Colecția de păpuși de porțelan

  De-a lungul timpului, am colecționat și eu, ca mulți alții, tot felul de chestii: pe vremea lui Ceaușescu staniol și ambalaje de ciocolată, căci erau la mare căutare (ciocolata, nu ambalajele). Dar, după ce am primit de la o fată o grămadă de ambalaje de acest fel, și românești, și străine, le-am păstrat o vreme, după care, mi-a pierit interesul pentru așa ceva. Probabil, nu e același lucru să păstrezi ambalaje a căror ciocolată nu ai gustat-o... Am început o altă pasiune, influențată de fratele meu: filatelia. Ne cumpăram, eu și frate-meu, timbre de 5 lei și, dacă aveam dubluri, făceam schimb, apoi le așezam în clasoare chinezești, foarte frumoase, cumpărate de tati cu ani în urmă, căci fusese și pasiunea lui, multe timbre fiind de la el (încă le mai am). Apoi, am trecut la șervețele. Le colecționasem o vreme, apoi le dădusem pe toate, fără nicio părere de rău, unei persoane deosebite, nemainteresându-mă; între timp, „flacăra pasiunii” pentru șervețele s-a reaprins, astfel că am început o altă colecție, pe care o mai am și acum și pe care o „măresc” cu fiecare șervețel primit, căci, rudele mele (și nu numai), știind de pasiunea mea, nu ratează ocazia de a-mi completa colecția cu șervețele deosebite la fiecare sărbătoare. Am colecționat și „buruieni” cum le zice Luci la flori, ajungând să am, la un moment dat, 100 de ghivece (dar, neștiind să îngrijesc toate speciile, multe mi-au murit), bijuterii (gablonțuri -cercei, brățări, mărgele, lănțișoare, broșe -de toate felurile, în special fluturi și buburuze-, păstrându-le în două cutii deosebite, pe categorii), vederi cu actori și cântăreți români și străini (pe asta, recunosc, am „moștenit-o” de la altcineva), terminând cu... păpuși de porțelan.

  Dar, să vă povestesc cum a luat naștere această pasiune: văzusem pe la chioșcurile de ziare o nouă colecție care se vindea cu un ziar, așa cum fusese și colecția de cărți de la Editura Adevărul (asta a fost pasiunea lui Luci, cumpărând ambele colecții -cea verde și cea roșie-, bine, are și Luci câteva colecții „la activ” despre care voi scrie cu altă ocazie). Colecția de care am amintit se referea la păpuși de porțelan, cam cât palma de mari, îmbrăcate în haine de epocă. Le-am văzut doar în treacăt, nu mi s-au părut cine știe ce. Dar, vizitând-o pe o bună prietenă, aceasta avea câteva păpuși de porțelan deosebite, foarte frumoase, vechi, cumpărate din Italia, de pe la târguri. Acestea, în schimb, mi-au atras privirea, fiind fascinată de fizionomia lor diferită una de cealaltă, de minunatele rochițe și „zorzoane” cu care erau înveșmântate. Da, erau cu totul deosebite de cele pe care le văzusem eu la chioșcurile de ziare.

  În Centrul Vechi al orașului exista un anticariat în care, venind de la serviciu, mai „pierdeam” uneori, timpul, cumpărând tot felul de chestii interesante (pentru mine) la prețuri modice: pahare, obiecte ornamentale din ceramică... Am găsit chiar și o cutie cu două seturi de cărți de joc, cutie pe al cărei capac era o mașină de epocă, foarte frumoasă, făcută cadou soțului meu, de ziua lui (o avem și acum). Ei bine, în acel anticariat am văzut într-o zi, două păpuși de porțelan. Erau una blondă și una brunetă, ambele cu niște rochițe frumoase și cu ochi albaștri de nuanțe diferite. „Pe care să o fi luat acasă?” Aceasta a fost o întrebare pe care am cântărit-o multă vreme. Cred că am stat mai mult de o jumătate de oră în anticariat, de s-o fi gândit doamna al cui era magazinul că oi fi având ceva gânduri ascunse. Îmi plăcea păpușa blondă tare mult, dar... avea un problemă: îi lipsea degetul arătător al mâinii drepte (fusese ciobit) și mă gândeam cum să iau chiar prima mea păpușă de porțelan cu... defect. Bun, să o iau pe cea brunetă. Totuși... îmi place mult și păpușa blondă. Pentru că nu mă puteam hotărî, le-am luat pe amândouă.

  Acestea au fost primele mele păpuși de porțelan. Le-am adus acasă, le-am spălat rochițele, pantalonașii, ciorăpeii, pantofiorii... Am observat că aveau capul, mâinile și picioarele din porțelan, trupul fiind din material umplut cu ceva ca vatelina. Erau foarte diferite, ceea ce făcea ca fiecare să fie specială în felul ei. Am început să mă gândesc: păpușile nu sunt noi, deci au deja o poveste, au fost ale cuiva, poate ale unor fetițe care le iubeau foarte mult, le-au dat nume, le-au alintat, au dormit cu ele, le-au destăinuit toate secretele lor, toate gândurile, spaimele pe care le aveau, visele... Pentru că păpușa blondă avea degetul arătător frânt, m-am întrebat: „Ce accident o fi suferit de și-a pierdut un deget și, tocmai de la mâna dreaptă?” În rest, păpușa era, într-adevăr, foarte frumoasă, blondă cu părul lung, toată numai bucle... „Oare cum de fetița, care te-a iubit nespus, a putut renunța la tine? Cum ai ajuns într-un anticariat?” am întrebat, privind-o pe Anastasia, căci, așa am „botezat-o”.

  Am trecut la păpușa brunetă, care avea un semn deasupra sprâncenei drepte, o pată de culoare rămasă de pe vremea când chipul ei a căpătat viață. Mi-am continuat gândurile, imaginându-mi: a fost multă vreme complexată de acel semn, de parcă i-ar fi știrbit din frumusețe. Oricum, nici nu se considera frumoasă, încercând să se ascundă de toți și de toate. Odată cu vestimentația ei, a primit și o pălărioară din același material cu rochița și, de atunci, parcă și-a mai revenit, considerând că pălărioara îi mai maschează „defectul”. Dar, ea nu știa că tocmai semnul acela distinctiv o făcea mai frumoasă, mai specială, mai... Maia... i se potrivește... Maia să fie.

   Ei bine, vă dați seama că de la primele două păpuși până la gândul de a le „salva” pe celelalte întâlnite prin magazinele second sau anticariate, nu a fost decât un pas. Nu mai țin minte când am început să le colecționez, dar am găsit o poză din iunie 2014 în care aveam deja 7 păpuși (de fapt 5, căci două își începuseră povestea odată cu mine, fiind noi).
 

  Nu știu ce să zic, dar... parcă ele îmi ieșeau în cale. Le găseam prin anticariatele din oraș, prin magazinele de haine second... În autobuz dacă eram, uitându-mă pe geam pe când mă întorceam acasă de la serviciu, se întâmpla uneori să văd o păpușă minunată în vitrina vreunui magazin, parcă așteptându-mă, astfel că a doua zi eram deja acolo, pregătită să o iau acasă. Bineînțeles că nu le-am cumpărat chiar pe toate, căci nu m-ar fi ținut buzunarele, dar care mi se păreau deosebite sau aveau o însemnătate pentru mine, le luam acasă în colecția mea. Eram fascinată de păpușile vechi, căci, mă gândeam că ele vin la mine deja cu o poveste a lor, o poveste tainică, învăluită în mister. Comoda pe care era televizorul a început să devină neîncăpătoare, odată ce colecția mea se mărea pe an ce trece...

  Am, într-adevăr, și câteva păpuși noi, cumpărate de mine sau primite cadou, am vreo trei și din colecția de care v-am spus la început și care nu mă impresionase... Am păpuși de porțelan de toate felurile și de toate mărimile (cea mai mică este de mărimea unui deget, Nectaria, iar cea mai mare de vreo 60 de cm., Teo-Daria): și țărănci, și fete obișnuite, și aristocrate din înalta societate, blonde, brunete, roșcate, pistruiate, cu ochi albaștri, căprui, verzi sau negri, chiar și trei negrese, dar și clovni (doar câțiva). Cum am ajuns și la clovni, deși nu avusesem intenția asta? La un magazin de unde luasem câteva păpuși, doamna al cui era magazinul mi l-a oferit pe primul, cumva, cam așa: „Acuma, dacă ai luat păpușile, ia-l și pe ăsta, să nu rămână singur, de pripas...” Nu este din porțelan, mai degrabă pare o statuetă din ceramică, dar, dacă l-am luat cu păpușile, l-am strecurat și pe el în colecție, denumindu-l Păcală; ceilalți clovni însă, opt la număr, sunt din porțelan. Am chiar și trei păpuși cu cheiță, pe care, dacă o învârți, cântă, însă doar două păpuși se mișcă în timp ce se aude melodia. Ce am mai observat este faptul că păpușile mai micuțe ca mărime au tot trupul din porțelan, pe când cele mai mari, doar capul, mâinile și picioarele; de asemenea, diferă și tipul de porțelan din care sunt fabricate, unele sunt din porțelan mai dur, altele, mai fin, chiar și nuanța porțelanului diferă...

                                               Păpușile „cântătoare”

  Pentru că prietena mea, ale cărei păpuși mă impresionaseră la început și datorită căreia am ajuns să le colecționez și eu, mi-a spus că, o colecție care „se respectă”, trebuie să conțină și băieți, am, într-adevăr, și așa ceva. Absolut toate păpușile au primit nume (în afară de trei care aveau deja), în funcție de fizionomia lor, de povestea pe care mi-o imaginam sau influențată de personaje din cărțile citite, gândindu-mă că seamănă cu ele (Alice din „Alice în Țara Minunilor”, Heidi, Clara din „Heidi, fetița munților”), la această îndeletnicire, antrenându-l și pe Luci (cum am reușit această „performanță”, nu-mi dau seama). Numele lui Madam Butterfly nu știu de unde vine (de fapt, mie îmi plac foarte mult fluturii), dar când am văzut-o, ăsta a fost numele care mă gândeam că i se potrivește, fiind o aristocrată din înalta societate, foarte frumoasă și care este, zic eu, un fel de mamă a păpușilor pe care le iubește și le protejează, indiferent de condiția lor socială.  

                           

                                 Madam Butterfly

  Chiar și păpușile care aveau vreun defect m-au impresionat, gândindu-mă că au și ele poveste de spus căci, nici în viața reală nu sunt chiar toate lucrurile „roz”. Astfel, la prețuri de nimic, unele chiar gratis, date „pe deasupra” păpușilor pe care le cumpăram, au ajuns și ele în colecția mea.

  Am și două păpuși valoroase, cu ștampilă, care fac parte din colecții cunoscute, pe una chiar am găsit-o căutând pe internet, având și nume: Beatrice. Am și dubluri, numite Gemenele sau Gemenii, luându-le deodată (nu m-a lăsat inima să le despart) sau, dacă le luam pe rând, le dădeam un nume asemănător: Ștefana și Ștefania, doi frați: Gheorghiță și Gheorghina...

   Ei bine, astfel a venit și anul 2017 în care aveam deja, vreo șaizeci de păpuși. Când am aflat că am cancer, pe lângă celelalte la care mă gândeam, neștiind ce mă așteaptă, cum vor decurge lucrurile, am început să mă gândesc și la păpușile mele, ce soartă le va aștepta: voi muri, Luci se va recăsători și cui i-ar trebui păpușile soției decedate? Vor ajunge să fie aruncate sau date „de pomană” cine știe cui... cuiva care nu le va aprecia așa cum merită... Am ajuns la concluzia că mai bine le dau eu, sau, măcar, pe cele mai deosebite, să fiu sigură că ajung unde trebuie...

  Să știți că nici să dai ceva gratis nu e atât de ușor, când soarta ta este incertă și viitorul nesigur. Nu m-am gândit că va fi atât de greu să le găsesc un alt cămin primitor păpușilor mele. Am început să le ofer rudelor care știau cât de mult țin la colecția mea: nepoata mea, care era în primul an de liceu, nu a vrut-o pe Bianca (păpușa deosebită al cărei nume îl poartă) și era chiar foarte îngrijorată: „Ce-i cu Lora, de ce a vrut să-mi dea o păpușă, ce se întâmplă cu ea, ce boală are?” (asta am aflat-o mai târziu, de la o prietenă de familie, după operație); cumnata mea, la fel, nici nu a vrut să audă; ce am reușit a fost să ofer cadou unei verișoare, de ziua ei, cea mai mare păpușă pe care o aveam în acel moment (de vreo 80 de cm., Selena); am încercat și la serviciu, acolo am reușit să dau unui coleg un băiat și o fetiță, foarte frumoase, dar... cam atât; cum întrebam, cum se găseau tot felul de motive de a mă refuza, nu știu dacă le era frică de mine (că voi muri și chiar nu voiau ceva care să le amintească despre asta) sau... pur și simplu, motivele invocate erau reale... Între timp, aflase mami și m-a „sfătuit” să nu mai dau și să nu mai achiziționez alte păpuși până vin de la Cluj. În ultimul weekend petrecut acasă, înainte de a merge la Cluj pentru operație, mi-am înșirat păpușile pe masa pe care am pus-o în fața șemineului și m-am întins pe pat, privindu-le până am adormit cu acea imagine în minte. Nu știu dacă cineva m-ar înțelege dacă i-aș spune că păpușile mă relaxează, mă liniștesc, îmi dau o stare de calm...

  După operație, tati m-a ajutat să-mi cumpăr un dulap pentru păpușile mele, plătind jumătate din sumă. În sfârșit, păpușile mele aveau un loc doar al lor. Tot în acea perioadă, cineva, o cunoștință pe care o apreciez mult, m-a „sfătuit” că ar fi bine să-mi duc păpușile, măcar pentru o perioadă de timp, în afara locuinței, povestindu-mi despre mașina la care a ținut foarte mult și pe care a vândut-o, cumpărându-și, între timp, alta; dar tot îi părea tare rău după mașina vândută, care, nu se știe din ce motiv, s-a stricat (poate din cauza că i-a părut atât de rău după ea). Astfel, nu se știe de unde vin aceste păpuși, cui ar fi aparținut și, până și eu auzisem de energia negativă a cuiva decedat impregnată pe anumite obiecte și care fac să se întâmple tot felul de incidente neplăcute; sau să-i fi aparținut cuiva care să plângă și acum după ele (cum s-a întâmplat cu mașina de care tocmai v-am povestit) și din această cauză să se întâmple astfel de lucruri. Deci, m-a sfătuit să nu rămână în casă nici măcar o păpușă de porțelan. Ei bine, având în vedere boala pe care am avut-o, am făcut-o și pe asta, dar... mi-a fost tare greu. Astfel, de dinainte de Paști, în 2018 păpușile mele au locuit tot în dulapul lor, protejate de o folie împotriva prafului, dar în casa veche, folosită acum pe post de magazie. Dar ce credeți, că a rămas casa mea fără nicio păpușă? Cele pe care mi le cumpăram, ajungeau tot în... casă. Apoi, îmi aminteam și le transferam în magazie. Dar eu, de regulă, nu sunt superstițioasă și niciodată nu m-am gândit că păpușile mele ar fi „capabile” să facă ceva rău, datorită cine știe cărei energii negative sau a cuiva decedat (vă mai amintiți, probabil, de filmul cu păpușa Chucky, care, recunosc că pe mine m-a băgat în sperieți o bună perioadă de timp; dar nu mă gândisem la așa ceva în privința păpușilor mele).

   Pentru că eu tot mai adăugam câte o păpușă la colecția mea, am promis că atunci când voi avea 100, mă voi opri. Auzisem de o persoană care avea vreo 400 de păpuși și soțul ei a zis că o va expulza din casă, dacă mai achiziționează altele. Nu voiam să ajung și eu într-o situație asemănătoare sau să ajungă Luci să-mi urască colecția pe care eu o iubeam. Așa că am început să fiu mai selectivă în ce privește întregirea colecției: nu mai cumpăram dubluri sau păpuși cu defect. Ultima păpușă trebuia să fie deosebită și chiar așa a și fost: în noiembrie 2019 am întregit colecția cu Noelle, o păpușică frumoasă, cu o rochiță din catifea, de culoarea viorelelor, cu dantelă albă și cu pălărioară asortată cu rochița.

  Aveam deci, 103 păpuși (din porțelan doar 102, căci, după cum am spus, Păcală e din ceramică). De fapt, avusesem mai multe, dar, de-a lungul timpului, am dat și eu cadou dintre păpuși (17 după numărătoarea mea), așa cum am și primit de la cei din familie, de la prieteni sau chiar de la persoanele de unde achiziționam păpușile și care mă cunoșteau deja). În 2021, înainte de Rusalii, exilul păpușilor mele a luat sfârșit, Luci, fără să-l rog eu, aducându-mi-le, cu dulap cu tot, sus la mansardă. După ce lipsiseră trei ani, în sfârșit, păpușile mele dragi au ajuns acolo unde meritau. 

   În vară, fusesem la mănăstirea Bârsana unde, pe margine de drum,  la o tarabă, am văzut de vânzare și păpuși (din plastic) îmbrăcate în costume populare. Aceste costume m-au impresionat puternic și mă tot gândeam cum să fac, căci promisesem că nu voi mai achiziționa altele după întregirea a 100 de păpuși în colecție și deja depășisem numărul promis datorită unor cadouri neprevăzute. Dar, normal că a venit și soluția salvatoare: „Luci, am promis că nu mai cumpăr păpuși de porțelan. Dar astea sunt din plastic, deci, m-am gândit să cumpărăm un băiat și o fetiță și să-mi îmbrac de acasă din colecție o pereche de păpuși cu costumele populare ale acestora...” Soțul meu a zâmbit, vizibil impresionat de ideea mea și a fost de acord, astfel că am venit acasă cu păpușile care, mai bine nu vă spun cât au costat. Dar a meritat, căci, două dintre păpușile mele din porțelan, Lucian și Florina, au avut onoarea de a îmbrăca aceste minunate costume populare. 

 

   Aceasta este povestea iubitei mele colecții care a durat câțiva ani până la realizarea ei (vreo 5), dar care, în fiecare seară, îmi bucură sufletul...