Bunicul și garofițele

  Bunica era o florăreasă desăvârșită. De când o știam eu, s-a ocupat cu florile; toată lumea din piață o cunoștea. În grădină, punea mereu flori pentru fiecare anotimp (în afară de iarnă, desigur). Pentru primăvară, ca să aibă flori de 8 Martie, se apuca de lucru încă din ianuarie. De la zambile, lalele, narcise, bujori, liliac, crini, iasomie, primăvara, de la garofițe, cârciumărese, crăițe, florile grâului, margarete, trandafiri, și multe alte flori de vară cărora nu le cunosc denumirea, până la crizanteme de toate felurile, care înfloreau prin noiembrie de „Luminație” (Sărbătoarea morților), bunica era ocupată cu întreținerea, dar și cu vânzarea florilor. Acesta era serviciul ei, ca să zic așa. Bineînțeles că avea nevoie de ajutor și, când noi, nepoții sau părinții noștri (mama, în special) nu eram disponibili, ajutorul trebuia să vină din partea bunicului. 

  Nu zic că bunicul era foarte dornic să exercite un astfel de ajutor. Pentru că soția lui era mai tot timpul ocupată, de obicei lui îi revenea și sarcina de a spăla vasele. Locuiam în aceeași curte cu ei dintotdeauna, așa că mai mereu ne făceam drum pe acolo. Seara, când bunica făcea mămăligă cu brânză, cu lapte (o mâncare rapidă și ușoară pe timp de seară), noi, nepoții, ne făceam „datoria” de a fi prezenți la cină (mai ales când mama era pe după-masă la serviciu, că altfel nu ne lăsa să mergem pe capul lor, fiind și așa obosiți de munca zilei respective). Bunicul ne întreba, încă de la ușă: „Adusu-v-ați blid?” Noi credeam că e doar o glumă de-a bunicului, nici prin cap nu ne trecea să mergem la bunica la masă cu „farfurie la purtător”. Nu știam că bunicul, săracu’, a doua zi, urma să spele el vasele.

  Bunicul intrase la pensie la 50 de ani și atunci, a zis: „Acuma, încă 20 de ani dacă mai trăiesc, eu sunt mulțumit!” Dorința i-a fost îndeplinită, încă cu doi ani în plus, murind la 72 de ani (îndeplinindu-mi-se, astfel, și mie o dorință, aceea de a dansa cu bunicul la nunta mea).

  Așa că, fiind în pensie, bineînțeles că bunicul avea timp să facă ce era de făcut pe-acasă. Pe lângă plăcerea de a asculta/viziona meciurile de fotbal, de a spăla vasele când bunica era la piață cu vânzărie, de a tăia via, de a stropi grădina cu soluție împotriva dăunătorilor, bunicul mai avea, uneori, și sarcina de a strânge flori pentru vânzarea de a doua zi. Dar, niciodată nu s-a dus bunica la piață cu flori de vânzare duminica sau de sărbători; atunci era zi de mers la biserică, bunicul mai repede, de dimineață, fiind și prim-curator timp de 17 ani; parcă-l văd și acum, în tinda casei, îmbrăcat frumos, învârtindu-se pe lângă bunica, care-l verifica cu peria în mână, bunicul întrebând-o: „Bine-s, Lenuță?” 

  Nu se întâmpla foarte des să strângă bunicul flori și nici nu era așa o problemă când florile erau mai măricele, adică să se cunoască, măcar, ce culegi, de unde culegi. Dar avea bunica niște garofițe roz, micuțe, care miroseau grozav și se vindeau foarte bine. Doar că erau tare greu de cules. Înfloreau pe rând, așa că era tare migăloasă o astfel de îndeletnicire. De câte ori nu ne chinuisem și eu, și mama, să culegem garofițele astea „păcătoase”, căci, cu cât se vindeau mai bine, cu atât mai greu le culegeai și, fiind micuțe, aveau un firișor de tulpină tare subțirel și îți trebuia o grămadă de garofițe să faci un buchețel.

  Ei bine, nici bunicului nu-i plăcea să culeagă garofițele astea ale bunicii. Și când te gândești că bunica avea un strat cu vreo patru șiruri de astfel de garofițe, din care tot culegeai și o lună de zile la ele și parcă tot nu se „gătau” de cules. Și uite că și în acel an căzuse pacostea tot pe bunicul, săracu’, să culeagă garofițele bunicii. Și culege bunicul, o zi, două, trei, din garofițele astea și într-o zi, cătrănit fiind de la atâta migăleală, ce s-a gândit bunicul? „Ia să le cosesc io, că așa, n-oi mai avea de cules atâta amar de vreme, că mi s-o urât deja, de numa’ garofițe d’astea visez, nici noaptea nu scap de ele…” Și s-a pus bunicul pe treabă, mândru nevoie mare, cosind toate garofițele, indiferent dacă erau înflorite sau nu.

  Și uite așa a scăpat bunicul, în acel an, de cules păcătoasele alea de garofițe. Dar de gura bunicii nu a reușit să scape. Până în anul următor, când i-au ieșit din nou garofițele, bunica i-a tot reamintit de fapta sa diabolică. Dar ceva „foloase” tot a tras bunicul de pe urma faptei sale: nu a mai fost pus să culeagă niciodată garofițe și, nu a durat mult, până au dispărut cu desăvârșire din grădina bunicii, luându-le locul niște flori mai „normale”.

  De fiecare dată când văd în piață buchețele de garofițe roz, îmi amintesc de bunicul și ideea lui „genială” de a scăpa de o muncă dezagreabilă pentru el, dar și de bunica și supărarea ei când a văzut că munca de câteva săptămâni i-a fost compromisă într-un mod cât de poate de… original și, în același timp, comod, pentru bunicul.