În Ajun de Crăciun…

  În sfârșit, după multe pregătiri și împodobirea, cu mare bucurie și emoție, a bradului, chiar cu o zi înainte față de ultimii ani, a venit și mult-așteptata zi a Ajunului de Crăciun. Dacă anul trecut am fost la sora lui Luci cu mami și tati să o colindăm, anul acesta am simțit că e rândul nostru să facem pe gazda, ca să fim cu toții împreună în această zi deosebită, adică și cu matracucile, căci și ele fac parte din familie. Pe la ora opt și jumătate seara, casa noastră a răsunat de colindele mult-așteptaților colindători. Tati a avut de făcut încă un drum până într-un sat din apropierea orașului să ducă pe cineva acasă în sânul familiei care o aștepta cu mare nerăbdare, după care avea să se întoarcă. Așa că doar și-a debarcat familia, a cântat colinda, apoi s-a făcut nevăzut. Până să se întoarcă, ne-am făcut comozi în livingul unde focul ardea cu o veselie mai specială decât în celelalte zile; ne-am pus la masă, dar nu ne-am atins de mâncare, așteptându-l și pe tati, că așa e frumos. Am cântat colinde, am făcut schimb de cadouri, am povestit și iar am cântat (tot colinde, bineînțeles), bucurându-ne și de bradul nostru drag, gătit în straie de sărbătoare...

  Într-un final, ajunge și tati înapoi. Normal, ne mai încântă cu o colindă, așa cum numai el știe s-o facă. Matracucile, de cum l-au văzut, au dat buluc să-l întâmpine și să primească ceva (așa cum le-a obișnuit de fiecare dată când ne vizitează). Luci îi dă lui tati ultimele crănțănele umplute, preferatele matracucilor. Tati, obosit și flămând, nu e atent, dar ia biscuiții și vrea să bage unul în gură. „Văleu, Capucino fată, că ne mănâncă crănțănelele!” pare să spună privirea plină de uimire a lui Flutur. „Tati, ți-am dat să le dai matracucilor, nu-s de mâncat!” îl atenționează Luci. „Ptui, ptui!” face tati, aducând de la gură ruloul umplut și dându-i-l proprietarului de drept care doar atât aștepta. Noi, să ne spargem de râs, nu alta, mami, mai să ne văduvească de o farfurie din setul primit la nuntă chiar de la colegele ei; cumnata mea cu greu se poate opri din râs. Eu încerc să salvez situația: „Când am lucrat la un depozit, eu cu o colegă, de foame, am mâncat biscuiți Chappi și n-am murit, n-am pățit nimic” (am omis însă, să le spun că ne-a fost rău la amândouă)… Matracucile răsuflă ușurate și își mănâncă fericite crănțănelele salvate în ultimul moment…

  A fost, într-adevăr, o seară deosebită, petrecând-o, așa cum ne-am dorit, cu toții împreună, oameni și matracuci, o familie puțin mai neobișnuită decât altele. Dar, dacă ar fi să aleg, tot această familie mai neobișnuită, însă plină de iubire, aș alege-o...