Și acum, că sunt mari, matracucilor le plac jucăriile (cui nu-i plac?)... Dar nu orice fel de jucării, doar cele piuitoare. Au și de celelalte, gen mingiuțe, frânghii, plușuri, dar, dacă s-au jucat cu ele a fost doar în prima zi și atunci că le-am antrenat noi. Hai că mingiuțele, mai fug după ele să ni le aducă înapoi, dar așa, o dată, de două ori, după care nu ni le mai dau. Si apoi, nu e așa de distractiv (pentru noi, lor le face plăcere, după cum am observat) să fugim după ele să ne dea mingile înapoi.
Când era matracucul micuț și primea o astfel de jucărie, se urca în pat și, în timp ce o molfăia și jucăria respectivă piuia, începea și el să geamă, să mormăie. Asta ne distra grozav. Era primul câine pe care l-am văzut că face așa. După ce a crescut, i-a trecut această, cum să-i zic… particularitate. Cât a fost Capucino mică, am fost curioși să vedem dacă și ea mormăie la unison cu vreo jucărie zgomotoasă, dar… nu, doar Flutur (cred că era o chestie care făcea parte din arsenalul lui de „matracuc original”).
De Crăciunul trecut le-am luat câte un purcel, de jucărie, evident, care… grohăie. Lui Capucino i-am luat unul portocaliu, iar lui Flutur unul gri, dintr-un cauciuc mai tare, să reziste la colții lui. A rezistat cam… o săptămână și jumătate (cred că trebuie să le spunem producătorilor să facă jucării mai rezistente). La început, i-a plăcut cum grohăie. Seara, după ce închideam televizorul să ne culcăm, doar ce auzeam că pe matracuc l-a apucat cheful de joacă și-i spuneam lui Luci: „Auzi? Latră porcii!” După câteva seri în care Flutur îl obliga pe bietul purcel să-și arate talentele de… grohăitor tocmai când ne culcam, după cum era de așteptat, și-a pierdut vocea, așa cum se întâmpla cu toate jucăriile piuitoare care încăpeau pe mâna, pardon! pe dinții lui Flutur. Apoi, a început să-i dispară o ureche, apoi un picior, și tot așa până când n-am mai rămas mare lucru din bietul purcel.
Oricum, ceea ce mi se pare curios este faptul că purcelul lui Capucino încă este întreg și încă are voce. Flutur parcă știe că nu este al lui, că nu se joacă cu el. Singura jucărie care consideră că e a lui și care încă mai piuie, este un micuț arici roșu cu care îl întâmpină pe Luci când se întoarce de la serviciu. Dar chiar sunt curioasă cam cât va mai „trăi” bietul de el, că deja a trebuit resuscitat (dacă nu mai piuie, e ca și mort). Și mi-ar fi milă să aibă soarta bietului purcel...
Ce dragalas, lui Darko nu ii plac jucariile care tiuie. Hahahaha, mi-a placut rau asta cu latra porcii. Parca mi-l si inchipui pe Flutur cu porcusorul cum il educa sa faca 😍Eee, pai Capucino e fetita si e mai cumintica, de aceea nu l-a stricat. De arici ce sa zic, nu cred ca il lasa Flutur sa scape prea usor. Vai, cat imi plac povestiile cu dragii tai frumosi, as citi pana la epuizare, sincer. Ador astfel de povesti, bine e meritul tau de povestitoare. Sunteti minunati si va imbratisez cu mare drag, gasca faina! 🥰💕
RăspundețiȘtergereMulțumesc mult, dragă Silvia! Da, lui Flutur, dacă nu piuie jucăriile, nu mai sunt interesante, doar alea îi plac. A rămas de pomină cu purcelul lui, tocmai când incercam să adormim... Capucino, ai dreptate, nu e "distrugătoare de jucării", ea e mai finuță, mai delicată, poate pentru că e fetiță. Mulțumesc din suflet pentru comentariu și pentru aprecieri, draga mea Silvia! Multe îmbrățișări și de la mine! 🤗😍💖
Ștergere