Matracucile noastre sunt foarte empatice. Dintotdeauna au fost așa… Cum e unul dintre noi bolnav, cum fac tot posibilul să ne ajute cum pot și cât pot. Încă de când am avut cancer, acum patru ani și jumătate, de cum m-am întors acasă, am găsit-o pe Capucino în pătuțul ei pe… hol, lângă scări. Și de-am vrut s-o chem la mine, Luci mi-a spus: acolo e locul ei, las-o în pace! „Mamă, doar puțin am lipsit de acasă și ce reguli ciudate s-au mai implementat…” m-am gândit eu. Bine, Luci se gândise ca nu cumva, din greșeală, în exaltarea ei (seamănă cu mine, uneori e tare impulsivă) să sară pe mine, să mă rănească. Eee... dar nu se putea, după ce Luci pleca la serviciu, să nu vină matracuca lângă mine, să mă aline, să mă înveselească dacă eram tristă. Și dimineața, trebuia neapărat Luci să deschidă ușa camerei, să vadă că sunt acasă, în pat. Atât îi trebuia, doar să știe că sunt acasă, apoi, mergea înapoi în pătuțul ei (până pleca Luci la serviciu, desigur).
Era normal ca și în cazul bolii mele actuale, matracucile să își ofere necondiționat, ajutorul. Doar că, fiind cam firavă, se întâmplă uneori să mai cad, chiar și „fără veste, fără avertisment”, darămite dacă mă mai și ajută cineva. Capucino, sărăcuța, mi-a dat un astfel de „ajutor” (a fost și vina mea, recunosc), și tare s-a mai speriat… Trebuia ca nici Flutur să nu se lase mai prejos…
Aflând că am ieșit din spital, o vecină a venit să mă întrebe cum „mă mai găsesc cu sănătatea”. Matracucile erau înăuntru, nu au văzut/auzit nimic ca să dea alarma cum că ar fi cineva afară. Noroc că am observat-o pe vecina mea la timp. Merg la ușă și dau să ies, să merg la poartă mai aproape, să nu strig în gura mare, că nu interesează chiar pe toată lumea starea sănătății mele (altfel, dădeam un interviu și ajungeam în ziarul local, toți locuitorii orașului, cu mic cu mare, cum se spune, citind cu interes decursul ciudatei mele boli). N-am vrut să iasă și matracucile după mine să dea un concert taman când vorbeam și eu, să nu ne mai înțelegem om cu om. Capucino, fiind micuță, a reușit să se strecoare pe lângă mine și ușă. Ca să nu iasă și matracucul, am apropiat mai tare ușa. Greșeala mea, doar nu credeam că Flutur n-o să încerce cu tot dinadinsul să iasă cum o putea, și prin ușă, dacă situația ar fi cerut-o. Așa că m-am trezit trântită, în pragul ușii, mai mult afară decât înăuntru, căci matracucul ieșise val-vârtej, ca o furtună. Vecina, biata de ea, a înlemnit, nu mai știa ce să facă, se uita în toate părțile, căutând, parcă, ajutor. Eu, ca să o liniștesc (deși, recunosc, nu-mi era nici mie prea „moale”), am dat așa, nepăsător, din mână (ca și cum ar fi fost ceva obișnuit, la ordinea zilei) și, după ce m-am chinuit să mă ridic, am spus, cu vocea cam sugrumată: „Sunt bine, doar puțin cam firavă, după cum vezi…” Vecina mea, vizibil îngrijorată: ”Vai, te rog să mă ierți, eu doar am vrut să văd cum te mai simți… gata, nu te mai deranjez, du-te înăuntru…”
Ce să fi făcut, m-am dus înăuntru, șontâc-șontâc, cu matracucile cătrănite coadă după mine (văzând ce s-a întâmplat, nu le-a mai ars de concertat), cu o vânătaie la genunchiul drept și o mică zdrelitură la cotul stâng. „Ei, un fleac….” vorba lui Sergiu Nicolaescu.
Desi situatia e grava, nu m-am putut abtine sa nu rad cu lacrimi imaginandu-mi scena, mai ales ca si la noi tot asa se intampla. Onix se strecoara mereu pe langa mine, ca e micuta si fasneata, iar Bruno e in stare sa iasa cu tot cu usa daca nu ii fac loc sau are impresia ca ramane acasa.
RăspundețiȘtergereDa-le vecinilor blogul sa il citeasca, sa nu te mai scoata din casa in asemenea conditii.
Te imbratisez tare, tare! Ai grija de tine si pupa matracucile frumoase!
Multumesc mult, asta mi-am și dorit, să fie o poveste mai amuzantă, chiar dacă atunci când s-a întâmplat nu a părut așa. Hihihi, clar câinii noștri sunt "trași la indigo"... Nu știu dacă vecinii ar fi interesați să-mi citească blogul, dar m-am întâlnit mai deunăzi cu vecina mea și am liniștit-o în ce privește incidentul cu pricina, căci părea mai speriată ea decât mine. Adevărat, eu ies din casă în felul meu, în ritmul meu, altfel... se lasă cu "accidente". Te îmbrățișez și eu cu mult drag și...mi-era tare dor de tine! Ai și tu grijă, draga mea Vienela! Pupici și lui Bruno și Onix!
ȘtergereHai ca m-ai facut sa zambesc inca de dimineata. Vecina sa mai stea la ea acasa. :)))) Glumesc. Cum stau ei la poze, sunt tare dragalasi. Sanatate multa si ai grija de tine, ca iubitii tai vor sta si vor avea grija mereu de tine. Acum mi-au dat lacrimile. Va imbratisez cu mare drag!
RăspundețiȘtergereMulțumesc mult, dragă Silvia! Chiar dacă, pe strada noastră, cele mai des vizitate persoane (de către noi) sunt fratele meu cu familia lui și încă un vecin cu care ne înțelegem foarte bine, am observat că, în caz de boală, lumea este mai empatică decât de obicei și vrea să ajute, măcar cu un sfat sau o vorbă bună. Doar că familia noastră (aici includ, clar, și matracucile) este foarte specială, unică, aș îndrăzni să spun, așa că noi nu suntem foarte vizitați :)) De aceea, m-a susprins această vizită. Da, au fost tare „liniștite” matracucile în restul zilei cu pricina... Ai dreptate, am mare noroc cu ele, mă mai scot din starea de singurătate, am cu cine „povesti” :))) Și, de asemenea, au mereu grijă de mine și... nu mă lasă să mă plictisesc. Îți doresc și eu multă sănătate și să aveți grijă de voi! Vă trimit o îmbrățișare care să vă cuprindă pe toți!
Ștergere