Matracuca și familia noastră

 Capucino a ajuns la noi în familie acum 5 ani și 10 luni, pe când avea vreo 6 săptămâni, după spusele medicului veterinar. Eu crezusem că are vreo lună, atât părea de mititică. Era ultima zi de școală a claselor a VIII-a și o fetiță din clasele primare și-a întins spre mine pălmuțele în care se afla un puiuț de câine și m-a întrebat dacă nu o vreau eu, pentru că e a nimănui și nimeni nu o vrea... Am întrebat-o dacă este cățelușă, gândindu-mă și la Flutur care era destul de agresiv cu alți câini. Mi-a confirmat, repetându-mi că nu o vrea nimeni, vizibil îngrijorată de soarta micuței din palmele ei.

  Mi s-a făcut milă de ea și, sincer, mă lipisem de suflețelul acestei orfane patrupede pe care nu o voia nimeni. N-am stat prea mult pe gânduri, așa că am acceptat ca, după ce termină clasele a VIII-a festivitatea de încheiere a anului școlar, să o iau înainte să merg acasă. O știam pe fetiță ca pe o salvatoare a cățeilor abandonați din sat, mai dusese acasă câteva suflețele orfane...

 A mai durat ceva timp, și, când eram pregătită de plecare, n-am mai văzut fetița în curtea școlii. Am crezut că s-a răzgândit și m-am îndreptat spre locul unde așteptam o mașină care să meargă în direcția orașului meu. Fetița era acolo, cu cățelușa în mânuțele ei. Era o zi toridă de vară, micuța părea leșinată din cauza căldurii. Mi-a înmânat-o și ne-am despărțit, ea mergând acasă, iar eu, cu bagaje, plus un puiuț, m-am pus pe așteptat. Peste drum, o colegă tocmai deschisese mașina și se pregătea să plece, când, m-a văzut și m-a chemat, spunând că mă duce ea până în Seini. Știam că de acolo puteam găsi mai repede o mașină spre casă. Când m-am instalat în mașină, a observat că puiuțul se mișcă. „Am crezut că e o jucărie de pluș”, îmi zice ea și începe să râdă. M-am bucurat că nu m-a dat jos, de frică să nu-i murdărească scaunul, deși o țineam în brațe.

  Din Seini am găsit destul de repede o mașină spre Baia Mare. Pe drum, m-a sunat cineva de la Fan Courier că mi-a venit un colet și, pentru că nu eram acasă, am căzut de comun acord să ne întâlnim în oraș. Domnul în a cărui mașină mă aflam, a fost tare de treabă, m-a dus până la locul de întâlnire, chiar dacă nu-i era în drum. După ce am luat și coletul, am pornit-o spre casă, cu și mai multe bagaje ca înainte. De-abia o mai puteam ține pe cățelușă.

  Ajunsă acasă, prima mea grijă a fost să-i dau puțină apă să bea. Tot drumul nu scosese un sunet, nu se mișcase aproape deloc, chiar mi-a trecut prin minte că e handicapată. A băut apă, apoi i-am pus boabe de la Flutur într-o cutiuță. Le-a mâncat pe toate. I-am mai pus o porție, a halit-o și pe aia rapid, cine știe când mâncase ultima dată. Nu i-am mai dat, să nu-i fie rău. Cu Flutur încă nu aveam de gând să-i fac cunoștință, nu înainte de a veni Luci acasă, nu știam cum vor reacționa nici unul, nici altul. Pentru că am văzut că se scarpină, am pieptănat-o cu un pieptăn des pe care au rămas câțiva puricei. Aveam șampon antipurici, așa că i-am făcut baie. Am găsit și o zgardă care fusese a lui Flutur de când era micuț și i-am pus-o, deși îi era mare. Urma să-i cumpăr una potrivită pentru ea.

  Când a ajuns Luci acasă de la serviciu, cățelușa a fost hrănită, spălată, uscată, gata să dea piept cu oricine ne-ar fi călcat pragul. Ce mai putea să zică soțul meu când a văzut încă un câine, pe lângă Flutur? S-a lipit și el imediat de ea… Nici nu se punea problema să nu o păstrăm. Dar ce nume să-i dăm? Ne-am tot gândit și Luci a zis că, dacă eu îi pusesem numele lui Flutur, el o să o cheme… Capucino, datorită culorii blăniței, iar pe scurt o să-i spunem Cino. 

  Bunica… da, la început nu prea a fost de acord, dar nu a trecut mult timp până să o îndrăgească, socrii mei, la fel. Dar întâlnirea cu Flutur a fost deosebită, ca să spun așa. Am fost amândoi de față, să nu se întâmple vreo nenorocire. Flutur, când a văzut-o, sunt sigură că nu știa ce e, s-a apropiat de ea și atunci, Capucino a fost imediat pe spate, cu „roatele” în sus. Nu știu de unde învățase chestia asta. De fiecare dată când se apropia Flutur de ea, se arunca pe spate, cumva, în semn de supunere. Asta însă, nu a împiedicat-o ca, peste câteva zile, să-i mănânce din vas și să-l mârâie dacă se apropia cumva de ea în timp ce-i făcea curățenie în bolul cu mâncare. Nu a trecut mult până au devenit cei mai buni prieteni și cei mai buni parteneri de joacă. Capucino era cam cât capul lui Flutur de mare, așa că vă puteți da seama ce diferență de mărime era între ei. 

  Până a făcut toate vaccinurile, când mergeam la plimbare, Capucino încăpea într-o poșetă destul de voluminoasă. Doar capul îi rămânea afară, măcar să vadă pe unde mergem. Dar o simțeam tropăind cu lăbuțele, dornică să aibă o mai mare libertate de mișcare. Când nu mai avea răbdare, Luci o scotea din poșetă și o punea pe câte o mașină parcată să facă câțiva pași. Flutur, ca de obicei, lua la rând fiecare stâlp întâlnit în cale. 

  Năzbâtii a făcut și Cino, ca orice cățeluș: având un curaj care mă uimește chiar și acum, după doar două zile s-a urcat pe o grămadă mare de lemne, de n-am știut cum să ajung mai repede afară să o iau de acolo, nu cumva să cadă și să-și rupă ceva; se cățăra aproape peste tot, zici că era o pisică în haine de cățel (abilitatea asta încă și-o păstrează); i-a ros lui Luci cablul de la mouse și a continuat cu cotoare de cărți, colțuri de bibliorafturi, tabureții de bucătărie, orice hârtii sau bucăți de carton la care putea ajunge…

  Între mine și Capucino există o legătură specială, nu doar pentru că eu am integrat-o ca parte în familia mea. A devenit umbra mea, mă urmărește peste tot, chiar și acum. Ea a fost, de asemenea, și salvarea mea, terapeutul meu emoțional după operația de cancer de acum 4 ani care mi-a cauzat o stare de depresie. Fiind alături de mine permanent, simțea când mă apuca iar tristețea și, pur și simplu, urca în pat, lângă mine, și încerca să mă aline.

  A fost ultimul an în care am predat în Orașu Nou, renunțând definitiv la învățământ, dar m-am ales de acolo cu o amintire vie care îmi aduce și acum bucurii nenumărate și… multă-multă dragoste...