Cariera muzicală

  În ultima duminică din septembrie, pornisem la biserică cu gândul că e pentru ultima dată când voi cânta în cor… Cariera mea muzicală se apropia de final. A fost pe deplin decizia mea, decizie pe care n-am luat-o în pripă, de șapte luni mai având câteva tentative de acest fel. Mi-am tot repetat motivul principal pe care aveam să i-l spun și domnului profesor, căci nu puteam să plec, pur și simplu, fără să spun nimic, la cât de frumos am fost primită: „Am să renunț, pentru că trebuie să recunosc că nu am vocea potrivită pentru cor. Am văzut, chiar am încercat și nu merge, stric armonia corului… Așa că mai bine plec acum, până mai am un pic de demnitate...” Of, că sună cam pompos și nu vreau asta… Nu aveam de gând să mă lamentez, să lungesc prea mult agonia, pur și simplu nu pot să duc notele înalte. Am încercat, am făcut și ce mi-a spus una dintre colegele altiste când i-am cerut un sfat cum să fac să pot cânta și tonurile ridicate. Mi-a spus că trebuie să repet și să tot repet și asta am făcut. Acasă, înainte de a mă apuca de repetat, puneam muzică ușoară cu solistele mele preferate, Mădălina Manole și Laura Stoica și cântam de una singură prin casă. Seara, adormeam cu bucăți din Liturghie în minte care, curios, cântate în minte, sunau tare bine. Duminica dimineața, la șapte și jumătate coboram de la mansardă pe de-a-ndoaselea (că așa cobor eu scările de câțiva ani), ținându-mă bine cu amândouă mâinile de balustradele puse de Luci și cântând melodii de-ale lui Dan Spătaru, de tot de-un „Drumurile noastre…” și „Trecea fanfara militară…” se auzea de sus până jos. După care, mă închideam în cameră și puneam iar Mădălina Manole, ca să am vocea încălzită. Și tot degeaba… Și, după cele două eșecuri în stil mare în care m-am băgat peste colegele mele să le ajut și domnul profesor, cu mult tact, a trebuit să mă tempereze, că na! entuziasmul meu deborda pe dinafară… mi-a cam pierit curajul de a cânta… Așa că, pe bună dreptate m-am gândit să mă retrag iar printre mireni, să cânt în șoaptă și să mă minunez de cât de frumos cântă corul singur, fără mine. Nu eram supărată, când ceva nu merge, lași pe cine se pricepe și te dai un pas în spate. Nu toți suntem talentați la muzică…

  Cu toate acestea în minte, ajung la biserică unde mă „plantează” Luci, la fel ca în fiecare duminică. Eram deja câțiva coriști, ajunsese și domnul profesor, slujba încă nu începuse. Am decis să aștept până după Liturghie să-i dau domnului profesor vestea cea mare. Până atunci, puteam „savura”, pentru ultima dată, partiturile în cadrul unui colectiv care cânta minunat. Și, cum stăteam eu așa, singură în banca din primul rând, vine o colegă soprană care, după rezolvarea unei probleme care ținea de cor, mă întreabă cum mă cheamă, că doar eram deja de mai bine de jumătate de an în cor și eu nu mă prezentasem. „Loredana… dar e ultima dată când mai vin…” Nu-mi planificasem să spun și altcuiva în afară de domnul profesor, dar na! cuvintele au ieșit singure. „Nu se poate, cum așa? Ai fost ca o lumină între noi...” Ceea ce spune mă emoționează, dar încep să mă justific: „Trebuie să renunț, că nu am vocea potrivită pentru cor…” Ea vine cu soluția: „Cântă mai încet… că doară nu trebuie să se audă tare...” „Dar cum suntem atât de puține altiste acum, se aude și stric armonia corului…” continui eu cu argumentările. „Nu se poate, te rog, nu pleca!” Nu mai știu ce să spun, așa că îi iau mâinile într-ale mele: „De-acolo, dintre mireni, am să ascult ce frumos cântați!” Între timp, a ajuns și colega mea de bancă, trebuia să înceapă și Liturghia, așa că discuția s-a oprit în acest punct. În timpul slujbei cânt ce pot, pe ce am siguranță, în rest, cânt să aud doar eu sau, ce este încă foarte greu pentru mine, nu cânt deloc. Dar trebuie să recunosc că m-a impresionat ce spusese colega mea soprană despre mine, având în vedere că nu prea am interacționat în afară de salutul politicos și alte câteva cuvinte. Eram sigură că nu-mi va simți nimeni lipsa (poate doar colega mea octogenară de care m-am atașat, căci e o drăguță).

  În sfârșit, Liturghia se încheie, îmi pun dosarul cu partiturile în punga de sub bancă, îmi iau bastonul și mă ridic în picioare. „Acum ar fi momentul!” îmi spun și pe când domnul profesor se apropie de bancă pentru a-și lua de pe scaun partiturile, încep: „Dom’ profesor, asta a fost ultima mea zi aici, în cor!” Este, într-adevăr, uimit: „Dar de ce?” „Trebuie să renunț, căci nu am vocea potrivită pentru cor!” „Vă rog, mai gândiți-vă!” Eu continui cu un alt argument, care mi se pare și el extrem de important: „Nu vreau să spună cineva despre mine că vin la cor doar pentru a avea un loc bun.” Cineva vrea să-l întrebe ceva, dar domnul profesor o roagă să aștepte puțin, apoi către mine: „Dar a zis cineva așa ceva?” „Nu, dar să nu zică…” „Mai gândiți-vă, vă rog!” Apoi se întoarce către cine avea treabă cu el. Dar deja se strânseseră câteva colege, printre care și cea căreia îi spusesem prima dată despre plecare și încerca să mă convingă să nu renunț. „Dar voi și lipsi, luna asta voi avea internare la recuperare două săptămâni!” „Și ce, și noi mai lipsim când avem probleme…” Colega mea de bancă, de-abia atunci a aflat: „Ai început deja să-ți dai drumul, cum să pleci?” O altă colegă, tot soprană: „Dacă nu vii, mergem jos după tine și te aducem înapoi.” Colega mea: „Nu pleci și gata! Eu spun că nu pleci și nu pleci!” Deja aveam lacrimi în ochi. Ele au fost de față la eșecurile mele, m-au auzit și când am cântat fals, și când n-am cântat, dar nu m-au judecat. Iar acum, când eu voiam să renunț, mă rugau să nu fac asta. Mai aveam de lămuit ceva. L-am întrebat pe domnul profesor: „Și dacă se va întâmpla să lipsesc?” „Nu-i nicio problemă!” mă liniștește. „Și dacă vin și nu cânt?” „Nici atunci nu-i nicio problemă! Faceți deja parte dintre noi, sunteți de-a noastră!”

  Și uite-așa, cariera mea muzicală, care credeam că deja a ajuns la final, va continua. Pentru că, cu toată stângăcia mea într-ale muzicii, fac parte din cor, sunt una de-a lor… Lacrimi de emoție se încăpățânează să-mi inunde ochii… Ceea ce credeam, de dimineață, că va fi sfârșitul unui capitol, s-a dovedit a fi, până la urmă, un nou început...