luni, 30 ianuarie 2023

Misiune aproape… imposibilă

  Ca să vă faceți o idee cam cu ce fel de încăpățânare avem noi de-a face zilnic, să vă povestesc o secvență din ceea ce se întâmplă frecvent la noi acasă: Capucino vrea să intre înăuntru, așa că, ce să facă altceva decât să ne anunțe, zgâriind la ușă și plângând „cu lacrimi de crocodil”. Dacă nu ești prin zonă să-i deschizi, nu-i nimic, matracucul e acolo de cel mai mare ajutor și sprijin surorii lui; își ia avânt, se aruncă pe clanță și ușa se dă în lături de zici că acuma se fărâmă în bucăți. Capucino intră victorioasă și are așa... o prestanță, de zici că-i prințesă la prima ieșire în societate, cu nasul, pardon! botul, atât de sus de nu ai ajunge la el nici cu macaraua. Matracucul, în schimb, stă la ușă, își bagă nasul înăuntru, mai stă o clipă, se uită în spate căci tocmai atunci i se pare că trece un convoi (imaginar, desigur) de muște pe stradă și, pe când te gândești că gata! e pe cale să intre, face stânga-mprejur și se așază pe trepte, scrutând zările albastre... După ce tu, zgribulind de frig (căci, totuși, e ianuarie încă, măcar calendaristic) ai ținut preț de 5 minute ușa deschisă, te enervezi și o închizi brusc, dar așa, cu nădejde, să-și dea seama și matracucul că te-a cam scos din pepeni. Și nu bine ajungi în living și te așezi, că ușa se dă din nou în lături mai cu nădejde decât ai închis-o tu și apare boemul de Fluturaș, calm, fără nicio grijă, de parcă ar veni de la un rendez vous… Și asta se întâmplă cam de câteva zeci de ori pe zi, de fiecare dată, promițându-i că e ultima… Și el se uită la tine așa, cu privirea aia care înseamnă: da, da, caută ceva mai nou, că deja mă plictisești… Bineînțeles că nu te mai crede…

  Astfel, cunoscând cam cu ce fel de „poamă” avem de-a face, ba mai având și la activ câteva deparazitări eșuate, de data aceasta am zis că gata! nu mă mai implic, ci las… „profesioniștii” să rezolve această dificilă misiune. Și „profesioniștii”, adică Luci, chiar își ia jobul foarte în serios, pentru reușită sacrificându-și o seară în care a preparat un nemaipomenit pate de ficat după o rețetă care nu are cum să dea greș (l-am gustat personal, e super-bun, deci, din punctul meu de vedere, misiunea e ca și rezolvață). A doua zi dimineață, cu mari emoții din partea mea, dar refugiindu-mă în living și prefăcându-mă foarte preocupată de o nouă poveste pe laptop, ca să nu mă simtă… „încăpățânarea întruchipată” aștept să văd ce se întâmplă. Luci le pregătește liniștit (chiar îl invidiez nițel pentru calmul lui) masa de dimineață, după care cheamă matracucile. Cât timp mănâncă, nici nu îndrăznesc să mă mișc de pe scaun. Capucino termină prima, vasul ei arată atât de curat, de-l și putem băga în dulap. Flutur mai are patru bobițe în vasul curățat temeinic. Uau, minune! deci pateul chiar a dat rezultate! Ne bucurăm, ne felicităm reciproc (mă felicit chiar și eu pe mine însămi, vezi ce înseamnă să lași „profesioniștii” să se ocupe?), îl felicităm și pe Flutur că l-am putut „fraieri” cu nițel pate făcut în casă… Merg repede și iau telefonul, musai să pozez reușita, să rămână martoră peste timp… Dar... fericirea noastră nu a durat prea mult... Ce credeți că erau două bobițe pe care matracucul le-a lustruit bine-bine, lăsându-le în vasul, de asemenea, lustruit? Exact, cea mai mare pastilă, ruptă în două, pentru a putea fi înghițită mai ușor (totuși, pastila mică plus încă jumătate au reușit să ajungă în interiorul matracucului, ceea ce înseamnă deparazitare pe… sfert) Nu-mi pot ascunde dezamăgirea... Dar îmi amintesc de sfatul unei prietene care n-are nicio problemă de când amestecă pastilele cu brânză și patrupedul ei le mănâncă fără probleme. Avem și noi, așa că ia Luci vasul și pune brânză dulce, amestecând energic. Flutur face din nou curat în vas, în afară de… jumătățile de pastilă. „Nu-i nimic, lasă că asta o va mânca mâine…” zice Luci încrezător.

  A doua zi dimineață, Luci le pregătește… mici… Nici asta n-are cum să dea greș. De data aceasta, când le dă de mâncare, mă uit și eu de la distanță. Și parcă tot nu-mi vine a crede ce văd: Flutur rupe cu dinții bucățele micuțe din marele mic ce trona în vas, scuipă medicamentul și mănâncă restul. Face asta până termină tot ce are în vas, rămânând jos pe covor, de data aceasta, trei bucâți din pastila rămasă cu o zi înainte.

  Luci nu se dă bătut și mai face o încercare. A treia zi, meniul se îmbogățește cu mămăligă cu brânză, cu smântână și cu jumere de slănină. Dorind ca misiunea imposibilă să devină posibilă și să aibă succesul scontat, dimineața matracucile primesc doar bobițe, fără nimic altceva. Toată ziua vasul nostru cu mămăligă părea să-i mute botul matracucului de la loc. Deci, trăiască mămăliga! Seara, Luci pisează pastila și o amestecă cu mămăligă cu de toate. Capucino a fost, ca de obicei, prima care a terminat; Flutur, deja precaut (a simțit el încă din prima zi a experimentului că i se „coace” ceva), a lăsat vasul aproape neatins, Cum? nu tu brânză, nu tu jumere, nu tu smântână… A fost ziua în care experimentul a luat sfârșit, concluzia fiind cât se poate de evidentă: misiunea imposibilă e, într-adevăr, împosibilă... Adică, aproape… imposibilă, dacă mă gândesc că, totuși, matracucul a reușit să fie deparazitat pe… sfert...


 Spuneați ceva de pastile la masa de dimineață? Nu doresc, multumesc frumos, da'... puteți să le mâncați voi, că eu nu mă supăr...

joi, 26 ianuarie 2023

Ouăle

  Vara trecută, așa cum se întâmplă în fiecare an, florile mele de pe terasă s-au înmulțit iar în mod miraculos; adică nu chiar miraculos, dar cine s-a gândit că, dacă Luci va pune într-o jardinieră și un ghiveci trei sâmburi de avocado, aceștia chiar vor avea de gând să mai vadă lumina zilei? Am primit cadou și alte câteva plăntuțe și iată-ne din nou, în prag de toamnă, cu ditamai mulțimea de ghivece, pe lângă cele pe care le aveam deja din anii trecuți. „Mai dă din ele, mai ales din ghivecele mari, unde să le mai înghesuim?” îmi zice Luci, încercând, însă fără succes, să cuprindă dinr-o singură privire toate florile de pe terasă. Da, are dreptate, avem prea multe și, în situația în care sunt, nici nu le mai pot îngriji cum ar merita. Mă găndesc la care aș putea renunța: leandrul nu, în niciun caz, e de la bunica, l-a primit de când era doar o biată crenguță, a copilărit aici, nu-l pot „expulza” în loc străin. La fel și mușcatele, majoritatea au fost ale bunicii, înseamnă prea mult pentru mine. M-am oprit la filodendron, la micuțele cale albe care deja locuiau în trei ghivece (deci, unul pot da), la unul dintre cele două ghivece ale unor flori cărora nu le cunosc denumirea, dar înfloresc minunat. Deja și știam la cine să le dau, dacă ar fi acceptat, desigur. Era vorba de niște prieteni de familie. Cu el am fost colegi de facultate și, deși au trecut destui ani de atunci, am păstrat legătura. Între timp, s-a împrietenit cu soțul meu, noi cu familia lui, astfel că și acum vorbim la telefon aproape zilnic. Tocmai la o convorbire de acest fel am convenit să i le ducem noi cât de repede, la sfârșit de săptămână chiar (dacă tot au fost de acord, nu cumva să se răzgândească între timp).

  Zis si făcut. Venind ziua de duminică, după slujba de la biserică, am mâncat, apoi Luci a pus florile în mașină și am pornit-o spre satul unde locuiesc prietenii noștri... De cum am ajuns, nu bine am descărcat florile, că am și fost așezați la masă, deși le spusesem că tocmai am mâncat. Dar parcă poți să te pui cu gazdele? Așa că… ce puteam să facem, am mai mâncat o dată. Totuși, n-am stat prea mult, astfel că, după ce ne-a arătat și i-am admirat noile achiziții florale și solarul (dar pe acesta doar de la distanță), ne-am luat rămas-bun, nu înainte de a ne da și niște ouă, căci n-au vrut să ne lase să plecăm cu mâna goală.

  Ne-au condus până la poartă, eu m-am așezat în spate, unde stau de obicei, am pus punga cu ouăle lângă mine, Luci s-a urcat în față la volan și… după ce ne-am salutat, făcându-ne și cu mâna, tunde-o spre casă... Și, mergem noi liniștiți, până când Luci pune frână brusc, căci mașina din fața noastră oprise fără niciun avertisment. Și, numa’ ce văd cum „își iau zborul” câteva ouă din punga ce stătea lângă mine, drept între scaune. Încă nu mi s-a mai întâmplat (până acum) să văd, efectiv, cum pot „zbura” ouăle. După ce îmi scapă un „Uau, ce tare!” mă aplec, reușesc să le culeg și, așa crăpate, le pun înapoi în pungă, nu înainte să le număr: sunt nouă în total, deși știam că am primit zece. Mai caut pe sub scaunul din față, după ce ajungem acasă se mai uită și Luci și… tot nouă ne ies la numărătoare. Ei! poate că doar atâtea am căpătat, spunea mama prietenului nostru că nu prea se ouă găinile… Am gătit cele trei ouă care au vrut să devină omletă mai curând decât prevăzusem noi și… povestea se putea termina aici.

  Dar… a fost nevoie să treacă o săptămână până să apară, totuși, și cel de-al zecelea ou… În fiecare zi în care l-a chinuit mirosul pe soțul meu (și nu unul plăcut, din câte am înțeles), a căutat peste tot în mașină până când a dat de oul devenit deja omletă, chiar mai curând decât celelalte cu o săptămână înainte, ascuns sub mochetă (cum o fi aterizat acolo, nu-mi explic nici acum). Cert este că au fost niște zile călduroase și izul pestilențial s-a întețit, deci, cumva, și-a dat seama că acolo, undeva în interiorul mașinii, ne așteaptă și cel de-al zecelea ou...


 

 

miercuri, 25 ianuarie 2023

Citește, nu te teme! (Lili Șipoteanu)

 Să iei, copile, să citești,

Nu ți-e dușman o carte, 

Te duce-n lumea cu povești,

Iar mâine, mai departe.


Te-ajută cale să îți faci

Prin tot ce-i suferință,

Să te-ntâlnești cu oameni dragi

Pe-a căii pocăință.


Să iei, copile, când ți-e greu,

Să răsfoiești o carte,

Și de citești din ea mereu,

De bine-o să ai parte.


O să răzbați prin munți de timp

Albiți de-a iernii vrere,

Iar ce o să aduni citind

Va fi o mare-avere.

 

Să iei, copile, să citești,

Nu-ți risipi trăirea

Prin lumi ce nu sunt omenești,

Da-ntunecă privirea

 

Și te tot lași purtat așa

Pe-o clipă la-ntâmplare,

Copile, cartea nu e grea,

E vis și alinare.

 

Să iei, copile, să citești

Acum cât mai e vreme,

Cât ai un loc printre povești,

Citește, nu te teme!

 

 

luni, 23 ianuarie 2023

Bunătatea șl prostia (Licuța Pântia)

 Râde-n hohote prostia

Atât ziua cât și noaptea,

Că-i prea lesne confundată,

Cu suprema bunătatea!


Bunătatea, însă plânge

Și își caut-al ei rost:

De ce omul bun la suflet,

E catalogat drept prost?


Asta chiar e o problemă

Inutil s-o mai înduri;

Eu cred că în consecință,

Bine-i de luat măsuri!


Și acelui care crede

C-a fi bun e-un simplu dar,

Să-i fie arătat drumul,

Înspre un dicționar!


Și să îi traducă minții

Care sigur e în ceață,

C-a fi bun, nu-i slăbiciune,

Ci e chiar un stil de viață!


Bunătatea înnobilează

Și dă vieții bunul rost;

Omule, educă-ți mintea: 

Bunu-i bun... și prostu-i prost!

lați/l-ați

                                   lați

Era un tânăr înalt și robust, cu umeri lați.

Dușmanii cădeau lați, unul câte unul, răpuși de gloanțe. 

I-a lăsat lați pe marginea drumului, fără nicio urmă de remușcare.

N-am mâncat de vreo două zile, suntem lați de foame. 

Dacă vreau ca fusta să fie la poale din șase lați, îi voi spune croitoresei.


                                   l-ați

Dar pe el l-ați întrebat ce vrea?

Chiar l-ați premia pentru dans, dacă ar merita?

Orice ar face, tot l-ați persecuta.

L-ați da afară din casă, dacă ați putea!

Nu l-ați avut la inimă nici înainte...

 

Cocoșul

  Pe când eram prin liceu, unchiu-meu, fratele tatei, avea, pe lângă câteva găinușe și un cocoș tare... ciudat, ca să nu zic altfel. Adică, sărea la oricine ne trecea pragul curții, mai ceva ca un câine, deși noi îl aveam pe Picky, un șoricar pe care ai mei îl țineau legat; deci, chiar dacă venea cineva la noi, ce putea să facă altceva decât să se zbată în lanț și să latre ca nebunu’? (acuma, mă gândesc la bietul nostru Picky, ce viață tristă trebuie să fi dus, săracul, legat în lanț întreaga lui existență... în comparație cu viața matracucilor mele).

  Dar, să revin la poveste... Cocoșul ăsta de care vă spun era belea, nu alta! Nu doar pentru că oricine intra în curte, o făcea pe proprie răspundere, căci efectiv, sărea la bătaie la oricine, fie că era bărbat, femeie, copil... indiferent cu ce treburi ar fi intrat pe poartă, ci pentru că nici noi nu puteam circula în voie prin propria noastră „bătătură”. Dacă aveam de întins haine afară pe sârmă, mă uitam să văd cam pe unde își face veacul nepricopsitu’ ăla de cocoș, după care „mă înarmam” cu mătura într-o mână, ligheanul cu hainele în alta și... tunde-o, fată, în curte, la întins de rufe! Normal, după cum era de așteptat, în frontul meu de lucru se înființa și „bătăușul” și... mai lucră ceva, dacă poți! Nu pridideam să întind o haină pe sârmă, dom’le, că trebuia să pun mâna pe mătură să mă apăr, că-mi sărea cocoșu’ în cap... De cum terminam de întins țoalele, o luam pe de-a-ndoasealea spre casă, tot cu mătura în mână, că nebunu’ mă ataca din toate părțile... Respiram ușurată când, în sfârșit, ajungeam în casă, în siguranță, vorba aia... În boală de... stres m-a băgat nepricopsitu’ de cocoș, nu altceva! Și la bunica dacă voiam să merg, urmăream de pe geam să văd cam pe unde-i „nebunu’”, apoi o tuleam rapid spre casa bunei cu cocoșul burzuluit pe urmele mele, dând să-mi sară în cap. Ce v-am zis, în boală m-a băgat, de stres și de... nervi... 

  Nu doar cu mine avea treabă, ci și cu familia mea, cu bunicii, căci locuiam cu toții în aceeași curte. „Îl omor!” striga tata nervos din cale-afară... „Friptură îl fac! Să se învețe minte să mai sară la beregata omului! Mălaiu’ lui de nerușinat, că-mi scoate sufletu’ din mine! Și încă cine? un amărât de cocoș... ” Eee, mă gândeam eu, că de era doar un „amărât”, nu băga frica în noi toți... De-abia îl liniștea mama, dar știu că și ea era stresată din cauza „nerușinatului” înaripat.

  Venea poștașul să aducă pensia bunicului? Luam „scutul de apărare” și-l petreceam cu mare trudă, tot învârtindu-mă în jurul lui cu mătura să alung intrusul ce ne ataca, să ajungă bietul poștaș neșifonat în curtea bunicilor. Venea nașu’ Manoilă să-și viziteze finii, adică pe bunicii mei? Tot pe mine mă nimerea să-l trec de „pericol”, parcă era un făcut... Mă ruga mama să aduc din grădină pătrunjel ori alte verdețuri? Sau aveam de lucru în grădină împreună cu mama? Atunci luam, pe lângă mătură, și un făraș metalic, pe care-l țineam la îndemână, pe hol, să ne putem apăra amândouă...

  M-am bucurat, sincer, când am auzit că cel care băgase frica în întreaga familie, a ajuns, la un moment dat, în oală. Ooof, bine c-am scăpat de el! Și, pentru că fusese o adevărată vedetă ce nu putea fi prea ușor dată uitării, la următoarea vizită, înainte de a se aventura în curte, poștașul mă întrebă încetișor: „Mai aveți cocoșul ăla care sare la bătaie?”

 
            Bunica mea pe când era tânără, dând de mâncare la orătăniile ei... 




vineri, 20 ianuarie 2023

Fluturii

  Dintotdeauna mi-au plăcut fluturii. Bine, și buburuzele, recunosc, dar fluturii în mod deosebit. Tocmai de aceea, o grămadă de fluturi sub formă de broșe, cercei, medalioane, chiar și prin brățări, își au locul în cutiile mele de bijuterii. Un alt Flutur(e) mi se plimbă prin casă și prin suflet de vreo opt ani deja, luminându-mi viața cu aventurile lui, alături de matracuca de Capucino. Înțelegeți, deci, că nu degeaba pe patrupedul meu l-am botezat astfel. Vara, bucătăria mea e inundată de fluturi de toate felurile, de toate culorile, agățați de perdea, pe pervaz sub formă de ornamente, fluturi decorativi din plastic sau din hârtie, toți îmi încântă sufletul. Pe terasă, fluturii delicați, albaștri, mă anunță cu clinchetul lor minunat când vântul suflă mai tare decât de obicei. Bine, nu pot concura, desigur, cu fluturii adevărați care zburdă fericiți prin grădină, printre flori și albine, căci acolo își au locul lor, menirea lor. Pe aceștia îi pot admira doar la fața locului sau... în poze, căci eu consider că doar așa îi pot avea tot timpul alături de mine, dacă vreau să-i admir și altădată.

  Pe fluturi nu-i poți vâna, nu-i poți prinde. Adică poți, dar... vor muri… Nu poți ține cu forța, închise, prinse ca într-o capcană, niște gâze atât de delicate, de gingașe... După părerea mea, fluturii sunt plăsmuiți cu un scop: să fie liberi, să zburde fericiți acolo unde se simt ei bine, în siguranță, unde există lumină, căldură, flori, soare... Poți, în schimb, să-i lași pe ei să vină la tine, de bunăvoie, indiferent dacă vorbim de fluturii propriu-ziși sau de cei care iau naștere din fiorii dragostei și îi simți înlăuntrul tău, cuprinzându-ți sufletul (oricum, nici nu se putea o asociere mai minunată a sentimentului de iubire decât cu delicații fluturi pe care-i simți zburdând în sufletul tău inundat de fericire). Să-i lași pe ei să vină să se joace, fără nicio constrângere din partea ta.

  Și, dacă vorbim de fluturi în adevăratul sens al cuvântului, deci de fluturi-fluturi, o singură dată în viață mi s-a întâmplat ceva ce nu voi uita niciodată… Dar, să vă povestesc: s-a întâmplat acu’ vreo cinci ani, la mijloc de septembrie. Eram la serviciu pe după-masă, într-o zi în care, cu toate că fizic eram acolo, lucrând, totuși, nu eram prezentă. Gândurile mele hoinăreau prin întuneric, încercând să caute lumina, să iasă la liman; era perioada în care știam deja că am o tumoră, că e ceva serios și urma să fiu operată. Vedeam totul în negru, internarea era deja planificată peste două săptămâni și plecarea la Cluj apărea înaintea mea ca și capăt de linie (doar nu de la același spital o adusesem pe mama în sicriu? Nu tot o astfel de boală o răpise de lângă mine? Era deci, o reacție normală ceea ce simțeam eu).

  Și, iată că într-o astfel de zi, în care eu mă luptam cu gândurile care încercau să mă acapareze, să mă ia în stăpânire, în hala rece ca și sufletul meu, de undeva de nicăieri, apăru un fluture. De mărime medie, gingaș, delicat, cu aripioarele colorate cu diferite nuanțe de maro și, totuși, nu un fluture de noapte, vesel și zglobiu, zburda fericit în jurul meu. Am început să-i urmăresc joaca. Își avânta aripioarele spre fața mea, gâdilându-mă cu atingerea lor delicată, mi se așeza pe nasturii de la uniforma de serviciu, staționa o clipă, după care se aventura iar într-un dans feeric. Sufletul meu începu, încet-încet, să se încălzească. Am zâmbit, întinzând mâinile. El zburda, zburda întruna, așezându-mi-se pe mâini, pe față, pe piept, fără frică, curajos din cale-afară. Observaseră și colegii (care deja îmi știau durerea, cu toate că nu-mi spuseseră nimic) joaca ce ne cuprinsese. În acele momente am uitat de tot, de supărare, de boală, nu mai exista nimic decât noi doi, eu și delicatul fluturaș, jucându-ne…

  Nu știu să explic cum și de ce, dar a fost pentru prima dată când am simțit că în sufletul meu încolțește speranța. Speranța că totul va fi bine. Parcă acel fluture care singur a venit la mine, zburdând în jurul meu, adusese cu el, de undeva, un sâmbure de speranță pe care mi-a oferit-o cu drag.

  Totul nu a durat mai mult de două-trei minute. Luându-mi o clipă privirea de la el, a dispărut, la fel de repede precum venise. Dar pentru mine a fost suficient, căci a fost ceva ce nu voi uita nicicând...



marți, 17 ianuarie 2023

„Bătrânețe, haine grele…”

  Știți sau ați văzut și voi ori, măcar, ați auzit cam cum reacționează cineva care are, pe lângă experiența vieții, și ceva ani în spate: un junghi ici, o durere surdă colo, de ajungi, până la urmă, să fii tot numai „un iui și un vai”... Începi să nu mai vezi bine, fiind nevoie de dioptrii din ce în ce mai mari la ochelari, să nu mai auzi, devenind adevărată vorba aia: „Da’ tu ești surd, n-auzi că te strig de o juma’ de oră?” Ei bine, noi am și văzut, am și auzit, ba mai mult, începem să știm pe pielea noastră că, de! nimeni pe lumea asta nu e scutit de trecerea anilor...

  Deci, dacă am început să „oftăm” și noi când și când, uite că și matracucul s-a molipsit de la noi, oftând, mormăind sau comentând și el din ce în ce mai des (încă nu știu să disting exact nuanțele dintre ele). Mergem în living, matracucul coadă după noi și, nu bine se pune pe covor, că începe: „Mmmmm, mmmmm…!”; ba, se mai și uită la noi să vadă dacă îl urmărim cu privirea; mergem sus la mansardă să ne culcăm, oftând, desigur, când ne punem în pat, Flutur, de la capătul patului de pe covorul plușat, începe: „Mmmmm, mmmmm…!”; uneori, îl apucă după ce sunt puse telefoanele la încărcat și veiozele stinse, parcă urându-ne „Noapte bună!” și el. Nu pare să-l doară nimic, nu are nicio jucărie pe lângă el care să piuie și să mormăie la unison cu aceasta…

  Într-o seară, stăteam și ne uitam la televizor. Capucino era în pat, la picioarele lui Luci, iar Flutur dormea liniștit sub masă. Deodată, vrea să se ridice, dar îi scapă picioarele din spate. Mai face o încercare, la fel se întâmplă, ca și cum ar patina pe parchet. Ajunge, cu chiu cu vai, în mijlocul camerei. Noi eram deja lângă el. Cred că același gând îl aveam, amândoi: Mira, cățelușa noastră mioritic, care la aproape 12 ani, nu se mai putea ține pe picioarele din spate; în ultimele săptămâni, Luci ajunsese să o scoată afară în brațe să-și facă treburile și... în ajunul zilei când Sfântul Nicolae vine la copiii cuminți și le lasă cadouri în ghetuțele frumos lustruite... ne-a părăsit; asta se întâmpla acum vreo 10 ani.

  Ajunși lângă Flutur, îl liniștim mângâindu-l, vorbindu-i blând. „Luci, uite, piciorul ăsta și-l ține tare ciudat!” Luci îi ia piciorul drept din față și i-l pune în poziția normală, căci stătea cu picioarele depărtate, cumva spre experior, parcă pentru a-și putea menține mai ușor echilibrul. Flutur mai face o încercare de a se ridica și, de această dată, reușește. Respirăm ușurați. „Precis a visat ceva și s-a speriat!” zice Luci. Îl mai urmărim în seara aceea să vedem cum se comportă. Pare în regulă. Știm de la veterinar, încă de când aveam perechea de mioritici, că patrupezii de talie mare pot avea, cu timpul, probleme cu picioarele. Și Flutur este foarte înalt, mult mai înalt decât fuseseră mioriticii.

  Matracucul încă mai mormăie, încă mai „comentează” când nu-i convine ceva, dar n-a mai repetat faza întâmplată cu câteva seri înainte. Sper să nici nu o mai repete. Are doar 8 ani, încă nu suntem pregătiți de o eventuală despărțire. Dar... cred că nu vom fi niciodată...



 

joi, 12 ianuarie 2023

Cursul de perfecționare

  Prin 2012 am făcut un curs de perfecționare care se finaliza cu… un premiu. Adică, la examenul final, dacă aveam notă mare, puteam primi 2000 de lei. De fapt, toți care l-am fi terminat cu notă mare primeam banii ăștia. Erau impozabili, desigur, dar tot rămâneai cu o sumă importantă la vremea respectivă. Și ce bine ne-ar fi prins banii ăia ca să izolăm casa căci, neavând pe atunci încălzire decât într-o singură cameră, în bucătărie făceam de mâncare cu geaca pe mine și mai apărea, când și când, și câte-o urmă de igrasie pe la colțuri…

  Zis și făcut! Am căutat dacă la noi în oraș mai sunt și alți doritori, ca să nu fac naveta în județul vecin, unde aveam și serviciul în momentul respectiv. Normal că nu erau... Văzând că n-am cum să scap de navetă, am zis că asta e și m-am înscris în martie, iar prin luna mai, eram suficienți „elevi” cât să formăm o grupă. Era un curs serios, cu profesori de la Cluj, cu teme pe care trebuia să le facem și să le încărcăm pe o platformă special creată pentru noi, cu mers la ore o dată la două săptămâni, sâmbăta și duminica, într-un oraș din județul vecin, căci, dacă voiam să primim „premiul” respectiv, nu aveam voie să absentăm. Ca să înțelegeți mai bine, vă spun că am mers la curs chiar și în ziua de Rusalii care, din punct de vedere legal, era zi liberă. Dar, na! se știe că la orice câștig musai să existe și niște sacrificii, nimeni nu-ți dă 2000 de lei așa, pe gratis, fără niciun efort, mai ales în ziua de azi...

  N-o să vă plictisesc cu detalii despre curs unde ne pierdeam câte un weekend întreg de două ori pe lună, căci mergeam dimineața și ajungeam acasă seara, cu Luci care rămânea singur cu toate treburile administrative adunate din timpul săptămânii, cu bunica căreia nu-i plăcea să rămână singură, soțul fiind ocupat cu gătitul, curățenia și celelalte… N-o să vă plictisesc nici cu amănunte despre temele care erau destul de solicitante, pierzând serile de vineri de dinaintea cursului (cum e când ai teme de făcut, le împingi până în ultimul moment)… Cert este că, undeva prin iulie, urma să dăm examenul final.

  Mai aveam de trimis ultimele teme și... nu mai știu, nu le-am putut încărca pe platforma respectivă… Profesorul ne dăduse adresa lui de email, în cazul în care am fi întâmpinat probleme, să i le trimitem lui și le-ar fi încărcat el. Așa am și făcut, am deschis emailul și i-am trimis un mesaj în care mi-am cerut scuze de deranj, i-am spus că am întâmpinat probleme cu încărcarea temelor și i le trimit lui să mi le verifice și să mi le încarce. Răspunsul nu a întârziat să apară, căci am primit următorul mesaj: „Cum stai pentru nota zece? Sună-mă!” și mai jos era și numărul de telefon. M-am tot holbat la mesaj, nevenindu-mi să cred ce scrie… Cum adică… „cum stau?”… Niciodată profesorul nu și-a depășit atribuțiile, întotdeauna a dat dovadă de un real profesionalism și decență față de toți cursanții. Unde mai pui că avea o soție tare simpatică și drăguță, o tipă super din toate punctele de vedere, căci făcusem câteva cursuri și cu ea… Ce s-o fi întâmplat? Apoi… observ greșeala… din partea mea. Trimisesem temele la o persoană străină. Greșisem o cifră în adresa de email a profesorului și temele mele, împreună cu mesajul ajunsese … cine știe la cine… de fapt, la un bărbat pe care îl chema la fel ca pe profesorul meu și care mă întreba „cum stau” pentru a primi nota maximă la examen. N-am stat nicicum, am trimis din nou temele, de data aceasta la persoana corectă, acestea fiind încărcate, în timp util, pe platformă.

  La examen, am stat exact așa cum trebuie să stea cineva într-o astfel de situație, în bancă și răspunzând la întrebările care-mi erau adresate de profesor, lângă care se afla și un inspector venit să vadă dacă examenul decurge conform normelor în vigoare. Oricum, toți care am finalizat cursul respectiv, am beneficiat de premiul de 2000 de lei. De fapt, de vreo 1700 căci, după impozitarea lor, cam cu atâția am rămas…

  Deci, dacă primiți un mesaj mai… ciudat care, în mod normal, nu și-ar avea locul acolo, printre celelalte mesaje, înainte de a acționa în vreun fel, verificați toate datele problemei, inclusiv dacă este corectă adresa persoanei destinatare. S-ar putea să fi determinat chiar dumneavoastră înșivă o reacție neașteptată, așa cum s-a întâmplat în cazul meu. 

                                Dă-l încolo de învățat, că m-am săturat deja!
 


luni, 9 ianuarie 2023

laș/l-aș

                                    laș

Laș este cel care fuge de greutăți, în loc să le înfrunte.

Nu-l știam a fi un om laș.

Se comportă ca un laș.

Acum e momentul să dovedești ce fel de om ești: laș sau curajos.

Nu vreau să crezi despre mine că sunt un laș, dar în momentul ăsta mi-e foarte frică.


                                    l-aș

Nu l-aș deranja chiar pentru orice nimicuri...

Dacă aș ști că nu ai nimic împotrivă, l-aș invita la noi.

L-aș stresa puțin, să văd cât e de rezistent.

Îl iubesc atât de mult, încât nu l-aș schimba pentru nimic în lume.

L-aș ține numai cu mâncăruri și deserturi fine, de-ar fi soțul meu.

Semne bune anul are…

  Anul 2023 a început cum nu se poate mai bine, chiar sub cele mai bune auspicii, aș putea spune, în ceea ce privește matracucile. Vestea despre aventurile talentatelor vedete într-ale muzicii s-a dus până hăt departe, peste mări și țări, de au ajuns să fie apreciate și aclamate chiar și de persoane care nu le-au auzit sau cunoscut în mod direct, dar își doreau foarte mult să fie prezente la un concert de-al lor. Sau, măcar să aibă, acolo, o poză cu ele... cu autograf ar fi și mai și...

  Tocmai de aceea, acum, matracucile sunt într-o perioadă de promovare a imaginii lor, fiind mediatizate și re-mediatizate cam peste tot: ședințe foto, reclame, calendare… Dacă vă spun că imaginea lor a ajuns să fie pictată și pe căni de cafea de mari artiști ai vremii (care, sinceră să fiu, s-au simțit foarte onorați de o asemenea șansă, așa am auzit), poate nici nu mă veți crede. Dar, ca un impresar serios ce sunt (și nu doar eu, ci și Luci), desigur că nu vorbesc doar ca să mă aflu în treabă, fără a putea argumenta ceea ce spun cu dovezi cât se poate de solide. Îți dai seama, ce mare lucru să-ți începi ziua bând cafea dintr-o… Capucino... Sau să-ți iei porția de cofeină dintr-un Flutur... nu e chiar de ici, de colo...

  Matracucile, prin felul lor de a fi, foarte sociabile, foarte originale, atât în concertele lor, cât și în purtări, în viața de zi cu zi, fără a fi orgolioase ori cu nasul pe sus ca multe alte vedete de care am auzit că li s-a urcat succesul la cap, și-au făcut prieteni cam peste tot, chiar și în afara granițelor țării, prin Scoția, prin Italia, Spania, chiar și în Belgia am auzit că ar avea ceva cunoștințe. Cum or fi reușit o asemenea performanță, habar n-am că, din câte știu eu, n-au făcut altceva decât să-și exteriorizeze sentimentele prin muzică, ce e așa de special? Recunosc că au, într-adevăr, și niște mutrițe adorabile și nițică carismă, pe lângă ceva talent… Dar… na! dacă zic ceva, pot fi acuzată că sunt nițel invidioasă, așa că… nu zic nimic.

  Deci, dacă vă întrebați, matracucile au un program destul de încărcat acum, la început de an. Nici nu s-a terminat bine vacanța că au și început cu munca. Dar, când le văd cât sunt de fericite, de entuziasmate de ceea ce li se întâmplă, nu pot decât să mă bucur pentru ele, căci... semne bune anul are...

Dovada că am vorbit cât se poate de serios... Mulțumim, încă o dată, artistei și, nu în ultimul rând, prietenei noastre pentru acest cadou neașteptat și minunat, în același timp!


marți, 3 ianuarie 2023

De sărbători...

                       Au! mai încet, că mă lași fără blană, taman în miez de iarnă...


 Nu știu tu ce planuri ai, dar fac pariu cu tine că cealaltă parte o „aranjezi” la anu'...

 

Așa-i că nu se vede că o parte îi țesălată și cealaltă nu? Trebuie să știi cum să stai, să arăți ca un „profesionist”...


 

                   Uite ce bine-mi stă și ca ciobănesc german... Nici n-ai zice că-s carpatin...

 

După o verificare riguroasă, în care am fost întorși pe toate părțile de către „controlul calității” (sper c-ați observat ce frumos îmi aștept rândul), s-a dat „undă verde”, adică pot începe sărbătorile...


             Bipeda asta își arată dragostea tot timpul, dar mai ales de sărbători...


Of, și i-am spus, când face selfie să nu mă ia așa aproape, că-mi face  nasul mare... Da' parcă mă ascultă cineva...


           Tot noi, după vreo două pahare de „leșinată”...  Da' cred că se observă...


Am crezut că nu mai terminați cu pozele, că vreau și eu... Să vezi ce mă oftic dacă are matracucul mai multe poze ca mine!


                                 Stai, să-mi pun „privirea” aia seducătoare de divă...


                                 Și înc-o poză din profil, tot aici, în studioul foto...

 

 Clar că voiam poze și cu bipeda... Deși, cred că ăsta-i numa' începutul...


                                                  Aici a apucat-o iarăși dragostea...


                                              Și pupatul... Noroc că mie-mi place...


                                               Normal că a vrut poze și de Revelion...


Da, sigur că a vrut să mă ia în brațe, să se vadă cât m-am îngrășat... Ce se mai bucură matracucul... cică numai el să aibă o poză nereușită?


                               A fost musai să-i spun bipedei la ureche „oful” meu...


Dar când am văzut-o că zâmbește... sincer, m-am speriat... Așa ține ea cu mine?


M-a liniștit când mi-a spus că și ea a luat-o nițel în sus cu kilogramele, dar nu e cazul să ne facem probleme, că doar așa-i la sărbători... M-am destins „brusc și subit” (bipeda asta știe exact ce și când să spună)...


                                Așa că iată-ne pe amândoi, cu „burdihanele” pline...

                               

                                                              Unii pe sub masă...


                                                  Alții pe lângă masă... care cum...

 

  Și cu asta, sărbătorile de iarnă au luat sfârșit... Dar, fiindcă suntem la început de an (încă), vă doresc atât eu, cât și matracucul, multă sănătate, pace și iubire și... tot ce vă mai doriți pe lângă toate acestea! La mulți ani, dragi prieteni!





Dubla aniversare

 Încă mă simt sub vraja weekendului care tocmai s-a încheiat… Emoția stimulează „fluturii” din stomac să-și fâlfâie delicat arip...