Dormitul și Capucino

  Încă de când am adus-o acasă, fiind foarte micuță, Capucino a beneficiat de un tratament cu totul special. Nu eram pregătiți pentru un nou membru în familie, decizia de a o adopta fiind una de moment, după cum ați putut afla deja din povestea venirii ei în familie. Astfel, în prima ei zi acasă, nu am avut nici boabe pentru juniori, nici pătuț, nici jucării speciale pentru ea. Dar, la câtă dragoste de oferit mai exista încă în noi, nu ne-am împiedicat în amănunte de acest gen. Am iubit-o din prima clipă și, alături de mine, toți cei care au cunoscut-o.

  Ok, după ce am făcut cunoștință unii cu alții, după ce ne-am jucat pe săturate, a venit și seara și, o dată cu ea, timpul să ne culcăm. Dar unde să o instalăm pe Capucino? Nu putea să doarmă la picioarele noastre, căci era foarte mică și exista riscul de a o răni. Nici în casă pe unde ar fi apucat/dorit nu-mi venea să o las; am fost ca în povestea cu drobul de sare: dacă se strecoară pe după vreun dulap și nu mai poate ieși, dacă, de exemplu, doarme lângă birou și exact atunci cade o carte de pe masă, dacă doarme sub un scaun și, cum-necum, taman atunci i se rupe acestuia un picior și cade scaunul pe ea? Astfel, unica soluție găsită, normal, de mine, a fost să doarmă la capul nostru. Zis și făcut: am găsit în dulap o pernă mai micuță pe care am pus-o deasupra pernelor noastre și, din prima clipă, s-a cuibărit acolo. N-a făcut niciodată în pat, deja știam când voia să se dea jos că vrea să-și facă nevoile și o scoteam afară. După câteva zile, deja știa și ea când venea seara că, înainte de a ajunge în pat, trecea pe la baie la spălat blănița și lăbuțele, după care mergea singură la locul ei.

  Așa a trecut și vara, și toamna… Între timp, matracuca noastră dragă s-a pricopsit și cu un pătuț al ei personal în care mai moțăia pe timpul zilei, dar noaptea tot la capul nostru îi plăcea să doarmă... Asta până a venit iarna și, odată cu ea, sărbătorile atât de așteptate de noi toți. Ne-am tot gândit unde să punem bradul de Crăciun, căci locul din hol unde îl puneam de obicei, s-a ocupat încă din vară cu un dulap tip cuier. Singurul loc liber era la capătul patului din cameră. Am tras patul mai aproape de bibliotecă pentru mai mult loc și am instalat bradul acolo. După ce l-am împodobit cu luminițe, beteală, globuri și bomboane, după ce am așezat sub el și cadourile frumos împachetate pentru cei dragi, nu ne-a prea venit la îndemână să stăm cu spatele la el și ce ne-am gândit noi: să ne întoarcem invers, să punem pernele la picioare ca să-l putem admira mai bine și noaptea. Pentru că era vorba de numai câteva zile, nu i-am mutat și lui Capucino perna, așa că ea a ajuns să doarmă la picioarele noastre. Dar acum nu ne-am mai făcut probleme, avea deja 7 luni, nu mai era atât de micuță. Doar că încă din prima noapte, după ce am adormit, nu știu cum mi-am mișcat picioarele în somn, că, dintr-o dată, fără veste, s-a auzit o bufnitură: Capucino a zburat din pat, aterizând direct sub brad, printre cadourile care își așteptau proprietarii. S-a speriat teribil, bradul zguduindu-se din temelii cu crengile încărcate, un glob i-a căzut în cap, în timp ce vreo două bomboane și-au găsit locul pe lângă ea… M-am dus repede și am luat-o în brațe, am încercat s-o liniștesc, mi-am cerut iertare dar... în zadar… Din noaptea aceea, Capucino nu mai doarme cu noi în pat. Stă la picioarele noastre sau între noi până adormim, după care o zbughește singură de frica aterizării forțate, continuându-și somnul în siguranță, în pătuțul ei. Cică, nu mai vrea să devină, fără voie, cadou de Crăciun...