vineri, 28 aprilie 2023

Banii și… păpușile

  Era o zi din vacanța de primăvară timpurie, caldă și senină ca sufletul de copil. Eram, cred, prin clasa a doua și nedespărțită de verișoara mea cu care locuiam în aceeași curte (noi, la parterul casei, iar fratele tatei, cu familia lui, la etaj). Nu ne putea despărți nimic, era când ea la noi acasă, când eu la ei. Așa a fost și în acea zi în care, mătușa mea ne-a trimis, pe mine și pe fiica ei, în Centrul Vechi al orașuiui, unde lucra una dintre surorile ei, să-i ducem niște bani. „Mergeți acolo (ne-a spus exact locul), o căutați pe… (ne-a spus numele) și îi dați banii ăștia din partea mea”. Doar atât trebuia să facem, nimic mai mult. „Simplu ca bonjour”, cum se spune.

  Locul unde trebuia să ajungem nu era departe de casă, la vreo 15 minute de mers pe jos cu pasul nostru de copil. Era aproape de școală, știam cum să ajungem acolo, deja din clasa întâi mergeam singură, deci nu era o problemă. Am luat-o de mână pe verișoara mea, cu doi ani mai mică decât mine, și am pornit-o la pas. Drumul până acolo a fost o plăcere, era călduț, cerul senin, păsărelele ciripeau vesele, natura întreagă se trezea la viață… Noi ne „benoclam” pe la casele oamenilor, prin curțile lor, pe aleea împrejmuită de-o parte și de alta de morminte de toate felurile, mai noi sau mai împovărate de ani, căci am luat-o drept prin cimitir. Locuind aproape de „locul de veci” al multora, nu-mi era frică, pe acolo mergeam și la școală. Ș-apoi, bunica ne spunea întotdeauna că nu trebuie să ne fie frică de cei morți, ci de cei vii. Iar cei vii nu locuiau în cimitir.

  Ajungând la locul cu pricina, am aflat că cea pe care o căutam nu era la serviciu, fiind liberă în acea zi. Ce puteam să facem altceva decât să o luăm înapoi către casă, tot ținându-ne de mână, eu și verișoara mea, să nu ne pierdem una de alta. Dar, de data aceasta, am luat-o pe altă cale, pe la piață, să fie drumul mai lung și mai interesant. Și, tot povestind de una, de alta, am ajuns la piață, unde se afla și un magazin de jucării. Un gând îmi încolțește în minte: „păpuși”. Ș-apoi, doar nu era să ducem banii înapoi acasă; dacă tot ni i-a dat și n-am putut să ne „scăpăm” de ei, hai să-i întrebuințăm altfel. Fără să stau prea mult pe gânduri, am intrat în magazin. Acolo… raiul copiilor, nu altceva, jucării de toate felurile, de toate mărimile și, bineînțeles, păpuși (căci asta mă interesa pe mine) care abia așteptau să-și înceapă povestea împreună cu noi. Banii ne-au ajuns pentru două păpuși de fiecare. Doar de una dintre ele mi-amintesc cum era, destul de micuță, înveșmântată într-un costumaș alb, îmblănit,  de „cosmonaut”, cu ochi albaștri ca cerul din acea zi, cu fața și mânuțele din plastic cauciucat. Am ieșit din magazin, amândouă, cât se poate de fericite, cu păpușile în brațe.

  Când am ajuns acasă… vă dați seama cam cum a reacționat mătușa mea. Mi-a ținut o morală „de zile mari” și n-a vrut să audă de nimic, decât să duc păpușile înapoi. I-am spus că o să-i dea mami banii pentru păpușile mele, dar… nimic, nimic nu a putut-o convinge… Așa că, iată-mă, luînd-o îndărăt, singură de data aceasta, cu cele patru păpuși pe care trebuia să le înapoiez și să-i duc banii mătușii. Rușinată, spășită, smerită ca o mireasă măritată cu forța, dar, mai ales, cu o foarte mare părere de rău pentru păpușile de care nu ne-am putut bucura prea mult nici eu, nici verișoara mea, am intrat în magazin. Doamnele vânzătoare, desigur că m-au recunoscut și mi-au ținut și ele un adevărat „discurs educațional” cum că data viitoare să nu mai cheltui banii părinților pe jucării fără știrea lor și că e singura dată când trec cu vederea și-mi înapoiază banii, deși, pentru ceea ce am făcut, nici n-aș merita. Lacrimi mari îmi șiroiau pe față, credeau ele că din cauza că mă apucase rușinea pentru fapta mea cea ticăloasă… Dar de asta credeți că-mi ardea mie, când trebuia să mă despart de păpușile de care mă îndrăgostisem, chiar înainte de a ne cunoaște mai bine, de a ne juca împreună?

  M-am întors acasă singură, „văduvită” de dragile mele prietene, dar cu banii pe care i-am înapoiat mătușii. Zilele au trecut una după alta, iar eu, după cum era firesc, de altfel, am uitat de întâmplare. Până într-o zi când, căutând ceva în șifonierul cu haine al părinților, am descoperit, plină de uimire, pitite printre bluze și tricouri, două păpuși identice cu cele pe care le înapoiasem, așteptând, cuminți, ziua mea de naștere care era nu peste multă vreme... 

 
        Din colecția păpușilor de porțelan, Rodica și Ramona...


marți, 25 aprilie 2023

Veganul matracuc

  Pe măsură ce trece timpul, matracucul reușește să ne uimească din ce în ce mai tare. Adică, pare că nu-l mai mulțumește meniul pe care-l primește zilnic, ba, mai mult decât atât, e dornic să încerce lucruri noi, care, după cum am observat, pe matracucă o lasă complet rece.

  De exemplu, într-o zi mâncam linte, am auzit că are o mulțime de beneficii pentru sănătate, fiind, cică, „o leguminoasă excelentă în dieta vegetariană și vegană”. Cel puțin, așa zice… internetul. Iar noi, la rândul nostru, am zis, hai să încercăm să vedem dacă-i adevărat, deși nu pot să zic că suntem mari consumatori de linte. Fac rar o astfel de mâncare și nu o mâncăm cu foarte mare entuziasm, dar, na! când nu mai știi ce să faci de mâncare… merge și linte, ce să zic… Și, cum stăteam noi în cameră, fiecare cu farfuria lui cu linte în poală, matracucul, cu ochii țintă la noi, nu ne slăbea o clipă. Ei, na! mai mănâncă, dacă poți, parcă înghițeam cu noduri, nu voia să alunece lintea pe gât în jos… Luci, ca să ne lase să mâncăm liniștiți, ia o lingură cu linte, o pune în palmă și i-o întinde lui Flutur să miroasă și să vadă că nu mâncăm nicidecum cine știe ce minunății, carne, cârnățării, porcării sau mai știu eu ce. Matracucul miroase o clipă, după care „aspiră” lintea din palma lui Luci de parcă nici n-ar fi fost. „No, ni mă, la el, Flutur al nostru se transformă într-un matracuc vegan!” ne mirăm noi. Luci îi întinde și lui Capucino care, curioasă din fire, vine să amușine, dar nu miroase, cum s-ar fi așteptat, a cărniță, motiv pentru care se îndepărtează, plictisită la culme. Flutur, nici una, nici două, mănâncă el. „Hai să-i punem, atunci, de cină, dacă-i atât de dornic de a mânca... sănătos!”, zice Luci, golindu-i vasul de boabe și punându-i, în schimb, o porție de linte. Mîncăm liniștiți o perioadă, dar curând, matracucul e iar în cameră cu ochii la farfuriile noastre. Îi mai pun în vas ce a rămas la mine-n farfurie, iar Flutur linge tot, lăsând vasul „lună și bec”. Suntem atât de uimiți, că de ne-ar fi spus cineva că un patruped ar prefera mai bine să mănânce linte decât boabe, nu credeam, sincer...

  În altă zi, iar suntem la masă. De data asta, mâncăm… supă de fasole. Dar matracucul poftește la… pâinea „cea de toate zilele”… Rupe Luci o bucată din felia lui de pâine, întinzându-i-o matracucului care o halește rapid. Luci mai rupe o bucată… și încă una… nu prididește să bage el în gură, cît de repede mănâncă matracucul pâine… goală… De l-ar fi văzut cineva, ar fi zis că nu i-am dat de mâncare cel puțin o săptămână… Normal, matracuca doar strâmbă din nas… timp în care Flutur termină vreo trei felii de pâine.

  Ei bine, linte a mâncat, pâine goală, merge și aia, între timp a mai încercat biscuiți, turtă dulce, covrigi de Buzău… „Crănțănelele” lor de Paști „s-au dus” și alea rapid (le-a împărțit, normal, cu soră-sa, împărțeală „dreaptă”: trei el, una matracuca), ba s-a dat și la sărățelele mele dacă eu le-am mâncat „cu țârâita”, nu ca el, una după alta... Dar… parcă-parcă ar mai încerca ceva noutăți. Însă… ce să fie oare? „Hei, nu mai faceți și voi ceva vegan, cum ar fi soia cu sos de pesto, orzo cu sparanghel, risotto cu șofran?” pare să ne întrebe matracucul, nerăbdător de noi rețete sănătoase. Dacă printre voi sunt și bucătari care gătesc tot felul de chestii vegane, dați-mi de știre să vi-l trimit pe matracuc la masă...

                                           Cu bucătarul la... negocieri...

miercuri, 19 aprilie 2023

Ștergarul (Costache Ioanid)

La cina cea de Paște, în camera de sus,  

înconjurat de-apostoli, S-a așezat Iisus.

Se revărsa din sfeșnic o galbenă lumină

pe azimile calde, pe mielul... fără vină...

Era plăcut prilejul. Și toate pregătite.

Dar, vai, uitase gazda o slugă a trimite,

un rob sau o copilă, ca dup-a vremii lege,

cureaua de pe glezne pe rând să le-o dezlege,

să le aline talpa de colbul de pe drum.

Și-acum cei doisprezece, sfielnic oarecum,

se întrebau în cuget: Cum vor ședea la rugă?

Sau cine își va pune ștergarul cel de slugă?


O, iată-i cum se-ncruntă, privind cu tulburare

când vasele cu apă, când praful pe picioare.

Și Duhul îi întreabă, cu șoapta Lui ușoară:

-N-ai vrea să-ți pui tu, Petre, ștergarul astă seară?

-Chiar eu?... Nu șade bine. Eu doar sunt mai bătrân.

-Dar tu? Tu cel mai tânăr? -Eu stau lângă Stăpân...

-Dar tu? întreabă Duhul acuma pe Andrei.

-Chiar eu?... Sunt cel din urmă la Domnul între ei?

-Dar tu ce ții doar punga? -Eu am făcut de-ajuns.

Am cumpărat merinde. Și mielul l-am străpuns...

-Tu, Toma, nu vrei oare să fii tu cel ce spală?

-Sunt trist. Se luptă-n mine o umbră de-ndoială...

-Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu? Dar tu?...

Și-n fiecare cuget răspunsul a fost: Nu.

Atunci, lăsându-Și brâul și haina-ntr-un ungher,

S-a ridicat Stăpânul cel coborât din cer

Și-nfășurând ștergarul, S-a aplecat ușor

să-Și spele ucenicii ca rob al tuturor.


De-atunci pe apa vremii, atâția ani s-au dus.

Și-acum -a câta oară?- Se-așază iar Iisus

să-ntrebe, tot prin Duhul, pe cei ce-L înconjoară:

-N-ai vrea să-ți pui tu, Gheorghe, ștergarul astă seară?...

Tu, soră Mărioară? Tu, Radu? Tu, Mihai?...

Frumos va fi odată acolo sus în Rai!


Dar azi sunt mii de-amaruri. Necazul greu se curmă.

Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă?

E bun un vas de cinste, dar trebuie și-un ciob!

Nu vrei să fii tu, frate, al fraților tăi rob?

Sunt răni neîngrijite, sunt mucuri ce se sting,

batiste-n care lacrimi în taină se preling,

sunt văduve bolnave, bătrâni fără putere,

sunt oameni singuratici, lipsiți de-o mângâiere,

sunt prunci rămași acasă, cu-o mamă în spital,

bolnavi care așteaptă-un salvator semnal.

Se cere osteneală și jertfă uneori.

Și nopți de priveghere și iarăși muncă-n zori.

Nu mânuind Cuvântul, când harul nu ți-e dat,

cât mătura și acul și rufa de spălat, 

cât cratița, toporul și roata la fântână,

ciocanu-n tabla casei și-n gard la vreo bătrână.

 Să stai de veghe noaptea la câte-un căpătâi,

să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi și să mângâi;

să-l scoți apoi  la soare și să-i alini amarul.

... Nu vrei cu Mine, frate, să-ți înfășori ștergarul?

-Chiar eu?... Nu șade bine. Eu doar sunt mai bătrân.

-Chiar eu?... Eu sunt prea tânăr. Eu stau lângă Stăpân...

-Chiar eu?... Eu nu am vreme. Eu am făcut de-ajuns.

-Chiar eu? -Chiar eu? Se-aude același trist răspuns.

Și-atunci, lăsând să-I cadă cununa Lui și haina, 

iubirii fără margini trăindu-i iarăși taina,

încet -a câta oară?- Se-apleacă iar Iisus

și, plin de-atâtea gânduri, ștergarul iar Și-a pus.

Și-așa cum o mlădiță se-apleacă lângă trunchi, 

Stăpânul omenirii Se-apleacă în genunchi.

La jugul fără slavă Iisus iar Se-njugă,

El, Împăratul Vieții, din nou e rob și slugă.

Veniți, leproși ai lumii, murdari de-ai ei țărână!

Iisus vă spală iarăși cu propria Sa mână!

Veniți, voi ce-n păcate nădejdea vi se frânge!

Iisus vă spală astăzi cu propriul Său sânge!...

*

Voi, frați, goniți mândria, visările și somnul!

Luați cu drag ștergarul alăturea de Domnul!

Și nu uitați: pe cale, orice lucrare-i bună;

dar cine ia ștergarul, acela ia cunună!

 

 


duminică, 16 aprilie 2023

Hristos a-nviat (Alexe Mateevici)

Se așternuse piatra pe proaspătul mormânt

Și noaptea coborâse, acoperind cetatea.

Se liniștise neamul vânzării. Pe pământ

Era o taină mare... minune-apropiată.

 

Au stat tăcuți de pază cei doi ostași străjari

Ne-atinși de măreția adâncurilor firii,

Nepresimțind venirea minunii celei mari

Ce-avea să schimbe fața și rostul omenirii.

 

Și iată miezul nopții, de stele-mpodobit;

Un tunet lung s-aude, pământu-n el vuește,

Adânci puteri îl mișcă, izbindu-l. Sguduit,

Mormântul se deschide: scriptura se-mplinește.

 

Lumini lucesc la gura mormântului deschis,

Întunecimea piere o clipă-n toată firea...

Hristos învie!... Paznici, să fie vouă vis,

Lumina vă orbește, v-a înlemnit uimirea!

 

Lumină din lumina cerescului cuprins

Lucește-acum pe chipu-i, Îl-nalță biruința,

Și, lepădând pământul, îi lasă foc nestins 

Pe calea mântuirii nădejdea și credința.


Cu moartea Sa, pe cruce murind nevinovat,

Ne-a dat El nouă pildă a marei jerfi de Sine,

Cu moartea Sa pe moarte călcând a înviat

Spre învierea vieții în faptele de bine.


Cântați cu bucurie acelui Ce-a scăpat

Pe om și omenirea de moarte sufletească.

E Paștele! Viață! Hristos a înviat!

Iubire între oameni și pace să domnească.

 

 

sâmbătă, 15 aprilie 2023

Meniu de... Paști

  Matracucul, și nu numai el, ci și Capucino, simte când se apropie ceva sărbătoare importantă, căci la câtă curățenie se face în acele zile, nici nu-i de mirare. Și dacă e sărbătoare, bineînțeles că se face și ceva bun-bun de mâncare. Nu au mâncat acum câțiva ani, ciorbă de miel, o oală întreagă (datorită mie, desigur, se putea altfel)? Poate-poate… pică ceva și anu’ ăsta… Dacă nu fac eu vreo boacănă, cum s-a întâmplat cu ciorba, tot rezolvă ele cumva...

  E Joia Mare, zi în care, de obicei, mă ocup de prăjiturile pentru Paști. Normal, iar mă apucă amiaza, căci întâi aspir (nu pot găti, dacă nu e curat în casă, nici să mănânc nu pot), apoi, dau de mâncare matracucilor care nu se dezmint, mâncând boabe amestecate cu ceva bunătăți (le luase Luci un pachet cu cârnați din care au mâncat de câteva ori) și abia apoi mă ocup și de ce aveam programat pentru ziua respectivă. După ce trebăluiesc de colo-colo, prin bucătărie, în stilul ăla de „melc-melc, codobelc”, ajung, în sfârșit, la sărățele. De peste 25 de ani fac aceeași rețetă, n-am dat greș niciodată și aș putea să mănânc dimineața, la amiază și seara numai sărățele, și eu, și musafirii noștri, atât sunt de bune. Pentru asta, dragă Anca, ție trebuie să-ți mulțumesc!

  Mai am puțin, două tăvi sunt gata, încă una e pe un taburet și câte au mai rămas (cam o jumătate de tavă) sunt pe masă… Pentru că nu mă mai țin picioarele, îmi pun scaunul în fața cuptorului, atentă la sărățelele dinăuntru. De cele de pe taburet, are „grijă” matracucul care intrase tiptil: „Mami, crănțănelele astea-s pentru noi, nu?” Și, pentru mai multă siguranță, își plimbă limba peste sărățelele cu caș ce-și așteptau, cuminți, rândul la cuptor. Pe când deschid gura să mă enervez ca lumea, matracucul deja făcuse stânga-mprejur... Cu siguranță, s-a dus să-i dea soră-sii vestea cea bună...

  Și uite-așa, s-au făcut matracucile cu o tavă de… „crănțănele” gătite în casă pe post de… desert. Sunt curioasă cum s-or descurca cu restul meniului de Paști…


 


joi, 13 aprilie 2023

În grădina Ghetsemani (Vasile Voiculescu)

Isus lupta cu soarta și nu primea paharul...

Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea întruna.

Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul

Și-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.

 

O mână ne-ndurată, ținând grozava cupă

Se cobora-mbiindu-l și i-o ducea la gură...

Și-o sete uriașă sta sufletul să-i rupă...

Dar nu voia să atingă infama băutură.

 

În apa ei verzuie jucau sterlici de miere

Și sub veninul groaznic simțea că e dulceață...

Dar fălcile-ncleștându-și cu ultima putere

Bătându-se cu moartea, uitase de viață!

 

Deasupra, fără tihnă, se frământau măslinii,

Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă...

Treceau bătăi de aripi prin vraiștea grădinii

Și ulii de seară dau roată după pradă.

miercuri, 12 aprilie 2023

Jucării… copilării… și, printre ele, bunicul…

  Eram în vacanța mare, într-o o zi călduroasă de vară. Soarele, sus pe cer, ne zâmbea vesel, păsărelele ciripeau de zor, fără nicio grijă și la fel eram și noi, eu și verișoara mea care ne dusesem, cu tot cu jucării (păpuși, hăinuțe și tot felul de alte accesorii de-ale lor) la bunici. De fapt, locuind cu toții în aceeași curte, n-a fost prea greu să cărăm toate „catrafusele” până sub nucul uriaș din apropierea casei bunicilor, pe băncuța care era acolo, parcă anume pentru noi. Nu-mi mai amintesc exact ce clasă terminasem, clasa întâi sau a doua, oricum, eram în primele clase primare. În timp ce părinții noștri se aflau la serviciu, era mult mai ușor pentru bunici dacă ne jucam acolo, sub ochii lor, putând să-și facă, în același timp, și treburile care nu sufereau amânare.

  Băncuța fiind suficient de lungă, jumătate era a verișoarei mele, jumătate a mea, întinzându-ne acolo tot ceea ce adusesem de acasă. De-a lungul băncuței se afla gardul care despărțea curtea de grădina cu flori, un „sprijinitor” foarte bun ca să nu cadă dincolo de băncuța destul de îngustă, de altfel, păpușile, hăinuțele și celelalte jucării. Deja începusem „să ne desfășurăm activitatea”, să despachetăm, să punem „fetițele” la masă pentru a le da de mâncare, să aranjăm hăinuțele pe cuier și... de aici a început cearta. Am folosit toate cuierele care erau la îndemână (de fapt, niște cîrlige din sârmă agățate în gard), fiecare pe jumătatea ei de băncuță. Doar că… noi mai aveam hăinuțe și exact la jumătatea băncuței… un singur cuier disponibil. Bineînțeles că nu voiam nici una să-l cedăm, considerând că e pe jumătatea noastră, deci avem tot dreptul la el.

  Tot certându-ne și aruncând hăinuța celeilalte care lua în stăpânire cuierul, ne aude bunicul care lucra pe lângă casă și vine să ne întrebe motivul pentru care ne-am luat la harță. „Apoi stați că vă fac eu la cuiere de nu-ți avea ce agăța în ele” ne zice bunicul, împăciuitor. După care merge de caută niște sârmă și, într-adevăr, în câteva minute, ne trezim, fiecare, cu vreo zece cuiere în plus. Am fost așa de fericite, că nici nu ne-a mai trebuit cuierul ăla pentru care ne certasem înainte.

  Întotdeauna, în astfel de situații, bunicul reușea să găsească „o abordare pacifistă” și să ne facă să ne împăcăm. Ăsta era bunicul… deși, dacă stau bine și mă gândesc, probabil că ăsta este rolul tuturor bunicilor...



 


marți, 11 aprilie 2023

Mater Dolorosa (B. P. Hașdeu)

 Ești Dumnezeu, Isuse, și mântuiești o lume

Prin moartea-ți născătoare de noile idei;

Dar mamă e Maria... ce-i pasă unei mume

De lume și nelume, când piere fiul ei?


Tu mori, Cel-făr'-de moarte, căci alte cruci Te cheamă

În alte lumi de-a rândul pe buni a-i mângâia.

Ești Dumnezeu, Isuse, Maria însă-i mamă:

Piroane, ea le simte; oțet, îl soarbe ea!


Ș-aleargă rătăcită, turnând Fecioara sfântă

Mărgăritari de lacrimi pe calea lui Isus;

Și plânsul nu-i mai seacă, ci-ți pare că s-avântă,

S-avântă-naripată spre sferele de sus.

 

Țăranul povestește - a lui e poezia! -

Că din acele lacrimi albina s-a născut: 

Amar i-e acul; mierea-i e dulce ca Maria;

Și tot prin flori colindă cătând pe cel pierdut...

 


duminică, 9 aprilie 2023

Roagă-te! (Alexe Mateevici)

Roagă-te în fericire,

În nevoie roagă-te, 

Roagă-te în pătimire,

În smintire, roagă-te.

 

Roagă-te obijduit

Și-n primejdii roagă-te.

Roagă pentru cel iubit,

Pentru dușman, roagă-te.

 

Roagă-te pe când slăbești,

Când ești tare, roagă-te.

Roagă-te, când plângi, jălești;

Când te bucuri, roagă-te.

 

Roagă-te-n ceas de ispită,

Și de patimi, roagă-te.

Roagă-te, când biruită

Îi ispita, roagă-te!

 

Roagă-te în ceas de moarte

De iertare roagă-te;

Roagă-te, atunci te iartă

Cel din ceruri - roagă-te!

 

vineri, 7 aprilie 2023

Păpușa

  Fiind mezina familiei, de mică am fost tare răsfățată, considerând că mi se cuvine tot ce-mi doresc, indiferent cât ar fi costat. Așadar, era un dezastru să fi vizitat vreun magazin cu jucării și să nu-mi ia mama păpușa de care mă „amorezam” imediat. Ce puteam fac dacă era... „dragoste la prima vedere”… Și asta, recunosc, se întâmpla destul de des. Mi-a povestit mama că, odată, n-am vrut să ies din magazin fără o păpușă bebeluș, doar cu fața și mânuțele din plastic, îmbrăcată într-un costumaș albastru, pufos, cu baterii la spate și care zicea mama (îmi amintesc de ea, dar de … circul pe care l-am făcut, nu-mi amintesc deloc). „Și ce s-a întâmplat?” am întrebat-o eu, curioasă de cum s-a rezolvat problema. „Păi, ce să întâmple? îmi răspunse mami cu o altă întrebare. A fost musai s-o plătesc, mai ales că s-au aliat și vânzătoarele, luându-ți partea: Luați-i-o, doamnă, că nici nu e așa de scumpă… Și ce s-a atașat fetița de ea!” Asta așa era, mi-a fost tare dragă. Și atâta m-am jucat cu ea, până s-a săturat să o tot strige pe mama, mai ales că… na! i-am făcut și baie, că doar nu puteam s-o las să umble murdară, să zică lumea că-s o „mamă denaturată” care-și poartă copiii nespălați. Îmi amintesc că, după ce am crescut, am donat-o unei fetițe, încă de față cu mama care nu mi-a reproșat absolut nimic.

  O altă păpușă, tot din material, doar cu fața din plastic, am „machiat-o” încă din prima seară de când a ajuns la noi acasă. Cu creion chimic. Degeaba am vrut s-o readuc la starea inițială, așa a rămas, biata de ea, până acum câțiva ani, când am făcut curat...

  Fratele meu, în schimb, nu era deloc așa. Lui îi plăcea să se uite în vitrinele magazinelor, dar nu făcea circul pe care-l făceam eu. Dacă-i cumpăra mama jucăria respectivă, bine, dacă nu… iar era bine. În privința asta eram foarte diferiți. Probabil că și din această cauză, când eram mici și-l întreba cineva dacă-i dă surioara s-o ia acasă, Cosmin era în stare „să scape” de mine cu jucăriile mele cu tot. Ei, ce să-i faci, eram mezina răzgâiată și răsfățată din cale-afară…

  Multe păpuși am avut de-a lungul timpului, pe care le-am donat sau m-am descotorosit de ele destul de ușor, având în vedere dragostea pe care o nutream, pentru fiecare în parte, în acele vremuri. Doar una singură mi-a rămas, are peste 40 de ani, căci o primisem de la mami când încă nu eram la școală, poate să fi avut vreo 4-5 ani. Nu știusem de ea, chiar a fost o surpriză. Încă de la început mi s-a spus că o cheamă Lidia și este singura și cea mai longevivă păpușă pe care o am, care și-a început povestea odată cu mine, „crescând” cum s-ar spune, împreună. Poate că printre păpușile de porțelan există unele care-s mai „în etate” decît Lidia, dar aceasta este specială, fiind singura care mi-a mai rămas de la mama. De fapt, singura pe care am păstrat-o, cu toate că e din plastic, căci știți deja pasiunea mea pentru păpușile de porțelan...

  Pe Lidia am primit-o într-o după-masă, fără a fi vreo ocazie specială. Probabil că mama „o pusese bine” pentru mai târziu, poate pentru ziua mea. Doar că, în acea după-masă, nu vrusesem nicidecum să mă las de verișoara mea (cu care am copilărit în aceeași curte) care mergea cu familia ei la livada pe care o dețineau undeva aproape de oraș. Păpușa pare să fi fost „șpaga” cu care a reușit mami să mă mituiască să rămân acasă.

  Lidia este o roșcată superbă. De ce roșcată? m-ați putea întreba, iar eu v-aș răspunde: datorită mamei, o roșcată veritabilă, motiv pentru care nici nu se putea ca Lidia să fie blondă sau brunetă. Este aproape la fel de frumoasă ca în ziua când a devenit prietena mea, dar asta nu pentru că eram eu foarte grijulie cu ea, ci pentru că a rămas „întreagă” doar până a doua zi. Pe la amiază, după ce m-am săturat să mă joc cu ea, voiam să-i fac alte haine (era o domnișoară, nu putea să aibă doar un rând de „țoale”) și, neatentă cum am fost și încă mai sunt și-n ziua de azi, m-am așezat tocmai pe… capul ei care s-a desprins de restul corpului. Văleu! panică pe capul meu, stres maxim, ce-o să mi-o încasez de la mami… Am pus păpușa pe pat în poziția șezut, aranjându-i mereu capul care se tot… deplasa de la locul lui... până la venirea mamei de la serviciu si… ieșirea faptei la iveală. Nu mai țin minte dacă m-a bătut sau m-a certat; în privința asta… „tabula rasa”, vorba aia. Probabil că eram eu destul de cătrănită, fără să mai fie nevoie de vreo altă pedeapsă.

  Ce să facem, cum s-o… vindecăm? Fratele meu a zis că numără până la trei și sigur, când va ajunge la trei, păpușa va fi reparată. Uau! ce bucurie pe capul meu, vă dați seama, era fratele meu mai mare, cel mai mișto din câți există, și eu credeam tot ce-mi spune. Ei bine, și începe: „unu, doi…” Eu așteptam înfrigurată să se întâmple minunea. Dar fratele meu nu mai continuă cu număratul. „No, zi mai departe!” îl grăbesc eu, deși știu că lucrurile astea, ca să iasă bine, nu pot fi grăbite. „Când Lidia o să fie în regulă, ajung eu și la trei…” îmi spune zâmbind.

  Lidia a suferit o operație complicată când eram prin clasa a șaptea-a opta. Bunicul este „super-doctorul” care a făcut posibilă vindecarea păpușii: i-a cusut capul de restul corpului cu sârmă. Am fost și eu de față, ajutându-l cum am putut ca operația să decurgă în cele mai bune condiții: să o țin nemișcată, să-i dau cele necesare, că, totuși, operația e operație, oricând pot interveni complicații, nu? La final, Lidia era ca nouă, bineînțeles, cu cicatricile de rigoare, dar… cu capul pe umeri, cum se spune. Am fost atât de fericită, de parcă atunci aș fi primit-o și, cumva, chiar așa a fost, bunicul fiind cel care mi-a redat-o. Și atunci, cum să nu îl consider eroul meu, „salvatorul de păpuși”?

  După ce am venit acasă cu Lidia, țin minte că i-am spus fratelui meu: „Zi trei!” Dar el mă întrebă mirat: „De ce?” Eu insist: „Te rog, fă-mi pe plac, zi trei!” În final, capitulează: „Trei!” Zâmbind, îi dau lămuririle de rigoare: „Ai zis că până numeri la trei, păpușa va fi bine…”

  De bună seamă că, trecând atâția ani, Lidia a avut nevoie de o altă bluză, că nici nu mai țin minte cum arăta bluza ei originală. Fusta, în schimb, e în regulă, aceeași cu peste 40 de ani în urmă. Așa că, zilele astea, i-am creat o bluză dintr-o eșarfă dantelată, căci la o așa frumusțe de domnișoară, era nevoie de ceva deosebit. Plus o curelușă neagră, tot dintr-o bucată de dantelă. Doar un pantofior e puțin deteriorat, dar nu că s-ar fi zbenguit ea la vreo serată ci, mai degrabă, pare a fi opera mea, probabil am vrut s-o descalț la un moment dat…

  Acum, Lidia mă privește zâmbind, fericită că și-a reluat locul de onoare în casa noastră. O văd de fiecare dată când lucrez la laptop. Din când în când, îmi ridic privirea de pe ecran, fixând-o asupra ei, să-i surprind zâmbetul frumos care-mi luminează privirea asemeni unei zile însorite de primăvară...

 

miercuri, 5 aprilie 2023

Măicuță bună (Boiciuc Lăcrimioara Lucia)

 (Îngerului nostru fără aripi -Mama)

Numele tău e un cuvânt

Ce pentru mine este sfânt.

L-am brodat cu litere de aur

În al sufletului scump tezaur.

 

E cel mai dulce cânt

Ce se aude pe pământ.

E mai curat decât o lacrimă

Și este plin de patimă.

 

Cu vocea ta ce-i glas de rai,

Să ne rugăm ne învățai, 

Îmbrățișându-ne cum o făceai

De tot ce-i rău ne apărai.


Inima-ți plină de durere

Păstrează-n ea și-un fagure de miere.

Dragostea ta nu are asemănare,

Întrece toate cele ce-s sub Soare.

 

Tu iartă-ne, Măicuță bună,

Că nu putem să-ți făurim cunună

Decât din flori de câmp culese vara

Și din steluțe ce coboară seara. 




sâmbătă, 1 aprilie 2023

Tratament… diferențiat

  Bineînțeles că nu a mai fost suficient s-o păcălim pe Capucino a noastră cu „Cântecelul matracucii…” Căci, de câte ori zicea Luci „No, cum îi cu cântecelul ăla?” și ieșea afară, matracuca și-a cam dat seama că se întâmplă ceva dubios. Așa că nu mai era chip s-o aduc în cameră, voia să iasă și ea. Ce puteam să fac, trebuia să recurg la… artileria grea, motiv pentru care deschideam frigiderul și, după ce-i spuneam: „Nu cumva să afle frate-tu!” tăiam câteva feliuțe de… șuncă, tobă, cârnați, mă rog, ce mai găseam și eu pe-acolo. După această îndeletnicire, ne îndreptam, de data asta, cu mare bucurie (din partea ei) în cameră unde primea extra-suplimentul prin „Șezi!”, „Culcat!”, iar „Șezi!”, iar „Culcat!” și, după ce nu mai aveam ce-i da, era musai să trec la o procedură cât se poate de profesionistă (din partea mea) și de plăcută (pentru ea), adică de masat diferitele părți al corpului și… desigur… urechile. Ce... „Unde-i Flutur?” Mai degrabă… „Care… Flutur? Cine-i ăla?”

  După ce se întorceau acasă plimbăreții, Capucino fugea repede să-l amușine pe frate-su și, desigur, să se laude (deși îi spusesem să nu afle nimeni, dar... ți-ai găsit cine să mă asculte!). O apuca nițel ciuda când simțea izuri străine pe blănița lui Flutur pe care-l studia din vârful botului până în capătul cozii. Așa afla o mulțime de lucruri interesante: un alt câine aflat pe stradă a sărit la bătaie..., fire de iarbă care nu erau din curtea noastră..., praf care se găsea doar pe asfalt... Și, chiar ar fi apucat-o pandaliile și scandalul la adresa tuturor, dacă nu ar fi simțit și matracucul că ceva dubios s-a întâmplat pe când el se bucura de plimbare. „Fată, ce-ai mâncat bun? Și nu încerca să negi, că botul te dă de gol. Dacă nu te-ai spălat pe dinți...Astfel, Capucino n-apuca să deschidă gura, căci se oprea brusc și, foarte fericită, îi făcea în ciudă matracucului, expunându-i, cu lux de amănunte, cât de apetisant arăta bucata aia din care se înfruptase, chiar și câte feliuțe devorase cu atâta poftă. Asta era răzbunarea ei că fusese lăsată pe dinafară. Normal, Flutur saliva puternic, dar… nu tot un fel de supliment era și plimbarea de care avusese parte? Ca urmare... ce să facă, înghițea în sec și aștepta masa de seară, căci știa că atunci și el, și matracuca, se vor bucura de ceva bunătăți pe lângă plictisitoarele boabe.

  Așa că, nu-i de mirare că, seară de seară, cu același ritual în desfășurare, matracuca, părea că se… pătrățește, în timp ce Flutur devenea mai sprinten și mai… suplu... 


 


Dubla aniversare

 Încă mă simt sub vraja weekendului care tocmai s-a încheiat… Emoția stimulează „fluturii” din stomac să-și fâlfâie delicat arip...