Noul colocatar…

  De vreo două săptămâni ne-am înmulțit… Adică, eram noi mai mulți ca de obicei, cu mult timp înainte, de când, undeva la bârnele de la acoperiș, și-a făcut cuib o pereche de guguștiuci. Îi auzim zilnic, ba uneori îi și vedem. Acuma, nu știu sigur, pe ea sau pe el, căci geamul de la baie este destul de îngust și dacă facem zgomot sau văd ei vreo mișcare, mai ales dacă e deschis geamul, își iau zborul imediat. Au avut puțin de lucru după cum am observat pe unul sau altul dintre părinți că se odihnea cu o rămurică în cioc adusă anume pentru consolidarea… căminului. Și pentru că Ileana Vulpescu avea o vorbă (care, normal că și-a găsit „adăpost” în caietul meu cu citate): „Să nu strici cuib de pasăre, nici casă de om” nici prin cap nu ne-a trecut măcar să vedem cam cum arată peretele sau acoperișul în acea parte a casei. Dar e de ajuns să auzim cum „vorbesc” în fiecare zi ca să ni se întipărească un zâmbet uriaș pe chip. Tocmai de aceea, Luci a pus apă în niște caserole din plastic pe marginea terasei, printre flori, iar eu arunc zilnic miez de pâine afară în curte.

   Deci, după cum vă spuneam, pe lângă matracucile noastre dragi și familia de înaripate, mai avem pe cineva căruia să-i purtăm de grijă. Dar, să vă povestesc întreaga întâmplare: într-o seară, pe când stătea pe terasă, Luci a observat cu coada ochiului (știți voi, vederea aceea periferică) că se mișcă ceva în curte. Matracucile nu aveau cum să fie, ele erau în față pe trepte. Ridică Luci ochii și tocmai atunci vede un pui alb de pisică cu coada vărgată care se uita la el cu gâtul întins, de după florile plantate de-a lungul terasei. Luci, de cum l-a văzut mai bine, i-a spus șoptit: „Du-te, că de te văd ăștia…” („ăștia” fiind matracucile) și puiuțul a dispărut.

  După vreo două zile în care am și uitat ce-mi povestise Luci, eram în bucătărie, puneam apă proaspătă în vasele patrupezilor. Aceștia tocmai mâncaseră și s-au dus în față, unde se duc de obicei, să-și facă siesta. În timp ce umplu vasele, îmi arunc ochii pe geamul spre terasă și… văd ceva alb la farfuria cu mâncare a lui Flutur. Mă și gândesc: șobolan… alb? N-are cum! Mă apropii tiptil de geam și văd cum puiuțul alb de pisică de care-mi povestise Luci (căci numai el putea fi) mânca ce mai rămăsese de la matracuc. Am înlemnit. Mă uit, Capucino tocmai intrase pe cealaltă ușă în casă și Flutur era pe trepte. Numai dacă ar fi simțit ceva și s-ar fi declanșat o adevărată nenorocire. Ies afară încetișor să nu-l sperii, dar puiul era deja la poarta grădinii. Mai fac doi pași, timp în care vizitatorul dispare în grădină. Mă gândesc rapid: i-o fi foame, dar dacă matracucile prind de veste, nu știu cum ar reacționa, nefiind obișnuite cu astfel de vizite inopinate. Adică știu exact cum ar reacționa, căci îmi amintesc de pisicuța din cireș. Ăsta pare mai mic, nu știu dacă ar sesiza ce pericol l-ar putea paște. Mă înarmez cu un pumn de bobițe (cumpărase Luci o marcă mai specială, de o calitate superioară, jumătate ca mărime față de cele pe care le mănâncă patrupezii noștri de obicei) și apă proaspătă într-o găletuță și merg în grădină. Seara, bobițele dispăruseră, așa că iau o caserolă goală și pun iar… ce altceva, decât bobițe… Luci îmi sugerează să duc caserola și vasul cu apă mai înspre fundul grădinii, acolo, fiind flori, ar fi mai scutit la vedere și ar fi mai în siguranță. Caut un loc potrivit. După tufa de coacăz, între flori și frunzele uriașe de hrean e perfect, puiuțul ar fi camuflat în totalitate. În următoarea zi, duc iar bobițe într-o pungă și o bucățică de șuncă (același meniu ca al matracucilor). De atunci, de două ori pe zi bătătoresc cărarea grădinii pentru a hrăni și… celălalt membru al familiei. În seara asta l-am surprins și am reușit să fac o poză de departe. Nu mă pot apropia, căci nu e prea încrezător. Deocamdată...

  Într-o dimineață, tocmai îi dusesem de mâncare. L-am și zărit unde-și făcea veacul, în fundul grădinii sub zmeuriș. Prima dată m-am speriat, părea nemișcat. L-am strigat și a ridicat capul. Ok, puiul e în regulă, dormea probabil. Las mâncarea, pun apa la adăpostul unei frunze de hrean și mă îndepărtez. Întorc capul și deja se mânca din ce dusesem. Dar… aia nu e pisica noastră (de parcă puiuțul ar fi…), e o pisică mare, albă cu pete negre. M-am întors. Noua venită se îndepărtează prudent. Iau caserola și mă apropii de tufele de zmeură, dar puiul trece „granița” la vecinul. Acum am două pisici la capăt de frontieră (gardul dintre noi și vecin) care mă urmăresc cu privirea. Pisica mare miaună. Mă înmoi, i-o fi foame și ei… pun caserola la loc și plec. Urmăresc de departe ce se întâmplă. „Mâța mare” se întoarce la vasul cu hrană, mănâncă, bea puțină apă, mai mănâncă și… pleacă. La câteva minute vine și… „mâța mică” să-și ia micul dejun.

  Am început să duc mai multă mâncare decât duceam până atunci, ca să ajungă la amândouă pisicile. Puiul mic vine zilnic, cea mare ne vizitează mai rar. Dar micuțul este consecvent.

  Într-o seară, lucram în curte și nu mi-am dat seama cum trece timpul. Când m-am dus în casă era deja ora nouă fără zece minute. Am luat repede niște bobițe, puțin lapte, o găletuță cu apă proaspătă și o iau spre grădină. De departe văd că deja puiul era lângă caserola goală, dezamăgit că nu se află nimic în ea. Grăbesc pasul, Junior (ăsta o să fie numele puiuțului, mai ales că nu știu ce e, fetiță sau băiețel) se îndepărtează până las mâncarea și apa. După ce plec, vine și mănâncă fericit, zic eu. Mi-am promis că nu voi mai întîrzia atât cu masa de seară, Junior e în creștere, nu trebuie să rămână flămând atâtea ceasuri.

  Pentru că într-o zi plouase foarte tare seara și nu puteam merge cu mâncarea, căci bobițele s-ar fi înmuiat (și cred că nici Junior nu ar fi vrut să i se „înmoaie” blănița), a doua zi Luci i-a făcut un fel de acoperiș cu un placaj înăuntru unde pot pune vasul cu bobițele (de data aceasta speciale, pentru pisici). Ba, am găsit prin lemnărie și o pernă de la un scaun vechi pe care am donat-o „adăpostului”. Luci spune că Junior se abate pe la „cantină” doar să mănânce. Mai vine uneori și „mâța mare” pe care Luci a numit-o Capișon (datorită urechilor negre și capului alb, parc-ar avea un capișon). Adevărat că n-am văzut-o de câteva zile (până în această seară), dar Junior vine zilnic. L-am și văzut dormind pe perna dinăuntru. Sau dacă suntem afară, stă și el în mijlocul grădinii, printre căpșuni, se joacă singur, urmărind vreo gâză, până îl simt matracucile care încep să-l latre și atunci se retrage.

  Nu știu cât e de bine că l-am obișnuit să vină zilnic la noi, dar ce altceva puteam să fac? Dacă i-e foame, mai bine să vină în grădină să mănânce, să bea apă, apoi să plece, decât să ajungă iar pe terasă când ar fi pe fază și vreuna dintre matracuci. Deocamdată, conviețuim și ne obișnuim…

  Deci, să recapitulăm: avem două matracuci, o familie de guguștiuci și… un puiuț de pisicuță. De cealaltă pisică, Capișon, încă nu pot să mă pronunț…
 

   

Junior...

 

                                             Capișon, luând masa de seară...

Junior la cină...

  

Junior, jucându-se în grădină...

 

Matracuca, pândind „mâțele” din grădină...
 

 

dea/de-a

                                              dea

Nu vrea să dea cărțile înapoi la bibliotecă.

Să nu-ți dea și ție din moștenire, nu-l credeam capabil de așa ceva...

Din puținul pe care-l are omul, să dea și celui care nu are deloc.

Are atâtea haine, încât s-a hotărât să dea din ele la o fundație de caritate.

Vrea să-ți dea niște bagaje să i le duci fiicei de la oraș. 

                                             de-a

Ambiția de-a fi cel dintâi o are de când era copil.

Dacă a adormit de-a binelea, nu-l mai trezești degrabă.

De-a merge la oraș, ți-a aduce și ție ce ai nevoie. 

Sigur o cunoști pe fata asta, doar este o verișoară de-a mea. 

De-a cui ești tu, puișor?

 

Creierul și inima (Licuța Pântia)

 Supărați din cale-afară,

Ea pe el și el pe ea,

Au decis să-și spună oful 

La o ceașcă de cafea: 

Ia ascultă visătoareo,

Ciuruito care ești,

Îmi mai dai emoții multe,

Nu te temi c-ai s-o sfeclești?

Ia te uită în oglindă,

Nu ai loc nepeticit,

Ești urâtă precum foamea,

Nu te saturi de iubit???

Cât îmi mai ignori cuvântul

Și pretinzi că nu m-auzi?

Iar te faci că bate vântul?

E momentul să-mi răspunzi!

Geniule, mărite „Ainștain”,

Luminate înțelept,

Io fiind în partea stângă,

Stau cam prost cu drumul drept...

 

Da' și tu o dai în bară,

Cu „dișteptăciunea” ta,

Ia mai lasă-mă în pace,

De azi eu sunt șefa mea!

 

Și îmi spui că sunt urâtă?

Asta chiar m-a indignat!

Uită-te un pic la tine,

Parc-ai fi un constipat!

 

Ești nasol precum e setea,

Ești chiar simplu și banal,

N-ai nici formă, nici culoare,

Da' ai poftă de scandal!

 

Gata, s-a-ncheiat ședința,

Eu n-am vreme de pierdut,

Ia plătește tu cafeaua

Că tot ești mai priceput!

 

Io mă duc să-mi ca't iubirea,

De-o găsesc m-am vindecat!

Și-ți arăt eu frumusețe,

Fir-ai tu de luminat...

Grijă exagerată

  Pentru că matracuca este mezina familiei, recunosc că am față de ea o grijă exagerată, după cum a observat și soțul meu (și nu numai). Tocmai de aceea, în cei 6 ani de când e în familia noastră nu a dormit afară niciodată, nici măcar vara. M-am obișnuit să o știu în casă, în siguranță. Într-o noapte de vară, a ieșit în curte și… nu a mai zgâriat la ușă, c-ar vrea să intre. Tot deschideam ușa să văd, nu vine? „Las-o, zicea soțul meu, nu-i frig, poate dormi și afară”. Dar eu nu sunt liniștită dacă nu o știu în casă, așa că am ieșit în curte să o caut. Am găsit-o tocmai în fundul cuștii lui Flutur (matracucul dormea acolo pe atunci), se culcase, nici vorbă să vrea să iasă, oricât am chemat-o. A trebuit să mă îndes înăuntru pe lângă el, să iau matracuca în brațe și să o trag afară. Flutur a dat să iasă și el din cușcă exact în momentul în care am ieșit și eu (cu spatele), astfel că m-am trezit în fața cuștii în poziția șezut, dar cu „trofeul” în brațe, pregătit de livrat în… pătuțul ei din casă.

  Într-o altă seară, tot așa, era deja trecut de ora zece seara și matracuca nicăieri. Am ieșit iar să o caut, doar că de data asta nu era nici în curte, nici în cușca lui Flutur. Când am ajuns în grădină, am auzit-o tropăind cu lăbuțele pe lângă gard, în curtea vecinului, căutând să găsească gaura pe unde evadase. Am intrat repede în casă, trezindu-l pe Luci care se culcase deja și scoțându-l afară așa cum era, în pijama, panicată de-a dreptul. Luci, calm, l-a sunat pe vecinul care și el se culcase, l-a rugat să iasă afară și, prin portița dintre curțile noastre, să ne ajute să aducem matracuca înapoi. Între timp, Capucino găsise gaura din gard, intrase înapoi în curte și, calmă, se uita la noi cum ne chinuim, trei adulți, dintre care doi în pijamale, să deschidem portița, având și lanternele aprinse. Cred că în seara aceea i s-au transmis și niște„urări de bine”, în gând, desigur.

  În ziua următoare, am intrat în grădină și am căptușit partea de jos a gardului cu tot ce se putea, astfel încât matracuca să nu-mi mai dea alte asemenea stări de stres când se gândește să mai experimenteze lucruri noi, mai ales pe timp de noapte...

Porumbelul

  Eram încă în spital, în plină primăvară, pe când vorbeam într-o zi cu soțul meu, spunându-i cât de dor îmi e de el și de ceilalți doi locatari ai casei. „Poate vrei să spui trei, căci acum suntem patru în total…” mă corectează Luci. „Cum adică… patru?” întreb eu nedumerită. Eu, când am plecat, sigur erați trei…

  Și a început să-mi povesteacă cum au ajuns să fie în plus cu unul: într-una din zile, ajungând la serviciu, și-a dat seama că și-a uitat portmoneul cu actele acasă, astfel că fost nevoit să se întoarcă după el. Ajungând la poarta casei noastre, matracucile tocmai fugăreau un… porumbel care venise să mănânce din firimiturile rămase de la masa lor. Matracucile s-au răzvrătit, probabil se treziseră indispuse, căci, în general, nu par foarte deranjate să-și împartă mâncarea și cu altcineva. Cred că este din cauza dietei, căci altfel, nu-mi explic acest comportament … de-a dreptul criminal din partea lor. Îl agățaseră de aripă, acesta zbătându-se să scape, dar nu mai avea putere să lupte. Luci ajunsese tocmai la timp pentru a-l salva din colții matracucilor. Din aripa rănită, picura sânge, Luci nu prea știa ce să facă, mai ales că se grăbea înapoi la serviciu. L-a dus în grădina din spate, dar neputând zbura, pentru a nu ajunge iar în curte în pericol, n-a găsit altă soluție decât să-l bage în cotețul destinat viitoarelor găini. I-a dus apă, niște firimituri de pâine muiate și … după ce și-a luat portmoneul, s-a întors la serviciu.

  După-masă, după ce s-a întors acasă, prima lui grijă a fost să meargă să vadă ce s-a întâmplat cu rănitul. L-a scos în grădină și l-a lăsat la aer vreo jumătate de oră. Acesta a încercat să zboare, dar nu putea, așa că spre seară, doar nu-l putea lăsa în grădină în frig, fără apărare, l-a dus din nou în cotețul devenit… spitalul său. S-a uitat pe internet să vadă cam ce mănâncă un porumbel, i-a dus apă curată, sâmburi de semințe de floarea-soarelui, linte…

  Cât am mai stat în spital, doar o dată l-am mai întrebat de starea pacientului de acasă, chiar a doua zi după accident. Mă gândeam că nu o fi supraviețuit și nu voiam să mă întristez. Am fost foarte fericită (dar și uimită, recunosc) să aflu că e bine, în convalescență, deocamdată. Chiar mi l-a arătat Luci într-o filmare.

  După ce m-am externat și am ajuns acasă, nu am îndrăznit să merg la „spital” să verific pacientul. S-a dus, în schimb, mami, dar nu a mai găsit pe nimeni. Apa, mâncarea, toate erau acolo, dar porumbelul … nicăieri… M-am întristat…

  După ce a venit acasă și Luci, l-am întrebat de soarta lui, exprimându-mi părerea de rău pentru el. „Nici vorbă, mi-a zis Luci, a plecat…” ”Cum adică, a plecat… adică a… murit?” „Nu, m-a liniștit el, a zburat, și nici măcar mulțumesc nu mi-a zis...” Și mi-a povestit ce s-a întâmplat pe mai departe: vreo trei zile a avut parte porumbelul de un tratament preferențial, că doar a fost rănit pe frontul curții noastre, eram într-un fel responsabili pentru accident. Da, matracucile s-au grăbit cu scuzele, au venit cu justificări, cum că ce căuta înaripatul taman la mâncarea lor, mai ales când ele sunt și așa destul de surescitate din cauza dietei? Dar, zilnic, rănitul ajungea din nou în „spital”, mai ales că începuse să înghețe pe timpul nopții și să ningă ziua. Într-o după-masă, după ce-și făcuse „rănitul” plimbarea în grădină, Luci s-a întors după el, cum făcea de obicei. Nu l-a mai găsit pe jos. S-a tot uitat după el și, într-un final, l-a văzut pe stinghia de la gard. A vrut să-l ia, dar porumbelul și-a întins aripile și, cu toate că la aripa dreaptă îi lipseau penele până aproape la jumătatea ei, și-a luat zborul prin curtea vecinului și, ajungând în stradă, a virat la dreapta. „O dată nu s-a uitat înapoi, măcar un mulțumesc să fi zis…”

  M-am bucurat tare mult că porumbelul „a fost externat din spital”, chiar dacă cu o zi înaintea mea, neavând ocazia să-l cunosc și personal. Probabil că, dacă trei am lăsat acasă, trei trebuia să găsesc și la întoarcere... Dar, totul e bine când se termină cu bine, nu-i așa?

                                 Dărnicia matracucilor nu are margini... câteodată...

Timpul…

  „Hei, unde te grăbești așa? Oprește-te o clipă!” mă abordează Timpul. „Nu pot să stau, sunt foarte ocupată, n-am timp…” îi spun din fugă, la fel de grăbită. „Nu-i nimic! O să ai…” îmi răspunde calm si răbdător Timpul. Și a avut dreptate, toată fuga și alergătura din care părea că nu mă pot opri, s-au sfârșit brusc, ca și cum n-ar fi fost, ca și cum aș avea acum tot timpul din lume. Murise tata… Asta se întâmpla acum 12 ani...

  Sunt convinsă că nu doar mie mi s-a întâmplat să simt că timpul parcă s-a comprimat, că cele 24 de ore nu ne mai sunt suficiente. Alergi toată ziua, de acasă la muncă și de la muncă acasă. La serviciu alergi iarăși în cele 8 ore sau, unii, de dimineața până seara (că așa-i la privat, nu termini treaba pentru care ești plătit, în doar 8 ore) pentru a avea ce pune pe masă, pentru a putea plăti facturile, impozitele și toate celelalte. De cum ajungi, în sfârșit, acasă, nici aici nu pot să spun că lucrurile sunt mai liniștite. E nevoie de preparat cina și ceva de mâncare pentru a doua zi; dacă locuiești la curte și ai grădină, te mai bagi puțin și acolo, că deja au năpădit buruienile. La curte tot timpul mai e câte ceva de făcut, lucrurile astea, amânate și „împinse după ușă” se tot adună și, până la urmă, îți faci timp și pentru ele că, na! tot pe tine pică beleaua să le rezolvi. Ce să mai spun de situația în care ai și copii, să-i verifici dacă și-au făcut temele, dacă și-au învățat lecțiile pentru a doua zi. În timpul zilei nu ești acasă, nu-i poți controla, e bine dacă reușești să prinzi câteva minute libere la serviciu, să-i suni să vezi ce fac. Poate ai noroc de copii buni, care văd toată alergătura ta și nu te mai încarcă și ei cu problemele lor (căci, dacă nu se plâng, nu înseamnă că ei n-ar avea chiar nimic de povestit sau că nu au nevoie de tine, de prezența ta). Totuși, dacă nu le cunoști prietenii, dacă intră într-un anturaj nepotrivit și tu nu ai timp să-i redirecționezi la momentul potrivit, s-ar putea să fie prea târziu, s-ar putea să nu mai aibă ei nevoie de tine sau, mai rău... Dacă seara vii de la serviciu și intri în camera lor, să vezi că-s acolo și dorm, poți să te culci și tu liniștit că ți-ai făcut, pentru încă o zi, „datoria de părinte”.

  Cei mai mulți părinți, însă, sunt la serviciu toată ziua, astfel că au grijă ca și copiii lor să fie la fel de ocupați… Și, pentru că profesorii au și ei familie și viață personală și nu-i pot ține pe copii la școală până seara, așa cum mulți părinți și-ar dori (deși, „after school” e un fel de a le fura copiilor copilăria, căci stau la școală 8 ore, ca la un serviciu cu normă întreagă), îi dau pe copii la ore în particular, ore de engleză, ore de matematică, ore de limba română, ore de fizică… că doar n-or sta acasă degeaba, să piardă timpul, nu pentru asta se zbate el, părintele, ci pentru ei, să ajungă cineva/ceva în viață. Nu-i de mirare că unii copii mai sensibili, clachează, mai devreme sau mai târziu, iar părerile de rău sunt tardive...

  Suntem într-o fugă continuă, suntem într-un „carusel” care parcă prinde viteză din ce în ce mai mare… Ne amețește, simțim palpitații, ne doare capul, dar totuși, nu ne oprim, uneori pentru că nu putem, viteza e prea mare, ne-ar zdrobi dacă am „îndrăzni” să coborâm din această „mașinărie a vitezei” din mers, alteori pentru că nu vrem, suntem deja atât de obișnuiți cu felul acesta de viață, încât nu am ști ce să facem dacă am avea timp… De fapt, nu am ști ce să facem cu el, cu timpul, de care ne plângem atât de mult că nu-l avem…

  A venit pandemia care a obligat întreaga planetă să stea pe loc… Unii au învățat ceva din „lecția” asta. Timpul petrecut cu toată familia (părinții cu munca de acasă, iar copiii cu orele online), i-au făcut și pe unii și pe alții, să se (re)cunoască, să ia masa în familie, cu toții, să învețe să se joace din nou împreună. Astfel, odată cu ridicarea restricțiilor, și-au redirecționat prioritățile, au văzut ce este mai important și i-au făcut loc în față, înaintea oricărui alt lucru mai puțin important. Alții nu au fost atât de norocoși, a fost nevoie să învețe această lecție pe pielea lor, pierzând ființe dragi, ființe cărora nu au avut timp să le spună cât de mult le iubesc, cât de mult le apreciază, cât de mult le lipsesc noaptea când nu mai sunt lângă ele… Dar, mai este o categorie de persoane care, după șocul inițial, au luat-o de la capăt, nu au învățat nimic din toate astea, s-au urcat din nou în „caruselul” vitezei, gonind spre nicăieri... Și câți nu sunt din ultima categorie…

  Suntem grăbiți… Suntem într-o fugă continuă… Alergăm spre… nici noi nu știm unde… Ne oprim doar când acest „carusel” deraiază, când se întâmplă o tragedie. Atunci, ne ridicăm de jos, ne scuturăm hainele prăfuite, încercăm să ne dezmeticim si abia atunci ne dăm seama ce s-a întâmplat, ce-am pierdut sau pe cine am pierdut. Atunci ne oprim cu adevărat, timpul se dilată, nu ne mai grăbim și plângem persoanele pe care le-am pierdut sau ne deplângem că ne-am pierdut pe noi...

Petic, pentru viață! (Elena Căruntu)

 Mi-am cârpit ciorapii și o bluză-n cot,

Însă fericirea să mi-o cos nu pot.

M-am dus în oraș să cumpăr o ață,

Să pot coase, zile, nopțile la viață.

 

Mi-a zis o băbuță: Ce te străduiești?

Ce-ai pierdut! Pierdut e! N-o să-l mai găsești!

Poți cârpi pe tine, toată îmbrăcămintea, 

Sufletul nu-l coși! Inima și mintea!

Soarta nu se schimbă, dar poți îndulci

Fiecare clipă! Poți! Cu bucurii.

Și mai poți cu-n zâmbet să aduci lumină,

Casa mulțumită! Lumânări în mână!

Omul în necaz, să-i întinzi bănuți

Pâine la flămânzi, papuci la desculți.

Nu te mânia, când ți-or râde-n nas

Urii nu-i lăsa, lângă tine-un pas.

 

Nimeni n-are voie! Nicicând să îngrădească!

Binelui o ușă! Iubirii, fereastră!

Coase dacă vrei: Flori și cer pe ie,

Clipele să-ți treacă, cânt de ciocârlie!

 

Pune nod la lacrimi! Punte fă-i la dor

Și-or părea ușoare, toate câte-ți dor.

Nimeni nu-și cârpește inima rănită

Nu întorci din drum, viața rătăcită!

 

Nu răsare soare, când e miezul nopții

Nu poți fi pe plac, așa cum vor toții.

Însă poți rămâne: Om de omenie

Viața rai lumesc pentru tine fie!

 

Un nou concert…

   Ce repede trece timpul… Parcă ieri era primăvară și matracucile au avut parte de publicul acela pe… alese care a făcut atâta vâlvă în jurul vedetelor noastre. Și uite că deja trecură trei luni încheiate, venind din nou momentul ca acele persoane deosebite care le-au vizitat pe matracuci în urmă cu ceva vreme, să se bucure de talentul și de prestanța unui nou concert.

  Drept e că, deși știam că pe la începutul lunii vom avea parte de o „reprezentație de zile mari” (impresar fiind, aveam deja notat în agendă evenimentul cu pricina), totuși, nu m-am așteptat să aibă loc cu o zi (cel puțin) mai devreme. Mă și mir, de fapt, cum de am fost acasă și nu în turneu. Încă eu nici nu am auzit că vom avea „musafiri” de un asemenea rang chiar astăzi, cu toate că le-am auzit pe matracuci concertând. Dar, cum ele repetă, de regulă, de dimineața până seara, asta am crezut că fac și acum, deși, după cum v-am mai spus, de obicei, îmi cam dau seama când e vorba de o repetiție sau de ceva mult mai important. Dar...na! sunt doar un biet impresar... mai dau și eu rateuri, ce să fac...

  Astfel, Luci, ca al doilea impresar, a fost sunat la telefon, pentru a fi întrebat dacă nu vor matracucile să dea un concert astăzi, că tot erau în zonă pentru niște treburi de rezolvat (desigur că au băgat iar la înaintare motivul cu... „cititul contorului de apă”). Până m-a sunat soțul meu să-mi dea vestea cea mare și până m-am dumirit eu ce și cum, deja vedetele noastre începură primele acorduri dintr-o arie foarte complicată. Încă chiar am ieșit afară și am făcut un lucru pe care nu l-am mai făcut niciodată până acum: m-am scuzat, invitând musafirii de cel mai înalt rang să iasă puțin din sala de concerte, la o gustare, la o apă minerală, dând timp, atât vedetelor noastre, cât și mie, să ne pregătim puțin (am avut eu așa, un „feeling”, că acest spectacol se va lăsa și cu un articol online, motiv pentru care, cu toate că am fost luați puțin prin surprindere, trebuia să ne prezentăm impecabil). Mai că nu i-am recunoscut că tot ei fuseseră și în urmă cu trei luni, căci veniră îmbrăcați, așa cum au specificat atunci, după ultima modă necesară la un asemenea eveniment. Astfel, nu le-au lipsit bocancii împotriva viperelor, vesta antiglonț, casca (cred că din cauza asta nu i-am recunoscut), ba, domnul avea în mână chiar și o bâtă pentru baseball.

  În fine, am avut puțin de furcă cu jocul de scenă al lui Flutur, dar știam deja cum reacționează matracucul când îi crește adrenalina și pot spune că s-a comportat exemplar. I-am promis, ce-i drept, că la sfârșit, va putea da și autografe cui dorește, că doar nu avusesem și o ședință foto în acest sens? Totuși, înainte de a reveni pe scenă și musafirii în sala de concerte, le-am spus matracucilor cât de important este acest spectacol, că se va scrie chiar și un articol care va apărea pe rețelele de socializare, motiv pentru care trebuie să dea tot ce pot. Astfel, Capucino a luat „ad litteram” spusele mele și doar ce începe ea un „solo” de m-am cutremurat de emoție din cap până-n vârful picioarelor. Vă dați seama că nu doar mie mi s-a întâmplat chestia asta. Matracuca era deja în delir, publicul exuberant, de asemenea, era și el „pe spate” și, nemaiștiind ce face din cauza emoției, domnul chiar și-a agitat bâta de baseball, ceea ce, la Capucino, va dați seama, atâta i-a trebuit. A început un joc de scenă pe lângă niște acorduri de cea mai înaltă clasă, fiind acompaniată și de Flutur, de, bieții musafiri de-abia au reușit să iasă din curte, pardon, din sala de concerte, atât erau de „emoționați”. Mi-au mulțumit de nu știu câte ori pentru această reprezentație nemaipomenită, le-au lăudat pe vedete de parcă ar fi fost niște VIP-uri internaționale, ce mai… Până și scuze mi-au cerut că au venit mai devreme decât era prevăzut în agenda mea, dar au spus că, cu așa vedete, chiar inopinat să vină cineva și ar rămâne impresionat de prestanța și seriozitatea și pasiunea de care dau dovadă matracucile mele când e vorba de cântat. Și că, atunci când aud acest cuvânt, „matracuci” deja pare a fi, citez, „un brand într-ale muzicii”…

  Dar, ce să vă spun, că nici contorul de apă nu l-au citit corect, atât au fost de impresionați, motiv pentru care, după-masă, a fost sunat iar cel de-al doilea impresar și rugat să dea citirea corectă a contorului.

  Abia astept ziua de mâine să văd cum vor vui rețelele de socializare, de nici nu voi prididi să răspund la toate felicitările pe care le vom primi și noi, bineînțeles, ca impresari ai vedetelor noastre, în special pentru „solo-ul” interpretat de matracucă și acompaniat de partenerul ei de scenă...

 

 

Capucino, noua divă-matracucă, un talent înnăscut într-ale muzicii...

  

            Flutur, un matracuc foarte talentat, care va ajunge departe...

Puterea cuvintelor…

   Cât de importante sunt cuvintele… Ele pot să aline, să mângâie, să tămăduiască sufletul, să-l elibereze de povara greutății pe care o simți când te împaci cu cineva cu care erai certat… Dar tot ele, cuvintele, pot să certe, să mustre, să zdrobească sufletul, să-l rănească (și încă ce ușor!), făcându-l să doară mai tare decât o palmă dată cu toată forța… să ironizeze, să defăimeze, să maltrateze psihic...

   Comunicarea verbală, în care folosim cuvintele, este cea mai importantă formă de comunicare (căci există și alte forme prin care comunicăm, fără să ne folosim de cuvinte) în relația dintre oameni. Asta începe din momentul în care te naști, de fapt, aș putea spune, încă dinainte de a te naște, căci studiile arată că e bine să-i vorbești copilului încă de când este în burtica mamei, căci el aude și-i recunoaște glasul… După naștere, copilul, când este agitat, se liniștește pe dată când aude glasul mamei care-l alintă cu vorbe dezmierdătoare. În primii ani de viață, când copilul depinde cel mai mult de mamă, prin cuvinte el învață ce e bine și ce e rău, se educă, nu degeaba se spune că „ai cei șapte ani de acasă”, ani în care înveți cât de importante sunt cuvintele și, mai ales, la care cuvinte reacționezi pozitiv sau negativ, care te liniștesc și care te supără.

   După ce mai crești puțin, conștientizezi și mai mult ce putere au cuvintele, impactul pe care-l pot avea acestea asupra celorlalți. În special, dacă nu ți s-a impregnat din familie ce înseamnă empatia, compasiunea, înveți că poți lovi doar cu vorbe, dar să doară mai rău decât dacă ai lovi cu picioarele. Înveți că-l poți tortura pe celălalt psihic, în așa fel încât cu greu își mai revine, mă refer aici mai ales la copiii de gimnaziu, adolescenții de liceu care etichetează foarte ușor: că celălalt este prea gras sau, dimpotrivă, prea slab, că este prea înalt sau prea scund, că are un defect sau un handicap fizic… Și cât de tare îl doare, cât de greu se încovoaie cel lovit, sub greutatea cuvintelor ocărâtoare, cât de greu poate să explice familiei trauma psihică prin care trece… Copiii pot fi de o cruzime atroce, mai ales că, de cele mai multe ori, nu-și dau seama, nu conștientizează decât mult mai târziu, rana pe care o pot lăsa cuvintele într-o anumită etapă a vieții celui traumatizat astfel, din… „joacă”…

   Mai trec niște ani, în care te maturizezi (sau nu), îți faci o carieră, te îndrăgostești, îți creezi o familie… Și în toate acestea, un rol important îl au tot… cuvintele. Să luăm, de exemplu, familia, în care comunicarea dintre cei doi este de o importanță majoră. De unde să știe celălalt ce-ți place sau nu, dacă nu-i spui? De unde să știe că te doare comportamentul lui față de tine? Cum să afle partenerul/a de viață ce planuri ai pentru ziua respectivă, pentru weekendul următor, pentru vacanță, pentru viață, în general, dacă nu i le împărtășești, căci poate planurile lui nu coincid cu planurile tale? Ce așteptări ai de la celălalt? Ce așteptări are celălalt de la tine? Și câte cupluri nu se despart, necunoscând persoana lângă care au trăit o perioadă de timp, din cauza lipsei de comunicare...

   Cuvintele pot să zidească suflete sau pot să năruie… Nu trebuie să fii neapărat o persoană publică, dar mai ales atunci, în momentul în care ai pus cuvintele într-o carte (că tot e „moda” asta acuma, de a scrie cărți) pe o rețea de socializare, unde pot să le vadă mii, dacă nu milioane de alte persoane, ești responsabil de ceea ce ai spus, de ceea ce vor face alții acționând sau ghidându-se după cuvintele tale, luându-te ca reper, ca model de viață. Astfel, devii responsabil nu doar pentru ei, ci și pentru cei de după ei, căci cuvintele tale vor rămâne ca „reper greșit” și pentru generațiile viitoare… Astfel, mare atenție la ce spui, la ce scrii, la ce postezi… căci cuvintele responsabilizează într-o măsură în care, pe moment, nu conștientizezi… Devii înălțător sau, dimpotrivă, năruitor de suflete… pentru care vei da socoteală la un moment dat…

Baia matracucilor

 

   Zi de făcut baie... neplanificată, că așa suntem noi, mai spontani... Vă las cu comentariile matracucilor...

Nici nu am crezut că Luci e așa de puternic, încât să mă ridice și să mă bage în vană..

 

                                            În prima fază, nu prea știam ce să fac...

                                                 Chiar m-am gândit să evadez...

                                       

 

                                                               Nu am reușit...

 

                                                          Ce puteam să fac?

 

                                                   Decât să stau să mă delectez...

                                                   Și să mă bucur de apa caldă...

                                                Dar să știți că, de fapt, nici nu e rău...

                                  Atâta doar că apa asta mă face să par tare slab...

                                       

                                             

                                Dar dacă mai vine și o smotoceală, parcă mai contează?

                                                              E chiar plăcut...

                                                             Gata, am scăpat...

Am citit eu undeva, nu mai țin minte unde, că, dacă sari într-un picior, ți se... desfundă urechile...

 

 

 

Ei, acuma sunt atât de curat și de pufos, de parcă aș fi fost spălat cu Cocolino... Și miros frumos, nu chiar a Cocolino dar... în fine...

                   Nu cred că scapi... De fapt, pregătește-te, am impresia că tu urmezi...

 

                                                 Ce, că mie îmi place să fac baie...

                                   

                                                   Eu știu că arăt bine chiar și udă...

              Dar ce spun eu? Chiar și... șamponată... Ei, aici vă las pe voi să apreciați...

 

Ce o mai iubesc eu pe bipeda asta... Ei, na! că mă apucă sentimentalismul, cred că-i de la apă...

                              Vezi, dacă nu faci figuri, una-două termini cu baia...

                                       Ca la mașina de spălat: clătitul cu apă curată...

  Urmează... centrifugarea... Dar n-am mai avut răbdare să stau în vană la stors, am zis că mă descurc eu...

                    Normal că nu se înțelege mare lucru, am dat pe turație maximă...

                                          

 

                                                          Gata, acum la somn...

   Vai, ce obosit îs! Parcă „am tras în jug”, cred că așa se spune când ești foarte obosit... Și matracuca asta la care, o clipă nu i-a mai tăcut gura... Ce se mai lăuda... Normal că ea a terminat repede, uită-te la mine cât îs de... mult... No! ce să mai zic... asta-i soră-mea...

  Dacă matracucile au fost „terminate”,  vă dați seama cum am fost noi, care chiar am muncit... Dar ne bucurăm că procedurile efectuate au avut succesul așteptat.