joi, 30 iunie 2022

Ce bine că ești (Nichita Stănescu)

E o întâmplare a fiinţei mele

şi-atunci fericirea dinlăuntrul meu

e mai puternică decât mine, decât oasele mele,

pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare

mereu dureroasă, minunată mereu.


Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte

lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart

fluviul rece în delta fierbinte,

 ziua de noapte, bazaltul de bazalt.


Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi

tâmpla de stele, până când

lumea mea prelungă şi în nesfârşire

se face coloană sau altceva

mult mai înalt şi mult mai curând.


Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!

Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,

două culori ce nu s-au văzut niciodată,

una foarte de jos, întoarsă spre pământ,

una foarte de sus, aproape ruptă

în înfrigurata, neasemuita luptă

a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.


marți, 28 iunie 2022

ceai/ce-ai

                        ceai 

Beau ceai de fructe de pădure.

O cană cu ceai dimineața și o felie de pâine cu unt ține de foame. 

Pentru a mă calma, voi bea un ceai de tei.

Am început o cură de detoxifiere cu ceai din frunze de nuc.

Dacă ești răcit, un ceai cu lămâie, îndulcit cu miere îți va face bine.


                      ce-ai

Tu ce-ai mai făcut de când nu ne-am văzut?

 Nu știu ce-ai cu mine, că doar nu ți-am făcut nimic.

Și acum ce-ai vrea, să-ți prepar și cina?

Ce-ai mai merge și tu în concediu...

Știu exact ce-ai fi devenit, dacă nu eram eu să te susțin.


Flutur și plăcintele

  Acum câțiva ani, participând la un botez, la masă ni s-a servit un fel de „pâine” făcută chiar atunci de către bunica bebelușului, pâine care ni s-a părut extraordinară. Am avut senzația că niciodată nu am mâncat ceva mai bun… A fost musai să întrebăm cum anume se gătește așa ceva. Ni s-a dat rețeta, acuma nu sunt sigură dacă numai pentru că am părut sincer interesați sau pentru că eram nașii bebelușului. Cert este că la o săptămână după botez, am decis să încercăm și noi acea pâine (tocmai de aceea, nu ne-am mai aprovizionat cu pâine obișnuită de la magazin că, na! facem noi, „de casă”).

  Zis și făcut, ne-am înarmat cu cele necesare și am trecut la treabă. De fapt, era vorba despre aluat ca de pâine în care se pun câteva linguri de mălai; după ce a dospit, am luat cu lingura aluat pe care l-am întins în tigaia unsă cu ulei. Nu era ceva foarte complicat, de fapt, ce am observat de-a lungul timpului, a fost că lucrurile bune nu trebuie să fie neapărat complicate. Nu mai știu ce cantitate de făină am folosit, cert este că, in final, am avut vreo șase „plăcinte de pâine” dacă pot să le spun așa. Chiar am fost mândri de reușita noastră și abia așteptam să le gustăm, să vedem dacă seamănă cu ce mâncasem cu o săptămână înainte. Flutur care, pe atunci, era singurul patruped în familie, părea și el la fel de entuziasmat ca și noi...

  Înainte să ne punem la masă, ne-am dus la bunica (locuiam în aceeași curte) să verificăm dacă mai are foc -era la început de primăvară- și să-i ducem și dumneaei să mănânce. Ne-a și lăudat cele două plăcinte pe care i le-am dus ca înlocuitor de pâine pentru masa de prânz și era lucru mare, bunica fiind destul de zgârcită cu laudele. Ne-am întors cu un zâmbet uriaș pe față care ne-a înghețat în momentul în care am intrat în casă: Flutur tocmai se înfrupta din plăcintele noastre care, i s-au părut atât de bune, încât mai rămăsese una singură. Farfuria de tablă în care au fost plăcintele trona în mijlocul bucătăriei, pe gresie, în timp ce Flutur trecuse deja la ultima plăcintă…

  Mai trebuie să menționez faptul că matracucul n-a mai mâncat altceva în ziua respectivă și că noi am fost nevoiți să ne facem mămăligă?

                                            Mai aștept mult plăcintele alea?

sâmbătă, 25 iunie 2022

Iisus prin grâu (Nichifor Crainic)

(Vol. „Poezii alese” 1914-1944, Edit. Roza Vânturilor, Buc., 1990)

 

 Prin grâul copt, pe unde-aleargă

șerpuitoarea mea cărare

Ce scapătă departe-n aur

de glorioasa înserare,


Mi s-a părut că treci, Iisuse,

precum treceai pe vremea ceea

Gustând în mers prietenia

pescarilor din Galileea!


Pe părul Tău încununându-l,

juca o flacără bălaie

Și soarele muia veșmântul

drumeților în vâlvătaie.


Vorbeai... și inimile toate

Se aninau de vorba Ta

Și Le purtai ca o podoabă

de ciucuri prinsă la manta.


Că vorba Ta era mai dulce

ca rodiile din Edom

Și-nomenia dumnezeirea

și îndumnezeia pe om.


Treceai... și sângera în Tine

prigoana crudelor sinedrii

În zări vă așteptau gigantici,

cu crengi ocrotitoare, cedrii.


Iar eu părea că merg în ceata

de ucenici și ucenice

Și sfarâm și eu, pentru cină,

cu palmele-amândouă, spice.


Eram, socot, prea mult al lumii

și prea puțin al vremii Tale

Că pământeana grijă, Doamne, 

m-a-ntârziat, stingher, pe cale.


Pe-același galben grâu coboară

același glorios apus,

Dar n-aud vorbele-Ți pe care

evangheliștii nu le-au spus.

 

Trecură veacuri, și cu ele 

că treci din nou mi s-a părut

Și-Ți caut urma luminoasă 

în lutul moale s-o sărut.

joi, 23 iunie 2022

Colecția de păpuși de porțelan

  De-a lungul timpului, am colecționat și eu, ca mulți alții, tot felul de chestii: pe vremea lui Ceaușescu staniol și ambalaje de ciocolată, căci erau la mare căutare (ciocolata, nu ambalajele). Dar, după ce am primit de la o fată o grămadă de ambalaje de acest fel, și românești, și străine, le-am păstrat o vreme, după care, mi-a pierit interesul pentru așa ceva. Probabil, nu e același lucru să păstrezi ambalaje a căror ciocolată nu ai gustat-o... Am început o altă pasiune, influențată de fratele meu: filatelia. Ne cumpăram, eu și frate-meu, timbre de 5 lei și, dacă aveam dubluri, făceam schimb, apoi le așezam în clasoare chinezești, foarte frumoase, cumpărate de tati cu ani în urmă, căci fusese și pasiunea lui, multe timbre fiind de la el (încă le mai am). Apoi, am trecut la șervețele. Le colecționasem o vreme, apoi le dădusem pe toate, fără nicio părere de rău, unei persoane deosebite, nemainteresându-mă; între timp, „flacăra pasiunii” pentru șervețele s-a reaprins, astfel că am început o altă colecție, pe care o mai am și acum și pe care o „măresc cu fiecare șervețel primit, căci, rudele mele (și nu numai), știind de pasiunea mea, nu ratează ocazia de a-mi completa colecția cu șervețele deosebite la fiecare sărbătoare. Am colecționat și „buruieni” cum le zice Luci la flori, ajungând să am, la un moment dat, 100 de ghivece (dar, neștiind să îngrijesc toate speciile, multe mi-au murit), bijuterii (gablonțuri -cercei, brățări, mărgele, lănțișoare, broșe -de toate felurile, în special fluturi și buburuze-, păstrându-le în două cutii deosebite, pe categorii), vederi cu actori și cântăreți români și străini (pe asta, recunosc, am „moștenit-o” de la altcineva), terminând cu... păpuși de porțelan.

  Dar, să vă povestesc cum a luat naștere această pasiune: văzusem pe la chioșcurile de ziare o nouă colecție care se vindea cu un ziar, așa cum fusese și colecția de cărți de la Editura Adevărul (asta a fost pasiunea lui Luci, cumpărând ambele colecții -cea verde și cea roșie-, bine, are și Luci câteva colecții „la activ” despre care voi scrie cu altă ocazie). Colecția de care am amintit se referea la păpuși de porțelan, cam cât palma de mari, îmbrăcate în haine de epocă. Le-am văzut doar în treacăt, nu mi s-au părut cine știe ce. Dar, vizitând-o pe o bună prietenă, aceasta avea câteva păpuși de porțelan deosebite, foarte frumoase, vechi, cumpărate din Italia, de pe la târguri. Acestea, în schimb, mi-au atras privirea, fiind fascinată de fizionomia lor diferită una de cealaltă, de minunatele rochițe și „zorzoane” cu care erau înveșmântate. Da, erau cu totul deosebite de cele pe care le văzusem eu la chioșcurile de ziare.

  În Centrul Vechi al orașului exista un anticariat în care, venind de la serviciu, mai „pierdeam” uneori, timpul, cumpărând tot felul de chestii interesante (pentru mine) la prețuri modice: pahare, obiecte ornamentale din ceramică... Am găsit chiar și o cutie cu două seturi de cărți de joc, cutie pe al cărei capac era o mașină de epocă, foarte frumoasă, făcută cadou soțului meu, de ziua lui (o avem și acum). Ei bine, în acel anticariat am văzut într-o zi, două păpuși de porțelan. Erau una blondă și una brunetă, ambele cu niște rochițe frumoase și cu ochi albaștri de nuanțe diferite. „Pe care să o fi luat acasă? Aceasta a fost o întrebare pe care am cântărit-o multă vreme. Cred că am stat mai mult de o jumătate de oră în anticariat, de s-o fi gândit doamna al cui era magazinul că oi fi având ceva gânduri ascunse. Îmi plăcea păpușa blondă tare mult, dar... avea un problemă: îi lipsea degetul arătător al mâinii drepte (fusese ciobit) și mă gândeam cum să iau chiar prima mea păpușă de porțelan cu... defect. Bun, să o iau pe cea brunetă. Totuși... îmi place mult și păpușa blondă. Pentru că nu mă puteam hotărî, le-am luat pe amândouă.

  Acestea au fost primele mele păpuși de porțelan. Le-am adus acasă, le-am spălat rochițele, pantalonașii, ciorăpeii, pantofiorii... Am observat că aveau capul, mâinile și picioarele din porțelan, trupul fiind din material umplut cu ceva ca vatelina. Erau foarte diferite, ceea ce făcea ca fiecare să fie specială în felul ei. Am început să mă gândesc: păpușile nu sunt noi, deci au deja o poveste, au fost ale cuiva, poate ale unor fetițe care le iubeau foarte mult, le-au dat nume, le-au alintat, au dormit cu ele, le-au destăinuit toate secretele lor, toate gândurile, spaimele pe care le aveau, visele... Pentru că păpușa blondă avea degetul arătător frânt, m-am întrebat: „Ce accident o fi suferit de și-a pierdut un deget și, tocmai de la mâna dreaptă? În rest, păpușa era, într-adevăr, foarte frumoasă, blondă cu părul lung, toată numai bucle... Oare cum de fetița, care te-a iubit nespus, a putut renunța la tine? Cum ai ajuns într-un anticariat?” am întrebat, privind-o pe Anastasia, căci, așa am „botezat-o”.

  Am trecut la păpușa brunetă, care avea un semn deasupra sprâncenei drepte, o pată de culoare rămasă de pe vremea când chipul ei a căpătat viață. Mi-am continuat gândurile, imaginându-mi: a fost multă vreme complexată de acel semn, de parcă i-ar fi știrbit din frumusețe. Oricum, nici nu se considera frumoasă, încercând să se ascundă de toți și de toate. Odată cu vestimentația ei, a primit și o pălărioară din același material cu rochița și, de atunci, parcă și-a mai revenit, considerând că pălărioara îi mai maschează „defectul”. Dar, ea nu știa că tocmai semnul acela distinctiv o făcea mai frumoasă, mai specială, mai... Maia... i se potrivește... Maia să fie.

   Ei bine, vă dați seama că de la primele două păpuși până la gândul de a le salva pe celelalte întâlnite prin magazinele second sau anticariate, nu a fost decât un pas. Nu mai țin minte când am început să le colecționez, dar am găsit o poză din iunie 2014 în care aveam deja 7 păpuși (de fapt 5, căci două își începuseră povestea odată cu mine, fiind noi).
 

  Nu știu ce să zic, dar... parcă ele îmi ieșeau în cale. Le găseam prin anticariatele din oraș, prin magazinele de haine second... În autobuz dacă eram, uitându-mă pe geam pe când mă întorceam acasă de la serviciu, se întâmpla uneori să văd o păpușă minunată în vitrina vreunui magazin, parcă așteptându-mă, astfel că a doua zi eram deja acolo, pregătită să o iau acasă. Bineînțeles că nu le-am cumpărat chiar pe toate, căci nu m-ar fi ținut buzunarele, dar care mi se păreau deosebite sau aveau o însemnătate pentru mine, le luam acasă în colecția mea. Eram fascinată de păpușile vechi, căci, mă gândeam că ele vin la mine deja cu o poveste a lor, o poveste tainică, învăluită în mister. Comoda pe care era televizorul a început să devină neîncăpătoare, odată ce colecția mea se mărea pe an ce trece...

  Am, într-adevăr, și câteva păpuși noi, cumpărate de mine sau primite cadou, am vreo trei și din colecția de care v-am spus la început și care nu mă impresionase... Am păpuși de porțelan de toate felurile și de toate mărimile (cea mai mică este de mărimea unui deget, Nectaria, iar cea mai mare de vreo 60 de cm., Teo-Daria): și țărănci, și fete obișnuite, și aristocrate din înalta societate, blonde, brunete, roșcate, pistruiate, cu ochi albaștri, căprui, verzi sau negri, chiar și trei negrese, dar și clovni (doar câțiva). Cum am ajuns și la clovni, deși nu avusesem intenția asta? La un magazin de unde luasem câteva păpuși, doamna al cui era magazinul mi l-a oferit pe primul, cumva, cam așa:Acuma, dacă ai luat păpușile, ia-l și pe ăsta, să nu rămână singur, de pripas...” Nu este din porțelan, mai degrabă pare o statuetă din ceramică, dar, dacă l-am luat cu păpușile, l-am strecurat și pe el în colecție, denumindu-l Păcală; ceilalți clovni însă, opt la număr, sunt din porțelan. Am chiar și trei păpuși cu cheiță, pe care, dacă o învârți, cântă, însă doar două păpuși se mișcă în timp ce se aude melodia. Ce am mai observat este faptul că păpușile mai micuțe ca mărime au tot trupul din porțelan, pe când cele mai mari, doar capul, mâinile și picioarele; de asemenea, diferă și tipul de porțelan din care sunt fabricate, unele sunt din porțelan mai dur, altele, mai fin, chiar și nuanța porțelanului diferă...

                                               Păpușile „cântătoare”

  Pentru că prietena mea, ale cărei păpuși mă impresionaseră la început și datorită căreia am ajuns să le colecționez și eu, mi-a spus că, o colecție care se respectă, trebuie să conțină și băieți, am, într-adevăr, și așa ceva. Absolut toate păpușile au primit nume (în afară de trei care aveau deja), în funcție de fizionomia lor, de povestea pe care mi-o imaginam sau influențată de personaje din cărțile citite, gândindu-mă că seamănă cu ele (Alice din „Alice în Țara Minunilor, Heidi, Clara din „Heidi, fetița munților”), la această îndeletnicire, antrenându-l și pe Luci (cum am reușit această „performanță”, nu-mi dau seama). Numele lui Madam Butterfly nu știu de unde vine (de fapt, mie îmi plac foarte mult fluturii), dar când am văzut-o, ăsta a fost numele care mă gândeam că i se potrivește, fiind o aristocrată din înalta societate, foarte frumoasă și care este, zic eu, un fel de mamă a păpușilor pe care le iubește și le protejează, indiferent de condiția lor socială.  

                           

                                 Madam Butterfly

  Chiar și păpușile care aveau vreun defect m-au impresionat, gândindu-mă că au și ele poveste de spus căci, nici în viața reală nu sunt chiar toate lucrurile „roz”. Astfel, la prețuri de nimic, unele chiar gratis, date „pe deasupra” păpușilor pe care le cumpăram, au ajuns și ele în colecția mea.

  Am și două păpuși valoroase, cu ștampilă, care fac parte din colecții cunoscute, pe una chiar am găsit-o căutând pe internet, având și nume: Beatrice. Am și dubluri, numite Gemenele sau Gemenii, luându-le deodată (nu m-a lăsat inima să le despart) sau, dacă le luam pe rând, le dădeam un nume asemănător: Ștefana și Ștefania, doi frați: Gheorghiță și Gheorghina...

   Ei bine, astfel a venit și anul 2017 în care aveam deja, vreo șaizeci de păpuși. Când am aflat că am cancer, pe lângă celelalte la care mă gândeam, neștiind ce mă așteaptă, cum vor decurge lucrurile, am început să mă gândesc și la păpușile mele, ce soartă le va aștepta: voi muri, Luci se va recăsători și cui i-ar trebui păpușile soției decedate? Vor ajunge să fie aruncate sau date „de pomană” cine știe cui... cuiva care nu le va aprecia așa cum merită... Am ajuns la concluzia că mai bine le dau eu, sau, măcar, pe cele mai deosebite, să fiu sigură că ajung unde trebuie...

  Să știți că nici să dai ceva gratis nu e atât de ușor, când soarta ta este incertă și viitorul nesigur. Nu m-am gândit că va fi atât de greu să le găsesc un alt cămin primitor păpușilor mele. Am început să le ofer rudelor care știau cât de mult țin la colecția mea: nepoata mea, care era în primul an de liceu, nu a vrut-o pe Bianca (păpușa deosebită al cărei nume îl poartă) și era chiar foarte îngrijorată: „Ce-i cu Lora, de ce a vrut să-mi dea o păpușă, ce se întâmplă cu ea, ce boală are?” (asta am aflat-o mai târziu, de la o prietenă de familie, după operație); cumnata mea, la fel, nici nu a vrut să audă; ce am reușit a fost să ofer cadou unei verișoare, de ziua ei, cea mai mare păpușă pe care o aveam în acel moment (de vreo 80 de cm., Selena); am încercat și la serviciu, acolo am reușit să dau unui coleg un băiat și o fetiță, foarte frumoase, dar... cam atât; cum întrebam, cum se găseau tot felul de motive de a mă refuza, nu știu dacă le era frică de mine (că voi muri și chiar nu voiau ceva care să le amintească despre asta) sau... pur și simplu, motivele invocate erau reale... Între timp, aflase mami și m-a „sfătuit” să nu mai dau și să nu mai achiziționez alte păpuși până vin de la Cluj. În ultimul weekend petrecut acasă, înainte de a merge la Cluj pentru operație, mi-am înșirat păpușile pe masa pe care am pus-o în fața șemineului și m-am întins pe pat, privindu-le până am adormit cu acea imagine în minte. Nu știu dacă cineva m-ar înțelege dacă i-aș spune că păpușile mă relaxează, mă liniștesc, îmi dau o stare de calm...

  După operație, tati m-a ajutat să-mi cumpăr un dulap pentru păpușile mele, plătind jumătate din sumă. În sfârșit, păpușile mele aveau un loc doar al lor. Tot în acea perioadă, cineva, o cunoștință pe care o apreciez mult, m-a „sfătuit” că ar fi bine să-mi duc păpușile, măcar pentru o perioadă de timp, în afara locuinței, povestindu-mi despre mașina la care a ținut foarte mult și pe care a vândut-o, cumpărându-și, între timp, alta; dar tot îi părea tare rău după mașina vândută, care, nu se știe din ce motiv, s-a stricat (poate din cauza că i-a părut atât de rău după ea). Astfel, nu se știe de unde vin aceste păpuși, cui ar fi aparținut și, până și eu auzisem de energia negativă a cuiva decedat impregnată pe anumite obiecte și care fac să se întâmple tot felul de incidente neplăcute; sau să-i fi aparținut cuiva care să plângă și acum după ele (cum s-a întâmplat cu mașina de care tocmai v-am povestit) și din această cauză să se întâmple astfel de lucruri. Deci, m-a sfătuit să nu rămână în casă nici măcar o păpușă de porțelan. Ei bine, având în vedere boala pe care am avut-o, am făcut-o și pe asta, dar... mi-a fost tare greu. Astfel, de dinainte de Paști, în 2018 păpușile mele au locuit tot în dulapul lor, protejate de o folie împotriva prafului, dar în casa veche, folosită acum pe post de magazie. Dar ce credeți, că a rămas casa mea fără nicio păpușă? Cele pe care mi le cumpăram, ajungeau tot în... casă. Apoi, îmi aminteam și le transferam în magazie. Dar eu, de regulă, nu sunt superstițioasă și niciodată nu m-am gândit că păpușile mele ar fi „capabile” să facă ceva rău, datorită cine știe cărei energii negative sau a cuiva decedat (vă mai amintiți, probabil, de filmul cu păpușa Chucky, care, recunosc că pe mine m-a băgat în sperieți o bună perioadă de timp; dar nu mă gândisem la așa ceva în privința păpușilor mele).

   Pentru că eu tot mai adăugam câte o păpușă la colecția mea, am promis că atunci când voi avea 100, mă voi opri. Auzisem de o persoană care avea vreo 400 de păpuși și soțul ei a zis că o va expulza din casă, dacă mai achiziționează altele. Nu voiam să ajung și eu într-o situație asemănătoare sau să ajungă Luci să-mi urască colecția pe care eu o iubeam. Așa că am început să fiu mai selectivă în ce privește întregirea colecției: nu mai cumpăram dubluri sau păpuși cu defect. Ultima păpușă trebuia să fie deosebită și chiar așa a și fost: în noiembrie 2019 am întregit colecția cu Noelle, o păpușică frumoasă, cu o rochiță din catifea, de culoarea viorelelor, cu dantelă albă și cu pălărioară asortată cu rochița.

  Aveam deci, 103 păpuși (din porțelan doar 102, căci, după cum am spus, Păcală e din ceramică). De fapt, avusesem mai multe, dar, de-a lungul timpului, am dat și eu cadou dintre păpuși (17 după numărătoarea mea), așa cum am și primit de la cei din familie, de la prieteni sau chiar de la persoanele de unde achiziționam păpușile și care mă cunoșteau deja). În 2021, înainte de Rusalii, exilul păpușilor mele a luat sfârșit, Luci, fără să-l rog eu, aducându-mi-le, cu dulap cu tot, sus la mansardă. După ce lipsiseră trei ani, în sfârșit, păpușile mele dragi au ajuns acolo unde meritau. 

   În vară, fusesem la mănăstirea Bârsana unde, pe margine de drum,  la o tarabă, am văzut de vânzare și păpuși (din plastic) îmbrăcate în costume populare. Aceste costume m-au impresionat puternic și mă tot gândeam cum să fac, căci promisesem că nu voi mai achiziționa altele după întregirea a 100 de păpuși în colecție și deja depășisem numărul promis datorită unor cadouri neprevăzute. Dar, normal că a venit și soluția salvatoare: „Luci, am promis că nu mai cumpăr păpuși de porțelan. Dar astea sunt din plastic, deci, m-am gândit să cumpărăm un băiat și o fetiță și să-mi îmbrac de acasă din colecție o pereche de păpuși cu costumele populare ale acestora...” Soțul meu a zâmbit, vizibil impresionat de ideea mea și a fost de acord, astfel că am venit acasă cu păpușile care, mai bine nu vă spun cât au costat. Dar a meritat, căci, două dintre păpușile mele din porțelan, Lucian și Florina, au avut onoarea de a îmbrăca aceste minunate costume populare. 

 

   Aceasta este povestea iubitei mele colecții care a durat câțiva ani până la realizarea ei (vreo 5), dar care, în fiecare seară, îmi bucură sufletul...




marți, 21 iunie 2022

Dormitul și Capucino

  Încă de când am adus-o acasă, fiind foarte micuță, Capucino a beneficiat de un tratament cu totul special. Nu eram pregătiți pentru un nou membru în familie, decizia de a o adopta fiind una de moment, după cum ați putut afla deja din povestea venirii ei în familie. Astfel, în prima ei zi acasă, nu am avut nici boabe pentru juniori, nici pătuț, nici jucării speciale pentru ea. Dar, la câtă dragoste de oferit mai exista încă în noi, nu ne-am împiedicat în amănunte de acest gen. Am iubit-o din prima clipă și, alături de mine, toți cei care au cunoscut-o.

  Ok, după ce am făcut cunoștință unii cu alții, după ce ne-am jucat pe săturate, a venit și seara și, o dată cu ea, timpul să ne culcăm. Dar unde să o instalăm pe Capucino? Nu putea să doarmă la picioarele noastre, căci era foarte mică și exista riscul de a o răni. Nici în casă pe unde ar fi apucat/dorit nu-mi venea să o las; am fost ca în povestea cu drobul de sare: dacă se strecoară pe după vreun dulap și nu mai poate ieși, dacă, de exemplu, doarme lângă birou și exact atunci cade o carte de pe masă, dacă doarme sub un scaun și, cum-necum, taman atunci i se rupe acestuia un picior și cade scaunul pe ea? Astfel, unica soluție găsită, normal, de mine, a fost să doarmă la capul nostru. Zis și făcut: am găsit în dulap o pernă mai micuță pe care am pus-o deasupra pernelor noastre și, din prima clipă, s-a cuibărit acolo. N-a făcut niciodată în pat, deja știam când voia să se dea jos că vrea să-și facă nevoile și o scoteam afară. După câteva zile, deja știa și ea când venea seara că, înainte de a ajunge în pat, trecea pe la baie la spălat blănița și lăbuțele, după care mergea singură la locul ei.

  Așa a trecut și vara, și toamna… Între timp, matracuca noastră dragă s-a pricopsit și cu un pătuț al ei personal în care mai moțăia pe timpul zilei, dar noaptea tot la capul nostru îi plăcea să doarmă... Asta până a venit iarna și, odată cu ea, sărbătorile atât de așteptate de noi toți. Ne-am tot gândit unde să punem bradul de Crăciun, căci locul din hol unde îl puneam de obicei, s-a ocupat încă din vară cu un dulap tip cuier. Singurul loc liber era la capătul patului din cameră. Am tras patul mai aproape de bibliotecă pentru mai mult loc și am instalat bradul acolo. După ce l-am împodobit cu luminițe, beteală, globuri și bomboane, după ce am așezat sub el și cadourile frumos împachetate pentru cei dragi, nu ne-a prea venit la îndemână să stăm cu spatele la el și ce ne-am gândit noi: să ne întoarcem invers, să punem pernele la picioare ca să-l putem admira mai bine și noaptea. Pentru că era vorba de numai câteva zile, nu i-am mutat și lui Capucino perna, așa că ea a ajuns să doarmă la picioarele noastre. Dar acum nu ne-am mai făcut probleme, avea deja 7 luni, nu mai era atât de micuță. Doar că încă din prima noapte, după ce am adormit, nu știu cum mi-am mișcat picioarele în somn, că, dintr-o dată, fără veste, s-a auzit o bufnitură: Capucino a zburat din pat, aterizând direct sub brad, printre cadourile care își așteptau proprietarii. S-a speriat teribil, bradul zguduindu-se din temelii cu crengile încărcate, un glob i-a căzut în cap, în timp ce vreo două bomboane și-au găsit locul pe lângă ea… M-am dus repede și am luat-o în brațe, am încercat s-o liniștesc, mi-am cerut iertare dar... în zadar… Din noaptea aceea, Capucino nu mai doarme cu noi în pat. Stă la picioarele noastre sau între noi până adormim, după care o zbughește singură de frica aterizării forțate, continuându-și somnul în siguranță, în pătuțul ei. Cică, nu mai vrea să devină, fără voie, cadou de Crăciun...

                                       


joi, 16 iunie 2022

cea/ce-a

                                                  cea 

Am văzut o emisiune foarte interesantă despre Ecaterina cea Mare.

 Cea mai frumoasă melodie este cea care îți place ție, nu altcuiva.

Tocmai citesc povestea despre fata cea harnică a moșului și  fata cea leneșă a babei.

Cea de-a doua rochiță este și preferata mea.

Sora mea este cea de colo.


                                               ce-a

El ce-a făcut de te-a supărat atât de tare?

Hai să uităm ce-a fost și să ne împăcăm.

Ce-a avut de împărțit, a împărțit, acum nu mai are nimic, dar nici nu o mai caută nimeni.

Vecina ta ce-a dat de pomană de Sâmbăta Morților?

Ce-a crezut că va câștiga dacă va spune tuturor secretul tău?


Macii (Magda Isanos)

Ardeau ca niște facle vii,

În vârf de firave tulpini.

Își înălțau râzând zglobii 

Obrazul roșu dintre spini.

 

I-am adunat cu mâini avare,

Am rătăcit în seara blândă,

Umplându-mi brațele de floare

Învăpăiată și plăpândă.

 

Și m-am întors într-un târziu,

Departe câmpul rămânea,

Atât de singur și pustiu

În urma mea.

 

Dar când acasă-am încercat

Să-i strâng într-un aprins buchet,

Toți macii mei s-au scuturat

Ca niște lacrimi pe parchet.

 

 

marți, 14 iunie 2022

Matracucile pe post de… sonerie

  Ne mutasem deja la casa noastră de o perioadă de timp, când ne-am gândit să ne punem și noi, ca toți oamenii normali, sonerie, să auzim în caz că ne caută cineva. Pe atunci, nu avea toată lumea telefon mobil, de-abia apăruseră pe piață. Astfel, de câte ori nu mersese mama înapoi acasă, pentru că nu auzisem că e la poartă și mă strigă... La vremea aceea, aveam o poartă destul de șubredă, motiv pentru care o țineam încuiată, așa că nu aveam atât de mulți vizitatori ca ceilalți vecini. De fapt, nici acum nu avem, chiar dacă poarta nu mai e aceeași și chiar dacă tot încuiată o ținem. Avem, în schimb, o altă sonerie, mai bună decât toate, care funcționează zi și noapte, fără baterii, fără curent, fără încărcare solară: matracucile noastre. Această „sonerie” este de o precizie incredibilă, căci sună diferit în funcție de vizitatori: când la poartă e mami cu tati, sună într-un fel, inconfundabil, mai mult a „miorlăit”, plus dat din codiță și din toate cele, astfel că știm cine ne caută încă înainte de a ajunge în fața casei cu mașina (chiar dacă nu suntem anunțați dinainte telefonic și chiar dacă „soneria” e, în acel moment, în interiorul casei -aceasta este o bizarerie pentru care încă nu am o explicație logică); la fel sună și dacă se întoarce unul dintre noi acasă; dacă, în schimb, e poștașul sau cineva care ne aduce facturi ori vreo reclamă și le pune în cutia poștală, „soneria” noastră sună… cum să vă explic… într-un fel în care îți pare bine că te afli de cealaltă parte a porții și cu asta cred că ați înțeles și de ce ținem poarta încuiată tot timpul; tot așa, știm când vecina noastră dragă merge în oraș sau când se întoarce, căci „soneria” sună altfel, cu mai mult entuziasm față de cum sună la ceilalți vecini (am explicat în „Vecina și matracucile” din ce cauză).

  Astfel, când am venit acasă pentru prima dată cu mașina pe care am achiziționat-o, matracucile nici nu au băgat-o în seamă, normal, până ce ne-au văzut coborând din ea. A doua zi, deja știam când urmează să vină Luci acasă, căci, încă dinainte de a ajunge în fața casei, „soneria” dădea alarma. A treia zi, la fel, sună „soneria” tot așa, miorlăit, pe lângă scuturat din codiță și din toate cele. Știind deja că a venit Luci, încă înainte de a se face mașina vizibilă, am ieșit afară să-i fac soțului meu o primire frumoasă. Dar stau în curte și… stau și… numa’ nu apare. Matracucile, fericite nevoie mare, așteptau și ele, la fel de nerăbdătoare ca și mine. M-am gândit că s-o fi dus să întoarcă mașina, să nu mai aibă treabă în dimineața următoare. Totuși, nu-i putea lua atâta timp, așa că am ieșit în stradă să văd pe la ce vecin s-o fi împotmolit la povești. Dar… nici urmă de Luci. În schimb, de cealaltă parte a străzii, vis-a-vis de casa noastră, era parcată o mașină identică cu a noastră, aceeași culoare, același model… doar numărul de înmatriculare era diferit. A fost pentru prima și ultima dată când „soneria”, atât de precisă până în acel moment, dăduse o eroare care mă indusese și pe mine în aceeași eroare. Totuși, văzând motivul, am înțeles cum de greșise „soneria” noastră și chiar mi-am spus: „Uf, ce m-am speriat, bine că nu e defectă „soneria”, că la atâta electronică câtă există în absolut orice în ziua de azi, e de ajuns un scurtcircuit, să se ducă-n brânză tot sistemul…”

  Acum, poate să treacă și de zece ori pe zi vecinul cu mașina lui pe stradă, că „soneria” sună doar când apare mașina noastră cu Luci în ea. Niciodată nu a mai dat „eroare”. Îți dai seama ce chestie ciudată ar fi, mai ales că soția vecinului cu mașina în cauză e de-o seamă cu mine și o cheamă tot… Loredana...


                                       „Soneria” noastră în exercițiul funcțiunii...

marți, 7 iunie 2022

Eu și câinii mei poznași (Cosma Mihaela, clasa a V-a, Liceul Tehnologic Gâlgău)

   „Orice întâmplare banală poate deveni subiectul unei povești minunate...” am spus, nu cu mult timp în urmă, în cadrul unei activități de la Liceul Tehnologic Gâlgău, fiind invitată de doamna profesoară Laura Chiroban. Am promis atunci că voi publica, pe blog, în „Aventurile matracucilor” cea mai frumoasă poveste scrisă de elevii clasei a V-a. Iată rezultatul...

 

  Într-o zi de vară trebuia să ies, alături de familia mea, pe câmp cu cățeii mei, Maya și Max. Totul era bine și frumos până când am trecut pe lângă straturile de cartofi. Maya și Max au mers direct spre straturi și le-au stricat pe toate, fix după ce am terminat să le punem.

  Apoi, când am urcat și am ajuns sus, a apărut un vecin cu câinii săi și ai mei nu au mai terminat de lătrat, ba chiar distrugeau tot ce li se ivea în cale. Când, în sfârșit, a plecat vecinul, mama mea s-a întors cu un braț de bureți și, ghiciți ce... Maya și Max au sărit pe mama mea și i-au stricat bureții, din fericire, nu pe toți.

  După cam o oră de stat, am coborât, iar eu am adunat flori, făcând un buchet foarte drăguț, însă Max a luat buchetul din mâna mea și dus a fost... Eram așa de tristă, până când, deodată, Maya și Max vin spre mine văzându-mă tristă, iar Max mi-a adus din nou buchetul. 

  Îmi iubesc câinii, mai ales când încearcă să își ceară iertare în stilul lor câinesc!

Dieta 2: constatare cu greutate

  Îl mai țineți minte pe chipeșul și onorabilul vecin patruped, Shar Pei? Cel care a „umilit-o” pe matracuca noastră pe când era în căutarea dragostei, iar apoi plângea la gard, cerându-și iertare… (întreaga întâmplare în „Matracucile și dragostea”). Ei bine, chiar dacă draga noastră Capucino, atunci „s-a făcut că plouă”, cum se spune, nebăgându-l în seamă, ba mai și spunându-i câteva, acesta „s-a înțeles” cu stăpânul lui să-i mai lase câteva „atenții” în gard, invocând și o scuză destul de plauzibilă, de genul: „Poți să le dai la prietenii mei vecini, că eu, oricum, nu mănânc…” Totuși, mira-m-aș să nu fi avut niciun alt motiv ascuns, cum ar fi: „da’ de a ieși ceva din asta!”, căci tocmai văzusem, zilele trecute, un comentariu la un videoclip pe un canal de youtube, în care un tip se lăuda: „Dragostea înseamnă ceea ce oferă bărbatul pentru a obține ce vrea…”

  Eu, în schimb, mă mir că, după atâta vreme, vecinul nostru chiar nu știe că pe matracuca noastră nu o mai interesează băieții/bărbații patrupezi de ani de zile. Dar, de unde, bietul de el, să știe, că doar nu s-a apucat Capucino să strige în gura mare că… mă rog, că e sterilizată. Și nici în ziarul local nu a apărut vreo știre referitoare la așa ceva.

  Matracuca noastră e cum vrei tu s-o cataloghezi, dar proastă nu e. Așa că ea, mare mâncăcioasă, a profitat din plin de toate „atențiile” lăsate în gard, și, alături de ea, Flutur, bineînțeles, căci matracuca noastră este și darnică și, când primește ceva, știe să și împartă (după ce și-a satisfăcut propriile pofte culinare, desigur). Și, de fapt, măcar la „suprafață”, atențiile erau pentru amândoi. Așa au mâncat matracucile noastre pizza pe blat de spaghete, grătare, tocăniță de carne cu sos bechamel și alte mâncăruri a căror denumire nici măcar celebra Sanda Marin, autoare a unei cărți de bucate binecunoscute pe vremuri, nu a auzit de ele.

  Dar, bineînțeles că toate aceste fapte nu puteau să rămână fără urmări. Astfel, în urma unei vizite destul de recente la veterinar pentru un vaccin, a aflat și Lucian că draga noastră matracucă e… supraponderală. Asta știam și noi de ceva vreme, ce nu știam era că matracuca are deja 12 kilograme, când maxim ar trebui să aibă 10. Când avusese cu 600 de grame mai mult, ne făcusem probleme și am început dieta care… știți și voi cum s-a terminat, ajungând, cu jongleriile-i binecunoscute, la 11 kg. Acum, când te uiți la ea, Capucino e mai mult pătrată, decât dreptunghiulară, cu tentă spre cub (deși, până acum, mă mir că nu am observat). Și chiar niște prieteni de familie ne-au întrebat: „Dar v-ați mai luat un câine...?”

  Ei, Capucino, așa nu mai merge… Trebuie neapărat să începem o dietă mai serioasă. Gata cu „atențiile” culinare din gard ce ne aduc în plus kilograme nedorite, care, o dată instalate, știm ce greu vor să plece”.

  Deja fiind luată această decizie, am convenit cu soțul meu să începem dieta chiar de mâine. Desigur că dieta ei se referă, vrând-nevrând și la Flutur, că doar nu putem să separăm copiii patrupezi în camere diferite când mănâncă și, mai ales, meniu diferit, Flutur cu bunătăți și Capucino doar boabe uscate. Și, ca să-i fie dieta mai ușoară, am decis să încep și eu o dietă, așa, mai mult din empatie pentru matracucă, încercând să dau și eu jos tot… 2 kilograme. Astfel, Capucino, văzând că „sufăr” și eu alături de ea, o să treacă mai ușor peste această perioadă. Se știe că în doi sau chiar în trei (dacă-l punem la socoteală și pe Flutur), suferința e mai ușor de îndurat.

  Mai e nevoie să spun că, la două zile după începerea dietei, matracucile încă țin greva foamei?

 

                                            Sincer, simt că am mai slăbit nițel...


Dubla aniversare

 Încă mă simt sub vraja weekendului care tocmai s-a încheiat… Emoția stimulează „fluturii” din stomac să-și fâlfâie delicat arip...