Porcul… special

  Și anul acesta, socrii mei s-au gândit la porcul de Crăciun, pe care l-au cumpărat dintr-un sat. Și, pentru că era planificată toată treaba asta în timpul săptămânii, toți ceilalți din familie fiind ocupați cu serviciul, nu-i puteam lăsa singuri, chiar fără niciun ajutor. Nu puteam să fac mare lucru, dar dacă era vorba de stat pe loc, de curățat ceva, de învârtit în vreo oală, cu atâta măcar puteam să contribui și eu.

  Și iată-ne în dimineața planificată, treziți devreme ca să… facem treabă, vorba aia… Mergem în satul de baștină al porcului pe care, după ce e pârjolit și tranșat, îl luăm pe bucăți și, cu el în portbagaj ne îndreptăm spre alt sat, cel al socrilor, ca să finalizăm munca, căci cârnații și caltaboșii nu se bagă ei singuri în mațe și nici slănina și celelalte în saramură.

  Am mâncat ceva, asta ca să prindem puteri pentru ce urma, apoi ne-am apucat de treabă. După ce jumătate de porc e finalizat, ca să zic așa, ne ocupăm de cealaltă jumătate. În timp ce mami se ocupă de jumări, iar eu îl ajut pe tati să dezlipească coastele de slănină, doar ce spun: „Uite, tati, ăla nu-i un holșurub?” Se oprește tati și ne uităm amândoi, ca la o minune, la bucata de slănină unde trona un holșurub de toată frumusețea. Nu ne vine să credem, o chemăm și pe mami să vadă… minunea… Constatând că nu e de la noi, încercăm să elucidăm ceea ce a devenit „misterul holșurubului”, adică de unde să se fi pricopsit porcul cu un șurub? Mami chiar își dă cu părerea: „Dacă n-a avut coadă, era musai să aibă ceva în plus, în completare…” Da, săracul porc, avusese doar un ciot de codiță, cine știe ce-o fi pățit bietul de el pe când era mic, de a rămas doar cu o bucățică de coadă…

  Și totuși… începem să ne dăm cu presupusul: de înghițit, nu-l putea înghiți, având în vedere unde l-am localizat. Singura explicație pe care a găsit-o tati a fost că, pe vremea când era doar un „copil de porc”, i-o fi intrat prin piele, rana s-o fi cicatrizat, el a crescut și… iată misterul elucidat. Și s-a nimerit să fie vorba taman de porcul nostru. Tocmai din cauza asta, tati, găsind o sticlă de vin de mure, s-a hotărât să o desfacă în cinstea porcului nostru special, căci nu în fiecare zi se întâmplă să găsești un holșurub într-un porc. Vinul s-a comportat ca o „șampanie” căci, după un „poc!” al dopului, s-au mânjit și tavanul, și pereții cu licoarea dulce și parfumată. Tati ne pune în pahare, ciocnim cu toții și… bem, după care ne întoarcem la treabă, căci mai avem mult de lucru. Șurubul a ajuns la loc de cinste, în buzunarul cămășii lui tati, după ce anunțăm și restul familiei de minunea petrecută.

  Pe la 12 noaptea, suntem deja obosiți, ne mișcăm prin casă ca niște roboței. Adică mami cu tati; eu nu mă mai pot ține pe picioare, așa că stau pe scaun și fac ultimele „bombe” de maglavais pentru caltaboși, „bombe” pe care mami le aruncă cu putere în „tunul de umplut mațele” pe care-l manevrează tati. Și, pe când stau eu pe scaun și-mi arunc ochii pe marginea mesei, doar ce văd că toporul are în cap un… holșurub. Un gând îmi încolțește în minte: „Dar dacă porcul nostru nu este chiar atât de… special?” Apoi, următorul gând: „Să zic ceva sau… Cine m-a pus să stau aici cu scaunul?” Totuși, nu mă pot abține și-i zic lui tati, arătând spre topor: „Tati, nu cumva… holșurubul porcului nostru special e de aici?” Tati verifică toporul și vine și verdictul: „Ba să știi că de aici e, că uite, lipsește unul…”

  Și uite-așa, porcul nostru special nu era chiar atât de special, ba pot spune că, dimpotrivă, era cât se poate de obișnuit. Bine, cu excepția codiței… Și când te gândești că am și băut un vin deosebit de bun pe degeaba…