sâmbătă, 31 decembrie 2022

Petardele/artificiile din sărbătorile de iarnă și matracucul cel fricos

   Încă de când era mic, lui Flutur îi era frică de petarde/ artificii. N-am reușit să-l dezbarăm de această meteahnă (nu pentru că n-am fi încercat). De fapt, și mie mi-e cam frică de petarde, de când aveam perechea de mioritici și mersesem cu cățelușa la veterinar într-o iarnă; un tânăr a aruncat o petardă spre noi, între picioarele din spate ale Mirei. Am crezut că-mi stă inima în loc, atât de tare m-am speriat (bineînțeles că nu doar eu) și, dacă nu o țineam mai strâns de lesă, Mira ar fi fugit, de frică, cine știe unde… Nu același lucru s-ar fi întâmplat dacă în locul Mirei ar fi fost foarte curajosul Solo mioriticul; având peste 65 de kg, sigur l-aș fi scăpat din lesă, iar persoana în cauză ar fi trebuit să fie iute de picioare, căci Solo sigur nu l-ar fi „iertat” pentru această impertinență.

  Oricum, având la activ și această experiență, de fiecare dată când se apropie sărbătorile de iarnă, începem să ne facem probleme din cauza petardelor și a artificiilor (avem noroc că ultimele sunt permise doar în noaptea de Revelion). Matracucul a rămas cu frica de ele și, din cauza asta, dacă vecina scutură vreun preș sau vreo pătură, fricosul ăsta al nostru ar fi în stare să treacă prin ușă, dacă nu i-am deschide (cred că a început să asocieze orice zgomot cu petardele/artificiile). Când era mai micuț și în noaptea dintre ani ieșeam în stradă, unde erau și vecinii noștri, ca să nu-i mai fie frică de zgomote, am încercat să-l aducem și pe el legat în lesă, lângă noi și să ne comportăm cât mai natural. Doar că atunci când se dezlănțuia „bombardamentul”, îl simțeam pe Flutur vibrând din toată ființa lui, strâns lipit de picioarele mele. Am hotărât atunci cu soțul meu că nu are niciun rost să-l supunem unui asemenea stres, că oricum n-o să-i treacă. Acum doi ani, cu pandemia, n-a mai ieșit nimeni pe stradă la miezul nopții Anului Nou, așa că am stat pe terasa dinspre grădină, încercând, tot așa, să liniștim matracucile. Încă Cino nu pare chiar așa înspăimântată, ea e mai mică și se poate băga sub masă, sub balansoar și se simte în siguranță. Am stat cât au ținut artificiile cu mâinile pe Flutur, încercând să-l liniștim.

  Anul trecut, am procedat altfel. Oricum, m-am bucurat că s-a interzis folosirea petardelor și nu si-au prea făcut simțită prezența, nici în zilele de Crăciun, decât foarte rar. Referitor la artificii însă, nu avem ce să facem, astea nu cred că se vor interzice vreodată. Așa că am stat în casă, am pus televizorul pe un post de muzică, am dat sonorul la maxim și, cât s-a chinuit Luci să desfacă șampania, a și venit Anul Nou. Ne-am pupat și ne-am îmbrățișat, am îmbrățișat și matracucile, apoi, cu paharele de șampanie încă în mână, am urcat la etaj să mai vedem din spectacolul de artificii, normal, cu matracucile „coadă” după noi. Evident că ele n-au fost deloc încântate, căci n-au vrut să stea să privească. Dar a fost cel mai bine cum am procedat, per toți anii de până acum. Și, anul acesta, cred că la fel vom proceda.

  Matracucul este foarte viteaz când e vorba să anunțe că ne caută cineva, că trece prin fața porții vreun patruped vecin (mamă, dar încă ce viteaz!) sau chiar și o muscă, dar se poate preface în cel mai mare fricos când e vorba de petarde/artificii sau o furtună „banală”, cu tunete și fulgere.

 

I-am promis matracucului că vă întreb, așa că vă întreb: Au trecut artificiile?

vineri, 30 decembrie 2022

BuNicu (Cosmin Vaman)

(Am auzit această piesă și mi s-a făcut dor de bunicul meu... Piesa este cântată de Spam & Nicu Alifantis)

 

Cineva care să îți facă pe plac mai mult decât e recomandat

Cineva care are secrete și-n suflet și într-un cufăr sub pat

Cineva care miroase a mentă

În zori a parfum și a cafea

Cineva care îți cântă să adormi și mângâie cu drag muzica.


Cineva care știe cum se fac oameni buni

Care abia așteaptă să-l suni

Să te adoarmă cu povestiri.


Cineva care uită de genunchi și de șale

Când se uită la pozele tale

Și îi joacă lumina-n priviri.


Bunicu are 20 de ani din nou

I-ai făcut tinerețe cadou

Tu ești darul lui și el darul tău.

 

Bunicu se îmbracă în roșu la sărbători

Povestește lucruri de mai multe ori

Culori în păr și capul în nori.


Cineva care când pleci îți strecoară în buzunar câte un milion

Cineva pe care să-l înveți cum se face fontul mare la telefon

Cineva să îți spună că nimeni n-o să rămână aici la nesfârșit

Cineva care când e cu tine e în feluri noi fericit.


Cineva care știe cum se fac oameni buni

Care abia așteaptă să-l suni

Să te adoarmă cu povestiri.


Cineva care uită de genunchi și de șale 

Când se uită la pozele tale

Și îi joacă lumina-n priviri.


Bunicu, lângă el toți copiii-s cuminți

Se prinde imediat dacă îl minți

Dar nu te dă de gol la părinți.

 

Bunicu a început să se joace din nou

Știe povești despre bine și rău

E primul prieten al tău.

 

joi, 29 decembrie 2022

Doar un câine ( Richard Biby, traducere de Petru Dimofte)

 Uneori oamenii îmi spun „las-o baltă, e doar un câine” sau „cheltui atâția bani, e doar un câine”.

Ei nu știu întregul drum parcurs, nu înțeleg timpul petrecut împreună și sentimentele trăite cu „doar un câine”.

Multe din momentele mele fericite s-au petrecut alături de „doar un câine”.

De multe ori am avut companion „doar un câine”, și nu m-am simțit singur.

Unele din momentele mele triste mi-au fost provocate de „doar un câine”, iar în zilele negre m-am bucurat de atingerea caldă al „doar un câine”, care m-a ajutat să merg mai departe.

Dacă tu crezi că e „doar un câine”, probabil folosești de asemenea expresii ca „doar un prieten”, „doar un răsărit de soare”, „doar o promisiune”.

„Doar un câine” poate-nsemna întreaga esență a prieteniei, a încrederii și, totodată, farmecul bucuriilor simple-ale vieții.

„Doar un câine” aduce în viața ta răbdarea și compasiunea, care fac din tine un om mai bun.

Datorită-acelui „doar un câine” mă scol dimineața devreme, fac plimbări lungi și privesc viitorul cu încredere.

Pentru mine și pentru cei ca mine, nu-i vorba de „doar un câine”, ci de o întruchipare a tuturor viselor și speranțelor, de amintirile dragi din trecut, de bucuria clipei.

„Doar un câine” scoate la lumină ce-i mai bun în mine, îmi alungă gândurile negre și multe din grijile zilei.

Sper că într-o bună zi vor înțelege și ei că nu-i vorba de „doar un câine”, ci de ceva mai mult, care mă face om și care mă ține departe de singurătatea de a fi „doar un bărbat sau doar o femeie”.

Așa că atunci când veți auzi sentința „doar un câine”, zâmbiți... pentru că cei care o spun sunt „doar plini de neînțelegere”. 


 


miercuri, 28 decembrie 2022

lai/l-ai

                                                 lai

Berbecul lai întâlnit în cale făcea parte din turma ciobanului cu care tocmai făcusem cunoștință.

Dacă vrei să știi ce înseamnă cuvântul lai, consultă DEX-ul.

Dicționarul ne arată și etimologia cuvântului lai.  

Ca adjectiv, cuvântul lai înseamnă „negru sau cenușiu”.

Putem fi siguri că, pe lângă miorița laie din celebra Miorița, nu ar fi existat și un berbec lai?

 

                                              l-ai

L-ai mâncat pe tot, nu mi-ai lăsat și mie?

Nu cumva l-ai văzut pe soțul meu?

Atâta l-ai admirat, că deja și-a luat-o în cap!

Dacă nu l-ai lăsat să moară, acuma nu te lasă să trăiești.

Așa de tare te-ai enervat pe el, încât l-ai face fărâme, dacă ai putea...

 


Poveste de Crăciun (Eliana Popa)

Este noaptea de Crăciun, stele mii se-aprind tiptil,

Prăbușit lângă o cruce plânge-un suflet de copil,

Are haina zdrențuită și în suflet multă jale

De trei zile stă de veghe la mormântul mamei sale!


„-Doamne, spune-mi, unde-i mama? Vreau să știu că este bine

Îmi spunea cu ochii-n lacrimi că ea va veni la Tine!

Vreau s-o-ntreb de ce nu vine, să o văd... măcar în vis

Vino, mamă! Chiar și-o clipă să te văd... cum mi-ai promis!


Este înghețat mormântul, ți-o fi frig în cripta rece 

Am venit să te-ncălzesc până iarna asta trece!

Ți-am adus învelitoare, păturica cea de lână

Să-ți mai dezmorțească, mamă, trupul tău ce stă-n țărână!


E Crăciunul! Și sunt singur! Mă gândesc că poate azi

Te-oi vedea în chip de înger printre cetina de brazi

Poate-n noaptea asta sfântă când Hristos în lume vine

Când în cer deschisă-i calea vei veni și tu la mine


Acum ești departe, mamă, într-un loc acolo sus

Nu-mi mai cânți colinda veche despre Pruncul Sfânt, Iisus!

Și mi-e tare dor de tine... arde doru-n piept ca jarul

De-aș avea, așa, putere să trec cerului hotarul,


Să te caut printre îngeri, printre florile din rai,

Să m-ascund și eu în locul unde tu, măicuță stai

Și de m-o vedea Hristos, îi voi povesti de noi

Și-am să-L rog plângând, măicuță, să te-aducă înapoi!

 

Și de n-o vrea să te lase să te-ntorci acas' cu mine

Am să fug la Maica Sfântă să se roage pentru tine

Să fim iarăși împreună în căsuța noastră mică,

Să nu zaci cu trupul, mamă, într-o groapă singurică!

 

Doamne-n noaptea asta sfântă, odrăslește bucuria

Că Te naști din nou în iesle din Măicuța Ta, Maria!

Îngerii coboară-n taină... cade pulbere de stea,

Dă-mi o aripă de înger să zbor la măicuța mea!”

 

Cade pulbere de stele peste cripta înghețată

Un copil vegheat de îngeri trece prin a morții poartă

Către maica lui iubită ce-l așteaptă în lumină

Și-mpreună fi-vor veșnic în a cerului Grădină!





luni, 26 decembrie 2022

În Ajun de Crăciun…

  În sfârșit, după multe pregătiri și împodobirea, cu mare bucurie și emoție, a bradului, chiar cu o zi înainte față de ultimii ani, a venit și mult-așteptata zi a Ajunului de Crăciun. Dacă anul trecut am fost la sora lui Luci cu mami și tati să o colindăm, anul acesta am simțit că e rândul nostru să facem pe gazda, ca să fim cu toții împreună în această zi deosebită, adică și cu matracucile, căci și ele fac parte din familie. Pe la ora opt și jumătate seara, casa noastră a răsunat de colindele mult-așteptaților colindători. Tati a avut de făcut încă un drum până într-un sat din apropierea orașului să ducă pe cineva acasă în sânul familiei care o aștepta cu mare nerăbdare, după care avea să se întoarcă. Așa că doar și-a debarcat familia, a cântat colinda, apoi s-a făcut nevăzut. Până să se întoarcă, ne-am făcut comozi în livingul unde focul ardea cu o veselie mai specială decât în celelalte zile; ne-am pus la masă, dar nu ne-am atins de mâncare, așteptându-l și pe tati, că așa e frumos. Am cântat colinde, am făcut schimb de cadouri, am povestit și iar am cântat (tot colinde, bineînțeles), bucurându-ne și de bradul nostru drag, gătit în straie de sărbătoare...

  Într-un final, ajunge și tati înapoi. Normal, ne mai încântă cu o colindă, așa cum numai el știe s-o facă. Matracucile, de cum l-au văzut, au dat buluc să-l întâmpine și să primească ceva (așa cum le-a obișnuit de fiecare dată când ne vizitează). Luci îi dă lui tati ultimele crănțănele umplute, preferatele matracucilor. Tati, obosit și flămând, nu e atent, dar ia biscuiții și vrea să bage unul în gură. „Văleu, Capucino fată, că ne mănâncă crănțănelele!” pare să spună privirea plină de uimire a lui Flutur. „Tati, ți-am dat să le dai matracucilor, nu-s de mâncat!” îl atenționează Luci. „Ptui, ptui!” face tati, aducând de la gură ruloul umplut și dându-i-l proprietarului de drept care doar atât aștepta. Noi, să ne spargem de râs, nu alta, mami, mai să ne văduvească de o farfurie din setul primit la nuntă chiar de la colegele ei; cumnata mea cu greu se poate opri din râs. Eu încerc să salvez situația: „Când am lucrat la un depozit, eu cu o colegă, de foame, am mâncat biscuiți Chappi și n-am murit, n-am pățit nimic” (am omis însă, să le spun că ne-a fost rău la amândouă)… Matracucile răsuflă ușurate și își mănâncă fericite crănțănelele salvate în ultimul moment

  A fost, într-adevăr, o seară deosebită, petrecând-o, așa cum ne-am dorit, cu toții împreună, oameni și matracuci, o familie puțin mai neobișnuită decât altele. Dar, dacă ar fi să aleg, tot această familie mai neobișnuită, însă plină de iubire, aș alege-o... 


 

Despre Crăciun (Licuța Pântia)

Crăciunul nu-i despre un moș

Ce în ajun sosește,

E sărbătoarea lui Hristos,

Ce-n lume poposește!

Crăciunul nu-i doar a primi

În mâini sau buzunare,

E din puțin a dărui

Și celui ce nu are!

Crăciunul nu-i despre bogați

Și cât li-i bogăția,

E despre dragostea-ntre frați

Și Sfântă omenia!

Crăciunu-i magii și-s păstori

E Maica Preacurată,

E vestea ce colindători

O duc din poartă-n poartă!

Crăciunu-i una din minuni

Ce Domnu-o săvârșește,

Cu scopul de a fi mai buni,

Și semn că ne iubește!

Crăciunu-i darul prețios,

Trimis de Dumnezeu: Hristos!

miercuri, 21 decembrie 2022

Crăciun la Lăpuș (Iacob Oniga)

 Se fierb sarmalele în oală,

La foc domol, în vechea sobă,

Iar într-un colț pe laița goală

Se lăfăie, uscați, niște cârnați și-o tobă.


Și, în cuptorul cald de-atâta jar,

Se rumenesc pe vatră cozonaci,

Iar mama mai descântă-ntr-un pahar,

Iubirea pentru vechii daci.


Și, lemne taie tata, ca să fie

Căldură pentru sara de Crăciun

Colindătorilor din vechea Românie

Cu sufletul curat și bun.


Copiii spun colinde la fereastră

Cu îngeri ce coboară pe pământ,

Iar noi simțim că-n viața noastră

Rămân doar visele din gând.


Apun luminile prin sat

Și noaptea de Crăciun se stinge,

Nu-i nimeni să mai stea la sfat

În casa-n care dorul plânge.

 

Cum trece timpul și ne lasă

Doar amintiri prin lumi trecute

Și lumânări pe-o tristă masă,

Ce ard în nopțile pierdute.

marți, 20 decembrie 2022

Declanșatorul de fobii

  Mă pregătesc, într-o dimineață, să merg în casa veche care acum are rol de magazie, să aduc ceva din congelator. În graba mare, caut rapid o umbrelă pe cuier și dau de una veche, diformă, pe care nici nu știu de ce nu am aruncat-o încă (cred că m-am gândit să detașez de la ea ceea ce mai are încă bun). Ok, bună și aia la nevoie, o iau, plec, mă întorc și, pentru că ploua destul de tare, a fost musai să las umbrela deschisă pentru a se usca înainte de a o pune de unde am luat-o. Matracucile, coadă după mine, se îmbulzesc la ușă. Intră Capucino și, pe când vrea și matracucul să intre, dă cu ochii de… umbrelă. „Uau, da’ ce-i cu… arătarea aia?” părea să-mi spună Flutur, în timp ce se dă înapoi. Eu, ca de obicei, îl încurajez: „Hai, Flutur, hai, nu mă ține cu ușa deschisă…”

  Pentru că m-am gândit la fobia lui de când cu umbrela roșie, mai ales că era cu ochii țintă la „arătarea” aia albastră, cu aspect ciudat, care numa’ a umbrelă nu semăna, o iau și o duc în fața ușii de la cealaltă intrare. Dar matracucul ajunsese, între timp, pe terasă, împingând clanța cu botul, îi deschid dar… iar dă cu ochii de „obiectul” declanșator de fobii, așa că iar face nazuri. Eu, ce să fac, închid ușa și îmi văd de treabă prin bucătărie. Dar îl urmăresc și pe Flutur care a părăsit deja terasa și dă târcoale ușii din față. De câteva ori deschide ușa, dar urmărește cu privirea „arătarea” albastră care rămăsese în partea cealaltă a bucătăriei. Ciudat, tot nu vrea să intre. Pentru că nu am răbdare să stau în picioare până se hotărăște el, căci îi cunosc încăpățânarea, iau niște sticksuri și le arunc prin casă, de la ușă spre înăuntru câțiva pași. Pentru o mai mare încurajare, arunc și niște crănțănele umplute, știind cât de mult îi plac. El încă ezită… și, fiindcă „plouă” cu stiksuri și crănțănele, matracuca, harnică, vine și strânge provizii de pe jos, ducându-și-le la loc sigur, în farfuria ei.

  Matracucul a intrat în casă numai după ce am închis „arătarea” aia care nu-și mai merita numele de umbrelă, rămânănd să mai culeagă doar rămășițele de care s-a descotorosit Capucino. „Ce să-ți fac, Flutur, dacă stai prea mult pe gânduri… ți-o ia altcineva înainte și tu rămâi cu resturile!”

 PS: după ce i-am povestit întâmplarea soțului meu, umbrela a dispărut cu desăvârșire...


 


duminică, 18 decembrie 2022

Colindul gutuii din geam (Adrian Păunescu)

Dulce, galbenă lumină

Cum și eu bălaie-eram,

Mi-a pus mama o gutuie

Ce se coace-ncet la geam...

 

Aș mușca-o, dar mă doare,

Mă cuprinde-un fel de jind,

 Și acum, când trece anul, 

Parc-o simt îmbătrânind.


Galbenă gutuie

Dulce, amăruie,

Lampă la fereastră

Toată iarna noastră!


Mama mea n-avea nici globuri,

Nici beteală și nici stea,

Sărbătorile de iarnă

Cu gutui le-mpodobea.


Mi-a pus mama o gutuie

În fereastra dinspre drum

Și o văd că luminează,

N-am puterea s-o consum.


Parcă are-n ea ceasornic

Și al mamei plânset sfânt,

Luminează și se stinge

O gutuie pe pământ.


Luxul mamei cel mai mare

Când copii ne mai simțeam

Era pâinea de pe masă

Și gutuia de la geam.




vineri, 16 decembrie 2022

Cozonacii

  Cozonacii au făcut parte dintotdeauna din tradiția familiei mele de sărbători. Nu exista Paști sau Crăciun în care să nu avem la masă și nelipsiții cozonaci cu nucă și cu mac. Fratele meu era înnebunit după cozonac cu mac și am crescut cu povestea în care el, de vreo șase-șapte ani, scrisese pe o pancartă „Vrem cozonac cu mac!” și defila prin curte, agitând lozinca și strigând din toți rărunchii, cu mine coadă după el, imitându-l, desigur, așa cum se întâmplă, de obicei, cu surorile mai mici...

  Era al doilea Crăciun de când eram căsătoriți și primul Crăciun în casa noastră. Fiindcă ne așteptam să avem musafiri pe care să-i servim cu mâncare și prăjituri făcute de noi, fără vreun alt ajutor (că doar dacă avem propria noastră familie, musai să ne descurcăm, nu?), am făcut dinainte, de comun acord, un meniu cam ce să punem pe masa de sărbători. Și, cum la noi în familie, dar și la Luci, cozonacul era la loc de cinste, am zis: „Hai să facem și noi, ce poate fi atât de complicat?” Nu am cerut rețetă sau, măcar ceva sfaturi referitoare la cum se face, dar în schimb, când ne-am mutat la casa noastră în toamna acelui an, am adus de la ai mei o carte de bucate care, și acum, după atâția ani, încă mi-e de ajutor. Și ce noroc pe noi că această carte de bucate avea și rețeta de cozonac inclusă...

  Deci, după cum v-am spus, ne-am apucat noi, foarte entuziasmați, de cozonaci. Am zis să facem din jumătate de kilogram de făină căci, nu vom mânca numai cozonac de sărbători, mai facem și alte prăjituri. Punem ingredientele necesare, dar când am ajuns la zahăr și am văzut că trebuie 150 grame… am crezut că nu văd bine: „Ce, în aluat trebuie atâta zahăr? Nu, punem acolo, vreo 2 linguri, că doar îi aluat, ăsta nu trebuie să fie dulce, să nu-l poți mânca…” Punem restul ingredientelor, Luci face coca și se pune pe frământat (cu atâta rămăsesem de acasă, de când făcea mami sau bunica cozonaci: că „trebuie frământat până transpiră grinda” așa zicea bunica). Până stă aluatul la dospit, facem umplutura, urmărind rețeta, desigur. Și acolo mă poticnesc: „200 de grame de zahăr? Ăștia chiar vor să dăm în diabet? Prea dulce, de aia nu se prea mânca… cel puțin de mine...” Și, cum mai la orice prăjitură pe care o fac, chiar și acum, umblu la cantitatea de zahăr, căci nu-mi place să fie foarte dulce, pun la nuca pentru umplutură... 5 linguri, nici alea pline, am zis că e suficient, încă-i și prea mult. Oare, mai e nevoie să zic ceva? De crescut au crescut, semănau cu cozonacii de acasă, dar… nu erau dulci. Parcă n-aveau niciun gust...

  Desigur că n-am servit musafirii cu cozonac făcut de noi. De fapt, nici noi n-am servit… A mâncat săracul Geto, câinele nostru de atunci, la cozonaci… până la Anul Nou, când s-au terminat (sincer, nici el nu părea „să se dea în vânt” după ei). Am primit de la mami și, de atunci, în fiecare an, făcea ea cu doi cozonaci în plus, și pentru noi. Și, dacă tot ne făcea ea, am zis că ce rost are să învăț să fac și eu, că doar știe mami. Nu m-am gândit că mami s-ar putea să... nu mai fie…

  Acum, la masa de Crăciun, am scos de pe listă cozonacul. Doar dacă face mama lui Luci, mai respectăm tradiția. Dar a cam început să nu mai fie chiar o tradiție, cel puțin în familia noastră… deocamdată...


 

marți, 13 decembrie 2022

Hăinuța

  În ultimul timp, am văzut tot mai mulți copii patrupezi îmbrăcați. La început mi s-au părut caraghioși de-a dreptul, mai ales fetițele cu tot felul de fustițe și ținute care mai de care mai deosebite. Dar, totuși, trebuie să recunosc că, dacă „copilașii” respectivi n-au fost înzestrați cu blană mai deasă și mai mare să le țină de cald, de ce să sufere de frig când își fac plimbarea?

  Soacra mea, foarte grijulie față de nepoții ei patrupezi, i-a luat încă de vreo două ierni matracucii o hăinuță îmblănită pe dinăuntru, nu cumva să-i fie frig când iese în curte sau la plimbare. În magazinul de unde o cumpărase, asta era hăinuța cea mai mare în momentul respectiv; însă, față de cât e de mare Capucino, hăinuța e cu vreo două numere lipsă. Astfel, când o îmbrac cu ea, îi ajunge doar până la mijloc (ei, hai să zicem că depășește puțin), spatele și fundul rămânând pe dinafară. Mai ales că matracuca e cam dintr-o bucată (n-a slăbit între timp, nici vorbă), mi se pare că arată ca un crenvurst uriaș.

  Acuma… na! dacă tot i-a cumpărat-o, fără a putea fi schimbată, am zis să i-o dăm matracucii să-i facă rodajul. În fiecare zi, când ieșea în curte să se joace cu Flutur, o îmbrăcam cu hăinuța. Ea stătea cumințică și răbdătoare până i-o încheiam cu scaiul și… țuști afară! Doar că foarte des trebuia să o tot îmbrac și dezbrac, pentru că tare repede se plictisea și voia să intre în casă, la căldură. Vrea matracuca afară… pune-i hăinuța, vrea matracuca înăuntru… scoate-i hăinuța. Era cam obositor. Astfel, matracucului i-a fost milă de mine și s-a hotărât să mă ajute: când ieșea „cârnatul” nostru împopoțonat cu hăinuța afară, Flutur trăgea energic de ea, să i-o dea jos. Dacă tot am văzut că asta se întâmpla de fiecare dată când ieșea afară, am acceptat ajutorul lui Flutur și mi-am zis că, dacă matracuca n-a murit de frig în cinci ani îmbrăcată doar cu blana ei, nu va muri nici acum dacă n-o mai îmbrac suplimentar și cu altceva.

  Se apropie Crăciunul, afară a dat deja zăpada și nu știu încă ce să fac referitor la hăinuța lui Capucino: să o păstrez pentru zilele geroase ori să o donez cuiva pe măsura ei?


 


sâmbătă, 10 decembrie 2022

Porcul… special

  Și anul acesta, socrii mei s-au gândit la porcul de Crăciun, pe care l-au cumpărat dintr-un sat. Și, pentru că era planificată toată treaba asta în timpul săptămânii, toți ceilalți din familie fiind ocupați cu serviciul, nu-i puteam lăsa singuri, chiar fără niciun ajutor. Nu puteam să fac mare lucru, dar dacă era vorba de stat pe loc, de curățat ceva, de învârtit în vreo oală, cu atâta măcar puteam să contribui și eu.

  Și iată-ne în dimineața planificată, treziți devreme ca să… facem treabă, vorba aia… Mergem în satul de baștină al porcului pe care, după ce e pârjolit și tranșat, îl luăm pe bucăți și, cu el în portbagaj ne îndreptăm spre alt sat, cel al socrilor, ca să finalizăm munca, căci cârnații și caltaboșii nu se bagă ei singuri în mațe și nici slănina și celelalte în saramură.

  Am mâncat ceva, asta ca să prindem puteri pentru ce urma, apoi ne-am apucat de treabă. După ce jumătate de porc e finalizat, ca să zic așa, ne ocupăm de cealaltă jumătate. În timp ce mami se ocupă de jumări, iar eu îl ajut pe tati să dezlipească coastele de slănină, doar ce spun: „Uite, tati, ăla nu-i un holșurub?” Se oprește tati și ne uităm amândoi, ca la o minune, la bucata de slănină unde trona un holșurub de toată frumusețea. Nu ne vine să credem, o chemăm și pe mami să vadă… minunea… Constatând că nu e de la noi, încercăm să elucidăm ceea ce a devenit „misterul holșurubului”, adică de unde să se fi pricopsit porcul cu un șurub? Mami chiar își dă cu părerea: „Dacă n-a avut coadă, era musai să aibă ceva în plus, în completare…” Da, săracul porc, avusese doar un ciot de codiță, cine știe ce-o fi pățit bietul de el pe când era mic, de a rămas doar cu o bucățică de coadă…

  Și totuși… începem să ne dăm cu presupusul: de înghițit, nu-l putea înghiți, având în vedere unde l-am localizat. Singura explicație pe care a găsit-o tati a fost că, pe vremea când era doar un „copil de porc”, i-o fi intrat prin piele, rana s-o fi cicatrizat, el a crescut și… iată misterul elucidat. Și s-a nimerit să fie vorba taman de porcul nostru. Tocmai din cauza asta, tati, găsind o sticlă de vin de mure, s-a hotărât să o desfacă în cinstea porcului nostru special, căci nu în fiecare zi se întâmplă să găsești un holșurub într-un porc. Vinul s-a comportat ca o „șampanie” căci, după un „poc!” al dopului, s-au mânjit și tavanul, și pereții cu licoarea dulce și parfumată. Tati ne pune în pahare, ciocnim cu toții și… bem, după care ne întoarcem la treabă, căci mai avem mult de lucru. Șurubul a ajuns la loc de cinste, în buzunarul cămășii lui tati, după ce anunțăm și restul familiei de minunea petrecută.

  Pe la 12 noaptea, suntem deja obosiți, ne mișcăm prin casă ca niște roboței. Adică mami cu tati; eu nu mă mai pot ține pe picioare, așa că stau pe scaun și fac ultimele „bombe” de maglavais pentru caltaboși, „bombe” pe care mami le aruncă cu putere în „tunul de umplut mațele” pe care-l manevrează tati. Și, pe când stau eu pe scaun și-mi arunc ochii pe marginea mesei, doar ce văd că toporul are în cap un… holșurub. Un gând îmi încolțește în minte: „Dar dacă porcul nostru nu este chiar atât de… special?” Apoi, următorul gând: „Să zic ceva sau… Cine m-a pus să stau aici cu scaunul?” Totuși, nu mă pot abține și-i zic lui tati, arătând spre topor: „Tati, nu cumva… holșurubul porcului nostru special e de aici?” Tati verifică toporul și vine și verdictul: „Ba să știi că de aici e, că uite, lipsește unul…”

  Și uite-așa, porcul nostru special nu era chiar atât de special, ba pot spune că, dimpotrivă, era cât se poate de obișnuit. Bine, cu excepția codiței… Și când te gândești că am și băut un vin deosebit de bun pe degeaba…


 


vineri, 9 decembrie 2022

la/l-a

           la 

El face o plimbare la munte.

I se face rău și cade la doi metri de poarta casei.

Auzind că e bolnav, s-a dus până la el. 

Despletindu-și părul, acesta îi ajunge până la umeri.

Asta-i hoție la drumul mare!

Au hotărât să plece la începutul verii.

La ce bun atâta osteneală?

Spaima îl cuprinsese și tresărea la fiecare pas.

Pălinca se vinde la litru.

Atât de frumos cântă la vioară!

Pare dură, dar e tare bună la suflet.

Imediat ce timpul îi va permite, îți va răspunde la toate întrebările.

Când a ajuns acasă, a băut la apă...

Erau de față cam la 50 de oameni.

E treaz de la patru dimineața.

Asta se înțelege de la sine.

De la o vreme se comportă cam ciudat.

Pot face multe lucruri cu degetele de la o mână.

Ședința de la ora 10 s-a amânat. 

Ne-am dat întâlnire pe la ora 11.

Mai vino și pe la noi!

Îl enervează până la exasperare.

A promis că le va veni de hac până la unul.

Până la urmă, sănătatea e cea mai importantă.

La” este o notă muzicală.

Conform DEX-ului,  „la” este și verb tranzitiv și reflexiv (popular) care,  înseamnă „a (se) spăla (pe cap); a (se)  scălda, a (se) îmbăia.”


              l-a

Tocmai pe el l-a chemat de martor la proces.

Nu e acasă, l-a trimis mama după cumpărături și încă nu s-a întors.

L-a numit Alexandru, după bunicul lui.

Atâta l-a enervat, până l-a adus în pragul nebuniei.

L-a scos din ghearele morții și nici măcar nu i-a mulțumit.




Gluma

  Programul de lucru al mamei mele era tare ciudat: o zi pe dimineață, o zi pe după-masă. Și, de la noi de acasă până la serviciul ei, era cam o jumătate de oră de mers, pe niște străzi care, la ceas de seară, erau destul de pustii și prost luminate. Nu o dată, a pățit mama să se simtă urmărită și să-i fie tare frică să se întoarcă de la serviciu, mai ales iarna când, oricum, se întunecă devreme. Tocmai de aceea, când era pe după-masă, mergeam cu fratele meu înaintea ei.

  Îmi plăceau aceste plimbări la ceas de seară. Nu s-a întâmplat niciodată să ne simțim amenințați de cineva pe stradă, mai ales că eram doi și, fiind întuneric nu se vedea că eram, de fapt, niște copii. În ce privește constituția fizică, semănam cu tata și cu bunicul, astfel că eram destul de înalți pentru vârsta noastră, mai ales eu; și dacă vă spun că, pe când eram în clasa a V-a, poreclele mele erau „Schelet ambulant” și „Stâlp de telegraf”, cred că nici nu mai e nevoie de alte explicații. Bineînțeles că ne porneam de acasă cu mult înainte să iasă mama, astfel că aveam timp de povești, fratele meu fiind foarte bun la așa ceva (mereu avea ceva interesant de povestit), mai căscam ochii la vitrinele magazinelor din centru, expunând fiecare cam ce ne-am fi dorit să avem, spuneam sau făceam tot felul de glume… Și tocmai la o glumă se gândise fratele meu într-o astfel de seară.

  Fiind frați, mama ne cumpărase geci la fel, cu două fețe: una de culoare neagră, fața de fiecare zi, pe care o purtam de obicei, iar cealaltă de culoare deschisă, un fel de bej-gălbui. Și ce-i dă prin gând fratelui meu: ce-ar fi să-i facem mamei o glumă? Eu, mai mică cu trei ani decât fratele meu, am fost, ca de obicei, mai mult decât de acord: „La ce te-ai gândit?” După ce-mi spune, mai adaug și eu un element-două, ca gluma să aibă succesul scontat, apoi ne dezbrăcăm, întoarcem gecile pe cealaltă față, ne tragem șepcile mai pe ochi, după care ne privim cu un ochi critic: da, s-ar putea să meargă, căci părem de nerecunoscut.

  Când iese, în sfârșit, mama de la serviciu, eu și fratele meu ne despărțim și înaintăm spre ea, fiecare din sens opus, foarte siguri pe noi și de-abia abținându-ne să nu râdem și să ne dăm de gol. Dar dacă din partea noastră gluma a avut succesul scontat, din partea mamei a fost un eșec total, căci n-a gustat chiar deloc gluma noastră. S-a speriat teribil, gândindu-se la ce e mai rău… După ce ne-am făcut cunoscuți cine suntem, dându-ne șepcile jos și râzând foarte fericiți de gluma noastră, ne-a certat grozav și până acasă ne-a ținut tot într-o morală…

  De-abia peste ani, când eu însămi eram în drum spre casă, venind de la serviciu și având de parcurs o porțiune de drum de una singură, noaptea, tresărind la fiecare zgomot și tot privind în urma mea, am înțeles cât de tare se speriase mama de ceea ce voia să fie doar o glumă din partea noastră...


 


miercuri, 7 decembrie 2022

Nu-mi da, Doamne, viață lungă (Licuța Pântia)

 Nu-mi da, Doamne, viață lungă

Să ajung o babă bleagă,

S-ascund bani prin câte-o pungă

Și să-i caut luna-ntreagă!


Să mă-mpiedic prin odaie

Și să bombănesc întruna,

Iar moșneagu' la bătaie 

Să îl iau că nu-mi dă mâna!


Să-mi pierd dinții prin mâncare

ȘI la molfăit viteza,

Iar păr s-am cât oul are,

Să-mi dea liber coafeza!


Să-ncurc zahărul cu sarea

Viii să-i așez cu morții,

Și să fac cu lelea Floarea,

Spionaj în fața porții!


Să-ncui ușa la plecare

Ca tot omu' vorba 'ceia,

Iar când vin de la plimbare,

Să nu știu unde-am pus cheia!


Să surzesc ca toată baba

Când moșneagu' nu-i dă pace,

Da' să-nvârt eu bine treaba,

Și s-aud numa' ce-mi place!


Ia-mă Doamne cât sunt verde,

Nu o babă arțăgoasă,

S-o ia fuga cin' mă vede

Și s-adorm cu limba scoasă!


Mai bine plângând să zică

De-ar mai fi trăit oleacă,

Nu să tremure de frică,

Baba asta nu mai pleacă...?

Bunicul și șmirghelul

  În acel an, sora mamei îi dăduse voie verișoarei mele să petreacă câteva zile din vacanța de vară acasă la noi. Aveam vreo nouă sau zece ani, verișoara mea fiind doar cu 5 luni mai mare decât mine. Și uite că într-o zi ne hotărâm, eu și verișoara mea, să facem o vizită la cabinetul stomatologic; aveam pe dinții din față, și eu, și ea, niște pete negre și, cum, în timpul anului școlar fusesem cu clasa și mie mi se mai făcuse o astfel de procedură, am convins-o că nu e mare lucru, durează doar câteva minute și putem merge amândouă, căci știu cam pe unde vine cabinetul.

  Zis și făcut, ne îmbrăcăm și, cum în timpul zilei suntem în grija bunicilor, părinții fiind la serviciu, mergem să ne cerem voie să plecăm. Bunica fiind ocupată prin grădină, îl găsim disponibil pe bunicul și, știindu-l mai puțin sever decât bunica, chiar m-am bucurat, căci eram convinsă că el ne va da voie. Bunicul, după ce îi spunem ce vrem să facem și îi arătăm dovada, hlizându-ne cu gura până la urechi, să vadă, clar și concis, despre ce este vorba, ne spune că n-are rost să mergem doar pentru atâta până la cabinet când e un lucru atât de simplu și care se rezolvă foarte rapid doar cu o bucată de șmirghel. Și, după ce ne explică cam ce avem de făcut, noi întrebându-l, încă o dată, dacă e sigură treaba, mergem acasă. Bunicul, bucuros că a scăpat de noi, își vede mai departe de treburi, fără să se gândească, măcar o clipă, că noi chiar îi vom lua în serios nevinovata glumă pe care ne-a zis-o, căci era, de felul lui, un om tare glumeț.

  Făcând stânga-mprejur, ajungem acasă, ne dezbrăcăm de hainele de oraș cu care ne îmbrăcasem și eu încep să caut „materialul” necesar printre scule și alte lucruri cu care tati mai repara pe acasă una-alta. Găsesc, într-un final, o bucată de șmirghel care mi se pare destul de fină pentru treaba pe care urma s-o întreprindem. O împart cu verișoara mea și, la oglinda din baie, ne frecăm temeinic dinții, fiecare cu bucata ei de șmirghel. Și… minune! petele de pe dinți dispar ca prin farmec… Nu ne vine să credem, râdem, ne strângem în brațe de bucurie și… mergem să ne arătăm recunoștința binefăcătorului care avusese ideea.

  Când i-am mulțumit bunicului, era și bunica de față. Cam vă dați seama cum au primit bucuria noastră. Bunicul a făcut fețe-fețe… Bunica a avut nevoie de mai multe explicații din partea noastră, căci noi eram tare fericite și ne hlizeam întruna, pentru a se vedea „produsul finit”. După ce a înțeles, într-un final, ce s-a întâmplat, bunica i-a ținut soțului ei o morală „de zile mari”, de m-a apucat mila pentru el. Nu înțelegeam de ce îl ceartă când, datorită lui, noi aveam acum o dantură de invidiat.

  Odată cu trecerea timpului, am înțeles de ce se enervase bunica și de ce se „speriase” bunicul, căci toată treaba pe care o făcusem avusese impact asupra smalțului dinților. Dar, în altă ordine de idei, niciodată nu ne-am mai confruntat cu problema pe care o avusesem în acea vară și asta i se datorează, fără doar și poate, bunicului căruia îi mulțumim din tot sufletul…


 












vineri, 2 decembrie 2022

Colecționara de… căzături...

  Oamenii, de-a lungul timpului, colecționează tot felul de lucruri, părându-li-se o mare răsplată atunci când, venind alții în vizită, aceștia, cu un aer admirativ, le laudă respectivele colecții adunate, uneori, cu efort financiar, doar de dragul artei. Și, un colecționar pasionat, ar putea vorbi ore întregi despre o piesă sau alta a unei astfel de colecții, unde a găsit-o, drumul sinuos pe care l-a parcurs până a ajuns „acasă”, cât este de valoroasă și, nu în ultimul rând, cât l-a costat.

  După ce am vorbit și eu despre colecțiile mele adunate, în timp, până la cea de păpuși de porțelan despre care am și povestit cum a luat naștere într-una dintre poveștile mele, iată că m-am trezit cu o altă colecție, pe care nu mi-am dorit-o și chiar tind să cred că nimeni nu ar colecționa, de bună voie, așa ceva. De doi ani de zile, de când m-am trezit cu boala asta autoimună, cu nume complicat, de care nici nu auzisem înainte de a o avea, am reușit colecționez, până acum, nu mai puțin de… opt căzături. Or fi multe, or fi puține, habar n-am… Recunosc că, la unele, am primit și puțin ajutor din partea matracucilor, căci ele sunt foarte dornice să ajute chiar și atunci când nu e cazul, dar… na! te pui cu ele când își pun ceva în cap? Dar, să nu le laud prea tare, căci s-a întâmplat și să mă împiedic fără niciun fel de ajutor din afară sau, chiar să stau pe loc și „să-mi fugă pământul de sub picioare”...

  Ultima căzătură care se alătură colecției mele, „am primit-o” acum câteva zile, în ultima marți a lunii noiembrie. Acuma, nu știu dacă o fi fost vorba de cele „trei ceasuri rele” despre care se tot vorbește că le-ar avea zilele de marți sau, pur și simplu, „am avut noroc” să-mi îmbogățesc colecția taman într-o astfel de zi. Cert este că, de departe, este cea mai spectaculoasă căzătură de până acum, ba aș putea spune, fără să greșesc, chiar demnă de vreun cascador experimentat. Bine, nu-mi pot aloca toate meritele, căci nițel „ajutor” tot am avut de la draga mea matracucă. Sper, doar, ca matracucile să nu se ia la întrecere la a mă „ajuta”, căci, până acum, scorul e 2-1 pentru Capucino.

  Dar, să vă spun mai bine, cum s-a întâmplat să-mi măresc, fără să vreau, colecția: mă pregătisem să șterg praful, căci, dacă nu avem afară zăpadă, pe lângă stratul de dalbă nea” pe care mi-l lasă pe covorul din living de fiecare dată când se întinde pe el, Flutur, generos din fire, mă mai fericește și cu un strat substanțial de praf. Deci, iau o cârpă din baie, o umezesc și o duc în cameră apoi, cu mersul meu de „balerină”, mă întorc să merg în bucătărie. Dar nu bine ies că, matracuca, zburdând în jurul meu ca un mieluț, se ridică cu picioarele din față să se urce pe mine și numa’ ce nimerește partea laterală a genunchiului stâng, taman piciorul mai slab; fac o întorsătură spre dreapta (habar n-aveam de ce pot fi în stare… până acum) și mă trezesc pe spate în fața bicicletei statice care staționa, de sâmbătă, pe hol. Chiar aud, în timp ce cad, cum sună capul meu ca un... dovleac copt. Aoleu! e prima dată când dau cu capul, căci, până acum, la toate căzăturile de dinainte, putusem, instinctual, să mi-l feresc. Simt cum „masa creierală” mi se zguduie din toate rotunjimile… „bostanului”, văd stele verzi, la propriu, și primul lucru pe care-l fac e să-mi duc mâinile la cap să văd dacă e întreg. Mă pipăi și chiar zic că e-n regulă. Nu mă ridic, aștept să se stabilizeze imaginea. Simt un botic umed care mă gâdilă pe față. Scot un „aaaau!, mă doare fruntea (chiar mă mir, căci am aterizat pe spate), îmi sterg lacrimile care s-au pornit fără voie. Mă gândesc că ar trebui să verific și altfel dacă sunt ok: 5x8... 40, 6x7… 42, 7x8… 56, 6x9...54, 7x9...63… dacă mi-amintesc bine tabla înmulțirii, pare să fie în regulă și partea asta, psihică… După câteva minute bune, decid că ar fi cazul să mă ridic… Ochelarii mi-i găsesc pe jos, zburaseră peste cap… mă bucur că nu s-au spart...

  Au trecut deja trei zile și încă resimt efectele… Mă dor mușchii gâtului de parcă aș fi făcut cine știe ce exerciții foarte solicitante… Probabil că, în cădere, s-or fi contractat, habar n-am, căci e prima dată când pățesc așa ceva. Nu știu de ce, Flutur m-a urmărit în prima zi peste tot, chiar și în baie, ținând-o pe zburdalnica de Capucino la distanță

  Pentru că mi-am dat seama că, deși spun la fiecare căzătură „Sper că e și ultima!” și, totuși, la fiecare câteva luni, colecția mea se face din ce în ce mai mare, Luci s-a hotărât să-i scrie lui Moș Crăciun să-mi pună sub brad un set alcătuit dintr-o cască, cotiere și genunchiere, menite să mă protejeze. Adică, zice el, dacă tot îmi îmbogățesc colecția, măcar să o fac cu stil, fără să-mi sparg „dovleacul” sau să-mi rup ceva... 


 


joi, 1 decembrie 2022

„A numit-o România” (Licuța Pântia)

M-a-ntrebat cândva străinul în ce țară m-am născut

În ce loc din astă lume zorii zilei am văzut.

Nu am stat prea mult pe gânduri și cu sufletul străpuns

Printre lacrimile-ascunse cu blândețe i-am răspuns:  

 

Țara mea e-un boț de aur, e comoară pe Pământ,

Are atâta frumusețe... de nu-ncape în cuvânt!

Are munți ce ascund în taină prețioase bogății,

Codri falnici, râuri limpezi, dealuri mândre și câmpii,

Are Dunăre și Deltă, peisaje unicat,

Și castele și palate, toate-s de neegalat!

 

E istoria prezentă la tot pasul unde treci,

De o vizitezi o dată nu îți vine să mai pleci!

E tărâmul unde Cerul se coboară pe Pământ,

Unde pustnici stau în rugă, împlinindu-și legământ,

 Unde apa de izvoare e aghiazmă ce se bea,

De acolo-mi trag eu seva, ea e Țărișoara mea!


S-a născut de multă vreme, cam de când e veșnicia...

A creat-o Însuși Domnul... și a numit-o ROMÂNIA!

Dubla aniversare

 Încă mă simt sub vraja weekendului care tocmai s-a încheiat… Emoția stimulează „fluturii” din stomac să-și fâlfâie delicat arip...