Matracuca și rozătoarele

  În fiecare curte există șoareci, mai ales unde sunt animale și lemne. Animale, pentru că acolo este și mâncare; lemne, pentru că acolo este loc de adăpostire și siguranță. Astfel, nici noi nu facem excepție de la regulă și putem să ne lăudăm că da, avem și așa ceva. Nu putem pune otravă, deoarece matracuca, fiind micuță, se îndeasă și intră peste tot, e o mare exploratoare și n-am vrea să se întâmple vreo nenorocire. Însă, nici n-ar fi nevoie de otravă, Capucino și-a luat foarte în serios și slujba de… „pisică”, așa că, între timp, a devenit un vânător desăvârșit.

  Pentru că matracuca nu umblă cu jumătăți de măsură, prima dată a prins un… șobolan. Era într-o dimineață și Cino ni l-a adus pe trepte ca suvenir. Flutur tot voia să-l miroase, dar ea nu l-a lăsat să se apropie, îl mârâia când făcea un pas în direcția ei (cred că-i era frică să nu i-l fure și să-și aloce el meritele, deși matracucul, băiat educat, n-ar face asta niciodată). Oricum, era prima ei pradă de acest gen și de-abia a reușit Luci să i-l ia și să-l arunce. Drept răsplată, a primit ceva bun de papa și o smotoceală binemeritată, plus laude.

  Nu înțeleg cum o ființă atât de micuță cum e Capucino, nu are frică de rozătoare, când mie mi-e o frică teribilă de ele… Mai ales că nu ar fi nevoie să vâneze din lipsa hranei, cum fac animalele abandonate sau, mă rog, pisicile. Și, dacă e la noi de când avea vreo șase săptămâni, nu a învățat-o nimeni cum stă treaba cu vânatul; Flutur mai mirosea urme de șoarece sau șobolan, dar nu a prins niciodată vreunul, în primul rând pentru că el e mare, iar șoarecii se îndesau în locuri strâmte, iar în al doilea rând, nu e suficient de rapid. Capucino, în schimb, este de o rapiditate ieșită din comun, acum e lângă mine și peste trei secunde e în celălalt capăt al curții. Are și o poreclă care i se potrivește de minune: Speedy Gonzales.

  Într-o seară de toamnă, pe când ușa de la intrare rămăsese deschisă, a intrat în casă un șoricel. Matracucile erau prin curte la joacă, nu l-au observat. Dar l-am observat eu sau, mai degrabă, l-am auzit… și-atunci să mă fi văzut cum am intrat în trepidații, cum spune Luci când mă stresez… Matracucile au intrat înăuntru și unde să se adăpostească bietul șoricel dacă nu în… baie, sub vană. Mie atât mi-a trebuit: „Luci, avem un șoarece în casă!” îi strig eu impacientată de-a dreptul. „Și eu ce să fac?” a fost răspunsul lui. Nu-l înțelegeam cum poate sta atât de liniștit când s-a întâmplat o asemenea grozăvie. Nu găseam nicio cursă de șoareci prin casă, otravă aveam, dar… na!… cum să pun cu matracucile care și la baie ne urmăresc uneori…

  Între timp, m-a fulgerat o idee. Da, chiar, cum de nu m-am gândit? Am luat matracuca în brațe, am bătut la ușă la baie, de parcă voiam să știu dacă nu era ocupat și… am intrat. Șoricelul, care până atunci era în mijlocul băii, a zbughit-o sub vană. Eram atât de agitată și de stresată, că matracuca n-a vrut nicidecum să stea să facă investigații, ci voia să iasă cât mai repede. „Las-o în pace, o stresezi și pe ea!” mi-a strigat soțul. Toată seara m-am agitat, făcându-mi o droaie de scenarii (și sunt chiar bună la așa ceva): Luci o să intre în baie, o să lase ușa deschisă, șoarecele va ieși de acolo și poate ne va face o vizită în pat; sau o să meargă în bucătărie și o să se bage în dulapul cu alimente, în sertarul cu tacâmuri, în dulapul cu oale (va trebui să spăl totul, să fierb tacâmurile, să arunc pungile cu alimente începute); sau o să îl simtă matracucile și se va lăsa cu vărsare de sânge… M-am uitat la Luci care dormea liniștit și mi-a fost ciudă pe mine. Într-un final, am adormit...

  Dimineața, când m-am trezit să merg la baie, l-am auzit pe Luci: „Vezi să nu te sperii, șoarecele e în vană, am pus un pahar de plastic și un săpun deasupra. În timp ce mă îmbrăcam să merg la serviciu, m-am tot gândit la bietul șoricel, ce soartă va avea când se va trezi Luci și… m-a apucat mila. Ce schimbare radicală, ieri nu știam ce să fac ca să dispară din casa mea, iar azi… Dar e doar un biet șoricel care căuta ceva de mâncare, ce, e vina lui că era ușa deschisă ca o invitație de a intra?

  M-am dus în baie și am luat șoricelul prins în pahar, punând un carton deasupra. Mă privea speriat cu ochii ca două mărgeluțe negre. Cum mi-a putut fi frică de o vietate atât de micuță? M-am dus la poartă și i-am dat drumul, nu înainte de a-i spune să plece peste drum de casa noastră și să nu se mai întoarcă niciodată. Ei, aș! Credeți că m-a ascultat? Doar nu era fraier să iasă pe asfalt în drum deschis, lipsit de apărare... A zbughit-o în grădină. Matracucile au tot mirosit locul pe unde i-am dat drumul, dar șoricelul era deja departe.

 
  Nu spun că matracuca nu mai vânează șoareci sau șobolani. Dar îmi place să cred că șoricelul salvat de mine s-a dus la el acasă, și-a luat catrafusele și a emigrat cât mai departe de casa noastră și… vorba poveștii, o mai fi trăind și astăzi, dacă n-o fi murit...

 

 

Câteva dintre rozătoarele din dotare...