Matracuca și bucata de somon

   Ca să fie bine educate, matracucile au avut parte, de-a lungul timpului și de câteva lecții de care ne-am ocupat când eu, când soțul meu sau, când nu am avut niciunul timp, chiar matracucile însele. Vă mai amintiți, desigur, de orele de științe, de orele de muzică sau chiar de orele de grădinărit, matracucile dovedindu-se niște elevi de nota 10. Dar, pe lângă toate acestea, pentru a-și întregi „educația”, au învățat și cum să ne manipuleze, când e momentul să facă asta, și, de asemenea, când să-și scoată la iveală talentul de matracuci șmechere. Nu degeaba zicea Luci că matracucile noastre sunt prea deștepte pentru noi. Capucino ne-a dovedit asta nu cu mult timp în urmă...

  Am fost într-o zi pe la părinții lui Luci, socrii mei și, pentru că ne grăbeam și nu aveam timp să stăm să mâncăm și, sincer, nici nu ne era foame, ne-au pus la pachet somon cu legume. După ce am terminat de rezolvat treburile pe care le aveam prin oraș și am ajuns acasă, am uitat de pachet. Pentru că era sâmbătă și pentru că la noi în familie într-o astfel de zi este program administrativ, am avut de făcut o mulțime de lucruri de care nu am putut să ne ocupăm în timpul săptămânii. Ne-am luat cu treaba, și abia spre seară, ne-am amintit de somon. Nu mai știu ce mâncasem eu înainte de nu-mi era foame, dar i-am zis lui Luci că, dacă mănâncă somon, să-mi lase și mie pentru a doua zi.

  Duminică dimineață, m-am dus în bucătărie, am scos matracuca afară (Flutur nu dormise în casă în noaptea aceea) și, pe când îmi arunc ochii spre masă, văd o farfurie cu legume, însă somon...nici măcar o bucățică. „Dar ai putut să mănânci tot somonul? Că era destul de mult… Nu mi-ai lăsat și mie chiar deloc?” îl întreb contrariată pe Luci. „Ba cum să nu, pe masă, într-o farfurie, ți-am lăsat și legume, și somon.” Vine în bucătărie și privește masa, privește farfuria… Se uită la mine și izbucnește în râs: „Uită-te mai atent în farfurie”. Mă uit și atunci observ că legumele păreau lustruite, farfuria lună și bec de curată, de puteai pune legumele înapoi în pachet și farfuria în dulap. Tocmai atunci, zgârie Capucino la ușă să intre. Îi dau drumul înăuntru și o întreb, arătând spre farfurie: „A fost bun somonul?” Capucino face stânga-mprejur și brusc, vrea iar să iasă afară. „Măcar ți-a lăsat legumele...” zice soțul meu, râzând în continuare.

Ce să o mai cert… că nu mă puteam abține nici eu să nu râd… și apoi, știți vorba aia: „Hoțul neprins e negustor cinstit”. O singură dată am prins-o pe Capucino în picioare pe masă, în bucătărie, mândră nevoie mare, de zici că făcea parada modei pe podium. De atunci, masa stă mult mai departe de canapea, la fel și scaunele, dar nici pe masă nu mai rămâne nimic de mâncare.

                                    Mai avem somon la cină? Sau doar legume?

Ghid spiritual (Licuța Pântia)

Te-ai trezit? Ce sfântă șansă! Spală-te de întuneric,

Suie ochii pân' la Ceruri și rostește-un Mulțumesc,

Râde zilei ce ți-i dată și cu bine o cuvântă,

Mulți ce ieri gustau apusul, astăzi nu îl mai primesc!

 

Fă un inventar prin suflet, șterge, spală, mai cârpește,

Scutură-te de păcate, zvârle ce e inutil,

Iartă-te de neiertare însă și pe alții iartă,

Ia exemplu la candoarea unui suflet de copil!

 

Nu te alia mulțimii în direcția  greșită,

Ziua asta ți-a fost dată ca să urci, nu să cobori;

Cântărește, vezi, măsoară,  tot ce e suspect evită,

Darul ce se cheamă viață nu-l primești de două ori!

Fii atât cât e posibil solidar cu solitarii,

Dacă-ai smuls cuiva un zâmbet, ai făcut un pas spre Rai!

Iar de nu mai ai resurse, fă un împrumut la Ceruri,

Vei primi cu prisosință fără ca dobânzi să dai!

Bucură-te și de soare însă nu urî nici norii,

Curcubeul nu-nflorește dacă timpul e frumos,

Și încrede-te în tine chiar de șchiopătezi adesea,

Pentru Creatorul vieții orice om e prețios!

 

Matracuca și familia noastră

 Capucino a ajuns la noi în familie acum 5 ani și 10 luni, pe când avea vreo 6 săptămâni, după spusele medicului veterinar. Eu crezusem că are vreo lună, atât părea de mititică. Era ultima zi de școală a claselor a VIII-a și o fetiță din clasele primare și-a întins spre mine pălmuțele în care se afla un puiuț de câine și m-a întrebat dacă nu o vreau eu, pentru că e a nimănui și nimeni nu o vrea... Am întrebat-o dacă este cățelușă, gândindu-mă și la Flutur care era destul de agresiv cu alți câini. Mi-a confirmat, repetându-mi că nu o vrea nimeni, vizibil îngrijorată de soarta micuței din palmele ei.

  Mi s-a făcut milă de ea și, sincer, mă lipisem de suflețelul acestei orfane patrupede pe care nu o voia nimeni. N-am stat prea mult pe gânduri, așa că am acceptat ca, după ce termină clasele a VIII-a festivitatea de încheiere a anului școlar, să o iau înainte să merg acasă. O știam pe fetiță ca pe o salvatoare a cățeilor abandonați din sat, mai dusese acasă câteva suflețele orfane...

 A mai durat ceva timp, și, când eram pregătită de plecare, n-am mai văzut fetița în curtea școlii. Am crezut că s-a răzgândit și m-am îndreptat spre locul unde așteptam o mașină care să meargă în direcția orașului meu. Fetița era acolo, cu cățelușa în mânuțele ei. Era o zi toridă de vară, micuța părea leșinată din cauza căldurii. Mi-a înmânat-o și ne-am despărțit, ea mergând acasă, iar eu, cu bagaje, plus un puiuț, m-am pus pe așteptat. Peste drum, o colegă tocmai deschisese mașina și se pregătea să plece, când, m-a văzut și m-a chemat, spunând că mă duce ea până în Seini. Știam că de acolo puteam găsi mai repede o mașină spre casă. Când m-am instalat în mașină, a observat că puiuțul se mișcă. „Am crezut că e o jucărie de pluș”, îmi zice ea și începe să râdă. M-am bucurat că nu m-a dat jos, de frică să nu-i murdărească scaunul, deși o țineam în brațe.

  Din Seini am găsit destul de repede o mașină spre Baia Mare. Pe drum, m-a sunat cineva de la Fan Courier că mi-a venit un colet și, pentru că nu eram acasă, am căzut de comun acord să ne întâlnim în oraș. Domnul în a cărui mașină mă aflam, a fost tare de treabă, m-a dus până la locul de întâlnire, chiar dacă nu-i era în drum. După ce am luat și coletul, am pornit-o spre casă, cu și mai multe bagaje ca înainte. De-abia o mai puteam ține pe cățelușă.

  Ajunsă acasă, prima mea grijă a fost să-i dau puțină apă să bea. Tot drumul nu scosese un sunet, nu se mișcase aproape deloc, chiar mi-a trecut prin minte că e handicapată. A băut apă, apoi i-am pus boabe de la Flutur într-o cutiuță. Le-a mâncat pe toate. I-am mai pus o porție, a halit-o și pe aia rapid, cine știe când mâncase ultima dată. Nu i-am mai dat, să nu-i fie rău. Cu Flutur încă nu aveam de gând să-i fac cunoștință, nu înainte de a veni Luci acasă, nu știam cum vor reacționa nici unul, nici altul. Pentru că am văzut că se scarpină, am pieptănat-o cu un pieptăn des pe care au rămas câțiva puricei. Aveam șampon antipurici, așa că i-am făcut baie. Am găsit și o zgardă care fusese a lui Flutur de când era micuț și i-am pus-o, deși îi era mare. Urma să-i cumpăr una potrivită pentru ea.

  Când a ajuns Luci acasă de la serviciu, cățelușa a fost hrănită, spălată, uscată, gata să dea piept cu oricine ne-ar fi călcat pragul. Ce mai putea să zică soțul meu când a văzut încă un câine, pe lângă Flutur? S-a lipit și el imediat de ea… Nici nu se punea problema să nu o păstrăm. Dar ce nume să-i dăm? Ne-am tot gândit și Luci a zis că, dacă eu îi pusesem numele lui Flutur, el o să o cheme… Capucino, datorită culorii blăniței, iar pe scurt o să-i spunem Cino. 

  Bunica… da, la început nu prea a fost de acord, dar nu a trecut mult timp până să o îndrăgească, socrii mei, la fel. Dar întâlnirea cu Flutur a fost deosebită, ca să spun așa. Am fost amândoi de față, să nu se întâmple vreo nenorocire. Flutur, când a văzut-o, sunt sigură că nu știa ce e, s-a apropiat de ea și atunci, Capucino a fost imediat pe spate, cu „roatele” în sus. Nu știu de unde învățase chestia asta. De fiecare dată când se apropia Flutur de ea, se arunca pe spate, cumva, în semn de supunere. Asta însă, nu a împiedicat-o ca, peste câteva zile, să-i mănânce din vas și să-l mârâie dacă se apropia cumva de ea în timp ce-i făcea curățenie în bolul cu mâncare. Nu a trecut mult până au devenit cei mai buni prieteni și cei mai buni parteneri de joacă. Capucino era cam cât capul lui Flutur de mare, așa că vă puteți da seama ce diferență de mărime era între ei. 

  Până a făcut toate vaccinurile, când mergeam la plimbare, Capucino încăpea într-o poșetă destul de voluminoasă. Doar capul îi rămânea afară, măcar să vadă pe unde mergem. Dar o simțeam tropăind cu lăbuțele, dornică să aibă o mai mare libertate de mișcare. Când nu mai avea răbdare, Luci o scotea din poșetă și o punea pe câte o mașină parcată să facă câțiva pași. Flutur, ca de obicei, lua la rând fiecare stâlp întâlnit în cale. 

  Năzbâtii a făcut și Cino, ca orice cățeluș: având un curaj care mă uimește chiar și acum, după doar două zile s-a urcat pe o grămadă mare de lemne, de n-am știut cum să ajung mai repede afară să o iau de acolo, nu cumva să cadă și să-și rupă ceva; se cățăra aproape peste tot, zici că era o pisică în haine de cățel (abilitatea asta încă și-o păstrează); i-a ros lui Luci cablul de la mouse și a continuat cu cotoare de cărți, colțuri de bibliorafturi, tabureții de bucătărie, orice hârtii sau bucăți de carton la care putea ajunge…

  Între mine și Capucino există o legătură specială, nu doar pentru că eu am integrat-o ca parte în familia mea. A devenit umbra mea, mă urmărește peste tot, chiar și acum. Ea a fost, de asemenea, și salvarea mea, terapeutul meu emoțional după operația de cancer de acum 4 ani care mi-a cauzat o stare de depresie. Fiind alături de mine permanent, simțea când mă apuca iar tristețea și, pur și simplu, urca în pat, lângă mine, și încerca să mă aline.

  A fost ultimul an în care am predat în Orașu Nou, renunțând definitiv la învățământ, dar m-am ales de acolo cu o amintire vie care îmi aduce și acum bucurii nenumărate și… multă-multă dragoste...

Cum a devenit matracucul parte din familia noastră

  Flutur a ajuns la noi acum șapte ani și jumătate, cam la 2 luni de la moartea mioriticului Solo. Acesta murise la 11 ani, în urma unui cancer la oase. Mă simțeam oarecum vinovată, deoarece nu am fost de acord cu eutanasierea lui pentru a nu suferi prea mult (la sugestia medicului veterinar), dar nu aș fi putut să fac asta… Nu mi-aș fi putut ierta vreodată faptul că, datorită mie, câinele meu ar fi murit, în mod voit, mai repede decât câte zile i le hărăzise Cel de Sus, cu toată suferința de care a avut parte în urma acestei decizii. La câteva zile după nefericitul eveniment, în care îl pierdusem și pe ultimul mioritic (Mira, cățelușa mioritic, murise cu 2 ani inainte), am decis că supărarea ne va mai trece dacă am avea un alt câine. Nu mă înțelegeți greșit, ne-am iubit foarte mult câinii și cu siguranță că nu-i vom uita niciodată, avem amintiri minunate cu ei, amintiri pe care le vom purta cu noi pretutindeni, dar știam că un alt câine ne va scoate din starea aceea de tristețe în care ne aflam.

  Astfel, am dat sfară în țară, cum se spune, pentru a ne îndeplini acest vis. Pe atunci, nu erau adăposturi unde să mergi și să adopți un câine (cel puțin, eu nu auzisem de așa ceva), nici atâția câini ai străzii, doar dacă cumpărai sau dacă cunoșteai pe cineva care ar fi avut o cățelușă cu pui. Nu aveam nici facebook ca să mă pot interesa… Prin urmare, tocmai vorbeam la telefon cu o foarte bună prietenă din copilărie și, din vorbă-n vorbă, i-am spus de pierderea lui Solo și, dacă cumva aude de vreun câine mioritic de vânzare sau de adoptat, să ne anunțe, căci suntem interesați. Spre norocul nostru, avea o colegă de serviciu din Căpâlna, a cărei cățelușă mioritic era gestantă, urmând să fete în câteva zile. A vorbit cu ea, aceasta a fost de acord să ne dea un puiuț și, de atunci, am tot ținut legătura prin prietena mea. Cățelușa a fătat în 6 septembrie și noi deja vorbeam entuziasmați de noul nostru cățel, cu toate că nu-l cunoșteam încă. După două luni, mă sună prietena mea: „Ghici ce am în curte în momentul ăsta...” Am știut din prima clipă și abia am așteptat să vină ziua de sâmbătă, să mergem la ea să ne luăm cățelul acasă. Întâlnirea cu Flutur a fost dragoste la prima vedere din partea noastră, dar și destul de ciudată, puiuțul a stat aproape o săptămână într-o lemnărie împreună cu Bruni, unul dintre puii mioriticilor pe care-i avusesem, și o cățelușă metis. Se obișnuise cât de cât cu ei, dar era destul de sperios, nu se lăsa prins, fugea de noi. Era de înțeles, puiul a fost luat, din câte am priceput noi, de stăpân și despărțit de mamă, după ce aceasta rupsese lanțul și fugise de acasă. După ce abia se obișnuise cu noul cămin și cu tovarășii de joacă, venim noi și-l mai hăbăucim de cap, ca să zic așa. Am încercat cu toții să-l prindem, după ce am stat aproape o oră să-l așteptăm, apoi să-l facem să vină la noi. Într-un târziu, Luci a fost cel care l-a prins, după ce, înainte, i-a scăpat ca prin urechile acului (dacă ne vedeai, ziceai că jucăm „mâță” în lemnărie, patru adulți și cei doi copii ai prietenei mele).

  Pentru că puiuțul a fost donat, nu vândut, am ținut totuși să-l plătim, simbolic, ca să avem noroc la el și, după ce le-am mulțumit din suflet și ne-am luat rămas-bun de la prietenii noștri, am pornit-o spre casă.

  N-am avut nevoie de nicio plasă în care să-l punem, era doar un biet puiuț speriat, cu inima bătând să-i spargă pieptul. I-am vorbit cu blândețe, tinându-l în brațe pe bancheta din spate a mașinii, până am ajuns acasă. Pe drum, Luci a oprit mașina, vrând să-i dea apă să bea, dar puiul nu a vrut, ba chiar a întors capul să nu-l vadă pe Luci, așa de supărat era…

  Ajunși la destinație, i-am prezentat-o pe bunica, apoi curtea, apoi casa… Nu știam ce nume să-i dăm, am stat puțin să ne gândim. Pentru că mie îmi plac foarte mult fluturii, având în bucătărie, în special, multe „blizblizuri” ornamentale cu fluturi și, de asemenea, agățați pe perdele (Luci zicea, la un moment dat, că ne vor invada moliile de la atâția fluturi), am decis să-l cheme așa. L-am și strigat de câteva ori să vedem cum reacționează. Pentru că era deja destul de târziu, i-am dat să mănânce, apoi ne-am dus la culcare. Flutur n-a vrut să doarmă cu noi, și-a găsit un loc în sufragerie, unde să se simtă în siguranță, în spatele biroului meu. 

 

  Duminica ne-am petrecut-o urmărindu-l pe Flutur cu camera de filmat. Acesta inspecta bucătăria, terasa, curtea… era ocupat până peste cap cu atâtea locuri noi, cu atâtea mirosuri noi… Am reușit, până seara, să-i câștigăm încrederea și, de data asta, a dormit cu noi în cameră.

  Ne-am dat seama totuși, că nu prea pare mioritic, avea părul mai scurt și drept; părea, mai degrabă, carpatin. Așa l-am și trecut în carnetul lui de sănătate, drept ciobănesc carpatin. Ca „adolescent”, Flutur era înalt, chiar foarte înalt, avea niște lăboace uriașe și o coadă mare și stufoasă de ar fi făcut invidioasă orice vulpe. Numai coada cred că era jumătate din lungimea lui. 

  Flutur ne-a adus multă bucurie în familie, abia așteptam să venim acasă de la serviciu, să vedem ce năzbâtii mai face: cât a stat în casă (vreo 5 luni) mi-a ros colțurile tuturor bibliorafturilor care erau pe jos lângă biroul meu, s-a apucat chiar și de citit, doar că s-a gândit să se cultive numai el, nimeni altcineva, din ceea ce citește (nu s-a mai putut recupera cartea respectivă, atât a fost de „citită”), ne-a ros papuci (preferații lui: șlapii de casă), chiar și cabluri… Când îl prindeam că face ceva interzis, îl certam, îi spuneam că nu e voie și-l apostrofam, dar când nu-l prindeam asupra faptului, nu aveam ce face, dacă-l certam, el habar nu avea cauza.

  Așa a ajuns Flutur la noi în familie și nu am regretat nicio clipă… El a fost hărăzit să fie al nostru, să devină parte din familia noastră, să o întregească. Fără tot ce înseamnă el, fără dragostea lui, am fi mult mai săraci…

Cântec femeiesc (Adrian Păunescu)

Așa e mama și a fost bunica

Așa suntem femei lângă femei

Părem nimic și nu-nsemnăm nimica

Doar niște „ele” ce slujesc pe „ei”.

Ei neglijenți, iar ele foarte calme

Ei încurcând ce ele limpezesc

Ei numai tălpi și ele numai palme

Acesta e destinul femeiesc.

Și-n fond, ce fac femeile pe lume?

Nimic măreț, nimic impunător.

Schimbându-și după ei și drum și nume

Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâția pași ce au făcut prin casă

Și pentru care plată nici nu cer

De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă

Ar fi ajuns și dincolo de cer.

Ei fac ce fac și tot ce fac se vede

Ba strică mult și ele-ndreaptă tot

Și de aceea nimeni nu le crede

Când cad, îmbătrânesc și nu mai pot.

Așa e mama și a fost bunica

Și ca ele mâine eu voi fi.

Ce facem noi, femeile? Nimica,

Decât curat și uneori copii.

Suntem veriga firului de ață

În fiecare lanț făcut din doi

Ce greu cu noi femeile în viață

Dar e și imposibil fără noi...

 

Aștept anul unu (Magda Isanos)

Această poezie face parte din volumul „Cântarea munților”, 1945.

Aștept anul unu. 

Anul păcii între popoare. 

Ale istoriei mari abatoare

vor fi dărâmate. 

Inima mea de pe-acuma murmură: „Frate,

iartă-mă pentru urile strămoșești

și-n numele suferințelor omenești,

dă-mi mâna.”

Și eu am mușcat țărâna

și-am plâns.

Cei scumpi erau morți și focul căminului stâns,

în patria incendiată. 

Sângele lumina, auroră ciudată.

Zare după zare cădea,

înainte și-n urma mea.

Treceam fruntarii,

râuri și munți.

Și nimeni nu era mai mare ca marii

soldați anonimi.

Înfricoșate, cenușii mulțimi 

din calea noastră se trăgeau ca apa.

Obuzele ucideau și săpau totodată groapa

copilului nevârstnic și mamei.

Apoi, spectrul foamei 

colinda câmpii pustiite.

În vremea asta, iahtul cu punți aurite

de soarele Sudului

plutea ca o pasăre imaculată.

Miliardarul își fuma havana:

„O, lume minunat așezată!...”

(Viermele îngrășându-se-n rana

veșnic însîngeratei omeniri...)

 

Frate, să nu mai avem amintiri

și visuri șovine.

Tu făurești unelte ca și mine.

Lucrezi pământul. Poate scrii cărți.

Sunt vetre sărace și-n alte părți

de lume, și eu te cunosc după față

că-n fiecare zi te scoli dimineață,

și seara te culci târziu.

 

Dă-mi mâna, să dărâmăm abatoarele

istoriei. Ieși din sicriu

și privește: răsare soarele...

 

 

Bunicul și garofițele

  Bunica era o florăreasă desăvârșită. De când o știam eu, s-a ocupat cu florile; toată lumea din piață o cunoștea. În grădină, punea mereu flori pentru fiecare anotimp (în afară de iarnă, desigur). Pentru primăvară, ca să aibă flori de 8 Martie, se apuca de lucru încă din ianuarie. De la zambile, lalele, narcise, bujori, liliac, crini, iasomie, primăvara, de la garofițe, cârciumărese, crăițe, florile grâului, margarete, trandafiri, și multe alte flori de vară cărora nu le cunosc denumirea, până la crizanteme de toate felurile, care înfloreau prin noiembrie de „Luminație” (Sărbătoarea morților), bunica era ocupată cu întreținerea, dar și cu vânzarea florilor. Acesta era serviciul ei, ca să zic așa. Bineînțeles că avea nevoie de ajutor și, când noi, nepoții sau părinții noștri (mama, în special) nu eram disponibili, ajutorul trebuia să vină din partea bunicului. 

  Nu zic că bunicul era foarte dornic să exercite un astfel de ajutor. Pentru că soția lui era mai tot timpul ocupată, de obicei lui îi revenea și sarcina de a spăla vasele. Locuiam în aceeași curte cu ei dintotdeauna, așa că mai mereu ne făceam drum pe acolo. Seara, când bunica făcea mămăligă cu brânză, cu lapte (o mâncare rapidă și ușoară pe timp de seară), noi, nepoții, ne făceam „datoria” de a fi prezenți la cină (mai ales când mama era pe după-masă la serviciu, că altfel nu ne lăsa să mergem pe capul lor, fiind și așa obosiți de munca zilei respective). Bunicul ne întreba, încă de la ușă: „Adusu-v-ați blid?” Noi credeam că e doar o glumă de-a bunicului, nici prin cap nu ne trecea să mergem la bunica la masă cu „farfurie la purtător”. Nu știam că bunicul, săracu’, a doua zi, urma să spele el vasele.

  Bunicul intrase la pensie la 50 de ani și atunci, a zis: „Acuma, încă 20 de ani dacă mai trăiesc, eu sunt mulțumit!” Dorința i-a fost îndeplinită, încă cu doi ani în plus, murind la 72 de ani (îndeplinindu-mi-se, astfel, și mie o dorință, aceea de a dansa cu bunicul la nunta mea).

  Așa că, fiind în pensie, bineînțeles că bunicul avea timp să facă ce era de făcut pe-acasă. Pe lângă plăcerea de a asculta/viziona meciurile de fotbal, de a spăla vasele când bunica era la piață cu vânzărie, de a tăia via, de a stropi grădina cu soluție împotriva dăunătorilor, bunicul mai avea, uneori, și sarcina de a strânge flori pentru vânzarea de a doua zi. Dar, niciodată nu s-a dus bunica la piață cu flori de vânzare duminica sau de sărbători; atunci era zi de mers la biserică, bunicul mai repede, de dimineață, fiind și prim-curator timp de 17 ani; parcă-l văd și acum, în tinda casei, îmbrăcat frumos, învârtindu-se pe lângă bunica, care-l verifica cu peria în mână, bunicul întrebând-o: „Bine-s, Lenuță?” 

  Nu se întâmpla foarte des să strângă bunicul flori și nici nu era așa o problemă când florile erau mai măricele, adică să se cunoască, măcar, ce culegi, de unde culegi. Dar avea bunica niște garofițe roz, micuțe, care miroseau grozav și se vindeau foarte bine. Doar că erau tare greu de cules. Înfloreau pe rând, așa că era tare migăloasă o astfel de îndeletnicire. De câte ori nu ne chinuisem și eu, și mama, să culegem garofițele astea „păcătoase”, căci, cu cât se vindeau mai bine, cu atât mai greu le culegeai și, fiind micuțe, aveau un firișor de tulpină tare subțirel și îți trebuia o grămadă de garofițe să faci un buchețel.

  Ei bine, nici bunicului nu-i plăcea să culeagă garofițele astea ale bunicii. Și când te gândești că bunica avea un strat cu vreo patru șiruri de astfel de garofițe, din care tot culegeai și o lună de zile la ele și parcă tot nu se „gătau” de cules. Și uite că și în acel an căzuse pacostea tot pe bunicul, săracu’, să culeagă garofițele bunicii. Și culege bunicul, o zi, două, trei, din garofițele astea și într-o zi, cătrănit fiind de la atâta migăleală, ce s-a gândit bunicul? „Ia să le cosesc io, că așa, n-oi mai avea de cules atâta amar de vreme, că mi s-o urât deja, de numa’ garofițe d’astea visez, nici noaptea nu scap de ele…” Și s-a pus bunicul pe treabă, mândru nevoie mare, cosind toate garofițele, indiferent dacă erau înflorite sau nu.

  Și uite așa a scăpat bunicul, în acel an, de cules păcătoasele alea de garofițe. Dar de gura bunicii nu a reușit să scape. Până în anul următor, când i-au ieșit din nou garofițele, bunica i-a tot reamintit de fapta sa diabolică. Dar ceva „foloase” tot a tras bunicul de pe urma faptei sale: nu a mai fost pus să culeagă niciodată garofițe și, nu a durat mult, până au dispărut cu desăvârșire din grădina bunicii, luându-le locul niște flori mai „normale”.

  De fiecare dată când văd în piață buchețele de garofițe roz, îmi amintesc de bunicul și ideea lui „genială” de a scăpa de o muncă dezagreabilă pentru el, dar și de bunica și supărarea ei când a văzut că munca de câteva săptămâni i-a fost compromisă într-un mod cât de poate de… original și, în același timp, comod, pentru bunicul.

Balansoarul

  Am visat dintotdeauna să am o terasă. Îmi imaginam una mare, spațioasă, în care să-mi încapă fără probleme toate „buruienile” mele. Așa le zice soțul meu plantelor pe care, în fiecare toamnă, le îngrămădeam înăuntru „care, pe unde”, pentru ca primăvara să scoatem afară ce supraviețuia pe timpul iernii; și întotdeauna, primăvara, aveam de gând să mai dau din ele, ca toamna să ne prindă cu cât mai puține, dar, ca un făcut, când era timpul de iernat, ghivecele mele erau mai multe decât scosesem afară în primăvară. Pe lângă terasă, îmi doream foarte mult și un balansoar, pe care să stau dimineața să-mi beau cafeaua, să privesc în grădină, să visez cu ochii deschiși și, poate, chiar și să citesc, de ce nu?

  Când, în sfârșit, în 2012 terasa era, cât de cât, gata și deja îmi făceam planuri ce balansoar să ne luăm, socrii mei au vrut să-mi facă o surpriză și ne-au luat ei unul. Am fost nespus de fericită când ne-am instalat noul balansoar pe terasă, alături de flori. Îmi făcusem un colțișor doar al meu, aveam chiar și un taburet pe care să-mi pun cafeaua sau paharul cu limonadă și cartea, bineînțeles. Toată vara citeam intinsă pe balansoar, ba, de multe ori, bunica mă acompania și îmi amintesc că o dată, stătea să mă „păzească” în timp ce eu culegeam cireșe și vișine, ca nu cumva să cad. Dar, când am privit mai atent spre balansoar, bunica, întinsă comod, dormea, păzindu-mă, probabil, din vreun vis.

  Doi ani am avut balansoarul meu, ca să zic așa. Doi ani am fost stăpâna și, în același timp, sclava balansoarului, citind nenumărate cărți în legănarea ușoară ca un vânt de primăvară. Până a apărut Flutur și a fost îndeajuns de mare să urce singur în balansoar să-mi țină de urât. Am regretat imediat că îl învățasem să urce, căci, repede s-a schimbat ierarhia în ce privește posesia acestuia. Balansoarul a început să fie din ce în ce mai puțin al meu și din ce în ce mai mult al lui Flutur. Asta, până când n-a mai fost deloc al meu, căci, cum ieșeam afară să mă așez pe balansoar, hop și Flutur și, după ce urca el, cine să mai încapă alături? Ba, ca să fie cu totul al lui, dormea și noaptea în el, după ce a mai crescut și a început să-și petreacă nopțile afară (deși avea o „casă” cât se poate de confortabilă). Și, după ce a apărut și matracuca, m-am văzut „văduvită” definitiv și irevocabil de balansoarul meu drag, devenind amândoi stăpâni asupra lui.

  M-am gândit în fel și chip cum să fac să am din nou balansoarul meu. Chiar mi-a trecut prin minte să-mi cumpăr altul, care să fie doar al meu. Lucian însă, m-a temperat repede: „Chiar crezi că nu se va urca și pe cel pe care ți-l vei cumpăra?” M-am dezumflat ca un balon…

  Dar, începând cu primăvara trecută, am întrezărit, cu totul întâmplător, un nou mod de a prelua în stăpânire ce fusese, de drept, al meu. Și asta, într-un mod cât se poate de simplu. Înainte de a aduce florile din casă pentru a le instala pe terasă, am făcut puțină curățenie. În acest scop, ștersesem și balansoarul și îi luasem perna să o spăl. Punînd-o la uscat, am observat că lui Flutur i-a pierit interesul și umbla peste tot, ocolind, însă, balansoarul. Până să se usuce, am adus din casă alte perne de șezlong, foarte potrivite pentru balansoar, cumpărate special pentru așa ceva. Cum le-am pus pe balansoar, cum Flutur l-a luat iar în stăpânire. Cum le-am luat seara, cum balansoarul a rămas gol. „Așa deci, vrei leagănul, dar cu toate dotările incluse, altfel, nu mai prezintă interes…” m-am gândit eu. Și așa am început, puțin câte puțin, să preiau balansoarul din stăpânirea lui Flutur. Pe Cino nu am pus-o la socoteală, oricum ea e umbra mea și mă urmează peste tot; dar Capucino e micuță, nu ocupă mult loc. Astfel, când ies afară și vreau pe balansoar, îmi iau perna la purtător; când părăsesc zona, și perna dispare în casă. Simplu și elegant, fără ceartă, fără îmbrânceli ca „du-te mai încolo să încap și eu...”

  Acum, la început de primăvară, balansoarul e părăsit de toți, nimeni nu se înghesuie să se așeze pe el. E prea frig și chiar a început să ningă… Dar aștept iar ziua în care să stau pe terasă, legănându-mă ușor și visând cu ochii deschiși, cu matracucile jucându-se pe lângă balansoar… Pare un vis frumos, nu?

Unii și alții (Licuța Pântia)

 Unii vor iubire, alții vor putere,

Unii doar un umăr pentru-o mângâiere,

Unii casă mare și mașină nouă, 

Alții doar o umbră, unde să nu-i plouă,

Unii să audă, alții să vorbească,

Unii doar o clipă cerul să privească,

Unii o moșie mare și bogată,

Unii-ar vrea o mamă, alții-ar vrea un tată,

Unii haine scumpe și pantofi mai mulți, 

Alții vor picioare și-ar umbla desculți,

Unii vor un munte, alții vor o mare,

Unii doar să aibă cele necesare,

Unii vor avere, faimă, bogății,

Alții sănătate pentru-ai lor copii,

Unii vor să aibă propriul răsărit,

Alții doar să uite ceea ce-au iubit...

 

Pelerini prin lume între nu și da,

Fiecare suflet are rana sa!

Nu tot cel ce râde este fericit,

Cum nici cel ce plânge totul a sfârșit!

 

Luptă pentru tine, ușurează-ți chinul,

Iar de nu se poate să-ți accepți destinul; 

Fii cu gânduri bune și să crezi mereu:

Când nu vine nimeni, vine Dumnezeu!

De Ziua Mamei... (Loredana Elena Pop)

  Noi, cei din generația din care fac parte și eu, suntem mai bine ancorați în ziua de 8 Martie ca fiind  Ziua Femeii și, totodată, Ziua Mamei. Astfel, LA MULȚI ANI! tuturor  femeilor, dar și mamelor de aici sau de dincolo, dintr-o „grădină după nori”...

 

Mamă înseamnă alinarea rănii când te doare ceva,

Mamă înseamnă o vorbă bună ce nu ți-o spune nimenea,

Mamă înseamnă un sfat bun la timpul potrivit,

Mamă înseamnă o datorie sfântă de îndeplinit.

Pentru toate acestea, și lista ar mai putea continua

De nenumărate ori,  dar eu îți spun doar așa:

”La mulți ani, dragă mamă, de ziua ta

Și iartă-mă, te rog, dacă ți-am greșit cu ceva!”

Matracucile și bunica

  Mă bucur că matracucile au avut șansa de a o cunoaște pe bunica, de a crește alături de ea… Flutur este primul care a cunoscut-o, ajungând să o iubească, în felul lui, extrem de mult. Parcă o văd și acum pe bunica, udând florile plantate de-a lungul casei și pe Flutur pe urmele ei…

  Într-o zi, mi-a povestit bunica cum a căzut în curte și numa’ nu a reușit să se ridice singură. Vecinii au văzut-o și ar fi ajutat-o foarte bucuroși, dar… credeți că Flutur le-a dat voie să intre în curte? Zburda în jurul bunicii (care avea pe atunci 86-87 de ani) foarte fericit, de altfel, că bunica e la aceeași înălțime și vrea să se joace cu el. Bunica, de fapt, încerca să-și găsească un punct de sprijin și, astfel, să se ridice de jos. Într-un final, a reușit și a intrat înăuntru să se odihnească, rămânând, săracul Flutur, singur în curte, fără partener de joacă…

  Ce-i mai plăcea bunicii foarte mult (și lui Flutur, de altfel), era să stea pe băncuța din fața casei cu o pernă sub ea, să privească cine trece pe stradă, să se mai ridice și să mai smulgă câte-o buruiană dintre flori. Flutur zburda fericit prin jurul ei, mai mult încurcându-i-se printre picioare și nepierzând ocazia să-i fure bunicii perna când aceasta se ridica de pe bancă. Atunci să te ții, frate, s-o vezi pe bunica alergând după Flutur să-și ia perna înapoi și strigând după el: „Flutur, flutura-te-ar... !” Dar matracucul nu aștepta să vadă cine ar vrea bunica să-l... „fluture” căci,  văzându-se urmărit, zbura ca vântul prin curte, cu perna în gură…

  Când am adus-o pe Capucino acasă, bunica nu prea a fost de acord… „Ce ți-a mai trebuit încă un câine?” a fost răspunsul ei când a văzut-o pe Capucino. Asta numai în primele zile pentru că, cu timpul, a început să o îndrăgească din ce în ce mai mult. Când mergeam la ea, cu Capucino pe urmele mele, mă puneam pe fotoliul dumneaei, îi făceam semn lui Cino, dând cu palma pe marginea fotoliului și, odată era lângă mine. Așa îi dădeam bunicii bună dimineața, amândouă, și bunica era tare fericită… Capucino nici nu voia să vină acasă până nu îi punea bunica într-un bol micuț măcar o îmbucătură din ce mânca și ea. Seara, de fiecare dată mă întreba: „Unde-i cățelușul?” Normal, era în casă și bunica se liniștea pe dată: „No bine, atunci, să nu cumva să rămână afară, să îl fure cineva...”

  Așa au copilărit și au crescut matracucile noastre, cu bunica, care ne-a părăsit acum câțiva ani. Dar sunt sigură că nici Flutur, nici Capucino, nu au uitat-o și dacă, printr-o minune, ar intra acum în curte, amândoi ar fugi bucuroși în întâmpinarea ei. Sunt persoane deosebite pe care nici măcar animalele nu le pot uita...

 

Din moși-strămoși...

  Chiar și când se întâmplă grozăvii în lume, cum ar fi războaie, foamete, boli, lumea nu se oprește în loc, ci își urmează cursul ei firesc: se nasc copii, se căsătoresc tineri, mor oameni, nu neapărat din cauza vârstei înaintate, din păcate...

  După primul război mondial, cu toate greutățile care existau în acea perioadă, doi tineri, părinții bunicii, s-au întâlnit, s-au îndrăgostit și s-au căsătorit. Tânăra era singura fată la părinți, cu încă trei frați. Mama tatălui bunicii rămăsese văduvă (soțul ei fusese omorât în pădure la Brașov) cu un copil de 5 ani; s-a mai căsătorit o dată, dar nici acest al doilea soț n-a trăit mai mult de un an jumate-doi după căsătorie. N-a mai avut alți copii. Dar, a mai avut o soră.

  Din dragostea celor doi tineri căsătoriți, s-au născut fetele, opt la număr (cică, tatăl bunicii a tot sperat la vreun fiu, dar, n-a fost să fie). Una dintre ele nu a ajuns la maturitate, murind la 8 luni (în urma unei răceli, făcuse aprindere de plămâni). Dintre toate surorile, la ora actuală, mai trăiesc doar două, având o vârstă venerabilă.

  Referitor la nașterea bunicii mele, mi-a povestit cum a fost, căci și ei îi povestise bunica din partea tatălui. Iată ce s-a întâmplat: toată ziua, mama ei, însărcinată fiind, purtase gunoi pe holdă cu săniuța. Din cauza efortului, pe la 5 după-masă au apucat-o durerile nașterii. A trimis-o pe soacra ei după moașă. Dar, când a trecut, afară fiind, pe sub geamul camerei în care se afla, a strigat-o să vină înapoi, că naște. Și, dacă pe copilă a moșit-o soacra ei, aceasta i-a spus: „dacă eu am moșit-o, numele meu să-l poarte”. Așa a primit bunica numele bunicii ei, Elena, născându-se într-o zi de miercuri, 29 februarie 1928.

  Tatăl bunicii lucra la pădure, la Brașov, și, de fiecare dată când li se năștea câte o fată, cei doi părinți cumpărau o holdă de pământ, ca aceasta să aibă zestre pe când o crește mare.

  Dar odată, mama bunicii s-a îmbolnăvit. Pe atunci nu se mergea așa de ușor la doctor. Două săptămâni a zăcut cu febră mare și, într-un final, văzând că numa’ nu-i trece, au trimis telegramă la Brașov, unde lucra tatăl, să-l cheme acasă, deoarece femeia lui e bolnavă. Pe la 12 noaptea a ajuns acasă tatăl bunicii și atunci, noaptea, a mers la un vecin care avea boi și car să vorbească cu el ca, a doua zi de dimineață, să o ducă la doctor pe soția sa.

  De cum a consultat-o pe bolnavă, doctorul i-a spus soțului ei:

  -În fundul temniții te bag! Ai lăsat fetele fără mamă!

  Dar tatăl nu era vinovat, el doar în noaptea aceea venise tot într-o fugă acasă, în urma telegramei primite, în care i se spunea să vină repede acasă, că nevasta i-e bolnavă. Au adus-o acasă, doctorul n-a mai avut ce-i face, avea aprindere de plămâni, dar mersese la medic prea târziu.

  Când mama, în vârstă de doar 37 de ani, a simțit că nu mai are mult, le-a strâns pe fete pe lângă ea, le-a dat sfaturi să aibă grijă una de alta, și, cele mari, să nu se căsătorească cine știe unde, ca să le poată ajuta și pe cele mai mici. Apoi, le-a trimis pe cele mai mari după frații ei, trei la număr. Dar, înainte de a ajunge aceștia (erau la lucru), și-a dat duhul, ținând-o strâns de mână pe cea mai mărișoară și tot spunându-i: „Nu mă lăsa! Nu mă lăsa!” de a rămas fata cu o spaimă ani de zile. Închipuie-ți, avea doar 15 ani...

  Când a ajuns unul dintre frați la sora sa, aceasta tocmai murise... Bunica-mi povestea că, văzând-o moartă pe sora lui, a ridicat-o cu pat cu tot, și, strângând-o la piept, plângea spunând: „Surioara mea, surioara mea!”

  Când a murit mama celor șapte fete, cea mai mare avea 15 ani, iar cea mai mică 1 an și patru luni. Bunica, a patra născută, avea în jur de 8 ani...

  La înmormântare, bunica bunicii o ținea în brațe pe mezină, care plângea, și îi tot spunea: „Taci, draga bunichii, nu mai plânge!” Dar fetița i-a zis: „Cum să nu plâng? Da’ tu nu vezi c-o venit popa? Tu nu vezi că o duce pe mămuca?” Atunci, și preot, și toți cei prezenți la înmormântare, au început să plângă când au auzit ce spune cea mai mică dintre fete (și mie îmi vine să plâng numai când povestesc... de parcă le-aș vedea în fața ochilor pe fetele rămase orfane de mamă la o vârstă atât de fragedă).

  Fetele au fost crescute de bunica lor. Tatăl nu s-a recăsătorit niciodată. Dacă îl mai apuca, câteodată, astfel de gânduri (era, totuși, bărbat, rămas văduv destul de tânăr), mama lui îi spunea: „Da, recăsătorește-te și mai fă copii, să ajungi să ai o echipă de fotbal!” Nu știu, probabil că pentru fete a fost mai bine așa, că nu le-a adus o mamă vitregă care, poate, nu le-ar fi iubit... Numai Domnul știe asta... Dar, cu siguranță, încercând să văd lucrurile prin prisma lui, ușor nu i-a fost... deloc...

  Toate acestea le-am aflat pe când am mai crescut și am început să-mi pun întrebări, să aflu cine suntem, de unde unde venim, cine au fost strămoșii noștri și cum au trăit. O părticică din ei, ducem cu noi mai departe, vrem-nu vrem. 

 

Mama bunicii...

 

 

Bunica bunicii care a crescut fetele rămase orfane de mamă...

Basmaua (Liliana Burac)

Basmaua mamei șade-n cui,

O strâng la piept, că mama nu-i,

S-a dus să răsădească flori

Într-o grădină după nori,

Și-o tot aștept să vină iar...

Dar în zadar...

S-a dus cu cât era pe ea,

Nici o lețcaie nu avea,

Doar zâmbetu-mpietrit pe față,

În palme, faptele de-o viață

Și-n poala sufletului său...

Bocetul meu...

Mereu o caut din priviri,

Pe drum, prin casă, prin vecini

Și uneori chiar mi se pare

Că o zăresc în depărtare

Și dau să ies în calea sa...

Dar nu e ea...

Unii mi-au spus că nu se poate

Să o zăresc în tot și-n toate,

Că mama s-a tocmit la sfinți,

Degeaba stau să-mi sar din minți,

S-o uit că altfel e prăpăd...

Dar eu, o văd...

Ba pune busuioc la grindă,

Ba scutură un țol din tindă,

Ba-i cu găleata la fântână 

Și mă reped să-i iau din mână,

Dar până să ajung la ea...

Nu mai era...

Mă tot închin și fac pomană,

Dar dorul nu știe de strană,

Nici lacrima de sărbătoare,

Nici nodu-n gât de vreo uitare,

Nici timpul nu e de vreun leac...

Și eu tot zac...

Da-n colțurile băsmăluței

Parcă simt mâinile măicuței,

Simt lacrima de la icoană,

Iubirea ei de pus pe rană

Chiar și mirosul ei,  de zici...

Că e aici...

c-ale/cale

                                      c-ale

Văd c-ale tale sunt mai proaspete. 

C-ale mele sunt cele mai bune, știam de multă vreme.

Știu c-ale voastre nu au fost într-o formă prea grozavă. 

De ce nu vezi c-ale lor trișează și tu le ții partea în continuare?

C-ale noastre au pornit pe jos în excursie, am aflat abia astăzi.

                                       cale  

E cale lungă până în satul vecin.

Până la primul oraș este cale de două ceasuri.

O cale de a o prinde în flagrant este de a-i înscena ceva.

Trebuie să aflu adevărul printr-o cale sau alta.

Pe ceilalți tovarăși i-am pierdut pe cale.

Trebuie să mai existe o cale de a ajunge la destinație.

Filmul este  pe cale să înceapă.

Se spune că un buchet de cale la nuntă aduce ghinion.

Am plantat niște cale în grădină. 

Oare există și cale de mai multe culori sau sunt doar albe?

 

Matracucul și mademoiselle Adelaide

  De curând, matracucul nostru, Flutur, a făcut o fixație pentru mademoiselle Adelaide. Trebuie să recunosc că are gusturi bune, mademoiselle Adelaide este o domnișoară foarte frumoasă: înaltă, blondă, cu părul cârlionțat, cu niște superbi ochi albaștri, iar toaleta… ei bine, cred că ajunge, că imediat o să ziceți că am făcut și eu o fixație pentru ea. De fapt, nici pentru Flutur nu bag mâna în foc, adică, nu știu sigur dacă îl fascinează chiar persoana ei sau, mai degrabă, haina gen leopard, tivită cu blană la gât, mâneci și pe la poale. Trebuie să recunosc că și mie îmi place tare mult toaleta ei și, sincer, nu m-aș supăra să am o astfel de haină în garderoba mea.

  Dar cine este mademoiselle Adelaide? Să vă explic: de câțiva ani, am început să colecționez păpuși de porțelan. Nu neapărat noi, deși am și câteva de acest fel (cred că vreo 6). De obicei, le cumpăr de pe la anticariate și magazine second. Am chiar și o doamnă vânzătoare care deja mă cunoaște și mă sună când primește marfă de acest gen. I-am promis soțului că, atunci când ajung la 100, mă opresc (m-am și oprit când am ajuns la… 103, dar e vina mea că am și primit cadou câteva păpuși, pierzând, astfel, șirul numărătorii?)

  Așa a ajuns mademoiselle Adelaide la noi acasă. Eu, cum am văzut-o, m-am gândit că are nevoie de un nume deosebit, așa, ca ea (tuturor păpușilor pe care le am, le-am dat nume, în afară de 3 care făceau parte din colecții și aveau deja). Astfel, am început să ne batem capul, eu și soțul meu (cum de s-a lăsat antrenat în chestia asta, chiar nu mai știu), să găsim un nume potrivit cu toaleta și prestanța de care dădea dovadă această frumoasă domnișoară. După mai multe căutări, ne-am oprit la Adelaide care înseamnă „stil, noblețe, femeie elegantă”, spunându-i și domnișoară pe franțuzește, să pară mai… specială. I-am găsit și un loc pe un dulap folosit pe post de comodă pentru televizor, unde mai erau câteva păpuși și… o puteam admira oricând.

  Ei bine, nobilă sau nu, Flutur a început și el să o admire… Curând, nu i-a mai ajuns admiratul, a vrut să o și miroase. Ca să ajungă mai bine, a luat-o de pe comodă, dintre celelalte păpuși. M-am împiedicat de ea, într-o zi, când am intrat în cameră. Am crezut că a căzut din greșeală, așa că am pus-o înapoi. A doua zi, iar m-am împiedicat de ea. Am ridicat-o și am așezat-o mai bine în altă parte, dar tot pe comodă, de unde nu putea ajunge pe jos fără un pic de ajutor. Ajutorul nu a întârziat să apară, căci, peste puțină vreme, l-am susprins pe Flutur în cameră cu păpușa pe jos tocmai când a început să-i molfăie… blănița de pe poalele hainei. Am rămas mască, cred că dacă era o muscă în cameră, o puteam înghiți ușor prin gura care uitase să se mai închidă. Mi-am revenit destul de repede și m-am răzvrătit împotriva lui Flutur și în favoarea lui mademoiselle Adelaide. L-am certat, luând-o pe biata domnișoară de pe jos și explicându-i matracucului cum am putut mai bine, că o astfel de… operă de artă (păpușile de porțelan nu sunt jucării pentru copii, sunt păpuși pentru colecționari) nu merită un asemenea supliciu din partea lui. Admirația lui Flutur însă, a continuat până am făcut rost de un dulap întreg pentru toate păpușile mele, mademoiselle Adelaide ajungând, alături de alte câteva asemenea ei, tocmai în vârful dulapului.

  Acum, păpușile mele sunt așezate în dulapul lor, în dormitor la mansardă, de unde le pot admira în voie, înainte de a adormi. Flutur, de pe covorul plușat de la capătul patului, îi mai aruncă din când în când câte o privire lui mademoiselle Adelaide doar așa, ca să-i amintească de bunul tratament pe care l-a primit din partea lui. Și totuși… ce bun gust avea blănița tivită pe haina frumoasei domnișoare…

 

Mărțișor…

 Câteva informații interesante cu privire la mărțișor (oferite de o doamnă profesoară foarte dragă mie, Delia Suiogan), în urma participării, acum mai bine de 10 ani, la o activitate extrașcolară. Găsind agenda în care îmi luasem câteva notițe de la această activitate, m-am gândit să vi le împărtășesc și vouă.

 

  Mărțișorul, simbolul primăverii, pe care cei dragi îl dăruiesc fetelor/femeilor, se trage de la daci, făcând parte dintr-o veche tradiție a românilor. Sfoara împletită din două fire, denumită și „funia anului”, la început nu era înnobilată cu nimic. Ea era alcătuită dintr-un fir alb și unul negru și semnifica opoziția dintre bine și rău, adevăr și minciună, zi și noapte, vară și iarnă, zile bune și zile proaste. Această sfoară era împletită de bătrâna familiei pentru fiecare membru, fiind legată la mână cu rol de protecție pentru tot anul. Mai târziu, firul negru se înlocuiește cu cel roșu, simbolizând viață, soare, optimism, încredere (omul, când se îmbracă în prea mult negru -nu mă refer la doliu-, e nesigur, nu se cunoaște pe sine, „strigă” după ajutor; astfel, aveam nevoie de roșu care să ne ridice privirea spre soare).

  Bănuțul cu care a fost înnobilat șnurul mai târziu a fost la început din aramă și cupru, fiind apoi înlocuit cu unul din argint, iar mai apoi, din aur; el este un simbol care ne leagă de pământ, semnificând că avem nevoie  de o transformare asupra noastră, de a schimba ceva.

  Mai târziu, bănuțul se modelează în forme simple, care permit contactul cu natura. Acestea sunt, de fapt, adevăratele mărțișoare: trifoi cu patru foi, ghiocel, fluture, buburuză (gărgăriță), hornar, potcoavă, semilună.

  Trifoiul cu patru foi -simbolizează norocul (e mai rar decât cel cu trei foi), dar și explozia de verdeață care are loc primăvara. Cele patru foi reprezintă anotimpurile.

  La acest simbol, avem de-a face cu cifrele 3 și 4. Cifra 3 simbolizează razele soarelui, în timp ce cifra 4 simbolizează pământul. Suntem la nivel de pământ, de noapte și încercăm să ne ridicăm la lumină; trebuie să luăm contact mai mult cu pământul (periodic), pentru că tot timpul, noi, ca să renaștem, trebuie să murim (simbolic, firește). Chiar și somnul este o mică moarte, ca să renaștem a doua zi, mai buni.

  Ghiocelul -este cea mai curajoasă floare și simbolizează inocența. Cum a apărut ghiocelul: copiii sunt izgoniți de mama vitregă; tatăl merge în căutarea lor și găsește un câmp plin cu ghiocei (copiii muriseră și renăscuseră sub formă de ghiocei). Ghiocelul reprezintă și începutul.

  Fluturele -la început e omidă; el reprezintă această putere de transformare, de metamorfozare. Noi trebuie să renaștem, să ne metamorfozăm pentru un alt început (fluturele e blând, e frumos și, de asemenea, alături de buburuză, una dintre gâzele mele preferate).

 Buburuza (gărgărița)  -o gâză cu aripi roșii și puncte negre, este mesagerul soarelui (aripile roșii); soarele a trimis-o ca mesager să anunțe că a venit primăvara.

  Hornarul -este, de obicei, înnegrit de funingine, având o perie cu care curăță hornurile (un astfel de fir din peria unui hornar, se presupune că aduce noroc). El devine simbol pentru contactul lui cu fumul (rezultatul focului, ca ardere), cu funinginea. Fumul are funcția de a ne proteja, iar funinginea devine ritual de ungere -lunea, după nuntă, mireasa era unsă pe față cu funingine, să știe că viața va fi și neagră, pentru că fetele aveau impresia că a deveni nevastă, era doar plăcere.

  Potcoava -intră în relație cu calul (ea trebuia găsită); reprezintă contactul cu un animal foarte important (cu caii se venea după mireasă; calul îi ducea pe cei morți, el trecea fără piedici Vămile Văzduhului). Calul devine protectorul casei respective. Prin relație cu calul, potcoava semnifică protecția unui cal.

  Semiluna simbolizează ciclul de noapte și zi (noaptea se micșorează și ziua se mărește). Avem doi aștri: soarele (principiul masculin) și luna (principiul feminin). În vechime, Anul Nou se sărbătorea în 1 martie când, oficial, începea primăvara, adică avea loc intrarea în noul an agricol. Orice regenerare, orice nou început trebuie legat de principiul feminin. Astfel, luna în piept, vine în contact cu femininul din noi. 

 

  Era normal, ca și eu să primesc, ca în fiecare an, un mărțișor de la soțul meu. De obicei, știind cât de mult îmi plac fluturii, buburuzele, hornarii, mă rog, mărțișoarele tradiționale, îmi cumpăra ceva de acest gen. Anul acesta a cumpărat mai multe (și pentru celelalte doamne din familie) și mi le-a dat pe toate să-mi aleg unul. Nemaiținând cont de tradiție, am ales ceva cu totul diferit, unicul de acest gen, dintre toate (mă rog, are și ceva tradițional). Dar pentru mine, acest mărțișor aduce a simbolul speranței, al păcii.

Vă doresc o primăvară frumoasă și să ne aibă Dumnezeu pe toți în paza Sa!