Un om (Eliana Popa)

Într-o toamnă friguroasă, pe-un drumeag plin de noroi,

Un bărbat mergea alene, lângă carul tras de boi!

Era Gheorghe, om sărac, de vreo doi ani însurat

Cu Ioana lui cea dragă, fata orbului din sat.

Orbul era om hain, rău la suflet, prost de gură

Stăteau toți într-o căsuță, cu doi boi în bătătură.

Unul era al lui Gheorghe, cel cu numele de Corbu

Celălalt, un bou mai tânăr, îl avea stăpân pe orbu'.

 

Astăzi, l-a trimis pe Gheorghe, ginerele său cel bun,

(Orbul nu făcea nimic, poruncea ca un stăpân)

Să se ducă în pădure, după lemne de iernat

Și s-aducă un car de lemne, cum adus-au toți din sat.

Și în zorii dimineții a-njugat la car pe Corbu,

(Îl iubea ca pe-un prieten) și pe Breazu al lui orbu'.

A pus doi posmagi în traistă, a luat biciul și securea,

Din pridvor îi rânjea orbul: „De te-ar înghiți pădurea!”

 

A tăcut cuminte Gheorghe... n-a luat vorbele în seamă,

Era om în toată firea, de blesteme n-avea teamă!

Și-l răbda, răbda sărmanul, Ioana lui răbda la fel,

Aveau un pruncuț de-o lună, pe Ioan cel mititel.

 

A luat vreascuri mai uscate cu care s-ațâțe focul, 

Buturugi au fost mai multe și le-a scos cu târnăcopul

A tăiat și lemn mai verde care arde mai mocnit,

Să nu-l supere pe orbu' și să-l vadă mulțumit.

A pornit apoi spre casă, mângâind cu drag pe Corbu,

Îndemnând cu duioșie și pe Breazu al lui orbu',

Și aproape pe-nserate a ajuns cu caru-n sat,

Lângă casă, hop necazul... când costișa au urcat!

 

A-ndemnat din gură boii: „Hai cu tata, dragii mei!” 

(Nu cum fac adesea unii înjurând de dumnezei)

Corbu încerca din greu și se opintea cu carul,

Însă Breazu al lui  orbu' n-a mai vrut să urce dealul.

A pocnit din bici spre el, a strigat, însă degeaba,

Breazu sta ca un catâr, nu mai vrea să-și facă treaba, 

Furios din tindă orbul, cum făcea adeseori,

A strigat: „-Oprește, Gheorghe! Nu vreau boul să-mi omori!

 

Și acum să mi-l slobozi! Vreau întreg să mi-l aduci,

Și apoi, nu mă privește! Treaba ta cum te descurci.

Altfel nu mai calci în curte, îți iei pruncul și nevasta,

Și plecați din casa mea!  Gata... Și cu asta-basta!”

Ce să facă bietul Gheorghe? Orbul tot dădea din gură

I l-a scos din jug pe Breazu și l-a dus în bătătură.

S-a întors apoi mâhnit, de tot ce-i făcuse orbu'

Și s-a pus în jug, sărmanul, ca să tragă lângă Corbu!

 

Și a tras, a tras cu Corbu împreună, carul greu:

„-Hai cu tata! Hai cu tata, că ne-ajută Dumnezeu!”

În genunchi căzut-a boul, ostenit de nu mai poate,

„-Hai cu tata! Hai cu tata! Împreună pân' la moarte!”

 

Și zvâcni atunci, în jug, Corbu tatii cu putere!

Urcă dealul dinspre casă, scoțând muget de durere!

Gheorghe cu cămașa ruptă și cu umărul rănit,

Ud de sânge și sudoare ca Hristos cel răstignit!

 

Au urcat cu bine dealul, au ajuns în bătătură,

Orbul aștepta în tindă, molfăind o-njurătură...

Obosit de-atâta trudă, cu tot trupul parcă frânt, 

S-a culcat în fân cu Corbu, ca în iesle Pruncul Sfânt.

Asta nu-i poveste, frate, cititorul meu cel drag,

Când am scris aceste versuri, mi-au curs lacrimi mari, șirag.

Cel ce-a tras în jug cu Corbul, Gheorghe, e bunicul meu!

A murit atunci, de tânăr, odihnească-l Dumnezeu!

Și mereu îi am în minte, Bunu' Gheorghe și cu Corbu,

Și mă rog la Domnul Sfântul să îl ierte și pe orbu'!