Bunicul și șmirghelul

  În acel an, sora mamei îi dăduse voie verișoarei mele să petreacă câteva zile din vacanța de vară acasă la noi. Aveam vreo nouă sau zece ani, verișoara mea fiind doar cu 5 luni mai mare decât mine. Și uite că într-o zi ne hotărâm, eu și verișoara mea, să facem o vizită la cabinetul stomatologic; aveam pe dinții din față, și eu, și ea, niște pete negre și, cum, în timpul anului școlar fusesem cu clasa și mie mi se mai făcuse o astfel de procedură, am convins-o că nu e mare lucru, durează doar câteva minute și putem merge amândouă, căci știu cam pe unde vine cabinetul.

  Zis și făcut, ne îmbrăcăm și, cum în timpul zilei suntem în grija bunicilor, părinții fiind la serviciu, mergem să ne cerem voie să plecăm. Bunica fiind ocupată prin grădină, îl găsim disponibil pe bunicul și, știindu-l mai puțin sever decât bunica, chiar m-am bucurat, căci eram convinsă că el ne va da voie. Bunicul, după ce îi spunem ce vrem să facem și îi arătăm dovada, hlizându-ne cu gura până la urechi, să vadă, clar și concis, despre ce este vorba, ne spune că n-are rost să mergem doar pentru atâta până la cabinet când e un lucru atât de simplu și care se rezolvă foarte rapid doar cu o bucată de șmirghel. Și, după ce ne explică cam ce avem de făcut, noi întrebându-l, încă o dată, dacă e sigură treaba, mergem acasă. Bunicul, bucuros că a scăpat de noi, își vede mai departe de treburi, fără să se gândească, măcar o clipă, că noi chiar îi vom lua în serios nevinovata glumă pe care ne-a zis-o, căci era, de felul lui, un om tare glumeț.

  Făcând stânga-mprejur, ajungem acasă, ne dezbrăcăm de hainele de oraș cu care ne îmbrăcasem și eu încep să caut „materialul” necesar printre scule și alte lucruri cu care tati mai repara pe acasă una-alta. Găsesc, într-un final, o bucată de șmirghel care mi se pare destul de fină pentru treaba pe care urma s-o întreprindem. O împart cu verișoara mea și, la oglinda din baie, ne frecăm temeinic dinții, fiecare cu bucata ei de șmirghel. Și… minune! petele de pe dinți dispar ca prin farmec… Nu ne vine să credem, râdem, ne strângem în brațe de bucurie și… mergem să ne arătăm recunoștința binefăcătorului care avusese ideea.

  Când i-am mulțumit bunicului, era și bunica de față. Cam vă dați seama cum au primit bucuria noastră. Bunicul a făcut fețe-fețe… Bunica a avut nevoie de mai multe explicații din partea noastră, căci noi eram tare fericite și ne hlizeam întruna, pentru a se vedea „produsul finit”. După ce a înțeles, într-un final, ce s-a întâmplat, bunica i-a ținut soțului ei o morală „de zile mari”, de m-a apucat mila pentru el. Nu înțelegeam de ce îl ceartă când, datorită lui, noi aveam acum o dantură de invidiat.

  Odată cu trecerea timpului, am înțeles de ce se enervase bunica și de ce se „speriase” bunicul, căci toată treaba pe care o făcusem avusese impact asupra smalțului dinților. Dar, în altă ordine de idei, niciodată nu ne-am mai confruntat cu problema pe care o avusesem în acea vară și asta i se datorează, fără doar și poate, bunicului căruia îi mulțumim din tot sufletul…