Matracucile pe timp de furtună

  Încă de când erau mici, matracucile se tem de furtună… Dar se tem atât de tare, încât reacționează foarte ciudat, mai ales matracucul. Astfel, dacă Flutur e afară și geamul rabatat, e în stare să se urce pe pervaz (atunci parc-ar fi încadrat într-un tablou) și să încerce să intre. Vă dați seama că nu are cum, dar el, totuși, încearcă. Dacă suntem plecați, se ascunde în spate în fundul grădinii, după lemnărie. În momentul în care ajungem acasă, dacă nu amândoi, măcar unul dintre noi, vine repede în întâmpinarea noastră și e primul la ușă ca să intre. Capucino, în schimb, devine „poster” în fundul cuștii lui Flutur, de unde de-abia o mai putem „dezlipi” pentru a o aduce înăuntru.

  Și în casă matracucile se comportă ciudat. Cu Capucino e mai ușor, se bagă sub pat și e ok, se liniștește (asta, dacă nu suntem deja în pat și se bagă sub plapumă). Dacă patul nu e desfăcut, e destul de micuță pentru a ni se ascunde în brațe. Dar Flutur nu e așa de ușor de liniștit. Și nici micuț nu e… El nu încape sub pat, altfel ar încerca. Așa că, indiferent că stăm pe scaun sau suntem în pat, vine și încearcă să se bage sub noi ca să găsească protecție. Într-o noapte, pe când tuna și fulgera puternic, Flutur se plimba neliniștit prin casă, negăsindu-și locul. Luci s-a ridicat pe jumătate din pat ca să-l liniștească și matracucul și-a pus capul în locul lui pe pernă și n-a mai vrut să plece.

  Anul trecut, în Noaptea de Înviere s-a întâmplat să fie o astfel de vreme. Pe când să mergem la biserică, parcă s-a mai liniștit, dar Flutur voia să intre, iar Capucino să iasă. Nu-l puteam lăsa pe matracuc înăuntru nesupravegheat până să venim noi, de aceea am decis să rămână afară. Cu toate că Cino rămânea în casă, faptul că noi plecam pe o astfel de vreme o făcea să-i fie frică, mai ales că sub pat nu mai putea să se bage, că nu era desfăcut. I-am lăsat așa, unul afară și unul înăuntru și am plecat cu inima strânsă, gândindu-ne că o jumătate de oră nu o să pățească niciunul nimic. La biserică, aproape de finalul Slujbei de Înviere s-a pornit o ploaie torențială cu tunete și fulgere, de ziceai că se sfârșește lumea. Până am ajuns la mașină, puteam să ne stoarcem hainele, atât de uzi eram (și avusesem și umbrelă). Am ajuns acasă și Flutur a ieșit într-o clipă de pe unde se ascunsese și s-a postat la ușă nerăbdător să intre cât mai repede la adăpost. Mai urma să vedem cum a trecut matracuca peste furtună. Am intrat înăuntru, am aprins luminile și ne-am mirat că nu ne-a ieșit în întîmpinare. Oricum, pe hol lăsasem becul aprins special pentru ea. Am strigat-o ca să iasă de pe unde s-a ascuns. Nimic… Am început să mă panichez. Am căutat-o inclusiv în dulapul cu oale din bucătărie. N-am găsit-o. Din ce în ce mai panicată, am luat camerele la rând. Nici acolo… nimic… Deja m-am speriat de-a binelea și-mi făceam procese de conștiință de ce am lăsat-o singură. Am verificat din nou după canapeaua lui Flutur, în toate locurile strâmte unde, în mod normal, n-ar încăpea, m-am uitat din nou în dulapul cu oale, inclusiv în oalele mai mari. Pe când îmi venea deja să plâng, doar ce o văd coborând scările. Am strâns-o tare-tare în brațe, vizibil ușurată. „A rămas închisă în baia de la mansardă” mi-a spus Luci. E drept că acolo n-am căutat-o, ușa fiind închisă. 

  Până ne-am prins de șmecherie și închidem întotdeauna ușa de la baia de sus, Capucino a mai rămas de câteva ori prizonieră, fără să ne dăm seama unde e.

 

                                               Flutur, vrând să intre cu orice preț...

Ciorba de Paști

  Se știe că de sărbători sunt anumite mâncăruri tradiționale pe care orice gospodină le face, în funcție de familia în care a crescut. De exemplu, de Crăciun merg foarte bine „porcăriile” cu tot ce înseamnă ele: piftie, cârnați afumați, jumări, șnițele chiftele, faimoasele sarmale, salată de boeuf (apoi, c-o fi sau nu salata respectivă chiar de „boeuf”… asta-i partea a doua), ouă umplute (pentru cine dorește și așa ceva)... De Revelion, se mai repetă o parte din meniul de Crăciun, bineînțeles, fără ouă sau fără nimic ce ar aduce aminte de biata găină care, la acest capitol, este codașă, ca să nu zic repetentă de-a dreptul căci, se știe, românul ține foarte mult la tradiție și nu cumva să ajungă în anul care vine să arunce banii în dreapta și-n stânga, precum scurmă găina sau vreo altă surată de-ale ei. A, și peștele, care musai-musai să nu lipsească de la masa de petrecere dintre ani.

  Bineînțeles că și de Sfintele Paști, sunt tradiții culinare bine înrădăcinate care se respectă cât de mult se poate sau, mă rog, cât de mult permite buzunarul fiecărei familii. Dar, nu se poate ca pe masa de Paști să nu existe ouă roșii (în ultimul timp, se mai deviază de la tradiție, apărând și ouă de alte culori), drob de miel, friptură de miel și, desigur, ciorba, tot de miel, cu măcriș și dreasă cu smântână cât cuprinde.

  În familia noastră se așteaptă cu mare bucurie aceste sărbători, atât de noi, cât și de matracuci, căci, ele simt din entuziasmul nostru că urmează un eveniment important, și, la câte pregătiri culinare se efectuează, clar că o să aibă și ele parte de ceva mai gustos decât plictisitoarele boabe uscate.

  Într-un an, facem și noi pregătirile necesare pentru masa mult așteptată de toți. Fiecare dintre noi a venit din propria familie cu un bagaj de cunoștințe culinare și tradiții pe care am încercat să le punem în aplicare. În familia mea se făcea dintotdeauna miel umplut, nu era, vorba vine, Paști, dacă nu exista acest fel de mâncare la masă. În familia lui Luci se făcea drob… Au existat la început „lupte” verbale pentru impunerea uneia sau altei tradiții. Dar una singură era aceeași în ambele familii: ciorba de miel. Asta o fac și cu ochii închiși și nu a existat an în care să nu iasă foarte bună, chiar dacă eu nu gust din ea înainte de Paști. Dar nu aș îndrăzni să pun ceva pe masa de sărbători, înainte de a fi fost degustat de faimosul și cel mai de încredere critic din câți există pe lumea asta (dublu calificat, atât literar, cât și culinar); nu am atâta încredere în mine, câtă am în el: soțul meu.

  Ei bine, și în acel an am încercat să terminăm, cât de cât la timp, toate bucatele pentru masa de Paști. Am luat ciorba de pe plită și am pus-o în vană, dând drumul la apă rece, pentru a se răci și a o putea băga apoi în frigider. Ca să nu se audă atât de tare cum curge apa, am dat drumul la duș. Pe când stăteam să ne odihnim puțin după atâta trebăluială prin bucătărie, vine bunica și ne întreabă când ar fi bine să mergem cu flori la cimitir. Numai bine, căci terminasem aproape tot, așa că am decis să nu amânăm, să mergem chiar atunci. Bunica venise cu niște flori și am încropit câteva buchete cu ce mai aveam și noi prin grădină. Am luat florile, am luat apă în bidoane și ne-am dus să ne facem datoria și față de cei „plecați”. Nu mai știu cât am lipsit de acasă, vreo jumătate de oră, cert este că, după ce am venit, m-am dus în baie să mă spăl pe mâini și… am înlemnit: oala cu ciorba noastră plutea în vană ca pe valurile Dunării, vana era plină cu apă și oala, completată de-acum jumătate ciorbă-jumătate apă, dădea semne că vrea să naufragieze...

  Ce să fi făcut altceva decât să ne luăm cu mâinile de cap (adică eu), să se mai salveze ce se mai putea din ciorbă (adică Luci) și matracucile să fie super-fericite de acest fel tradițional de mâncare de Paști care le-a ajuns aproape două săptămâni (au avut ele un presentiment, de au fost atât de fericite înainte). Noi… am făcut altă ciorbă, normal, mai sărăcuță din punct de vedere al compoziției că, na! ce fusese mai bun se dusese … în meniul matracucilor. Adică ce! nu meritau și ele o tratație culinară tradițională „mai specială” de Paști? 

 

                           Matracucile cuminți în așteptarea meniului de Paști...

Să ai un handicap în ziua de azi…

  Până a nu avea un handicap, nu m-am gândit prea mult la așa ceva. De obicei, cei care au un handicap (poate că nu toți, dar majoritatea celor pe care i-am întâlnit) ar vrea ca lumea să-i considere ca fiind niște persoane obișnuite, cu care să discuți despre orice, cu care să te comporți normal. Dar, nu se întâmplă așa ceva... De obicei, cei care au un handicap (mai ales fizic, că ăla este, de obicei, vizibil) sunt priviți cu milă, cu compasiune. Știu, pentru că și eu am făcut-o. Vrei să ajuți, cred că există chestia asta în firea omului. Dacă o astfel de persoană stă în picioare, vrei să-i oferi un loc ca să stea jos, vrei să o ajuți să coboare treptele, să urce o bordură, să treacă de o porțiune de drum cu ghețuș. Uneori, persoana în cauză acceptă ajutorul respectiv, alteori nu, motivând că trebuie să învețe să se descurce singură (acest motiv îl bag și eu la înaintare de cele mai multe ori; dar, sunt situații în care accept ajutorul oferit, că văd și eu că altfel nu merge, însă, chiar și atunci, nu pot să nu observ „grija” cu care mă manevrează în mișcări, de parcă aș fi din porțelan). Apoi, dacă vezi o persoană cu handicap stând deoparte așteptând pe cineva sau, te gândești tu, ceva, vrei să-i oferi bani, gândindu-te că cerșește. De obicei, îi „citești” repede pe cei care cerșesc, căci, vin la tine și îndrugă orice, pentru a primi ceva de pomană (de obicei, bani). Dacă nu cer, oferi tu, chiar bucurându-te că ai reușit să faci o faptă bună din proprie inițiativă (dacă persoana respectivă nu „te-a bătut la cap” să-i dai ceva), având așa, o mulțumire de sine pentru fapta ta cea milostivă, negândindu-te că, poate, persoana respectivă chiar aștepta pe cineva. Gafa asta am făcut-o și eu și chiar nu mi-am bătut capul că am greșit, că persoana respectivă ar putea să se simtă umilită pentru gestul meu de „milostenie”.

  Am mai vorbit despre boala asta ciudată a mea, cât de greu a fost diagnosticată (o boală autoimună, destul de rară, 1-2 persoane din 100.000 se îmbolnăvesc anual de poliradiculonevrită -sindromul Guillain-Barre, după numele celor care au descoperit-o) și cât de grea este recuperarea, după ce s-a cronicizat. Am ajuns, în cele din urmă, să port baston, pentru a putea să mă deplasez mai ușor (fără a părea că „dansez”, vorba lui Luci). Dar… îmi era rușine să umblu cu el. Pentru că la biserica de care aparținem, lumea ne cunoaște de ani de zile, normal că, văzând cât de greu umblu, a început să ne întrebe, pe mine sau pe soțul meu ori, dacă nu pe noi, în mod direct, pe fratele meu, ce s-a întâmplat (lumea care ne cunoaște mai bine); dacă nu îndrăzneau să ne întrebe, cunoscându-ne „din vedere”, vedeam cum se uită la mine (privirea aceea pe care o aveam și eu cândva față de cineva cu un handicap). Ei bine, purtarea bastonului era deja altceva. Erai deja stigmatizat ca fiind „handicapat”, un lucru cu care greu m-am obișnuit. Ca să nu port bastonul într-un mediu în care lumea mă cunoștea, am decis cu soțul meu să schimbăm biserica, să mergem la Catedrala Episcopală. Acolo, nu zic că nu ne-am întâlnit și cu persoane cunoscute, dar mult mai rar, nefiind nevoie să dăm explicații la fiecare a doua-a treia persoană întâlnită sau să simt privirea aia de milă asupra mea. Este foarte dificil să explici așa ceva, dacă nu ești în situația respectivă. Deja începusem să mă obișnuiesc, mai greu a fost când m-au văzut unii dintre vecini după o anumită perioadă de timp în care deja purtam bastonul cu mine și am dat explicații că… na! asta e, curiozitatea face și ea parte din natura umană (nu merg pe jos în oraș, pentru că nu pot, nu merg neînsoțită în oraș la cumpărături, pentru că nu pot).

  Odată, mersesem singură la biserică. Era sărbătoare, în timpul săptămânii, nu avea cine să mă ducă. Am luat taxiul și, pentru că stătea să plouă, nu mai luasem bastonul; am luat, în schimb o umbrelă mare de care m-am ajutat la mers. Am stat până s-a terminat slujba și, deoarece începuse să picure, curatorii nu au mai coborât scările cu anafura. Neexistând balustradă ca să pot urca eu, m-am tot uitat în dreapta și-n stânga cui să-i dau banii să mi-i pună în coșuleț și să îmi aducă și mie un pliculeț cu anafură. Văd un domn și îi întind bacnota, spunându-i dacă poate să-mi dea și mie banii și să-mi aducă anafură. Cu siguranță că m-am exprimat eu greșit căci, tocmai își scosese și el niște bani din buzunar și, uitându-se la bacnota pe care eu i-o întinsesem, se uită la banii pe care îi avea în mână, ia un leu și mi-l întinde. „Nu, îi explic eu vizibil încurcată, să-mi puneți banii în coșuleț și să-mi aduceți și mie un pliculeț cu anafură…” A înțeles ce doleanțe am, a luat bacnota, a urcat cu ușurință scările și mi-a adus ceea ce cerusem. Abia atunci, „rotițele mele au început să se învârtă, turându-se la maxim” și înțelegând pe deplin ce a însemnat toată treaba: domnul crezuse că cerșesc. Mi-au dat lacrimile, nu știu când mă mai simțisem atât de umitită.

  Încă o dată când am pățit ceva asemănător, a fost de curând, în Sâmbăta lui Lazăr. Noi, după cum am spus, mergem la Catedrala Episcopală la slujbă, dar când este vorba de ridicat paos, de Noaptea de Înviere, de sfințit coșulețele cu bucate de Paști, mergem tot la biserica de care aparținem (aici cunoaștem toate rânduielile, cum și ce trebuie făcut). Așa si acum, pentru că bunicul murise în Sâmbăta lui Lazăr, ne-am obișnuit să ridicăm paos în această zi pentru el și pentru ceilalți din familie plecați „dincolo”. După ce s-a terminat slujba, am luat o bucată de colac pentru acasă, o doamnă chiar ne-a dat niște minibrioșe „de sufletul morților” și mie, și soțului meu, și am ieșit afară. Luci a zis să-l aștept până pleacă după mașină, căci o parcase mai departe. Am stat sprijinită de zidul bisericii, dându-mă mai la o parte de balustradă ca lumea să aibă loc să coboare. Văd o doamnă care, în timp ce cobora scările, mă fixează cu privirea. Chiar m-am gândit că poate mă cunoaște de undeva. După ce coboară, vine la mine, scoate din geantă un pachet de biscuiți, mi-l  întinde „pentru sufletul morților” (din nou, privirea aceea…) și pleacă foarte mulțumită… Iarăși percutez prea târziu gestul ei și, de asemenea, locul unde mă aflam căci, de obicei, acolo stăteau cei care cerșesc. Pachetul de biscuiți parcă îmi ardea mâinile, trebuia să scap de el. Plec în căutarea cuiva căruia să-i dau biscuiții. Văd un copil, dar acesta „zburdă” fericit prea repede pentru „mersul meu de balerină”. Caut pe altcineva, văd două fetițe, aș putea să le dau lor biscuiții, dar sunt două, iar pachetul e doar unul… Pleacă și fetițele cu părinții și, în sfârșit, văd o persoană cunoscută, o mătușă, una dintre verișoarele bunicii. Mă îndrept fericită spre ea, ne salutăm și îi strecor biscuiții în geanta întredeschisă, fără alte explicații suplimentare, cu același „de sufletul morților”. Mai povestesc puțin cu ea și cu sora ei, care apăruse după câteva clipe și de la care primesc o bucată de colac, tot de sufletul celor răposați (dar acum era altceva, nu am simțit-o ca fiind din milă, ci un gest pur creștinesc -mătușile acestea chiar îmi sunt dragi, mă înțeleg bine cu ele) și îmi iau la revedere, căci apăruse Luci cu mașina.

  I-am povestit soțului meu „pățania”, ochii umplându-mi-se de lacrimi: „Doamna aceea m-a crezut o cerșetoare… Dacă nu-mi luai și sacoșa cu minibrioșele și bucata de colac, probabil ar fi fost mai multe persoane care s-ar fi simțit datoare să mă „ajute” să o umplu...” 

..........................................................................................................................................

   Mai târziu, în vară, într-o zi de sărbătoare (cred că de Sânziene) eram, tot așa, singură la biserică când, o doamnă s-a îndreptat spre mine, vrând să-mi strecoare 10 lei în mâna în care aveam și bastonul. Am simțit iar că „iau foc”, căci am izbucnit, de am și speriat-o pe biata femeie... „Nu sunt o cerșetoare!” i-am strigat, ducându-mi mâinile în lături. Doamna, uimită, căci chiar nu se așteptase la o asemenea reacție  din partea mea, a spus că ea voia să-mi dea cu tot dragul. „Nu, nu, vă rog!” repetam eu, trăgându-mă înapoi. După ce s-a îndepărtat, m-am pus pe plâns... Ce are lumea cu mine, ce i-am făcut, de mă tot umilește?...

  Nu știu de ce mă afectează atât de mult lucrurile astea. Gesturi de acest fel, oricât ar fi de normale la oamenii obișnuiți, la mine capătă proporții astronomice și le sucesc și le învârt pe toate părțile… Pe de altă parte, nu știu de ce nu-mi vine în minte, la momentul oportun, să spun ceea ce-mi spun mie însămi, ca și cum aș vorbi cu altcineva: „Asta-s eu, în acest moment. Deocamdată, sunt în această situație, am o problemă. Poate mâine, anul viitor, voi fi alta, dar acum asta sunt...”

 

 

Apa și Capucino

  Încă de când era micuță, Capucino adoră apa. Nu contează că e într-o băltoacă, în vană sau în lighean, apă să fie… Sigur, cu o excepție: apa care cade din cer, adică ploaia. Atunci se zburlește ca o mâță și cere „azil politic” imediat.

  Mi-am dat seama că-i place apa, încă de când am adus-o acasă în prima zi și i-am făcut baie. M-a uimit de atunci și asta din cauza cățelușei mioritic pe care am avut-o și căreia nu-i plăcea îmbăiatul. Era chinul de pe lume când venea momentul să-i facem baie: eu, în vană, în maiou și chiloți, o țineam și soțul o spăla. Încă se mai văd urmele ghearelor pe pereții din vechea baie, când încerca să evadeze… De aceea, am rămas atât de surprinsă când am văzut că nu am această problemă cu Capucino. Recunosc că la prima baie m-am gândit că… na!… casă nouă, persoane noi, nu prea îndrăznea să se manifeste… Dar mi-a demonstrat contrariul la câteva zile după ce a devenit a noastră: eram în casă, trebăluiam ceva prin bucătărie și numai ce aud niște zgomote destul de ciudate afară. Nu știam ce se întâmplă și nici cu ce să asociez zgomotele, parcă de ploaie… dar era o zi frumoasă, nici vorbă de așa ceva. Merg la ușă și doar ce o văd pe Capucino pe trepte, cu lăbuțele din față în ligheanul cu apă pentru băut. Dădea energic din lăbuțe, stropindu-se pe burtică și… dacă a văzut că se răcorește, s-a băgat cu totul înăuntru. Am fugit repede după telefon și am reușit să o filmez. A tropăit, s-a învârtit, a sărit stropind cu apă peste tot în jurul ei, după care a fugit repede la soare să se usuce. M-am amuzat grozav și abia am așteptat să vină Luci să-i arăt cum știe să se distreze Capucino singură, chiar și pe caniculă (matracucul dormea pe undeva pe la umbră).

  Dacă am văzut cât îi place apa, în fiecare vară îi umplu un lighean mai mare pe post de piscină în curte, într-un loc însorit, să se încălzească si aștept momentul ăla în care să sară înăuntru să se joace. Dar…nimic. Așa că, sătulă de atâta așteptat, m-am înarmat într-o după-masă cu un prosop și am ieșit în curte. Am luat matracuca și am băgat-o eu însămi în „piscină”. I-a plăcut la nebunie, s-a bălăcit după pofta inimii și, dacă tot am udat-o, am zis că pot să-i fac baie în toată regula. Am șamponat-o bine, și pe față și pe… dos, chiar mai ridica câte un picior să mă atenționeze nu cumva să omit vreun loc, apoi am limpezit-o, am „stors-o” și am șters-o cu prosopul. Dar nu bine am lăsat-o jos, că a început să se facă „tirbușon”, adică să se arunce pe spate și să se frece unde era mai mare praful. Apoi s-a ridicat, a dat o tură prin curte, după care iar s-a… tirbușonat. În mai puțin de un minut, Capucino a mea, dintr-o matracucă curată, a devenit un mic porcușor negru (fiind udă după baie, tot praful s-a lipit de ea).

  Așa a câștigat Capucino în ziua aceea încă o baie, de data asta în vană cu dușul, că doar nu puteam s-o las în casă… noroiată.

                                                  Micuța Capucino la uscat

                                          

Imnul Învierii (Valeriu Gafencu)

Vă cheamă Domnul slavei la lumină,

Vă cheamă mucenicii-n veșnicii.

Fortificați Biserica Creștină

Cu pietre vii, zidite-n temelii!

 

Refren: Veniți, creștini, luați Lumină,

Cu sufletul senin, purificat!

Veniți, flămânzi, gustați din Cină,

E Nunta Fiului de Împărat!

 

Să crească-n inimile noastre-nfrânte

Un om născut din nou, armonios,

Pe chipurile voastre să se-mplânte

Pecetea Domnului Iisus Hristos.

 

Un clopot tainic miezul nopții bate,

Iisus coboară pe pământ;

Din piepturile voastre-nsângerate

Răsună Imnul Învierii Sfânt.

 

Smulgeți-vă din ceata celor răi,

Intrați în cinul oastei creștinești,

Priviți spre Porțile Împărătești,

Căci cei din urmă fi-vor cei dintâi!

 

 

De ce mă urăști tu, frate (folclor)

De ce mă urăști, tu, frate, tot mereu,

Nu știi că avem același Dumnezeu? 

Eu ți-s frate, tu-mi ești frate,  

În noi  doi un suflet bate

De român,

Iar, în cer avem același bun stăpân.

De ce oare nu mai vrei ca să ne știm?

Că din veac am fost aceiași buni creștini!

Toți românii laolaltă,

N-am avut decât un Tată

Sus în cer

Iar în lume am avut un singur țel.

Și-am avut și-o Mamă bună pe pământ,

Biserica Strămoșească, orișicând

Și la bine și la rău

Ne-a ținut la Sânul Său

Ne-a iubit,

Ca și Întemeietorul Ei cel Sfânt.

Crezi tu frate că părinții-s bucuroși

Când copiii între-olaltă-s mânioși?

Tu române ce-ai cu mine?

Că și io-s român ca tine,

Ori nu știi

Că dușmanii nu vreau pace-ntre copii?

 

 Când necazurile ne-au împresurat,

Împreună în biserici ne-am rugat.

Astăzi când e libertate,

Ne urâm frate cu frate,

Frați români,

Nici părinții, cu-a lor prunci nu sunt mai buni!

 

În numele dragostei de Dumnezeu,

Oare cum se poate face atâta rău?

Pentr-un licăr de credință

E atâta suferință,

Dezbinări

Între frați, ce se iubeau până mai ieri!

 

 Frați creștini, români din Marea Românie,

Ascultați strigătul celor de sub glie.

 Vai de cel care destramă

Prunci de tată și de mamă,

Soți, soții

Și pe frați ce s-au iubit ca și copii.

 

Stăpâniți, românilor, de-același dor,

Să fim iarăși doar o Turmă ș-un Păstor!

Doamne Sfinte și-Ndurate,

Dă-ne iarăși UNITATE,

Cum a fost

De cînd ne-am născut creștini, după Hristos.

 

 

 

Ajutorul matracucilor

  Matracucile noastre sunt foarte empatice. Dintotdeauna au fost așa… Cum e unul dintre noi bolnav, cum fac tot posibilul să ne ajute cum pot și cât pot. Încă de când am avut cancer, acum patru ani și jumătate, de cum m-am întors acasă, am găsit-o pe Capucino în pătuțul ei pe… hol, lângă scări. Și de-am vrut s-o chem la mine, Luci mi-a spus: acolo e locul ei, las-o în pace! „Mamă, doar puțin am lipsit de acasă și ce reguli ciudate s-au mai implementat…” m-am gândit eu. Bine, Luci se gândise ca nu cumva, din greșeală, în exaltarea ei (seamănă cu mine, uneori e tare impulsivă) să sară pe mine, să mă rănească. Eee... dar nu se putea, după ce Luci pleca la serviciu, să nu vină matracuca lângă mine, să mă aline, să mă înveselească dacă eram tristă. Și dimineața, trebuia neapărat Luci să deschidă ușa camerei, să vadă că sunt acasă, în pat. Atât îi trebuia, doar să știe că sunt acasă, apoi, mergea înapoi în pătuțul ei (până pleca Luci la serviciu, desigur).

  Era normal ca și în cazul bolii mele actuale, matracucile să își ofere necondiționat, ajutorul. Doar că, fiind cam firavă, se întâmplă uneori să mai cad, chiar și „fără veste, fără avertisment”, darămite dacă mă mai și ajută cineva. Capucino, sărăcuța, mi-a dat un astfel de „ajutor” (a fost și vina mea, recunosc), și tare s-a mai speriat… Trebuia ca nici Flutur să nu se lase mai prejos…

  Aflând că am ieșit din spital, o vecină a venit să mă întrebe cum „mă mai găsesc cu sănătatea”. Matracucile erau înăuntru, nu au văzut/auzit nimic ca să dea alarma cum că ar fi cineva afară. Noroc că am observat-o pe vecina mea la timp. Merg la ușă și dau să ies, să merg la poartă mai aproape, să nu strig în gura mare, că nu interesează chiar pe toată lumea starea sănătății mele (altfel, dădeam un interviu și ajungeam în ziarul local, toți locuitorii orașului, cu mic cu mare, cum se spune, citind cu interes decursul ciudatei mele boli). N-am vrut să iasă și matracucile după mine să dea un concert taman când vorbeam și eu, să nu ne mai înțelegem om cu om. Capucino, fiind micuță, a reușit să se strecoare pe lângă mine și ușă. Ca să nu iasă și matracucul, am apropiat mai tare ușa. Greșeala mea, doar nu credeam că Flutur n-o să încerce cu tot dinadinsul să iasă cum o putea, și prin ușă, dacă situația ar fi cerut-o. Așa că m-am trezit trântită, în pragul ușii, mai mult afară decât înăuntru, căci matracucul ieșise val-vârtej, ca o furtună. Vecina, biata de ea, a înlemnit, nu mai știa ce să facă, se uita în toate părțile, căutând, parcă, ajutor. Eu, ca să o liniștesc (deși, recunosc, nu-mi era nici mie prea „moale”), am dat așa, nepăsător, din mână (ca și cum ar fi fost ceva obișnuit, la ordinea zilei) și, după ce m-am chinuit să mă ridic, am spus, cu vocea cam sugrumată: „Sunt bine, doar puțin cam firavă, după cum vezi…” Vecina mea, vizibil îngrijorată: ”Vai, te rog să mă ierți, eu doar am vrut să văd cum te mai simți… gata, nu te mai deranjez, du-te înăuntru…”

  Ce să fi făcut, m-am dus înăuntru, șontâc-șontâc, cu matracucile cătrănite coadă după mine (văzând ce s-a întâmplat, nu le-a mai ars de concertat), cu o vânătaie la genunchiul drept și o mică zdrelitură la cotul stâng. „Ei, un fleac….” vorba lui Sergiu Nicolaescu.

 

Matracucile spășite...

Este Har

Mihai Morar: „ Am  găsit-o  lipită pe ferestruica unei chilii din Muntele Athos”

 -să iubești fără să fii iubit...

-să slujești fără să fii prețuit...

-să dăruiești fără să ți se mulțumească...

-să te jertfești fără să ți se recunoască...

-să ierți fără să fii iertat...

-să-l susții pe cel care te-a  lepădat...

-să rămâi liniștit, deși ești nedreptățit...

-să crezi deși nu vezi față în față...

-să crezi deși nu ești deplin lămurit...

-să investești clădind fără speranțe...

-să taci pentru a nu face rău aproapelui...

-să vorbești de dragul adevărului...

-să înduri fără să murmuri, fără să cârtești...

-totul să-ți aparțină, dar tu de toate bucuros să te lipsești...

cam/c-am

                      cam

 Ai venit cam devreme. 

 Știam că vei veni pe la ora două sau cam așa ceva.

Ai ajuns cam la timp, dacă întârziai, pierdeai trenul. 

Sunt cam răcit, dar iau medicamente.

Aș cânta, dar sunt cam afon.

Am observat că la gusturi suntem cam la fel,  avem multe în comun.

                  c-am

Îmi cer scuze c-am întârziat puțin.

Știu c-am venit cu  20 de minute mai devreme.

Iartă-mă c-am dat buzna peste tine!

Vezi bine c-am început să tremur, dar e din cauza frigului.

Știu c-am lipsit  o vreme, dar acum sunt aici.

Vecina și matracucile

  Avem o vecină destul de în vârstă, care merge în oraș la cumpărături în fiecare zi. De fiecare dată, când pleacă și când se întoarce, matracucile își cântă cu pasiune repertoriul de top cu toate vocalizele aferente, punând foarte mult suflet...

  Vecina a încercat în fel și chip să se împrietenească cu „vedetele” noastre, ea nefiind obișnuită să fie întâmpinată cu atâta entuziasm. Adică, nu e musai să afle chiar toată strada că ea merge în oraș. Degeaba… matracucile nici n-au vrut să audă de așa ceva. S-a apelat și la noi, impresarii duetului, dar tot nu le-am putut îndupleca s-o lase mai moale cu vocalizele în prezența ei. Nemaiștiind ce să facă, doamna noastră a încercat să le corupă cu grisine. Matracucile le-au considerat ca ovații ale publicului, astfel că i-au oferit un bis destul de consistent, ba, uneori, chiar două, asta depinzând de dispoziția cu care se trezeau. După ce publicul dispărea, dispăreau și grisinele... Dar, să nu credeți cumva că a doua zi, publicul vizat nu va fi întâmpinat cu același entuziasm ca în ziua precedentă.

  Într-un fel, le înțeleg și pe matracuci. Vecina are un dog german care mai scapă uneori pe stradă, spre disperarea matracucilor. De fapt, spre disperarea lui Capucino, care s-a și întâlnit cu el. Dar, să vă spun cum s-a întâmplat: într-o zi frumoasă de vară, nu știu cum s-a strecurat matracuca pe lângă mine când am intrat în curte și… pe-aici ți-e drumul… când s-a văzut pe stradă, parcă era în lumea ei. Doar că, cu cât mergeam mai aproape de ea, cu atât se depărta de mine mai tare, crezând că ne jucăm. N-ar fi fost o așa problemă, nu era pentru prima dată pe stradă. De obicei, lăsam poarta deschisă și venea înapoi (nu e prea distractiv să te joci de unul singur pe alt teritoriu decât al tău). Doar că pe stradă, în acel moment era și câinele dog german, care scăpase, de asemenea, din curtea lui. Capucino nu l-a văzut, ea țopăia prin iarbă uitându-se după fluturi, după gâze, pe marginea drumului, cu mine pe urmele ei. Dogul german, însă, a văzut-o și a pornit spre ea. Vecina ieșise, ca și mine, pe urmele câinelui ei să-l bage în curte. Privind în urmă, acum mi se pare amuzant cum, un câine mare cât un vițel și o micuță matracucă cam cât o pisică, cu stăpânele pe urmele lor, se apropiau unul de altul din direcții opuse. Eu tot îi strigam matracucii să se întoarcă, dar parcă vorbeam singură. Când s-a apropiat destul de mult, Capucino și-a ridicat capul din iarbă, l-a observat, s-a speriat și… stânga-mprejur, a luat-o la goană direct în brațele mele. Cu toate că suntem vecini, nu cunosc câinele și nici nu știu cât de prietenos ar fi cu un alt câine, dar nici nu eram prea curioasă să aflu… Cel puțin, nu atunci… Dogul german s-a oprit puțin debusolat de reacția lui Capucino (probabil, nu avusese intenții rele, dar… poți să știi?), timp în care vecina l-a apucat de zgardă și a reușit să ducă evadatul înapoi în curte. 

 De atunci, de fiecare dată când trece vecina pe stradă, Capucino o întâmpină cu repertoriul binecunoscut. Și, povestindu-i lui Flutur, l-a influențat și pe matracuc. Nu știu, totuși, ce vrea Capucino să-i transmită vecinei noastre: că-i pare rău că nu și-a făcut un nou prieten când a avut ocazia, că-i pare rău de cum a reacționat sau că, pur și simplu, îi transmite salutări și toate cele bune vecinului patruped?

 

                                             Relaxare înaintea unui concert...

Verigheta regăsită

 „Nu aduce anul ce aduce ceasul!” obișnuia să zică bunica, când se întâmpla ceva neprevăzut, schimbând, dintr-o dată, mersul lucrurilor. Adică, o zi poate să înceapă frumos, să decurgă bine până la un moment dat când, pe parcursul ei, să apară ceva care să te scoată din rutina zilnică și totul să se întâmple altfel de cum ți-ai imaginat sau ți-ai fi planificat dinainte.

  Ceea ce vreau să povestesc s-a petrecut într-una din verile de pe la începutul căsniciei noastre, pe când locuiam încă în căsuța,veche de acum, foarte fericiți, noi și câinii noștri mioritici.

  Era vară, era o zi de vineri, început de weekend, una dintre cele mai fericite zile ale săptămânii, când știi că urmează două zile de libertate, fără trezit dimineața cu mers la serviciu, fără alte responsabilități în afară de cele care țin strict de casă și familie. Tocmai venisem amândoi de la serviciu și câinii erau foarte fericiți că suntem acasă, în special Mira, căci ea era cea care se stresa când eram plecați.

  După ce Luci și-a făcut „datoria” și a smotocit mioriticii noștri, s-a scuturat de firele de păr ale câinilor, dând cu mîinile peste pantaloni, moment în care verigheta, puțin largă, i-a zburat de pe deget. Luci a coborât treptele și a început să caute verigheta în iarba din fața scărilor unde s-a gândit el că ar fi putut să cadă. Dar, n-a reușit să dea de ea.

  Ei bine, atunci, din weekendul care începuse atât de frumos, cu atâta bucurie că suntem acasă, liberi de alte responsabilități, am trecut de cealaltă parte, în weekendul căutărilor. M-am dus și eu să-l ajut să caute verigheta. Culmea este că n-am reușit să o găsim. Seara, deja obosiți, ne-am lăsat păgubași. Mi-am amintit că bunica mi-a spus că își pierduse, la un moment dat, un cercel și, după ce spusese Acatistul Sfântului Mina, l-a găsit a doua zi, în preajma cotețului pentru iepuri. Se spune, zicea bunica, că acest Sfânt ar ajuta și la găsirea lucrurilor pierdute. Nemaiștiind ce să facem, ne-am pus seara, cu o lumânare aprinsă, să spunem Acatistul amândoi, cu speranța că Sfântul Mina ne va ajuta să găsim verigheta.

  Sâmbăta ne-am petrecut-o în curte, trecând la căutarea verighetei peste tot, chiar și unde nu ar fi putut să sară de pe deget, doar-doar o vom găsi. Iarba era destul de mare, încercam să dăm la o parte firele să căutăm peste tot, să nu rămână niciun loc neexplorat. Solo și Mira, mioriticii noștri, ne-au urmărit o vreme prin curte, până ce, obosiți, ne-au lăsat singuri. Pe măsură ce trecea timpul, ne-am pierdut încrederea, devenind din ce în ce mai siguri că nu o vom mai găsi. Luci își făcea procese de conștiință că nu trebuia să-și frece mâinile de pantaloni, că, dacă verigheta îi era puțin largă, mai bine nu ar fi purtat-o, mai bine și-ar fi dat-o jos când ar fi venit acasă cu o zi înainte… ei, lucruri pe care, dacă ai ști dinainte că s-ar putea întâmpla, ai încerca să faci ceva pentru a evita să se întâmple. Îmi părea și mie rău, dar, ce puteam face, decât să-i spun: „Dă-o-ncolo de verighetă, o să cumpărăm alta, asta e, bine că suntem sănătoși!”

  Duminică a venit și sora lui Luci să ne ajute la căutat. Eram deja de părere că e inutil ce facem, mai ales că pe timpul nopții plouase, deci, șansele să găsim verigheta scăzuseră considerabil. La fel și speranța noastră, precum și credința că Sfântul Mina va mai putea face ceva. Venind seara, am terminat cu căutările, fiind deja înțeleși că am făcut tot ce s-a putut și asta e, vom lua altă verighetă cît de curând.

  Luni dimineața, Luci deja se dusese la serviciu. Eu urma să plec în câteva minute, doar ce am mai dat de mâncare la câini. În timp ce mă întorceam în casă, am văzut în pământ lucind ceva, ca un cerculeț. M-am aplecat și am scos din pământ… ce credeți? Verigheta lui Luci. Nu-mi venea să cred! L-am sunat imediat, încă nu ajunsese la serviciu: „Ce crezi că am găsit în fața scărilor, în pământ? Verigheta ta!” Nu i-a venit să creadă… sincer, nici mie nu-mi venea să cred, dar aveam dovada în mână. I-am mulțumit Sfântului Mina, care, cu toate că ne îndoisem că ne va mai putea ajuta, totuși, minunea s-a întâmplat. 

  Acum, verigheta lui Luci este pe deget, însă nu pe degetul lui, cum ați putea crede, ci pe degetul mare din ceramică al unei statuete în care este reprezentată Cina cea de Taină...

Povestea Irinei...

  În spital la Recuperare, am mai aflat o poveste foarte frumoasă și emoționantă, care m-a făcut să uit de o altă poveste tristă de la Cluj, pe care chiar am încercat să o uit, căci mă întristase peste măsură…

  Am aflat că noua mea prietenă și colegă de salon cu care fusesem internată și data trecută, doamna Maria, avea aceeași boală ca și mine, poliradiculonevrită, doar că a ei era spastică, pe când a mea era flască. Am mai povestit de una, de alta, de boală, de familie și, din vorbă în vorbă, mi-a spus o poveste din familia ei, foarte emoționantă, astfel că i-am cerut permisiunea să o fac publică. Era păcat să se piardă în negura timpului…

  Băiatul ei cel mare, Aurel și soția sa, Edit, nu aveau copii, deși și-au dorit foarte mult. S-au dus la un Centru (pe atunci copiii din orfelinate nu erau dați în plasament, mai ales copilașii foarte micuți), au spus la poartă ce doresc și i-au lăsat înăuntru. De cum au intrat, au dat cu ochii de Irina, o fetiță de numai 3 luni. A fost „dragoste la prima vedere”, când au văzut-o, s-au dus țintă la ea, au luat-o în brațe și au spus: „Asta este fetița noastră!” Au trecut prin procedurile specifice adopției, totul s-a petrecut conform legii, devenind părinți cu drepturi depline.

  Au iubit-o ca pe copilul lor (de fapt, nici nu se putea altfel, din moment ce și-au dorit atât de mult un copil). Avea camera ei, i-au cumpărat calculator, telefon, de ziua ei (27 octombrie) organizau întotdeauna o mare petrecere la care erau invitați vecinii, bunicii, unchii cu mătușile, verișorii, în fine, toată lumea. De câțiva ani, procedează altfel: merg la Mall, doar ei trei, mănâncă ce dorește Irina, îi cumpără ce-i place ei, petrec o zi perfectă, în famile.

  Anii au trecut și, pe la zece ani de la fericita întâmplare de a deveni părinți, vine fetița de la școală, și-i spune mamei:

  -Mami, vreau să-ți spun ceva...

  -Spune-mi, draga mea!

  -Uite ce zic copiii de la școală, cum că eu nu-s copilul vostru, că sunt înfiată…

  Mama a simțit că-i stă inima-n loc. Tatăl, care era și el acasă, emoționat, speriat, totodată, a zis cu o voce sugrumată:

  -Da, Irina, e adevărat…

  Și a început să-i povestească, așa cum s-a priceput mai bine și pe înțelesul ei, povestea venirii acesteia în familia lor, după care a adăugat:

  -Ne-ai fost dragă și te-am iubit de cum te-am văzut… Când vei crește mai mare și vei înțelege mai multe, dacă vei vrea să o cauți pe mama ta adevărată, noi nu ne vom opune, ba chiar te vom ajuta…

  -Nu, zice Irina, nu vreau s-o cunosc, nu vreau să știu de ea... Voi sunteți părinții mei, mami a mea și tati al meu!

  Toți s-au îmbrățișat plângând…

  Aurel și Edit, părinții adoptivi, au cunoscut-o și pe mama adevărată a Irinei care, era și ea de la Casa de copii. Era o tânără de vreo optsprezece ani când a rămas însărcinată și nu a putut păstra copilul. Tatăl ei era cioban la oi, de mamă nu știe să fi avut, cum o fi ajuns într-un orfelinat? Probabil, tatăl nu a avut timp să se ocupe de ea, fiind mai tot timpul plecat și a ales această variantă. Fata, fără casă, fără un sprijin financiar, nu a avut încotro… Spuneam că viitorii părinți ai Irinei au cunoscut-o cînd a venit la Tribunal să semneze actele prin care renunța la copil, la drepturile părintești. Cu siguranță, tatăl natural al Irinei a dispărut din peisaj de îndată ce a aflat de sarcină…

  Eu, personal, o admir pe mama adevărată a Irinei care i-a dat o șansă la viață, de fapt, două șanse: prima dată, că nu a avortat fetița; putea foarte simplu să renunțe la sarcină, să nu știe nimeni, nu se mai complica, nu? Dar ea și-a asumat responsabilitatea faptei sale și nu a făcut un păcat foarte mare, ucigând un copil, căci, „omul e om din momentul conceperii”. A ales să o nască, chiar dacă nu a putut-o păstra și a părăsit-o. A doua șansă pe care i-a acordat-o fetiței, a fost când a semnat actele de adopție și a renunțat definitiv la ea, pentru ca fetița ei să aibă un tată și o mamă care să o iubească nespus, să crească într-o familie în care ea să fie centrul universului lor.

  Edit, mama adoptivă, s-a mai întâlnit cu mama adevărată a Irinei, i-a mai dat hăinuțe pe care ea nu le mai purta (aveau cam aceeași mărime), dar, sfătuită fiind și la Tribunal, când a devenit părinte legal al fetiței, nu i-a spus acesteia unde locuiește, nu i-a dat informații despre Irina; într-adevăr, nu era nevoie ca Irina să afle toate acestea, nu era necesar să-i zguduie universul minunat în care aceasta trăia.

  Îi admir enorm și pe Aurel și Edit care i-au dat o șansă la o viață normală unui copil fără viitor, privat de mamă, privat de dragostea a doi părinți care îl iubesc „până la cer și înapoi”…

  Și, nu în ultimul rând, o admir pe Irina care, la doar 10 ani, a înțeles că nu contează atât de mult cine-ți dă viață, ci, ceea ce contează cu adevărat este cine te crește, te educă și-ți dă o șansă la un viitor. Acum, Irina are șaisprezece ani și jumătate și-și iubește părinții adoptivi la fel de mult ca până atunci când a aflat adevărul despre nașterea și originile ei...

Vestitorii primăverii (George Coșbuc)

 Dintr-alte țări, de soare pline,

Pe unde-ați fost și voi străine,

Veniți, dragi păsări înapoi-

Veniți cu bine!

De frunze și de cântec goi,

Plâng codrii cei lipsiți de voi.

În zarea cea de veci albastră

Nu v-a prins dragostea sihastră

De ce-ați lăsat? Nu v-a fost dor

De țara voastră?

N-ați plâns văzând cum trece-n zbor

Spre miazănoapte nor de nor?

 

Voi ați cântat cu glas fierbinte

Naturii calde imnuri sfinte,

Ori doine dragi, când v-ați adus 

De noi aminte!

 Străinilor voi nu le-ați spus

Că doine ca a noastre nu-s?

 

Și-acum veniți cu drag în țară!

Voi revedeți câmpia iară,

Și cuiburile voastre-n crâng!

E vară, vară!

Aș vrea la suflet să vă strâng,

Să râd de fericit, să plâng!

 

Cu voi vin florile-n câmpie

Și nopțile cu poezie,

Și vânturi line, calde ploi

Și veselie.

Voi toate le luați cu voi

Și iar le-aduceți înapoi!

 

 

 

 

Matracucile la plimbare cu mașina

  În zilele noastre, mașina a devenit un bun indispensabil în orice familie. În primul rând, te duce mai repede la serviciu, fără să fii nevoit să depinzi de un alt mijloc de transport. Apoi, dacă ai nevoie de ceva de la magazin, îți pui fundul în mașină și o iei din loc. Uiți să cumperi ceva, nicio problemă, ai mașină și ajungi în câteva minute. Nu mai spun dacă vrei să faci o excursie...

  Astfel, ca orice orășean care se respectă, și matracucilor le place să se plimbe cu mașina și asta se întâmplă de obicei când le ducem la veterinar. Dar să vedem cum decurge o astfel de plimbare… De regulă, eu stau în spate între ei și am grijă ca drumul până la destinație să decurgă în cele mai bune condiții și să fie cât se poate de plăcut… pentru matracuci, nu pentru mine… Flutur e un carpatin de peste 40 de kg, dar foarte înalt, așa că încerc să-l țin de lesă cât mai aproape de zgardă, să-l lase pe Luci să conducă (dacă ești în fața mașinii, poți avea impresia că sunt doi la volan, doar că unul e un cap de câine, foarte simpatic, de altfel). Capucino, cu cele 11 kg ale sale, stă cuminte pe banchetă, fiind micuță, nu sunt probleme. În schimb, Flutur parcă face echilibristică, vrea să se uite când pe geamul din partea lui, când pe cel din partea lui Cino, astfel că mă dezechilibrează și pe mine. Mă mai trezesc cu câte o labă peste față, peste spate sau cad de pe banchetă între scaune, ce mai, o adevărată aventură, doar să fie el ok. Răsuflu ușurată când ajungem, dar sunt atât de șifonată, de parcă hainele mele nici n-au auzit de călcător, darămite să fi văzut vreunul.

  Cam așa decurge o plimbare cu mașina, dar când mă gândesc că mai urmează și drumul înapoi...

                                 Capucino, în mașină, păzind mănușile de lucru...