De Sfântul Andrei

  M-am gândit că în anul acela (1997) nu va trece Sfântul Andrei fără să țin și eu această zi. Căci, spunea bunica, dacă o fată nu mănâncă și nu bea nimic de ziua Sfântului Andrei în afară de o turtă făcută din făină, apă și sare, noaptea își visează ursitul care va veni și îi va da apă. Așa l-a visat și ea pe bunicul când ținuse această tradiție de Sfântul Andrei, deși nu fuseseră prieteni, ci doar se cunoșteau din vedere.

  Astfel, bunica mă tot bătuse la cap în ultimii ani cu așa ceva, dar m-am tot codit (dacă nu l-aș visa pe Luci, aș fi foarte dezamăgită și, cu toate astea, eram curioasă, totuși). Sfântul Andrei „picase” destul de ciudat în acel an, tocmai duminica, ziua în care fratele meu și soția lui dădeau o masă cu nașii, cu ocazia mutării la casa lor. Tocmai de aceea nu m-am arătat pe acolo, nici nu m-am dus să-i ajut la ceva. Să ții foame într-o zi când în familie are loc un eveniment important, e nevoie de ambiție, zic eu acum, căci n-aș mai repeta experiența. Dar, pe la 21 de ani (câți aveam pe atunci), nimic nu ți se pare prea greu. Deci, nu am mâncat și nu am băut nimic până seara, când bunica m-a ajutat să fac turta; dacă aș fi făcut-o singură, aș fi pus sare în exces, că doar știam că trebuie să fie sărată, ca să-ți fie sete după ea, să visezi că vine cel ursit să-ți dea apă. Încă nici nu am mâncat-o pe toată, ci am lăsat puțin din ea și am pus-o sub cearșaf, căci pe atunci nu dormeam cu pernă la căpătâi, făcând întocmai după cum îmi spusese bunica.

  Noaptea mi s-a părut extrem de lungă. Cu toate că turta nu fusese foarte sărată, dar probabil pentru că nu băusem nimic cu o zi înainte, setea mă chinuia, mă tot întorceam de pe o parte pe alta… da’ nu vine odată ursitul ăla, să-mi dea apă? Nici pomeneală! Am adormit, dar în afară de o grămadă de farfurii și vase pline cu mâncare (reminiscențe ale evenimentului ce avusese loc cu o zi în urmă), n-am visat nimic. Pe la șase dimineața, m-am trezit și am băut apa rămasă într-un pahar de cu seara, când fusese Luci la mine. M-am pus iar în pat, nu înainte de a-mi spune că am făcut degeaba „foamete” de Sfântul Andrei, căci n-am visat nimic. După o oră, mergând la toaletă, m-am intersectat cu ai mei care erau în bucătărie. Mama, curioasă și ea, a început cu întrebările: „Ei, cum e? Ai visat ceva?” Nu i-am răspuns la întrebare, am vrut să prelungesc momentul de suspans, apoi, după un: „Mă duc să mai dorm…” m-am întors înapoi în pat.

  Eram hotărâtă să mai lenevesc, doar era 1 Decembrie, eram liberi și, recunosc că voiam să o fac curioasă pe mama, chiar dacă nu aveam cu ce. Am mâncat restul de turtă de sub cearșaf, căci mă rodea foamea și am închis ochii, cu dorința clară de a adormi. Și, culmea, am adormit și chiar am visat ceva interesant (am păstrat doar ce e mai important, căci știu că prea multe amănunte și „îmbârligături” plictisesc): se făcea că eram undeva pe apă, pe un vas, vapor sau ce-o fi fost (ca să vezi chestie, în sfârșit a apărut apa atât de așteptată pe timpul nopții; mai conta dacă era vorba de apă sărată sau apă dulce?), cu doi de Luci (uau, deci nu unul, ci doi), dar de vîrste diferite: unul la vreo 30-35 de ani, cu mustață și, parcă, neras de câteva zile, iar celălalt cam de vârsta mea, copia fidelă a celuilalt, dar în versiune mai tânără și proaspăt ras, pe deasupra. La început, parcă erau blonzi spre șaten, dar apoi se făcea că erau bruneți și semănau foarte bine cu Luci. La cel mai matur îi tot spuneam că nu putem să ne căsătorim și îi tot dădeam înainte cu asta, știam foarte bine și motivul (în vis, căci, pe când m-am trezit nu mi-am mai amintit…) Apoi, apa a dispărut și se făcea că eram acasă la ai mei și tot cu el „parlamentam”: „De ce?” mă tot întreba, iar eu îi tot repetam că nu putem. Apoi, a intrat cel tânăr în hol, așa că i-am promis celuilalt că-i voi spune pe drum. Deci, urma să plecăm undeva. Am observat că ne feream de cel tânăr, căci nu am continuat atunci discuția (ce tare! eu și Luci ne feream de… Luci). În final, n-am mai apucat să-i spun, pentru că, pe drum fiind, imaginea s-a întrerupt iar și se făcea că mergeam cu Luci de mână în oraș și el m-a întrebat: „Ei, ce-ai visat de Sfântul Andrei?” „N-am visat nimic!” i-am răspuns eu.

  Și asta a fost tot. După ce m-am trezit, i-am zis mamei că noaptea n-am visat niciun băiat că-mi aduce apă, dar că dimineața am visat nu unul, ci chiar doi de Luci și i-am povestit visul. În orice caz, acasă nu i-am dat importanță, dar după ce i-am povestit bunicii, lucrurile s-au schimbat. Bunica mi-a explicat că nu trebuie neapărat „să ți se arate ursitul” dându-ți apă sau să-l visezi neapărat noaptea, poți să-l visezi și dimineața, așa că visul meu a căpătat o importanță deosebită. Astfel, i-a dat visului meu mai multe interpretări (acuma, sincer, orice se poate interpreta în mai multe feluri), dar ultima la care m-am oprit pentru că, recunosc, mi-a convenit, a fost aceea că Luci este cel din vis care m-a cerut în căsătorie (oricum, am spus că cei doi semănau cu prietenul meu) și faptul că am zis că nu ne putem căsători, putea însemna că eram amândoi prea tineri (eu aveam doar 21 de ani, iar Luci era doar cu 5 luni mai mare decât mine), că aveam, pe vremea aceea, un serviciu prost plătit și motivele puteau continua… Și mi-a mai spus bunica ceva: că duminica ce tocmai trecuse, a pus la biserică două lumânări și pentru noi și a observat că lumânările noastre ardeau exact la fel, nici una mai repede sau mai încet decât cealaltă. Și s-a gândit bunica: „Uite cum ard la fel, de parcă sunt sortiți unul altuia…”

  Oricum, la doi ani după ce-l „refuzasem” în vis pentru un motiv bine întemeiat, dar pe care l-am uitat de cum m-am trezit, tocmai în ziua în care împlineam 23 de ani, m-am căsătorit cu Lucian, cel care-mi fusese „ursit”, după spusele bunicii...