, în plin spectacol, vorba aia, deschide ușa și-l cheamă înăuntru, să nu ne trezim cu reclamații din partea vecinilor că nu se pot odihni din cauza odraslei noastre.

  După acest episod, am încercat să urmăresc când este lună plină, să văd dacă asta ar influența în vreun fel performanțele matracucului de „a vorbi” o limbă necunoscută până atunci de celelalte matracuci. Mai ales că avusesem la un seminar în facultate, o lucrare despre strigoi, moroi, pricolici, vârcolaci și alte asemenea „lichioane” în care luna avea un rol deosebit de important. După mai multe cercetări întreprinse în acest sens, am ajuns la concluzia că mezinul vorbește limba „străineză” fără să țină cont că-i lună plină sau lună nouă, că-i senin sau înnorat, că-i zi sau noapte, indiferent de anotimp. Ne-am consolat că, asta e, cum-necum, matracucul a ajuns la noi în familie cu o limbă străină „la purtător”.

  Dar iată că într-o dimineață, Codruț se apucă să vorbească o a doua limbă „străineză”. Era pe la ora patru, Luci tocmai se pregătea să facă un duș când, îl aude pe mezin de pe trepte, strigând cât îl țineau plămânii: „Hău-hău-hău-hăăăăăăăău!” Se duce repede la ușă, o deschide și, exact în acel moment, se aude un cocoș cucurigând în depărtare: „Cucuriguuuuuuuu!” Și Codruț, imediat după el, ca un ecou: „Hău-hău-hău-hăăăăăăăău!”

  Și uite-așa, ne-am trezit că mezinul, depășind cunoștințele profesorilor de până atunci, studiază când o limbă, când alta, singur sau ajutat de alți profesori, ajunși la acest statut fără a avea această intenție. Mă întreb cu ce limbă „străineză” urmează să ne mai uimească odrasla noastră patrupedă?