miercuri, 30 noiembrie 2022

De Sfântul Andrei

  M-am gândit că în anul acela (1997) nu va trece Sfântul Andrei fără să țin și eu această zi. Căci, spunea bunica, dacă o fată nu mănâncă și nu bea nimic de ziua Sfântului Andrei în afară de o turtă făcută din făină, apă și sare, noaptea își visează ursitul care va veni și îi va da apă. Așa l-a visat și ea pe bunicul când ținuse această tradiție de Sfântul Andrei, deși nu fuseseră prieteni, ci doar se cunoșteau din vedere.

  Astfel, bunica mă tot bătuse la cap în ultimii ani cu așa ceva, dar m-am tot codit (dacă nu l-aș visa pe Luci, aș fi foarte dezamăgită și, cu toate astea, eram curioasă, totuși). Sfântul Andrei „picase” destul de ciudat în acel an, tocmai duminica, ziua în care fratele meu și soția lui dădeau o masă cu nașii, cu ocazia mutării la casa lor. Tocmai de aceea nu m-am arătat pe acolo, nici nu m-am dus să-i ajut la ceva. Să ții foame într-o zi când în familie are loc un eveniment important, e nevoie de ambiție, zic eu acum, căci n-aș mai repeta experiența. Dar, pe la 21 de ani (câți aveam pe atunci), nimic nu ți se pare prea greu. Deci, nu am mâncat și nu am băut nimic până seara, când bunica m-a ajutat să fac turta; dacă aș fi făcut-o singură, aș fi pus sare în exces, că doar știam că trebuie să fie sărată, ca să-ți fie sete după ea, să visezi că vine cel ursit să-ți dea apă. Încă nici nu am mâncat-o pe toată, ci am lăsat puțin din ea și am pus-o sub cearșaf, căci pe atunci nu dormeam cu pernă la căpătâi, făcând întocmai după cum îmi spusese bunica.

  Noaptea mi s-a părut extrem de lungă. Cu toate că turta nu fusese foarte sărată, dar probabil pentru că nu băusem nimic cu o zi înainte, setea mă chinuia, mă tot întorceam de pe o parte pe alta… da’ nu vine odată ursitul ăla, să-mi dea apă? Nici pomeneală! Am adormit, dar în afară de o grămadă de farfurii și vase pline cu mâncare (reminiscențe ale evenimentului ce avusese loc cu o zi în urmă), n-am visat nimic. Pe la șase dimineața, m-am trezit și am băut apa rămasă într-un pahar de cu seara, când fusese Luci la mine. M-am pus iar în pat, nu înainte de a-mi spune că am făcut degeaba „foamete” de Sfântul Andrei, căci n-am visat nimic. După o oră, mergând la toaletă, m-am intersectat cu ai mei care erau în bucătărie. Mama, curioasă și ea, a început cu întrebările: „Ei, cum e? Ai visat ceva?” Nu i-am răspuns la întrebare, am vrut să prelungesc momentul de suspans, apoi, după un: „Mă duc să mai dorm…” m-am întors înapoi în pat.

  Eram hotărâtă să mai lenevesc, doar era 1 Decembrie, eram liberi și, recunosc că voiam să o fac curioasă pe mama, chiar dacă nu aveam cu ce. Am mâncat restul de turtă de sub cearșaf, căci mă rodea foamea și am închis ochii, cu dorința clară de a adormi. Și, culmea, am adormit și chiar am visat ceva interesant (am păstrat doar ce e mai important, căci știu că prea multe amănunte și „îmbârligături” plictisesc): se făcea că eram undeva pe apă, pe un vas, vapor sau ce-o fi fost (ca să vezi chestie, în sfârșit a apărut apa atât de așteptată pe timpul nopții; mai conta dacă era vorba de apă sărată sau apă dulce?), cu doi de Luci (uau, deci nu unul, ci doi), dar de vîrste diferite: unul la vreo 30-35 de ani, cu mustață și, parcă, neras de câteva zile, iar celălalt cam de vârsta mea, copia fidelă a celuilalt, dar în versiune mai tânără și proaspăt ras, pe deasupra. La început, parcă erau blonzi spre șaten, dar apoi se făcea că erau bruneți și semănau foarte bine cu Luci. La cel mai matur îi tot spuneam că nu putem să ne căsătorim și îi tot dădeam înainte cu asta, știam foarte bine și motivul (în vis, căci, pe când m-am trezit nu mi-am mai amintit…) Apoi, apa a dispărut și se făcea că eram acasă la ai mei și tot cu el „parlamentam”: „De ce?” mă tot întreba, iar eu îi tot repetam că nu putem. Apoi, a intrat cel tânăr în hol, așa că i-am promis celuilalt că-i voi spune pe drum. Deci, urma să plecăm undeva. Am observat că ne feream de cel tânăr, căci nu am continuat atunci discuția (ce tare! eu și Luci ne feream de… Luci). În final, n-am mai apucat să-i spun, pentru că, pe drum fiind, imaginea s-a întrerupt iar și se făcea că mergeam cu Luci de mână în oraș și el m-a întrebat: „Ei, ce-ai visat de Sfântul Andrei?” „N-am visat nimic!” i-am răspuns eu.

  Și asta a fost tot. După ce m-am trezit, i-am zis mamei că noaptea n-am visat niciun băiat că-mi aduce apă, dar că dimineața am visat nu unul, ci chiar doi de Luci și i-am povestit visul. În orice caz, acasă nu i-am dat importanță, dar după ce i-am povestit bunicii, lucrurile s-au schimbat. Bunica mi-a explicat că nu trebuie neapărat „să ți se arate ursitul” dându-ți apă sau să-l visezi neapărat noaptea, poți să-l visezi și dimineața, așa că visul meu a căpătat o importanță deosebită. Astfel, i-a dat visului meu mai multe interpretări (acuma, sincer, orice se poate interpreta în mai multe feluri), dar ultima la care m-am oprit pentru că, recunosc, mi-a convenit, a fost aceea că Luci este cel din vis care m-a cerut în căsătorie (oricum, am spus că cei doi semănau cu prietenul meu) și faptul că am zis că nu ne putem căsători, putea însemna că eram amândoi prea tineri (eu aveam doar 21 de ani, iar Luci era doar cu 5 luni mai mare decât mine), că aveam, pe vremea aceea, un serviciu prost plătit și motivele puteau continua… Și mi-a mai spus bunica ceva: că duminica ce tocmai trecuse, a pus la biserică două lumânări și pentru noi și a observat că lumânările noastre ardeau exact la fel, nici una mai repede sau mai încet decât cealaltă. Și s-a gândit bunica: „Uite cum ard la fel, de parcă sunt sortiți unul altuia…”

  Oricum, la doi ani după ce-l „refuzasem” în vis pentru un motiv bine întemeiat, dar pe care l-am uitat de cum m-am trezit, tocmai în ziua în care împlineam 23 de ani, m-am căsătorit cu Lucian, cel care-mi fusese „ursit”, după spusele bunicii...


 


Noaptea Sfântului Andrii (Vasile Alecsandri)

 Zgomot trist în câmp răsună

Vin strigoii, se adună,

Părăsind a lor secrii.

Voi, creștinelor popoare,

Faceți cruci mântuitoare,

Căci e noaptea-ngrozitoare,

Noaptea Sfântului Andrii!

Vântul suflă cu turbare!

A picat stejarul mare!

 

Cerul s-a întunecat

Luna saltă-ngălbenită,

Printre nouri rătăcită,

Ca o luntre părăsită  

Pe un ocean turbat.

Bufnele posomorâte,

În a lor cuiburi trezite,

Țipă cu glas amorțit. 

Lupii urlă împreună,

Cu ochi roși țintiți la lună,

Câmpul geme, codrul sună,

Satan pe deal s-a ivit!

Iată-l! iată, Satan vine,

Răzbătând prin verzi lumine,

Pe-un fulger scânteietor.

Umbre, stafii despletite,

Cucuveici, iele zburlite

Și Rusaliile pocite 

Îl urmează ca un nor!

Sus, pe turnul fără cruce,

Duhul-rău zbierând se duce,

Și tot turnul s-a clintit!

Miezul nopții-n aer trece

Și, lovind arama rece,

Ore negre douăsprezece

Bate-n clopotul dogit.


Strigoimea se-ndesește,

Horă mare învârtește

Lângă turnul creștinesc.

Iar pe lângă alba lună

 Nouri vineți se adună,

Se-mpletesc  într-o cunună

Și-mprejuru-i se-nvârtesc.

Voi, cu suflete curate,

Cu credinți nestrămutate,

Oameni buni, femei, copii!

Voi, creștinelor popoare,

Faceți cruci mântuitoare,

Căci e noaptea-ngrozitoare,

Noaptea Sfântului Andrii!

Acum iată, pe mormânturi,

Clătinați, bătuți de vânturi,

Toți strigoii s-au lăsat.

Așezați într-un rond mare,

Adânciți în întristare,

 Pe sicriu-și fiecare

Oasele-și a rezemat.

Unul zice: Eu în viață

Cu o mână îndrăzneață

Multe drepturi am răpit!

Răpit-am pâinea de hrană

Unei gingașe orfană

Ce, pierdută și sărmană,

În mizerie-a pierit!


Altul zice: Eu în lume

Am avut putere, nume, 

Căci am fost stăpânitor!

Dar în oarba-mi lăcomie,

Pentru-o seacă avuție,

Am împins în grea urgie

Pe sărmanul meu popor!

Altul zice: Eu în țară

Fost-am o cumplită fiară,

Plină de amar venin!

Împotriva țării mele,

Făptuit-am multe rele,

Ș-am legat-o-n lanțuri grele

Ș-am vândut-o la străin!

Foc și ură-n vecinicie

Pe voi cadă, pe voi fie!

Strig-atunci un glas ceresc.

Și pe loc cad în morminte

Păcătoasele-oseminte.

Iar pe zidurile sfinte

Trece-un foc dumnezeiesc!


luni, 28 noiembrie 2022

Capucino și scărpinatul

  Nu cred că există vreun patruped căruia să nu-i placă să fie scărpinat... fie că este vorba de urechile catifelate, de spate sau de burtică… Dar, ca și Capucino, micuța noastră matracucă, nu cred să mai fie altcineva în lumea asta mare… Și, dacă atunci când era mititică și se arunca pe spate, nu te puteai abține să nu pui mâna pe ea, de-a lungul timpului a devenit o adevărată expertă și manipulatoare profesionistă în a te face să o scarpini, chiar dacă nu ai avea această intenție.

  Astfel, dacă vine cineva din familie la noi, matracuca e deja „călare” pe persoana respectivă. Se urcă cu lăbuțele pe ea ca să-i atragă atenția și, dacă stă pe scaun picior peste picior, Capucino se prezintă cu spinarea „la datorie”, atenționând-o să se miște ca să o scarpine. Dacă nu, se mișcă ea, în față, în spate sau lateral după cum are nevoie de „masaj”. Și dacă, la un moment dat, persoana în cauză nu mai simte presiunea aceea pe care o simțea sub picior înainte cu doar câteva clipe, este pentru că matracuca e deja pe spate, așteptând să o scarpine pe burtică.

  Într-o după-masă eram cu Luci acasă și povesteam, el stând pe canapea, iar eu pe bicicleta statică, pedalând spre… nicăieri. După ce matracuca avusese parte de o „smotoceală” pe cinste din partea lui Luci, se tot uita spre mine, dar eu eram ocupată. Și cum povesteam cu Luci, dintr-o dată simt că piciorul stâng agață în ceva când ajung cu pedala jos. Mă uit și, parcă nu-mi vine a crede ce idee năstrușnică a avut zgaiba asta mică de matracucă: s-a ghemuit lângă bicicletă și, când ajungeam cu piciorul jos, pedala o scărpina pe spate, ondulându-se după cum îi pica mai bine. După ce mi-am dat seama ce face, îi și spun lui Luci: „No, fii atent ce i-a dat prin cap matracucii!” Se uită Luci curios și izbucnim amândoi în râs. Matracuca ne privește, pe rând, dând din codiță foarte fericită, știind cumva, că este vorba despre ea. Apoi, cum face de obicei când este băgată în seamă, se aruncă pe spate cu „roatele-n sus”, descoperindu-și burtica albă. „A înflorit Capucino!” avem noi obiceiul să spunem și… trecem la smotocit burtica. Deci, a obținut exact ce și-a propus...

  Bineînțeles că draga noastră Capucino nu face așa cu toată lumea. Până acum vreo trei ani, în Ajunul Crăciunului, ne adunam o trupă de câteva persoane, rude și prieteni, și mergeam să ne colindăm unul pe altul. Așa ne-a venit și nouă rândul. De cum am intrat în casă, colindând cât ne țineau plămânii, Capucino s-a ascuns sub pat și acolo a rămas până la plecarea musafirilor. Flutur era afară, nu părea dornic să intre. Una dintre verișoarele mele, care mi-e și nașă de cununie, chiar m-a întrebat pe unde mi-e „cățelușul”. Luci o lămurește că stă cuminte sub pat. „Măi, ce faci acolo, nu te-ai plictisit?” o întreabă verișoara mea, aplecându-se să o vadă mai bine. Eu mă chinui să o scot de sub pat și, fără să mă gândesc, o atenționez că e fetiță; „O cheamă Tu!” moment în care izbucnim cu toții în râs. Și acum ne amuzăm când ne amintim faza...

  Deci, dacă ești de-al casei și vii la noi în vizită, te sfătuiesc să vii echipat corespunzător, pregătit pentru joacă, nu de mers la biserică. Căci, matracucile nu te vor scuti, mai ales Capucino dar, cu siguranță, te vei întoarce acasă cu bateriile încărcate și cu veșmintele pline de „fire magice de iubire”...

                                       Capucino în „exercițiul funcțiunii”...
 




joi, 24 noiembrie 2022

întruna/într-una

                                                  întruna

Zâmbea întruna. 

El muncea întruna, fără pauze, pentru a câștiga mai repede banii de care avea atâta nevoie...

Dormi întruna, de parcă numai asta știi să faci!

Întruna comentezi, m-am săturat deja!

Își schimba garderoba întruna, de parcă voia să facă parada modei.


                                                  într-una

Împletește legăturile de ceapă uscată într-una singură.

Într-una din zilele astea, îl voi vizita.

A găsit chiar și o portocală într-una din plase.

Știu sigur că va pleca într-una din lunile viitoare. 

Vreau să-mi împletești cozile într-una singură, căci m-am săturat să arăt ca o fetiță!



Un om (Eliana Popa)

Într-o toamnă friguroasă, pe-un drumeag plin de noroi,

Un bărbat mergea alene, lângă carul tras de boi!

Era Gheorghe, om sărac, de vreo doi ani însurat

Cu Ioana lui cea dragă, fata orbului din sat.


Orbul era om hain, rău la suflet, prost de gură

Stăteau toți într-o căsuță, cu doi boi în bătătură.

Unul era al lui Gheorghe, cel cu numele de Corbu

Celălalt, un bou mai tânăr, îl avea stăpân pe orbu'.

 

Astăzi, l-a trimis pe Gheorghe, ginerele său cel bun,

(Orbul nu făcea nimic, poruncea ca un stăpân)

Să se ducă în pădure, după lemne de iernat

Și s-aducă un car de lemne, cum adus-au toți din sat.


Și în zorii dimineții a-njugat la car pe Corbu,

(Îl iubea ca pe-un prieten) și pe Breazu al lui orbu'.

A pus doi posmagi în traistă, a luat biciul și securea,

Din pridvor îi rânjea orbul: „De te-ar înghiți pădurea!”

 

A tăcut cuminte Gheorghe... n-a luat vorbele în seamă,

Era om în toată firea, de blesteme n-avea teamă!

Și-l răbda, răbda sărmanul, Ioana lui răbda la fel,

Aveau un pruncuț de-o lună, pe Ioan cel mititel.

 

A luat vreascuri mai uscate cu care s-ațâțe focul, 

Buturugi au fost mai multe și le-a scos cu târnăcopul

A tăiat și lemn mai verde care arde mai mocnit,

Să nu-l supere pe orbu' și să-l vadă mulțumit.


A pornit apoi spre casă, mângâind cu drag pe Corbu,

Îndemnând cu duioșie și pe Breazu al lui orbu',

Și aproape pe-nserate a ajuns cu caru-n sat,

Lângă casă, hop necazul... când costișa au urcat!

 

A-ndemnat din gură boii: „Hai cu tata, dragii mei!” 

(Nu cum fac adesea unii înjurând de dumnezei)

Corbu încerca din greu și se opintea cu carul,

Însă Breazu al lui  orbu' n-a mai vrut să urce dealul.


A pocnit din bici spre el, a strigat, însă degeaba,

Breazu sta ca un catâr, nu mai vrea să-și facă treaba, 

Furios din tindă orbul, cum făcea adeseori,

A strigat: „-Oprește, Gheorghe! Nu vreau boul să-mi omori!

 

Și acum să mi-l slobozi! Vreau întreg să mi-l aduci,

Și apoi, nu mă privește! Treaba ta cum te descurci.

Altfel nu mai calci în curte, îți iei pruncul și nevasta,

Și plecați din casa mea!  Gata... Și cu asta-basta!”


Ce să facă bietul Gheorghe? Orbul tot dădea din gură

I l-a scos din jug pe Breazu și l-a dus în bătătură.

S-a întors apoi mâhnit, de tot ce-i făcuse orbu'

Și s-a pus în jug, sărmanul, ca să tragă lângă Corbu!

 

Și a tras, a tras cu Corbu împreună, carul greu:

„-Hai cu tata! Hai cu tata, că ne-ajută Dumnezeu!”

În genunchi căzut-a boul, ostenit de nu mai poate,

„-Hai cu tata! Hai cu tata! Împreună pân' la moarte!”

 

Și zvâcni atunci, în jug, Corbu tatii cu putere!

Urcă dealul dinspre casă, scoțând muget de durere!

Gheorghe cu cămașa ruptă și cu umărul rănit,

Ud de sânge și sudoare ca Hristos cel răstignit!

 

Au urcat cu bine dealul, au ajuns în bătătură,

Orbul aștepta în tindă, molfăind o-njurătură...

Obosit de-atâta trudă, cu tot trupul parcă frânt, 

S-a culcat în fân cu Corbu, ca în iesle Pruncul Sfânt.


Asta nu-i poveste, frate, cititorul meu cel drag,

Când am scris aceste versuri, mi-au curs lacrimi mari, șirag.

Cel ce-a tras în jug cu Corbul, Gheorghe, e bunicul meu!

A murit atunci, de tânăr, odihnească-l Dumnezeu!


Și mereu îi am în minte, Bunu' Gheorghe și cu Corbu,

Și mă rog la Domnul Sfântul să îl ierte și pe orbu'!



Căruța

  Sfârșit de noiembrie… Totul e înghețat, chiar și eu care, de mai bine de o oră, stau în drum și aștept o mașină să mă ducă acasă… După-masă, mai ales după ora trei, mașinile sunt tot mai rare pe această rută… Și e luni, una dintre acele zile în care, după spartul târgului (căci a fost zi de târg azi), mulțimea de oameni, împreună cu mărfurile și animalele lor aduse cu mașini ori căruțe, s-au împrăștiat fiecare pe la casele lor, pe la treburile lor.

  Peste drum se află braseria unde staționează o căruță întârziată. La un moment dat văd că se pregătește de drum. Când ajunge lângă mine, proprietarul ei mă întreabă încotro vreau să merg. Mă mai uit o dată pe șosea: nu se vede venind nicio mașină. Mă uit la „șoferul” căruței și observ că e cam de vârsta tatei, ba parcă chiar mai în etate. Înghețată, obosită, sătulă de atâta așteptare, mă hotărăsc să urc, ce altceva să fac… Moșul are pe picioare o cergă din lână pe care o întinde ca să-mi acopăr și eu picioarele înghețate. Îmi spune că m-a văzut de la braserie unde se oprise să bea o bere și chiar se gândise că, dacă voi mai fi acolo după ce-și termină berea, mă ia el până la Seini (sincer, partea asta mai bine ar fi omis-o din discuție). O luăm la pas până în vârful dealului, să nu obosim căluțul, mi se spune. Eu mă gândesc ce experiență minunată voi avea de povestit a doua zi colegilor, mai ales că tocmai făcusem la școală, ca lectură suplimentară, povestirea lui Creangă „Moș Nichifor Coțcariul”, deci ce noroc pe capul meu să mă „plimb” cu căruța taman astăzi. Povestim noi de una, de alta până când, pe nesimțite, discuția ia o întorsătură ciudată, ca să nu zic altfel, adică eu îi tot dau înainte cu „Ce cal frumos aveți!” (căci nu mai știam ce alt subiect să abordez), iar el îi tot dă înainte cu ce frumoasă sunt… Deodată, simt mâna moșului care avea, probabil, dublul vârstei mele, pe genunchi. Cu o mișcare repezită, arunc cerga cât colo și îi strig să oprească, altfel, sar din căruță. Moșul, speriat de reacția mea: „Sunt cuminte, sunt cuminte!” Eu însă, insist, așa că, ce să facă bietul moș, oprește, mă dau jos, iar el își continuă drumul. Eu tremur de nervi și de indignare: „Cum îndrăznește, drept cine mă ia?” Mă uit în jur: sunt pe la mijlocul drumului, în pustietate, nici țipenie de om. De jur-împrejur… câmp… Nici nu știu ce să fac, încotro s-o iau. Deocamdată, stau pe loc să se îndepărteze căruța cu moșul „amorezat” sau… să nu-i vină cine știe ce altă idee…

  Încă tremur, nervoasă, când apare o mașină în care văd o colegă de navetă. Șoferul oprește și mă „culege” de pe marginea șoselei. Se vedea de la o poștă că eram într-o stare de maximă surescitare și mă întreabă amândoi, și șofer, și colegă, ce mi s-a întâmplat. Încă indignată la culme, povestesc faza care tocmai avusese loc. Lor li se pare amuzant; mă destind și zâmbesc și eu. Depășim „autovehiculul” de care fusesem, până de curând, atât de mândră. „Asta-i căruța? Dacă vrei, cumva, să-ți continui drumul cu un alt mijloc de transport…” îmi spune șoferul, râzând. Răspund într-o clipă, fără să stau pe gânduri: „Nu, nici vorbă, să nu mai aud de căruțe, mi-a ajuns…”

  În cei șase ani de navetă în care am fost nevoită să fac autostopul, m-am urcat în nenumărate mașini, mai mici sau mai mari, mai modeste sau mai luxoase (de! după bugetul fiecăruia), în dube, camionete, camioane, am călătorit chiar și cu ambulanța; am întâlnit fel de fel de oameni, de treabă sau mai puțin de treabă, oameni cerebrali cu care puteai discuta, dar și oameni care nici măcar nu stăpâneau prea bine arta condusului, rugându-mă să ajung întreagă la destinație… Dar în căruțe nu m-am mai urcat… O singură călătorie (cât să nu zic că n-am făcut-o și pe asta) mi-a fost de ajuns...


 


luni, 21 noiembrie 2022

Cerșetorii

  Se știe că bobițele sunt cea mai potrivită mâncare pentru patrupezi, pentru că ele conțin cam tot ce ar avea nevoie, pe lângă vitamine și minerale. Dar, pe când nu existau nici bobițe, nici conserve, nici recompense, câinii mâncau ce rămânea de la masa bipezilor sau, după cum am auzit, li se gătea, special pentru ei, orez, mămăligă cu tacâmuri de pui sau oase garf, dar nu numai. Astfel, acum, dacă un patruped ajunge să mănânce ceva din ce mănâncă un om (o bucățică de cârnat, de caș, o chiftea sau orice altceva), greu va mai accepta bobițele. Și poți să te înduri să nu mai scapi ceva pe sub masă când dragul tău patruped stă la picioarele tale și se uită la tine cu ochișorii ăia de milog? Nu poți… Așa și noi, am ajuns să „îmbunătățim” bobițele, ca să nu moară de foame bietele noastre matracuci…

  Pe când îl aveam doar pe Flutur, eram și noi mai stricți… Adică nu chiar atât de stricți, dacă matracucul a primit, într-o vară, o vafă cu înghețată (nu de ciocolată, evident) pe care o savura tacticos de pe gresie… Nu mi-aș fi amintit, dacă nu găseam, întâmplător, o poză cu această imagine. Dar, oricum, nu eram atât de „maleabili” cum suntem acum. Flutur încerca să „ceară”, dacă-i dădeam bine, dacă nu, iar era bine. Dar, de când a apărut la noi în familie și matracuca, s-au cam schimbat lucrurile. Dacă Capucino a învățat de la Flutur să se joace, să facă vocalize, devenind, între timp, o soprană dintre cele mai versate și de succes într-ale muzicii, uite că și Flutur a avut de învățat de la surioara lui. Căci matracuca nu se mulțumea ca Flutur, dacă-i dai bine, dacă nu, iară-i bine. Nuuu, ea avea o anumită tactică, pe care o desfășura cu un profesionalism la cel mai înalt nivel. Astfel, dacă erai la masă și mâncai, stătea și se uita la tine. Dacă nu o băgai în seamă, se apropia din ce în ce mai mult, până ajungea să se urce pe tine cu lăbuțele din față. Apoi, începea să „miaune”, adică… na! să cerșească, uitându-se… știți voi cum, că bănuiesc că n-o fi matracuca singura cerșetoare de acest fel. Și, neavând inima din piatră, mai scăpai ceva pe sub masă… Astfel, văzând-o pe Capucino, a învățat și Flutur cam cum stă treaba cu cerșitul, devenind, după cum a remarcat și Luci, un adevărat „cerșetor profesionist”... Ba, mai mult, dacă nu ești pe fază și i se ivește vreo ocazie, nici nu mai cere, se servește direct de la sursă (asta tot de la soră-sa a învățat, de când cu somonul sau cu toba…) Deci, lecția a fost: cerșești și nu te lași până nu capeți ceva, iar dacă ți se ivește vreo ocazie, profiți fără să stai pe gânduri. Și Flutur a învățat această lecție atât de bine încât, din somn dacă-l trezești, e în stare să ți-o repete cuvânt cu cuvânt. Ei, na! ce să mai zic, are și matracuca „stofă de profesoară”…

  Într-o sâmbătă, pe când eram cu toții acasă, am făcut la masa de dimineață pâine cu ou și cu ceai. Ei, am mâncat noi ce am mâncat până am ajuns la ultima felie. Acolo ne-am împotmolit, adică am început să facem nazuri: „Asta îți rămâne ție…” „Nu, îmi pare rău, eu am mâncat deja două felii, îmi ajunge…” „Eu am mâncat trei, deci ai rămas datoare cu una.” „Nu, eu nu mai pot, și, de altfel, un bărbat mănâncă mai mult, se știe deja…” Și am tot continuat să ne codim a mânca ultima felie de pâine, argumentându-ne alegerea. Până când, matracucul, care stătea lângă masă și se uita la noi cum tot pasam farfuria de la unul la altul, pentru a nu continua să ne încontrăm la nesfârșit, doar și-a întins capul, a luat din farfurie felia de pâine și a înfulecat-o dintr-o singură înghițitură. Ne-am uitat la Flutur de parcă atunci l-am fi văzut pentru prima dată în ziua aceea și am izbucnit în râs. Apoi, i-am mulțumit pentru ajutor, căci fără el cine știe când am fi terminat cu mâncatul…

  Deci, după cum ați putut observa din ce v-am povestit, matracucile noastre cerșesc până capătă ceva și, nu doar atât, ci profită de orice ocazie li s-ar ivi. Ba, mai mult, ne ajută când suntem în încurcătură. Și atunci, vă întreb cât se poate de sincer: poți să nu le iubești?

                      Flutur: „Uite ce privire am! Deci... primesc ceva?”


 

                                                            Dă și mie...
 

 


                                                    Vezi că vreau și sos...



                                                   Hai că dă și Luci ceva...


Hei, da' de mine ați uitat? Taman de profesoara, de maestra într-ale cerșitului?



vineri, 18 noiembrie 2022

Ce-ai iubit în mine, Doamne? (Eliana Popa)

Pașii mei pornesc spre Tine, ochii mei spre Tine cată,

Tu mi-ai fost, Hristoase, Doamne mai aproape ca un tată!

Mi-ai vegheat copilăria și-acum anii tinereții,

Chiar și-atunci când rătăceam suflet trist pe drumul vieții!

Multă vreme-ai așteptat, să-Ți deschid în suflet poartă,

Însă ochii mei de lut, nici n-au vrut, atunci, să vadă!

Deși Te știam, Hristoase, de la bunu' din pruncie,

Te-am lăsat uitat și singur în a mea copilărie!

Ai pășit mereu cu mine, mi-ai fost ajutor și pază,

Ochiul Tău și Sfântu-ți înger, ieri și astăzi, mă veghează.

Am fost singură-ntre oameni, nici ai mei n-au fost aproape,

Lacrima și suferința mă trăgeau să mă îngroape...

Dar o aripă de înger lângă mine a stat scut,

Am învins și-am stat ca stânca când putere n-am avut!

Mi-ai șters lacrima din suflet și cu dor m-ai așteptat,

Să mă-ntorc, iar în pruncie, să văd unde Te-am lăsat!

Te știam, dar nu am vrut, să mă-ntreb unde mai ești,

Te-am lăsat închis în vreme și în tolba cu povești!

Deși, amintirea Ta îmi ștergea din suflet frigul,

Te țineam închis și singur tot în casă la bunicul.

Până când pribeagu-mi suflet (ce-azi îți cântă Psaltirea) 

Te-a zărit într-o icoană și Ți-a întâlnit privirea!

Dragostea din ochii Tăi a ucis, atunci, în mine,

Toată stăpânirea morții și mi-am amintit de Tine!

Și-am văzut, atunci, o lume diferită de ce-a fost,

Și am întâlnit Iubirea ce-o cătasem fără rost,

Doar în oameni și în vise, doar în lumea mea nebună,

Obosind s-o țin aprinsă, să n-o pierd sau să apună!

N-am știut c-acea Iubire doar în Tine o găsesc,

Nu în oameni sau în lume, sau în ce e pământesc...

„Ce-ai iubit în mine, Doamne? Ce-ai văzut în mine bine?” 

„-Tot ce n-au putut vedea oamenii de lângă tine!”

Așa mi-ai răspuns, Iisuse, și-astăzi tare drag îmi ești!

Te-am chemat să stai cu mine, nu în tolba cu povești

Eu Te-am căutat în oameni, Tu erai, aici, în mine,

Te strigam să vii, Iubire, de prin zările străine!

Însă, Tu erai la ușă, îmi băteai în geam și-n zid...

Și târziu în ceas de noapte am venit să îți deschid! 

Tu Mi-ai dăruit Iubirea... ce Iubire, Doamne Sfinte!

Mai curată decât roua, liniștită și cuminte.

Și Iubirea Ta, Iisuse, îmi aduce mângâiere,

Nu rănește și nu doare, e balsam peste durere,

Nu doboară, ne ridică, șterge ale lumii plângeri

Ne dă aripi și ne-nalță lângă sfinți și lângă îngeri!

O, ce dragoste, Iisuse, omului ai dăruit!

O Iubire ce nu are început și nici sfârșit,

O Iubire cum nu-i alta... căutați și o aflați

Din ea s-a născut Zidirea și din ea am fost creați! 

„Brioșa”

  2017 a fost anul în care mi-am instalat Facebook-ul… De fapt, nu eu, ci soțul meu. După câțiva ani de încăpățânare, în care nepotul îmi tot spunea: „Dacă n-ai Facebook, înseamnă că n-ai viață socială, deci, nu exiști…”, iar eu replicam: „Cum nu exist, sunt chiar aici, în fața ta…”, am zis hai să fiu și eu în rând cu lumea, să exist, dacă eram, până atunci, invizibilă. Și nu bine am deschis pagina de Facebook că am devenit cât se poate de vizibilă, fiind „bombardată” din toate părțile de foști și actuali colegi, prieteni, rude, cunoștințe, ba și persoane pe care nu le cunoșteam, „ardeau de nerăbdare” să devenim prieteni. Ei! asta zic și eu „viață socială”, vorba lui nepotu-meu…

  Acuma, dacă eram și eu în rând cu lumea, am început să fiu activă, „să exist”. Nu postam des, ci m-am luat după Luci: doar urmăream postări și de la unul, și de la altul, că așa-i politicos, dădeam câte-un „Like”, câte-un „Ador”, puneam emoticoane… Astea-mi plăceau cel mai mult. Și cum Facebook mă anunța întotdeauna când vreunul dintre prietenii virtuali avea ziua de naștere și-mi „cerea” să-l ajut să și-o serbeze, îl felicitam din toată inima și căutam să-i pun cele mai frumoase emoticoane. Nu uitam, desigur, să-i pun, pe lângă tort, șampanie, artificii și... o minunată brioșă, căci mie îmi plac mult brioșele, și să le fac, dar și să le mănânc. Și totul a fost super, până într-o zi când, „copilul meu de serviciu”, cum îmi plăcea mie să-i spun unui coleg cu care mă înțelegeam foarte bine, vine și-mi reproșează: „Păi așa mă feliciți tu? De ce mi-ai pus și un „rahat”, mai ales de ziua mea?” M-am apărat: Cum adică ți-am pus un „rahat”? Îmi arată pe telefon felicitarea și emoticoanele. L-am liniștit pe dată: „Aia e o brioșă!”„Cum să fie o brioșă? E un rahat în toată regula, încă are și ochi…” Pentru că eu o țineam una și bună, mergem la șeful de schimb: „Uite ce mi-a trimis Lore de ziua mea… un „rahat”… ” Acuma, dacă tot a insistat, mi se părea și mie că parcă seamănă a ce-a zis el că e. Șeful confirmă, ba încă zice: „Da, și mie mi-a trimis când a fost ziua mea, dar… na! n-am zis nimic…” Nu trece mai mult de o secundă până când simt că obrajii mei sunt în flăcări și-mi ard urechile de parcă mi-au luat foc. Minunata brioșă de care eram foarte mândră, pe care am atașat-o tuturor „prietenilor virtuali” la ziua lor de naștere, este, de fapt… altceva… „Brioșa” magică mă privește, râzând, din telefon… Ce-or fi crezut despre mine, toți oamenii ăia, cunoscuți sau necunoscuți? Rude, prieteni, cunoștințe, toți au primit de la mine, cadou de ziua lor, vesela „brioșă” magică...

  Deci, a avut dreptate nepotu-meu: dacă ai Facebook, ai viață socială, într-un cuvânt, exiști… uneori, și ca să te faci de rușine, dacă lași tehnologia să vorbească în locul tău… Între timp, m-am lămurit și eu cam cum stă treaba cu emoticoanele, devenind de-a dreptul egoistă, astfel că atunci când e ziua de naștere a cuiva, „brioșele” și orice altceva ar semăna cu ele, nu le mai împart cu nimeni, rămânând doar în telefonul meu...




 


marți, 15 noiembrie 2022

Matracuca și rozătoarele

  În fiecare curte există șoareci, mai ales unde sunt animale și lemne. Animale, pentru că acolo este și mâncare; lemne, pentru că acolo este loc de adăpostire și siguranță. Astfel, nici noi nu facem excepție de la regulă și putem să ne lăudăm că da, avem și așa ceva. Nu putem pune otravă, deoarece matracuca, fiind micuță, se îndeasă și intră peste tot, e o mare exploratoare și n-am vrea să se întâmple vreo nenorocire. Însă, nici n-ar fi nevoie de otravă, Capucino și-a luat foarte în serios și slujba de… „pisică”, așa că, între timp, a devenit un vânător desăvârșit.

  Pentru că matracuca nu umblă cu jumătăți de măsură, prima dată a prins un… șobolan. Era într-o dimineață și Cino ni l-a adus pe trepte ca suvenir. Flutur tot voia să-l miroase, dar ea nu l-a lăsat să se apropie, îl mârâia când făcea un pas în direcția ei (cred că-i era frică să nu i-l fure și să-și aloce el meritele, deși matracucul, băiat educat, n-ar face asta niciodată). Oricum, era prima ei pradă de acest gen și de-abia a reușit Luci să i-l ia și să-l arunce. Drept răsplată, a primit ceva bun de papa și o smotoceală binemeritată, plus laude.

  Nu înțeleg cum o ființă atât de micuță cum e Capucino, nu are frică de rozătoare, când mie mi-e o frică teribilă de ele… Mai ales că nu ar fi nevoie să vâneze din lipsa hranei, cum fac animalele abandonate sau, mă rog, pisicile. Și, dacă e la noi de când avea vreo șase săptămâni, nu a învățat-o nimeni cum stă treaba cu vânatul; Flutur mai mirosea urme de șoarece sau șobolan, dar nu a prins niciodată vreunul, în primul rând pentru că el e mare, iar șoarecii se îndesau în locuri strâmte, iar în al doilea rând, nu e suficient de rapid. Capucino, în schimb, este de o rapiditate ieșită din comun, acum e lângă mine și peste trei secunde e în celălalt capăt al curții. Are și o poreclă care i se potrivește de minune: Speedy Gonzales.

  Într-o seară de toamnă, pe când ușa de la intrare rămăsese deschisă, a intrat în casă un șoricel. Matracucile erau prin curte la joacă, nu l-au observat. Dar l-am observat eu sau, mai degrabă, l-am auzit… și-atunci să mă fi văzut cum am intrat în trepidații, cum spune Luci când mă stresez… Matracucile au intrat înăuntru și unde să se adăpostească bietul șoricel dacă nu în… baie, sub vană. Mie atât mi-a trebuit: „Luci, avem un șoarece în casă!” îi strig eu impacientată de-a dreptul. „Și eu ce să fac?” a fost răspunsul lui. Nu-l înțelegeam cum poate sta atât de liniștit când s-a întâmplat o asemenea grozăvie. Nu găseam nicio cursă de șoareci prin casă, otravă aveam, dar… na!… cum să pun cu matracucile care și la baie ne urmăresc uneori…

  Între timp, m-a fulgerat o idee. Da, chiar, cum de nu m-am gândit? Am luat matracuca în brațe, am bătut la ușă la baie, de parcă voiam să știu dacă nu era ocupat și… am intrat. Șoricelul, care până atunci era în mijlocul băii, a zbughit-o sub vană. Eram atât de agitată și de stresată, că matracuca n-a vrut nicidecum să stea să facă investigații, ci voia să iasă cât mai repede. „Las-o în pace, o stresezi și pe ea!” mi-a strigat soțul. Toată seara m-am agitat, făcându-mi o droaie de scenarii (și sunt chiar bună la așa ceva): Luci o să intre în baie, o să lase ușa deschisă, șoarecele va ieși de acolo și poate ne va face o vizită în pat; sau o să meargă în bucătărie și o să se bage în dulapul cu alimente, în sertarul cu tacâmuri, în dulapul cu oale (va trebui să spăl totul, să fierb tacâmurile, să arunc pungile cu alimente începute); sau o să îl simtă matracucile și se va lăsa cu vărsare de sânge… M-am uitat la Luci care dormea liniștit și mi-a fost ciudă pe mine. Într-un final, am adormit...

  Dimineața, când m-am trezit să merg la baie, l-am auzit pe Luci: „Vezi să nu te sperii, șoarecele e în vană, am pus un pahar de plastic și un săpun deasupra. În timp ce mă îmbrăcam să merg la serviciu, m-am tot gândit la bietul șoricel, ce soartă va avea când se va trezi Luci și… m-a apucat mila. Ce schimbare radicală, ieri nu știam ce să fac ca să dispară din casa mea, iar azi… Dar e doar un biet șoricel care căuta ceva de mâncare, ce, e vina lui că era ușa deschisă ca o invitație de a intra?

  M-am dus în baie și am luat șoricelul prins în pahar, punând un carton deasupra. Mă privea speriat cu ochii ca două mărgeluțe negre. Cum mi-a putut fi frică de o vietate atât de micuță? M-am dus la poartă și i-am dat drumul, nu înainte de a-i spune să plece peste drum de casa noastră și să nu se mai întoarcă niciodată. Ei, aș! Credeți că m-a ascultat? Doar nu era fraier să iasă pe asfalt în drum deschis, lipsit de apărare... A zbughit-o în grădină. Matracucile au tot mirosit locul pe unde i-am dat drumul, dar șoricelul era deja departe.

 
  Nu spun că matracuca nu mai vânează șoareci sau șobolani. Dar îmi place să cred că șoricelul salvat de mine s-a dus la el acasă, și-a luat catrafusele și a emigrat cât mai departe de casa noastră și… vorba poveștii, o mai fi trăind și astăzi, dacă n-o fi murit...

                                            Câteva dintre rozătoarele din dotare...


duminică, 13 noiembrie 2022

iau/i-au

                                  iau

Acum iau hotărârea de a pleca definitiv din oraș. 

Trebuie să iau copilul de la grădiniță.

Am să o iau încotro oi vedea cu ochii. 

Risc să mi-o iau pe coajă dacă nu respect regulile.

Iau paharul cu apă de pe masă și-l dau rapid pe gât.


                               i-au

I-au dat și lui un premiu de consolare.  

Nu pot să cred că i-au luat Mariei banii care i se cuveneau. 

Nu i-au arătat la timpul potrivit cât de mult greșește.

În loc să-l corecteze, i-au dat apă la moară.

O să plătească cu toții că i-au aruncat copiii în drum.

Pisoiul… „parfumat”

  Aveau bunicii din partea tatei un pisoi care nu știu cum a ajuns să fie al lor. Cred că la început, acesta colinda din casă în casă, din curte în curte până s-a hotărât să se stabilească unde a observat că primește de mâncare și, desigur, iubire. Era alb cu roșcat și a ajuns să-l cheme Mirciulică. Asta, din cauza lui frate-meu care mă șicana, eu având pe atunci, la cei 14 ani, o oarecare simpatie pentru un coleg din clasa lui. Mirciulică în sus, Mirciulică în jos, până când așa i-a rămas numele. Și îl iubea toată lumea pe Mirciulică, și noi, și bunicii...

  Într-o seară de iarnă, după ce cinează și finalizează toate treburile pe care le aveau de terminat pe afară, bunicii se pregătesc de culcare. Și, pe când se pun ei în pat, numai ce le vine pe la nas un iz nu tocmai… plăcut. „A ce pute?” întreabă bunica. „Nu știu!” zice bunicul. „Nu ți se pare că miroase ceva urât, a ...treaba mare?” „Eu n-am făcut nimic!” se apără bunicul. „Și, totuși, pute ceva…” Se scoală ei amândoi, aprind becul și încep să caute sursa mirosului. Deschid cămara, deschid și micuța bucătărie, tot adulmecând. Se uită pe sub pat, pe sub masă, mirosul părându-li-se din ce în ce mai pregnant. Până când… dau de Mirciulică, care, săracul, era tot ud de parcă atunci ar fi ieșit din vană, de la… duș. Doar că, nu era dușat, ci… plin de rahat. Bietul Mirciulică, căzuse în veceul de afară și cine știe cât timp i-o fi luat să iasă de acolo… Ud, murdar, tremurând de frig, a reușit să se strecoare printre picioarele bunicilor pe când erau afară și… direcția calorifer, sub care s-a aciuat, așteptând să se încălzească. Vă dați seama ce miresme ieșeau din blănița bietului Mirciulică…

  Săraca bunica, când l-a văzut, și-a pus mâinile în cap: ”Da’ ce-ai pățit, măi Mirciulică, de puți în halul ăsta?” Pisoiul, tremurând din toate încheieturile, îi răspunde cu un mieunat sfâșietor. Bunica ia o cârpă de lângă ușă, îl înfășoară pe pisoi și iese cu el, intrând în căsuța de vară unde se afla și vana pentru făcut baie. Între timp, bunicul șterge sub calorifer și deschide ușa să iasă izul... pestilențial din casă. Bunica a spălat pisoiul, l-a șters, i-a încropit sub calorifer un culcuș călduros, după care au reușit să se culce cu toții.

  În ziua următoare Mirciulică a dormit mult, trezindu-se abia pe la prânz. Noroc că, între timp, s-a uscat și aventura neplăcută și, în același timp, „înmiresmată” pe care o avusese cu o zi înainte nu s-a soldat cu vreo răceală sau mai rău. Toate acestea le-am aflat de la bunicu’ care a fost mai mult decât bucuros să ne povestească pățania… pisoiului-erou în ochii noștri, căci nu se întâmpla chiar în fiecare zi să auzim o astfel de poveste, mai ales adevărată și mai ales povestită de bunicu’, așa cum numai el știe. Bineînțeles că la început nu prea ne-a venit să credem, fiind chemată bunica să-i întărească spusele. Astfel, „eroul” Mirciulică a fost și mai iubit și răsfățat de către noi care l-am compătimit, arătându-ne empația și grija față de el și, chiar adulmecându-l, să vedem dacă mai păstrează ceva… miresme de la întâmplarea cu pricina (na! eram copii, ce să vă mai spun…). Oricum, Mirciulică a fost foarte recunoscător față de bunici pe care i-a considerat salvatorii lui, făcându-și datoria de a nu lăsa niciun șoarece sau șobolan să se apropie de casă cât timp a făcut și el parte din familie...


 






joi, 10 noiembrie 2022

La o cafea cu viața... (Georgiana Niță)

 Mi-am invitat de dimineață viața

Să bea cu mine-n tihnă o cafea

Nu i-a plăcut fiindcă-i lipsea dulceața

I-am spus că e amară ca și ea!

O clipă m-a privit cu duioșie

Și mi-a șoptit încet s-aud doar eu

Eu ți-am dat șanse multe, poate-o mie

Dar tu, pe toate, le-ai ratat mereu!

Te-ai complăcut mereu cu supărarea

Și ai trăit cu sufletul în transă

Ți-am tot trimis semnale că schimbarea

Nu va veni dacă nu-ți dai o șansă!

Crezi că nu știu că-n orice dimineață

Abia-ți găseai puterea să trăiești?

În ochi tu aveai lacrimi, dar pe față

Eu îți puneam un zâmbet, să răzbești

Ți-am pus și piedici, asta știu prea bine

Dar ai stat demnă ținând fruntea sus

N-ai blestemat când am lovit în tine

Puternică ai fost, nu te-am răpus!

Pentru orice ți-am luat, ți-am dat în dar

Un om cu suflet bun, să te iubească

În schimbul mamei eu ți-am dat un har

Să scrii, din suflet versul să-ți pornească!

Nu-mi da cafea amară, pune-mi miere

Fiindcă ți-am dat o șansă să trăiești

O dragoste care nicicând nu piere

Cât timp te simți iubită și iubești!


miercuri, 9 noiembrie 2022

Jucăriile

   Și acum, că sunt mari, matracucilor le plac jucăriile (cui nu-i plac?)... Dar nu orice fel de jucării, doar cele piuitoare. Au și de celelalte, gen mingiuțe, frânghii, plușuri, dar, dacă s-au jucat cu ele a fost doar în prima zi și atunci că le-am antrenat noi. Hai că mingiuțele, mai fug după ele să ni le aducă înapoi, dar așa, o dată, de două ori, după care nu ni le mai dau. Si apoi, nu e așa de distractiv (pentru noi, lor le face plăcere, după cum am observat) să fugim după ele să ne dea mingile înapoi.

  Când era matracucul micuț și primea o astfel de jucărie, se urca în pat și, în timp ce o molfăia și jucăria respectivă piuia, începea și el să geamă, să mormăie. Asta ne distra grozav. Era primul câine pe care l-am văzut că face așa. După ce a crescut, i-a trecut această, cum să-i zic… particularitate. Cât a fost Capucino mică, am fost curioși să vedem dacă și ea mormăie la unison cu vreo jucărie zgomotoasă, dar… nu, doar Flutur (cred că era o chestie care făcea parte din arsenalul lui de „matracuc original”).

  De Crăciunul trecut le-am luat câte un purcel, de jucărie, evident, care… grohăie. Lui Capucino i-am luat unul portocaliu, iar lui Flutur unul gri, dintr-un cauciuc mai tare, să reziste la colții lui. A rezistat cam… o săptămână și jumătate (cred că trebuie să le spunem producătorilor să facă jucării mai rezistente). La început, i-a plăcut cum grohăie. Seara, după ce închideam televizorul să ne culcăm, doar ce auzeam că pe matracuc l-a apucat cheful de joacă și-i spuneam lui Luci: „Auzi? Latră porcii!” După câteva seri în care Flutur îl obliga pe bietul purcel să-și arate talentele de… grohăitor tocmai când ne culcam, după cum era de așteptat, și-a pierdut vocea, așa cum se întâmpla cu toate jucăriile piuitoare care încăpeau pe mâna, pardon! pe dinții lui Flutur. Apoi, a început să-i dispară o ureche, apoi un picior, și tot așa până când n-am mai rămas mare lucru din bietul purcel.

  Oricum, ceea ce mi se pare curios este faptul că purcelul lui Capucino încă este întreg și încă are voce. Flutur parcă știe că nu este al lui, că nu se joacă cu el. Singura jucărie care consideră că e a lui și care încă mai piuie, este un micuț arici roșu cu care îl întâmpină pe Luci când se întoarce de la serviciu. Dar chiar sunt curioasă cam cât va mai „trăi” bietul de el, că deja a trebuit resuscitat (dacă nu mai piuie, e ca și mort). Și mi-ar fi milă să aibă soarta bietului purcel...

                             Parcă n-ai ști că ăsta e ariciul matracucului...
                                            
 

luni, 7 noiembrie 2022

Acomodarea matracucului „acasă”

 Amintiri de-ale matracucului...

Este o nouă zi, o nouă etapă pentru mine. Am ajuns la familia mea, la oamenii mei, într-un cuvânt, „acasă”. Și, dacă tot sunt acasă, e momentul să explorez locul ăsta...



Deci, să purcedem la treabă...
 

 
Trebuie amușinat tot locul ăsta numit „acasă”, de la un capăt la altul... 
 
      

                                               

     Nu cred că se va supăra bunica, dacă mă bag puțin și printre ghivecele ei...

                             

                             

                                     Uau, ce mult mai am de explorat...

                              

 

                              Nu că m-aș plânge, sunt chiar încântat...

                                

                             

Dar ia să văd eu ce vrea tipu' ăla de la familia mea... Să știi că e chiar mișto să faci pe șeful curții...                  

 
                 

Zice că o caută pe bipedă, vrea ceva de mâncare... Cred că o cunoaște, de s-a așezat așa de  confortabil lângă poartă...

                                

 

                         Și asta-mi place, să stau și să meditez... ce norocos sunt...


                              Uau, am găsit afară un băț numa' bun de ros...

                               


Măi, da' buni mai pot fi șlapii ăștia... Nu cred să-i fi văzut pe lista obiectelor cu care n-aș avea voie să mă joc, din moment ce erau chiar sub nasul meu...

                             


                    Ce zici, că-ți cauți șlapii? Nu știu, nu i-am văzut...

                       


                     Eee, dacă am fost cuminte, uite ce-am primit...

                      


               Măi, da-i treabă serioasă cu osul ăsta! De o oră mă chinui cu el...


                       Ia te uită, o minge! Și mai și piuie pe deasupra...

                            


                      Of, că am obosit de la atâta explorat... Ne vedem mai târziu!


Acum îmi încerc cele mai drăgălașe mutre, că am auzit că vom avea musafiri și... vreau să-i „topesc”, nu altceva...

 

Oho, persoane noi! Asta înseamnă un singur lucru: mai multă smotoceală... Oare, i-or fi spus bipezii că „firele mele magice de iubire” o vor însoți până acasă? Dar, ce-mi pasă mie, atâta vreme cât brațele astea iubitoare mă țin strâns...

                             


Cred cu adevărat că am dat-o gata... Dragoste la prima... îmbrățișare, ce mai...

 

Ei, cam astea sunt primele mele impresii despre „acasă”... Cred că v-am lămurit că sunt dintre cele mai bune...



Dubla aniversare

 Încă mă simt sub vraja weekendului care tocmai s-a încheiat… Emoția stimulează „fluturii” din stomac să-și fâlfâie delicat arip...