Jurnal de vacanță (episodul 4)

  Vrând-nevrând, a sosit și ziua de vineri, singura pe care urma s-o mai petrecem, de dimineața până seara, la mare. Parcă și mâncarea de la masă am savurat-o altfel… Înainte de plajă am făcut, pentru ultima dată, o escală până la Neptun (sigur că am verificat și librăria care era... închisă, cum altfel?), unde ne-am pozat și pe podul lacului și pe sub pod (unde staționa o barcă)… Pentru că am vrut neapărat să-mi aduc o „prietenă” acasă de la mare, tot de acolo am achiziționat-o pe Neptunia, o maimuțică tare simpatică pe care am îndrăgit-o imediat (ei! asta a fost pentru copilul din mine, nu pentru Codruț, așa cum mi-a sugerat Cosmin; căci îmi cam imaginez ce-ar face Codruț cu biata Neptunia…) Am luat-o înapoi pe la plaja Bali unde ne-am pozat iar lângă un bananier și, desigur, lângă o mulțime de șezlonguri goale (asta, ca să nu le ducem dorul, deși nu prea s-a întâmplat)… Marea, fiind iar extrem de calmă, fără valuri nervoase, ne-am bucurat de apa caldă, încercând să ne întipărim în minte toate aceste clipe. Oricum, aveam de gând să facem o ultimă baie sâmbătă, înainte de a preda camera.

  În fiecare zi am adunat scoici, dar trebuie să recunosc că cele mai frumoase le am de la Cosmin. Am găsit câteva deosebite și în apă, dar a fost musai să le dăm drumul, căci erau vii. Una mare și frumoasă a fost aruncată departe, ca să n-o găsească vreun alt colecționar de scoici și să moară înainte de vreme, luând-o din mediul ei natural.

  După-masă, apa a început să se răcească, simțindu-se diferența de câteva grade față de prima parte a zilei. Nu ne-a mai venit să mergem până la geamandură unde apa ne-ar fi ajuns până la gât. Și răcindu-se, meduzele au început să vină din larg spre țărm, unde apa era mai caldă. A fost singura zi în care am văzut meduze și pe una, care a fost adusă de valuri și eșuase pe nisip, a împins-o Cosmin cu șlapii înapoi în mare, mai departe de țărm, căci știm deja că nu toți oamenii sunt… umani…

  Pe la ora șase, soarele s-a ascuns după niște nori… cețoși, nemaidorind să ne onoreze cu prezența. „Eu zic să-ți iei rămas-bun de la mare astăzi, că mâine… nu prea cred că mai facem noi baie!” îmi sugerează Cosmin. Mă conformez, căci știu că, de obicei, fratele meu are dreptate. Ne întoarcem la hotel pe la un magazin de unde ne luăm câte ceva de mâncare și apă pentru drumul spre casă de a doua zi.

  Seara mergem la cină. Este pentru prima oară când mâncăm înăuntru, căci afară deja cerul s-a întunecat înainte de vreme și a început să tune. De la masă, ne-am dus direct pe dig, căci de mergeam întâi în cameră, eu nu mai ieșeam. Am început să resimt oboseala acumulată în ultimele zile și tot ce-aș fi vrut în momentul ăla era să mă arunc într-un pat. Dar era ultima seară de briză și aerosoli marini și nu puteam refuza... Luăm cu noi și câte-un capucino să avem de drum. Pe dig e foarte puțină lume și toți o iau în sens invers, spre camerele de hotel. Se apropie furtuna… La un moment dat, rămânem singuri. Ne savurăm în tihnă licoarea din paharele de plastic, apoi mă pun să filmez. Fulgerele se văd când într-o parte, când în alta, de nici nu mai știu cum să stau, încotro să poziționez camera telefonului. Vai, nu-mi vine să cred că, apropiindu-se furtună și vreme grea, eu stau afară și fac… asta. Ne pregătim să plecăm. Cosmin mă informează: „M-a picurat pe cap… Acuma pe mână… încă un picur…” Eu chiar mă gândesc: „No, ni mă, că pe mine mă ocolește!” Nu bine-mi termin gândul și începe o ropotă serioasă. Cosmin își dă jos bluza de trening și o ține deasupra noastră. Degeaba, suntem deja uzi până la piele. Oricum, pe când ajungem la capătul digului, îi trag mâinile în jos, căci e mai important să ne ținem unul de altul să nu alunecăm pe pietrele ude, decât să nu ne plouă. Începe să sufle vântul. Maaaamă! ce frig pare că e acuma, uzi fiind! Reușim să ne adăpostim la standul cu mașinuțe până stă ploaia, apoi o luăm spre hotel, pe lângă lac. Ajungem în cameră cu hainele șiroind, haine pe care voiam să le purtăm a doua zi, în drum spre casă. Suntem plini de apă, noroc că pe jos e gresie și nu parchet. Ne schimbăm, ne spălăm și Cosmin întinde pantalonii, bluza de trening, jerseul meu pe umerașe și, din când în când, le stoarce într-un pahar de plastic.  Râdem de ultima aventură de care am avut parte.

  Sâmbătă dimineața, furtuna trecuse. Cosmin scoate hainele afară pe uscător, să se mai zvânte nițel. Începusem să facem bagajele de cu seara, așa că nu mai aveam prea multe de strâns. Mergem la micul-dejun pe care-l luăm tot înăuntru, căci vremea se răcise. Auzim discuția dintre doi vecini de masă: „Am fost pe plajă, dar apa este atât de rece, de zici că-i gheață... Nici nu mi-am băgat piciorul, ci am încercat-o cu mâna. E tare frig, nu mai vin la mare!” Noi doar ne uităm unul la altul și zâmbim. Ce norocoși am fost de vreme bună!

  După micul-dejun, facem o ultimă plimbare pe dig. Inspirăm adânc, facem ochii roată pentru a cuprinde cât mai mult din priveliștea care ni se înfățișează și încercăm că îndesăm în camera telefonului tot ceea ce vedem: marea, digul, pescărușii…

  Cu acest ultim bun-rămas în minte, ne întoarcem la hotel. Pe la douăsprezece fără douăzeci predăm camera, ne lăsăm bagajele în sala de conferințe și așteptăm să luăm prânzul. Avem parte, pentru ultima dată la mare, de înghețata de mango și mentă, o bunătate! Apoi, cu bagajele la noi (adică la Cosmin), așteptăm în stație un autobuz care să ne ducă în Mangalia, de unde urma să luăm trenul. După aproape o oră, ne înghesuim, alături de alți turiști, într-un fel de dubă cu locuri care avea un tarif unic de 5 lei pe persoană.

  Ajungem la gară cam pe la două și jumătate și pe la ora trei suntem deja în tren. Locurile la cușetă le aveam sus, la „cucurigu”. Nu sunt dispusă să verific dacă pot să ajung acolo, voi vedea la momentul potrivit. Dar ce minune, căci de la Eforie Nord ni se alătură în compartiment, pe lângă un cuplu din Jibou, un fost coleg de-al nostru de la firma unde lucrasem ultima dată, era cu soția. El s-a oferit să facem schimb, cedându-mi mie locul lui la cușetă care era jos. Am rămas profund emoționată de gest, căci nu sunt mulți care să facă asta...

  Cu ochii pe geam, îndepărtându-ne de mare din ce în ce mai mult și apropiindu-ne de casă clipă de clipă, dorul de Luci și de matracuci crește și el proporțional cu kilometrii parcurși. Acum abia așteptam să ajungem și să-i pot strânge în brațe pe fiecare. Vacanța era pe cale să se sfârșească… Fizic, căci știu că sufletul va retrăi fiecare moment, aproape cu aceeași intensitate, încă vreo câteva zile. Îi spun lui Cosmin: „Îți mulțumesc! Mi-a plăcut tare mult în vacanță!”

 

Pe podul lacului, în Neptun...

 

 

Maimuțica Neptunia... 

 

 

Pe plaja Bali, doar în trecere...

 

 

În apa caldă a mării...

 

 

Câteva dintre scoicile mele... 

 

 

O meduză... simpatică...

 

 

Ultima poză pe plajă...

 

 

În incinta restaurantului...

 

 

Înapoi în cameră, după plimbarea prin ploaie...

 

 

Rămas-bun, mare! 

 

Un ultim selfie în camera de hotel...

 

În compartiment, în drum spre casă...
 

 

 

Jurnal de vacanță (episodul 3)

  Zilele de marți și miercuri au trecut ca un vis… Am mâncat, am fost pe plajă, ne-am plimbat până am ajuns la Neptun, am căscat ochii și pe-acolo, am admirat lacul (cred că acela pe care ne pierdusem în prima zi, se întindea până aici, căci era foarte mare), am făcut poze la nuferi, la lebede, le-am și filmat… Pentru că nu-mi adusesem de-acasă nicio carte, am căutat și-o librărie, căci în Jupiter nu mai exista (cel puțin, așa ne-a informat „musiu Gugăl”). Și chiar am găsit una, dar era închisă. Trei zile am verificat librăria și în toate cele trei zile era închisă, ajungând astfel la concluzia că neptunienii nu prea le au cu cititul. De jupiterieni nu pot să mă pronunț, căci sâmbătă, pe când eram în drum spre Mangalia, am trecut pe lângă un stand plin cu cărți aranjate frumos afară, pe trotuar. Cred că lipsiseră vreo zece metri până l-am fi descoperit în plimbările noastre prin Jupiter. Dar așa a fost să fie, să nu-mi pierd frumoasele clipe de vacanță stând cu nasul în cărți.

  Pentru că marea era destul de agitată în aceste zile, eu m-am băgat în apă doar până la genunchi, având ca tovarăș nelipsit, prieten devotat, pe „domnul Baston”. Bine, asta în afară de frate-miu, care mă ținea zdravăn de o „aripă” și se punea scut în fața mea în cazul vreunui val mai năzdrăvan. Un astfel de val i-a furat bandana (chiar am filmat faza, e memorabilă), dăruindu-i, în schimb, o pereche de ochelari. În următoarea zi, Cosmin și-a luat altă bandană, întocmai ca cea pierdută, din Neptun.

  De bronzat… ce să spun… nu prea părea că suntem la mare. Noi, cei din familia noastră, nu suntem genul care să ne înnegrim la soare (cum e Luci, de exemplu), ci trecem direct la roșeață, ceea ce ne scoate și mai tare în evidență pistruii moșteniți de la părinții noștri. Așa și acum, mai mult ne-am înroșit. Și asta, în timp ce căscam ochii prin Neptun și ne bătea soarele direct în moalele capului, că doar nu era să purtăm bandana în afara plajei. La un moment dat, observă fratele meu că arătăm ca niște raci fierți și, acolo, în mijlocul trotuarului ia sprayurile cu protecție solară din rucsacul ce-l purta în spinare și… fâs-fâs-fâs! dă cu ele peste noi, pe toate părțile.

  Joi dimineața, la ora 4:37 ne trezim și, după întrebarea: „Mergem să vedem răsăritul?” ne îmbrăcăm corespunzător și ieșim din cameră. Teama mea cea mai mare era că noaptea hotelul e „blindat” pe toate părțile și nu vom putea ieși. Dar m-am speriat degeaba. Am ieșit prin spate, pe la lac, unde am dat nas în nas cu una dintre cele trei rățuște (cea albă) care moțăia pe mal. Ne comentează ceva pe limba ei, vizibil iritată (cum adică îndrăznim s-o deranjăm la o oră atât de matinală), moment în care iese la vedere din lac, de lângă mal, cuplul de rățuște prietene, parcă întrebând-o ce s-a întâmplat. Văzând că nu-i nimic, se întorc la locul lor. Ocolim rățușca și ne continuăm drumul spre plajă. Ne urcăm pe dig, așa cum facem în fiecare seară și verificăm ora: este cinci și patru minute. Nimeni pe plajă, nimeni pe dig, în afară de noi. E, încă, întuneric. Căutând pe internet, aflăm că soarele răsare la șase și șaptesprezece minute. Oo, că mai avem, încă mai bine de-o oră. De știam, nu ne trezeam atât de dimineață. Coborâm pe plajă. strângându-ne mai bine hainele pe lângă noi. După 5 și jumătate, observăm că nu mai suntem singuri, fiind și alții care vor să se bucure de răsărit. Pe măsură ce vedem la orizont cum dimineața își pregătește țoalele de sărbătoare pentru a-și face intrarea în lume ca o adevărată regină, pozăm cu smartphon-ul pentru a nu pierde nici măcar o clipită din acest spectacol extraordinar. Da, poate că pentru unii nu e mare lucru, dar eu nu mai văzusem un astfel de răsărit de 23 de ani, de când fusesem ultima dată la mare. Iar acasă, în această perioadă, soarele răsare direct din cireș, pur și simplu, fără prea mult fast. Așa că nu mă judecați prea aspru. Acum, însă, pot să spun cu toată sinceritatea, că a meritat „sacrificiul” de a ne trezi atât de dimineață pentru a ne bucura de un răsărit de soare la mare. Oricum, e ceva atât de minunat, încât nu poate fi descris în cuvinte… cel puțin de către mine… Trebuie să fii acolo, în persoană, pentru a înțelege grandoarea unui astfel de moment...

  Tot joi mă pot lăuda că am făcut baie în mare. Adică, am ajuns până la geamandură, ba am și pus mâna pe ea. Marea a fost extrem de calmă, deși sufla cam tare vântul. A fost musai să-mi las bastonul peste prosoape, alături de rucsac, ca să nu „fugă”. Cu Cosmin de-o aripă, am înaintat cătinel până la geamandură, unde apa ne ajungea până la gât. Singurele valuri erau făcute de un jetski care trăgea o banană gonflabilă pe care săltau trei turiști exaltați din cale-afară. A, plus că era pentru prima dată când am văzut pe cineva făcând kitesurfing. Ne holbam cu toții de parcă era cea de-a opta minune a lumii.... Mie, personal, îmi era frică să nu lovească vreun turist care făcea baie liniștit, căci nu părea chiar ușor să controlezi un astfel de mecanism.

  Seara ne-a prins pe dig, ca de obicei, încercând să cuprindem cu privirea și cu inima, deopotrivă, marea cu valurile spărgându-se de țărm. Nu voiam să ne gândim încă la ziua de vineri, ultima zi întreagă de vacanță. Avem timp. Deocamdată, în această clipă, suntem aici… Și, deodată, gândul mi-a fugit la mami, pe care mi-o și imaginam, privindu-ne de undeva de sus, fericită pentru copiii ei care-și petrec, pentru prima dată, vacanța împreună...

 

Un mic-dejun „sărăcăcios”...

 

 Dimineața pe plajă...

 

 

Nici lui nu-i trebuie șezlong...
 

  

Un pescăruș pregătit să decoleze...

 

 

Între valuri...

 

 

Cu rochița de la mare...

 

 

Dimineața la 5:15...

 

Dimineața la 5:44... 

 

Răsăritul...

 

 

„Picurând” lumină...

 

 

Căscând ochii la kitesurfing...

  

 

Cu „fantoma” pe faleză...

 

 

Seara pe dig...

 

 

 

Jurnal de vacanță (episodul 2)

  După ce am ajuns în Mangalia, am luat o mașină care ne-a dus, pentru 30 de lei, până în Jupiter. Aceeași mașină mai luase un cuplu până în Venus, cuplu care fusese de acord să dea 25 de lei de persoană, căci atâta ceruse șoferul. „Mamă, dar ce jonglează ăștia cu prețurile!” am comentat între noi după ce am ajuns la destinație. Nu avusesem răbdare să așteptăm un autobuz în stația deja aglomerată cu turiștii care coborâseră din același tren cu noi. Aveam altele pe cap... De exemplu, ce facem cu bagajele până la ora 18 când puteam să ne luăm camera în primire? Tocmai de aceea, hotărâsem să mergem direct la hotel, să vedem ce și cum și, în cel mai rău caz, să ne lăsăm acolo catrafusele și să pierdem vremea prin stațiune până ne puteam lua camera în primire. Ne-am prezentat la recepție și, minune sau nu, camera noastră era gata de a ne primi. A mai trebuit să plătim o taxă de la primărie, 5 lei/noapte/persoană. Văzând că am o problemă, una dintre domnișoarele de la recepție, foarte amabilă, m-a întrebat: „Nu aveți la dumneavoastră certificatul de handicap sau o altfel de dovadă, pentru a fi scutită de taxa de 25 de lei?” Evident că n-aveam, nici prin cap nu-mi trecuse să iau cu mine vreo copie, așa că am spus pe un ton glumeț: „Nu, dar nu-i nicio problemă, și-așa se plânge ministrul că nu sunt bani la buget, măcar să aibă primăria!” După achitarea taxei, ne-am luat cheia cu numărul 11 și, urmând indicațiile primite, am ajuns la „Corpul galben”, la parter, unde era camera noastră. Intrăm înăuntru și ne „lovesc” cele 16 grade, căci atât arăta telecomanda de la aerul condiționat. „Brrr, da’ ce frig îi!” Hotărâm, de comun acord, să redăm camerei gradele care i se cuvin și închidem aerul condiționat. Apoi, așa cum fac de obicei când sunt într-o nouă locație, casc ochii și fac poze (prima la ora 12:58) la tot ce văd ca să putem arăta și acasă în ce condiții vom locui timp de 5 zile. Totul era ok, curat, frumos, aveam chiar și un mic tablou pe perete.

  Fiind liberi până pe la trei și jumătate când urma să mergem iar la recepție să ne „încătușeze” cu brățările hotelului, ne punem să despachetăm. Pentru că nu beneficiam de mâncare până la cină, mâncăm ultimele șnițele și câte un sandvici, punându-le pe cele rămase în micuțul frigider de sub televizor. Stăm nițel să ne tragem sufletul și pe la ora cu pricina ne prezentăm la recepție unde ni se pun brățările și ni se spun și beneficiile de la all-inclusive: cele trei mese principale ale zilei (mic-dejun, prânz și cină), biliard, tenis de masă, orice băutură de la barul din incinta hotelului, piscină, sezlong… Dacă voiam sezlong și pe plajă, trebuia să mergem vreo 800 de metri până la plaja amenajată și să închiriem de la Bali (cu care hotelul avea contract) la jumătate de preț, pentru asta, având nevoie de un talon de la recepție. Dacă nu, puteam folosi plaja neamenajată care se afla la vreo 50 de metri de hotel, dacă mergeam prin spate, pe la Lacul Tismana.

  O luăm spre centru din locul de unde ne lăsase mașina cu câteva ore înainte și căscăm ochii la bazarurile de pe margine de trotuar. Îmi iau o pereche de pantaloni scurți, niște ochelari de soare și, fiecare, câte o bandană pentru a ne proteja capul de insolație. Apoi, ne îndreptăm spre plaja neamenajată, unde ne și hotărâsem să venim în fiecare zi, căci nu aveam neapărată nevoie de șezlong. Facem poze, ne bucurăm ochii de priveliștea minunată pe care ne-o oferă marea și nisipul ei fin, apoi o luăm înapoi spre hotel, dar prin spate, pe scurtătura de care auzisem. Ooo, ce fumos e și lacul, cu lebede, cu rațe sălbatice, chiar și cu pescăruși… Îl ocolim ca să ajungem la hotel. Mă, da’ mare-i lacul ăsta, de când tot ocolim și numa’ n-ajungem... Ba, iaca, se vede hotelul, în sfârșit! Dar… pe când ajungem, e alt hotel, „Majestic”, tot de trei stele. No, da’ unde-a dispărut hotelul nostru? Intrăm înăuntru, poate vedem vreo altă ieșire prin față, pe unde s-o luăm. Ne ascundem mâinile cu brățările căci toată lumea e încătușată” cu o altă culoare. Facem stânga-mprejur și ieșim cât de repede putem pe unde am intrat, până nu ne dă cineva afară forțat. Ocolim hotelul și mergem, și tot mergem fără să ajungem unde trebuie, fără să recunoaștem ceva. Pentru că eu deja mergeam cu încetinitorul, parcă în reluare, îmi zice Cosmin, nițel îngrijorat: „Stai aici până mă duc mai încolo să văd pe unde suntem!” Eu însă, îl urmez câțiva pași mai în spate, căci n-am răbdare să-l aștept și, puțin mai încolo, vedem peste drum de noi, uriașul hotel „Scoica”. Mai înaintăm puțin apoi, fix în fața noastră… apare sigla cu hotelul la care eram cazați. Ne întorsesem în același loc de unde plecasem, doar că din sens opus.

  Pe la șapte ne-am dus la masă. Vai de mine, cred că în viața mea n-am văzut atâtea feluri de mâncare la cină, în același timp! Plus fructe, două feluri de prăjituri, trei feluri de suc, bere, vin, tărie, tot ce vrei și ce nu vrei. Chiar la regim să fi fost, imposibil să nu fi găsit ceva de mâncare pe gustul tău…

  După cină, am făcut o plimbare pe dig pentru porția de briză și aerosoli marini, Cosmin având grijă ca aceasta să devină rutina de fiecare seară pe timpul întregii noastre vacanțe. Acum ne-am dumirit și de ce, înainte, durase atât de mult drumul spre hotel: erau două lacuri și noi o luasem de-a lungul celui de-al doilea. Spre deosebire de celălalt, Lacul Tismana avea „pe inventar” doar trei rățuște, obișnuite cu prezența umană, pentru că atunci când luam masa erau și ele prezente. Mâncau împreună, se plimbau împreună, își făceau siesta împreună, înotau împreună… N-am văzut, până acum, o prietenie mai strânsă între zburătoare, ca la aceste trei rățuște… Au fost bucuria noastră de fiecare zi cât timp am stat acolo.

  Era deja noapte când ne-am întors de la plimbare. De-abia după ce am ajuns în cameră, ne-am dat seama cât de obosiți suntem. Eu, cel puțin, eram terminată. Dar… aveam inima plină… Și de-abia trecuse o zi...

 

 

Prima poză făcută în camera de la hotel...

 

 

În trecere, deocamdată... 

 

 

Plaja neamenajată de la Jupiter, perfectă pentru noi... 

 

 

Un selfie cu marea în fundal...

 

Al doilea lac, unde am rătăcit drumul spre hotel...

 

 

Uraaa! sigla cu hotelul nostru...

 

 

Restaurantul cu „de toate pentru toți”...

 

 

Lacul Tismana...

 

Trioul simpaticelor rățuște ale Lacului Tismana...

La plimbare pe dig...
 

Jurnal de vacanță (episodul 1)

  Gata vacanța… M-am întors acasă de două zile… Fizic, deocamdată… Pentru că încă nu-mi găsesc locul, pentru că încă nu reușesc să-mi intru în rutina de zi cu zi, pentru că, cu gândul, încă sunt în vacanță, încă retrăiesc momentele pe care le-am petrecut la mare… Și... pentru că nu vreau să pierd nicio amintire din acele zile, musai să le aștern pe hârtie, rând pe rând, clipă de clipă, așa cum le-am simțit, cum le-am perceput, cum le-am trăit… Deci, să purcedem la drum spre o vacanță atât de atipică și, totuși, atât de minunat de frumoasă…

  Ziua în care urma să mergem în vacanță, doar eu și fratele meu, se apropia cu pași repezi… Fără liste, fără pregătiri făcute din timp cu nu știu câte zile înainte, căci, în ultimii ani, așa am trăit cele mai frumoase vacanțe. Deja de câteva luni, de când îmi propusese fratele meu câteva zile împreună la mare, în care nu aveam să plătesc decât biletul la tren dus-întors, totul fiind plătit prin voucherele de vacanță, așteptam cu nerăbdare această călătorie. La început, când am vorbit cu Luci despre asta, ne-am făcut planuri să mai închiriem o cameră la același hotel, să mergem cu mașina, dar… ce făceam cu matracucile? Nu le puteam lăsa singure o săptămână întreagă, căci asta ar fi însemnat să meargă în concediu toată strada, în același timp, altfel nu mai dormea nimeni noaptea de la petrecerile pe care le-ar fi dat matracucile de bucurie că au scăpat de noi. Și nici pe Ramona nu o puteam încărca cu așa ceva. Și… pe când stăteam în cumpănă, ce să facem, cum să facem, căci, recunosc, eu tare-mi doream să merg, iaca ce-mi propune jumătatea: „Du-te doar tu și Cosmin! De când n-ați mai fost împreună într-o vacanță? Du-te și petrece timp de calitate cu fratele tău! Cine știe dacă se va mai ivi vreodată o astfel de ocazie…”

  Și, iată-ne cu o zi înainte, pregătindu-ne haine, prosoape de plajă, costume de baie și tot ce am mai avea nevoie pentru o astfel de călătorie ca totul să decurgă în cele mai bune condiții. Ca să nu avem prea multe bagaje, am folosit jumătate din trolerul lui Cosmin pentru hainele mele, luând cu noi încă un rucsac în care să punem mâncarea pentru drum, sticlele cu apă și ce haine mai groase am fi avut nevoie ca să nu umblăm la ditamai trolerul cât suntem în tren. Aveam emoții, normal… Niciodată, de când sunt căsătorită, n-am mai mers în vacanță fără soțul meu și, pe lângă emoții, ca să mă simt și nițel vinovată, tocmai am dat peste o postare în care o tipă se întreba cum de pot unele cupluri să-și petreacă concediile separat, căci ea una, nu s-ar simți bine decât cu soțul ei. Ah, mi s-a strâns inima… Chiar așa, cum? Și-mi venea să las totul baltă, să-l sun pe fratele meu și să-i spun să plece singur… Noroc cu Luci, om rațional și cu capul pe umeri…

 Duminică, 17 august, ziua în care urma să plecăm, ne-am făcut sandviciurile pentru drum, am mai pus în troler lucrurile de care ne-am amintit, între timp, că am avea nevoie și Luci ne-a dus la gară. Aveam tren la 15:01. Ne-am urcat în vagonul 1, clasa a II-a (doar acolo mai prinsesem loc) , ne-am luat rămas-bun de la Luci care coborâse, între timp și ne urmărea de pe peron și, la fix 15:01, trenul a luat-o din loc. Aventura era pe cale să înceapă…

 Drumul cu trenul la clasa a doua n-a fost chiar așa de obositor pe cât m-am așteptat. Fiind cald, mergea aerul condiționat și a fost foarte bine. Până seara, când s-a răcit vremea… Locurile unde stăteam noi, 85 și 87 erau unul lângă altul, dar pentru că locurile din fața noastră nu s-au ocupat decât noaptea, pe la trei și jumătate, am putut să stăm, cum ar veni, fiecare pe două locuri, să ne întindem picioarele, să mâncăm relaxați, pe îndelete, să ne uităm pe geam... Spre seară, a început să sune Ro-alert de vreme rea pe toate telefoanele, pe rând… Într-adevăr, a fost furtună, a tunat, a fulgerat și, în final, a plouat… Pe la zece fără ceva ne-am oprit undeva în mijlocul pustietății, fără semnal la telefon, fără internet… Cică, a trăsnit un copac care a luat foc și a căzut pe firele de tensiune și le-a rupt. Am așteptat mai bine de două ore să vină pompierii să stingă focul și să debaraseze șinele, iar echipa de intervenție să remedieze problema… Ce șanse erau să se întâmple taman la trenul nostru așa ceva? Mai erau două minute din zi, deci 23:58 când, în sfârșit, am reușit s-o luăm din loc. După trei ore întârziere, pe la trei și jumătate, s-au ocupat și locurile libere din fața noastră. Noii noștri vecini ne-au spus, exasperați, că au așteptat trei ore să vină trenul care a avut ceva probleme la Toplița... Aha, deci acolo se întâmplase năpasta! 

  Până la destinația finală n-am mai avut parte de alte întârzieri. Și… iată-ne, cam „ruginiți” ce-i drept, după o noapte în care am dormit fiecare cum am putut, după un pic mai bine de 21 de ore de când ne-am urcat în tren, pe la 12:20 în gară la Mangalia (când ar fi trebuit să ajungem la 8:32). Dar, aventura de-abia a început...

Furtuna

  În apărarea matracucilor noastre cărora le este frică de furtună, trebuie să recunosc că și mie îmi este. Adică, dacă plouă liniștit, n-am nicio treabă, chiar îmi place să urmăresc stropii jucăuși de la fereastră sau de pe terasă, mai ales vara. Dacă se lasă cu tunete și fulgere, îmi feresc ochii de lumina ce brăzdează cerul, apoi mă refugiez rapid înăuntru cât mai departe de ferestre. Și, dacă se mai lasă și cu vânt puternic care „fură” ghivece și frânge copaci, mă apucă tremuriciul, intru în trepidații, cum bine îmi caracterizează Luci stările de stres... Îmi amintesc de o noapte din adolescență când încă locuiam în casa părinților mei, în camera mea care se afla tocmai în fundul casei. În noaptea cu pricina, era o furtună de credeam că se urnește cerul pe noi; când și când, se vedeau prin întunericul camerei lumini de la fulgerele care brăzdau cerul, urmate imediat de niște bubuituri năpraznice, iar vântul vâjâia printre crengile magnoliei noastre albe, de ziceai că vrea să-i smulgă rădăcinile. Țin minte că, în timp ce ziceam în gând „Tatăl nostru”, lacrimile îmi șiroiau pe obraji și, la fiecare tunet, mă făceam tot mai mică, încercând să mă pierd între cearceafuri. De atunci, de fiecare dată când era furtună, indiferent cât de înaintată era ora din noapte, mama venea să mă verifice dacă sunt bine.

  De o astfel de furtună puternică am avut parte acum mulți ani, când încă locuiam în căsuța noastră veche, din chirpici. Bine, au fost mai multe furtuni de-a lungul timpului, dar asta mi-a rămas întipărită în minte… De ce? Păi, să vă povestesc…

  Era o zi de sâmbătă. La noi în familie, asta însemna „program administrativ”: curățenie, mâncare, pus haine la spălat (aveam deja mașină, nu mai spălam cu mâna, ca în primul an de căsnicie). Bunica, care nu locuia încă la noi, după ce dăduse o raită prin grădina ei, ne făcuse o vizită inopinată, căci semnele arătau că urmează „vreme grea”. Și bine a procedat, căci n-ar mai fi avut timp să ajungă acasă la ea. Furtuna nu s-a lăsat prea mult așteptată, cerul acoperindu-se în doar câteva clipe, cu niște nori negri, furioși. Tunetele se auzeau din ce în ce mai aproape, de-ți venea să-ți pui mâinile la urechi, să nu te asurzească. Și totuși… la noi acasă, în momentul acela, funcționau și radioul, și televizorul, și mașina de spălat, chiar și calculatorul, căci Luci se pusese să facă actualizările necesare. Acuma mă mir cum de nu ne-am gândit niciunul să le scoatem din priză, sau măcar să le închidem, așa cum procedăm la ora actuală. Și nici bunica nu ne-a atras atenția. Sau poate că a făcut-o, dar nu mai țin eu minte. Cert este că Luci era afară, urcat pe un scaun, încercând să redirecționeze tubul din plastic ce ținea loc de burlan de la capătul casei spre exterior, căci toată apa se scurgea spre fundație care, fiind din piatră, nu era chiar ok… Bunica se așezase pe pat în bucătărie, în timp ce eu, din ușă, îl tot băteam pe Luci la cap să termine odată și să intre înăuntru. Eram stresată, aveam iar teama aia… Și… dintr-o dată, la vreo jumătate de metru distanță de Luci care se căznea cu bucata de burlan, văd efectiv un fulger coborât din cer cum este înghițit de pământ, în mijlocul curții. Niciodată, în viața mea n-am văzut (până atunci și nici de atunci încolo) un fulger atât de aproape. Și sper să nici nu văd. N-a durat mai mult de… nu știu, 2-3 secunde, până s-a auzit bubuitura care a urmat fulgerului, atât de puternică, de s-a cutremurat casa din toate încheieturile. Ăla a fost, cred, momentul în care parcă ne-am trezit, căci Luci a coborât rapid de pe scaun și a intrat în casă unde ne-am grăbit să închidem aparatele și să le scoatem din priză, lăsând doar mașina de spălat care nu-și terminase programul…

  Au trecut, de atunci, multe alte furtuni peste noi, cea din septembrie 2017 lăsând urme vizibile chiar și pe mașinile parcate afară și „bombardate” de grindina cât un ou de găină. Dar niciodată n-au mai coborât fulgerele din cer... Cel puțin, nu la noi în curte… 

 

Clisma

 Zi de lucru obișnuită din timpul săptămânii. La Radioterapie se prezintă o pacientă în jur de treizeci și ceva de ani. E internată la Oncologie, dar coboară pentru curele de radio. Înainte însă, trebuie să treacă printr-o altă procedură (așa cum se întâmplă la anumite tipuri de cancer), destul de neplăcută: clisma. Cine a trecut printr-o astfel de experiență, știe în ce constă și cât de repede trebuie să ajungi la baie, că altfel… Femeii îi este cam rușine, dar asistentul, un bărbat tânăr încă, empatic și respectuos cu pacienții, o liniștește că nu e prima persoană de sex feminin căreia îi face o astfel de procedură. Ș-apoi... doar se află într-un spital, rușinea nu-și are locul. Pacienta se liniștește și, după finalizarea procedurii, merge la baie, așa cum este normal după efectuarea unei clisme. Și stă… și stă… și… numa’ nu iese. „Oare ce face doamna de nu mai iese?” se impacientează asistentul. Și pe bună dreptate, căci, fiind vorba de un pacient oncologic, poate să-i fi venit rău, să leșine, să aibă vreun atac de panică… Și merge și bate la ușă: „Doamnă, ați pățit ceva?” „Haideți puțin…” îl îndeamnă aceasta, deblocând ușa de la baie. Și când asistentul intră, înlemnește: pacienta, în picioare, era toată murdară, și pe tricou, și pe lenjeria intimă, pe pantaloni, pe papuci… Era… râsu’-plânsu’ la un loc… Și-o întreabă, plin de uimire: „Dar... ce s-a întâmplat?” Femeia, jenată, cu obrajii în flăcări de rușine, îngaimă: „Păi, am tot stat, am așteptat și, văzând că nu fac nimic, m-am ridicat. Și… taman atunci m-a trecut, de n-am mai apucat să mă așez pe toaletă… Îmi pare nespus de rău!” Și tot încerca să șteargă pe jos, cu hârtie, gresia murdară… Asistentul, în loc să o certe, așa cum probabil s-ar fi așteptat, îi spune foarte amabil: „Stați, doamnă, liniștiți-vă, nu-i nimic, curățăm noi cu mopul, cu dezinfectant, nu vă faceți probleme!” Pacienta, neavând la ea telefon prin care să ceară ajutor cuiva cunoscut pentru a ieși din situația critică în care se afla, îndrăznește: „Vă rog, dacă puteți să-mi aduceți din salon niște haine de schimb!”

  Asistentul urcă la Oncologie și, înainte de a intra în salonul pacientei, îi spune unei infirmiere ce s-a întâmplat și de ce anume are nevoie. Se duc amândoi în salon și, în prezența acesteia, bărbatul ia din bagajul potrivit alt tricou, lenjerie, pantaloni, ciorapi, papuci, în fine, tot ce ar fi avut nevoie pacienta pentru a-și schimba hainele murdare.

  M-a impresionat foarte mult acest incident. Căci, într-o lume tot mai grăbită, tot mai critică la orice greșeală, mai ales când e vorba de persoane suferinde, încă există oameni cu suflet, oameni care nu strigă, nu acuză, nu ceartă, ci, cu răbdare și blândețe, rezolvă problema. 

 

Cârpa

 Încă de sâmbătă seara mi-a spus Luci că iar s-a strâns apă sub cutia de la frigider. Ok, nicio problemă, luni mă voi ocupa de asta, căci în momentul ăla nu mai puteam face un pas, darămite să mă și aplec. Dar, după cum era de așteptat, normal că până în ziua respectivă am uitat... amintindu-mi doar când am avut de luat ceva din cutie și am făcut tot de-o apă pe jos. Și în momentul ăla, că altfel iar rămâne treaba nefăcută, am mers șontâc-șontâc, ținându-mă de mobile și de tocurile ușilor până în baie după cârpe și un lighean. Mă întorc la fel de „șontâc”, deschid frigiderul și îngenunchez cu mare greutate (ah! durerea de spate cedează tare greu, durând deja de mai bine de o săptămână jumate). Cu ligheanul lângă mine, încep să strâng apa, fiind foarte atentă la fiecare mișcare ce-mi mai „înfige” câte un cuțit în șale. Între timp, sună telefonul. Las toate și mă întind să răspund. E mami și chiar mă mir, căci doar de vreo jumătate de oră plecase de la noi. Îmi spune că pisicuța (pe care o adusese de la veterinar), de cum o lăsase jos, s-a băgat sub pat. Și când îi răspund, e chiar surprinsă, căci, de fapt, nu pe mine mă sunase. Sau, mai bine zis, nu pe mine vrusese să mă sune. Facem haz de necaz, terminăm convorbirea, pun telefonul la loc și mă întorc la cârpele mele. Dar… care cârpe, căci ligheanul e gol. Mă uit la Codruț care se juca câțiva pași mai încolo… normal, cu cârpele mele. Ah, Codruț, nu e chiar momentul ideal de joacă… Îl chem la mine și-i iau, cu greu, cârpa din gură. Nu-i nimic, că doar mai are una. Eee, și până ajung eu, în patru labe la locul unde o abandonase, m-a depășit și, luând-o, se plimba țanțoș cu ea în bot, nici gând să mi-o dea fără vreun schimb avantajos pentru el. N-am ce face, după câteva manevre de a mă ridica, iată-mă pe două picioare, îndreptându-mă direct spre borcanul cu recompense. Mezinul deja știe ce urmează, așa că leapădă cârpa și așteaptă crănțănelele. Mă aplec cu „ioi!” și „vai!” și-mi recuperez cârpa, apoi recompensez ambele matracuci, căci, între timp, venise și Capucino. Mă întorc să-mi termin treaba. Pe când mă ridic și ajung la chiuvetă, am doar o cârpă. Of, oare când mi-o șparlise iar nepricopsitul de matracuc? Îl caut din priviri, dar el este suspect de cuminte, stă liniștit pe trepte, prefăcându-se că se uită pe stradă, dar urmărindu-mă cu coada ochiului. Și, de cum mă apropii de el, coboară treptele și-și ia în primire cârpa abandonată câțiva pași mai încolo. Îl chem iar, momindu-l cu crănțănele. Codruț nu face nazuri, vine rapid și facem trocul. El, fericit: „Iaca ce ușor fac rost de recompense! Deja sunt expert!”

 

Hoțul de câini...

 Solo era deja în familia noastră de vreo lună și jumătate, dar parcă era la noi dintotdeauna, atât de bine s-a acomodat cu toate. Mira, cea care la început fugise de el, ajunsese să-i fie cea mai bună prietenă. Și, bineînțeles, ca o adevărată profesoară ce era, l-a învățat cam tot ce știa ea, chiar și să sară gardul, căci nu degeaba o poreclisem: „gimnasta familiei”. Și oricine trecea prin fața casei noastre, se oprea o clipă măcar, să-i admire pe cei doi mioritici, unul mare (timida Mira) și unul mic (puiuțul Solo) care se hârjoneau în curte.

 Într-o zi, Luci se întorcea cu Solo de la veterinar. Ca să mai lungească drumul, transformându-l într-o binemeritată plimbare, o luaseră prin cimitir. Acum, abia așteptau, și unul, și altul, să ajungă acasă, fiind obosiți amândoi, când... calea le-a fost tăiată de doi bărbați. Luci s-a oprit, timp în care unul dintre ei i-a spus, foarte încântat, tovarășului său: „Am găsit hoțul! Ți-am spus eu că-l găsim!” Apoi, pentru mai multă siguranță, l-a întrebat: „Ăsta-i?” Celălalt, puțin nesigur pe el, i-a răspuns: „Da, ăsta pare a fi…” Luci, nemaiputând înainta, blocat fiind de cei doi indivizi și suspectând că ceva ciudat se întâmpla, l-a tras pe Solo mai aproape de el. Bărbatul care fusese încântat, cică, de găsirea hoțului, deschide discuția cu o întrebare: „De unde ai câinele ăsta?” și vrea să-i smulgă lesa din mână. „Nu te privește!” se smucește Luci. „Ba să fii sigur că mă privește!” îi replică individul. Apoi, continuă: „Zilele trecute s-a furat un pui de mioritic și, foarte suspect, taman acu’ apare aici prin zonă… Deci… ia zi, de unde ai câinele?” Riscând să fie bănuit de furtul unui patruped, Luci se hotărăște să-i spună proveniența: „De la domnul Filip!” „Nu-i adevărat!” se rățoiește individul, vizibil enervat. Și continuă, pe același ton: „Toți câinii lui Filip au trecut prin mâna mea. Domnul aici de față a cumpărat unul dintre ei și i-a fost furat.” Omul întinde iar mâna după lesă, timp în care Solo, între picioarele stăpânului său, începe să mârâie… Luci încearcă să-și păstreze calmul: „Or fi trecut prin mâna matale, dar nu ăsta. Pe el n-ai avut cum să-l vezi…” Dar tipul pare că nici nu-l mai aude pe Luci, atât e de pornit. „Sună-l pe Filip!” îl somează el. „Eu n-am nicio problemă, sună-l tu!” îi replică Luci, deja iritat și el, uitând pronumele de politețe și luându-l la „per tu”. Individul, cu ochii la câine, formează numărul: „Bună ziua, domnu’ Filip! Am o problemă, că altfel nu v-aș fi deranjat: unul dintre mioritici, cumpărat de un domn, a fost furat și am dat de urma lui… Da, în cimitir… Dar băiatul care-i cu câinele (și-l întreabă pe Luci cum îl cheamă), zice că-i al lui, că dumneavoastră i l-ați dat… Da’ n-are cum să fie adevărat, că toți câinii au trecut prin mâna mea…” Bărbatul așteaptă câteva secunde, după care își cere scuze că l-a deranjat și închide, băgându-și telefonul în buzunar. Apoi, dându-se din fața lui Luci, îl lasă să treacă, zicându-i celuilalt: „Nu-i ăsta, mă, câinele! Băiatul a zis adevărul…”

 Și… asta a fost tot… Bine, în privința a ceea ce s-a întâmplat a fost tot, căci acasă, după ce Luci mi-a povestit experiența prin care tocmai trecuse, m-am speriat… Gândurile mi se învălmășau prin cap: cum poți acuza pe cineva pe stradă, fără dovezi? Cum adică, ăla de cumpărase puiul de mioritic, nu-și cunoștea câinele? Căci se putea vedea ușor că acesta era atașat de stăpân, nu se putea întâmpla asta într-o zi-două, de vreme ce era la noi de mai bine de o lună… Dar… dacă șeful ar fi fost ocupat și nu ar fi putut răspunde atunci la telefon? Dacă cei doi n-ar fi stat la discuții să lămurească problema și l-ar fi luat pe Solo cu forța? Of, bine că s-a terminat și, mai ales, bine că a fost cu happy-end pentru noi... Căci, nu știm nici până în ziua de azi, dacă omul își recuperase câinele ce i se furase...

 

 

Fără temă…

  Tatăl meu, învățase să picteze pe când era cu vacile la păscut, copil fiind. La început îl urmărise pe un pictor amator, iubitor de natură și de frumos care-și găsea subiecte taman prin zona unde copilul de atunci ducea vacile la pășunat. Artistul își așeza șevaletul în fața subiectului pe care voia să-l „imprime” pe pânză, își scotea culorile și se apuca de lucru. Băiatul, curios, se apropia tot mai mult și mai mult, până ajungea în spatele lui, privindu-l fascinat. Îi plăcea să urmărească cum aluneca, ușoară ca un fulg, pensula pe pânză, cum, prin îmbinarea culorilor, ieșeau la iveală noi și noi nuanțe, cum subiectul din tablou prindea viață… Așa a ajuns copilul că, dimineața, abia aștepta să plece cu vacile, de se și minuna maică-sa ce-o fi pățit Gheorghiță, că, până mai ieri, de-abia îl urnea de-acasă… Și, urmărindu-l o perioadă pe pictorul „chinuit” de talent pe câmp, înconjurat de vaci și de un copil fascinat de ceea ce se întâmpla cu pânza lui, s-a hotărât să încerce și el. Ba, între timp a urmat și cursurile Școlii Populare de Artă din oraș, pentru a se perfecționa și a-și forma un stil propriu, intrând, în final, în Asociația Pictorilor Amatori, unde a activat, având și expoziții.

  Deci, încă din școala gimnazială dovedindu-se iubitor de artă și talentat fiind, normal că a fost remarcat de profesorul de desen. Și tocmai despre o întâmplare petrecută în acea perioadă vreau să vă povestesc… Mie personal, nu știu cum de mi-a scăpat, dar noroc cu fratele meu care mi-a povestit-o și, pentru a nu se pierde în negura timpului, am scos-o de la „naftalină”…

  Astfel, îmi povestește fratele meu, că tati, pe când era prin clasa a șaptea, a avut într-o zi ca temă un desen tehnic (care, sincer, mie nu mi-a plăcut niciodată; dar tati, spre deosebire de mine, era bun și la așa ceva). Ajuns la școală și văzând unul dintre colegii lui fără temă ce fain i-a ieșit desenul, l-a rugat să i-l vândă. Băiatul n-a vrut să-și dea desenul lui, în schimb i-a făcut altul pe când era în pauză. Auzind și alți colegi, au venit și ei pe capul lui cu aceeași doleanță: „Hai, fă-mi și mie, că io nu știu să fac...”Așa că, în pauzele dintre ore, copilul, în loc să iasă în recreație, și-a „mărit” economiile, făcând vreo două-trei teme în plus. Mai avea o oră până la desen, când a mai avut o cerere pe temă. Și atâta l-a bătut colegul lui la cap cu desenul respectiv: „Hai, dă-mi-l, dă-mi-l, dă-mi-l, dă-mi-l!” îmbiindu-l cu mai mulți bani decât îi dăduseră ceilalți colegi, că până la urmă, a cedat: „No, bine, hai că ți-l dau pe-al meu, că-mi fac eu altul la franceză!” Însă, în timpul orei respective, l-a văzut profesoara că el în bancă tot face ceva și… „Ghiță, ia treci tu la răspuns!” Și toată ora l-a frecat și l-a întrebat, și cu „parlais-vous”, și cu una, și cu alta și… n-a mai apucat să-și facă tema. Iar la ora cu pricina, profesorul le-a controlat la toți desenul și tati nu l-a avut… Și, pe lângă nota doi, la finalul cursurilor, a fost scos în careu și el, și alții care nu-și făcuseră tema la orele din acea zi și i-a făcut pe toți de rușine, nominalizându-le numele și materia. Apoi, toți acei elevi, printre care era și tati, au fost huiduiți de întreaga școală: „Huo-huo, rușine lor, rușine lor!”, fiind arătați cu degetul. Căci, așa se făcea pe-atunci, elevii leneși care nu-și făceau tema sau nu învățau, erau scoși în careu și făcuți de rușine ca să se învețe minte și altă dată să nu mai facă...

  Ceilalți profesori, însă, erau tare derutați: „Cum, Lupșe Gheorghe? La desen? Cum se poate așa ceva?” Și cum să nu fie bieții profesori contrariați, când, cu numai o săptămână înainte, același elev, participând la un concurs cu un tablou, câștigase un premiu important pe țară, fiind scos în careu, felicitat și aplaudat de același grup de persoane: „Laudă, laudă lui!”… Și, culmea culmilor, la aceeași materie la care era acum făcut de rușine pentru tema nefăcută...

                                                                                          Tatăl meu, pictând...