Porumbelul

  Eram încă în spital, în plină primăvară, pe când vorbeam într-o zi cu soțul meu, spunându-i cât de dor îmi e de el și de ceilalți doi locatari ai casei. „Poate vrei să spui trei, căci acum suntem patru în total…” mă corectează Luci. „Cum adică… patru?” întreb eu nedumerită. Eu, când am plecat, sigur erați trei…

  Și a început să-mi povesteacă cum au ajuns să fie în plus cu unul: într-una din zile, ajungând la serviciu, și-a dat seama că și-a uitat portmoneul cu actele acasă, astfel că fost nevoit să se întoarcă după el. Ajungând la poarta casei noastre, matracucile tocmai fugăreau un… porumbel care venise să mănânce din firimiturile rămase de la masa lor. Matracucile s-au răzvrătit, probabil se treziseră indispuse, căci, în general, nu par foarte deranjate să-și împartă mâncarea și cu altcineva. Cred că este din cauza dietei, căci altfel, nu-mi explic acest comportament … de-a dreptul criminal din partea lor. Îl agățaseră de aripă, acesta zbătându-se să scape, dar nu mai avea putere să lupte. Luci ajunsese tocmai la timp pentru a-l salva din colții matracucilor. Din aripa rănită, picura sânge, Luci nu prea știa ce să facă, mai ales că se grăbea înapoi la serviciu. L-a dus în grădina din spate, dar neputând zbura, pentru a nu ajunge iar în curte în pericol, n-a găsit altă soluție decât să-l bage în cotețul destinat viitoarelor găini. I-a dus apă, niște firimituri de pâine muiate și … după ce și-a luat portmoneul, s-a întors la serviciu.

  După-masă, după ce s-a întors acasă, prima lui grijă a fost să meargă să vadă ce s-a întâmplat cu rănitul. L-a scos în grădină și l-a lăsat la aer vreo jumătate de oră. Acesta a încercat să zboare, dar nu putea, așa că spre seară, doar nu-l putea lăsa în grădină în frig, fără apărare, l-a dus din nou în cotețul devenit… spitalul său. S-a uitat pe internet să vadă cam ce mănâncă un porumbel, i-a dus apă curată, sâmburi de semințe de floarea-soarelui, linte…

  Cât am mai stat în spital, doar o dată l-am mai întrebat de starea pacientului de acasă, chiar a doua zi după accident. Mă gândeam că nu o fi supraviețuit și nu voiam să mă întristez. Am fost foarte fericită (dar și uimită, recunosc) să aflu că e bine, în convalescență, deocamdată. Chiar mi l-a arătat Luci într-o filmare.

  După ce m-am externat și am ajuns acasă, nu am îndrăznit să merg la „spital” să verific pacientul. S-a dus, în schimb, mami, dar nu a mai găsit pe nimeni. Apa, mâncarea, toate erau acolo, dar porumbelul … nicăieri… M-am întristat…

  După ce a venit acasă și Luci, l-am întrebat de soarta lui, exprimându-mi părerea de rău pentru el. „Nici vorbă, mi-a zis Luci, a plecat…” ”Cum adică, a plecat… adică a… murit?” „Nu, m-a liniștit el, a zburat, și nici măcar mulțumesc nu mi-a zis...” Și mi-a povestit ce s-a întâmplat pe mai departe: vreo trei zile a avut parte porumbelul de un tratament preferențial, că doar a fost rănit pe frontul curții noastre, eram într-un fel responsabili pentru accident. Da, matracucile s-au grăbit cu scuzele, au venit cu justificări, cum că ce căuta înaripatul taman la mâncarea lor, mai ales când ele sunt și așa destul de surescitate din cauza dietei? Dar, zilnic, rănitul ajungea din nou în „spital”, mai ales că începuse să înghețe pe timpul nopții și să ningă ziua. Într-o după-masă, după ce-și făcuse „rănitul” plimbarea în grădină, Luci s-a întors după el, cum făcea de obicei. Nu l-a mai găsit pe jos. S-a tot uitat după el și, într-un final, l-a văzut pe stinghia de la gard. A vrut să-l ia, dar porumbelul și-a întins aripile și, cu toate că la aripa dreaptă îi lipseau penele până aproape la jumătatea ei, și-a luat zborul prin curtea vecinului și, ajungând în stradă, a virat la dreapta. „O dată nu s-a uitat înapoi, măcar un mulțumesc să fi zis…”

  M-am bucurat tare mult că porumbelul „a fost externat din spital”, chiar dacă cu o zi înaintea mea, neavând ocazia să-l cunosc și personal. Probabil că, dacă trei am lăsat acasă, trei trebuia să găsesc și la întoarcere... Dar, totul e bine când se termină cu bine, nu-i așa?

                                 Dărnicia matracucilor nu are margini... câteodată...