Misiune aproape… imposibilă

  Ca să vă faceți o idee cam cu ce fel de încăpățânare avem noi de-a face zilnic, să vă povestesc o secvență din ceea ce se întâmplă frecvent la noi acasă: Capucino vrea să intre înăuntru, așa că, ce să facă altceva decât să ne anunțe, zgâriind la ușă și plângând „cu lacrimi de crocodil”. Dacă nu ești prin zonă să-i deschizi, nu-i nimic, matracucul e acolo de cel mai mare ajutor și sprijin surorii lui; își ia avânt, se aruncă pe clanță și ușa se dă în lături de zici că acuma se fărâmă în bucăți. Capucino intră victorioasă și are așa... o prestanță, de zici că-i prințesă la prima ieșire în societate, cu nasul, pardon! botul, atât de sus de nu ai ajunge la el nici cu macaraua. Matracucul, în schimb, stă la ușă, își bagă nasul înăuntru, mai stă o clipă, se uită în spate căci tocmai atunci i se pare că trece un convoi (imaginar, desigur) de muște pe stradă și, pe când te gândești că gata! e pe cale să intre, face stânga-mprejur și se așază pe trepte, scrutând zările albastre... După ce tu, zgribulind de frig (căci, totuși, e ianuarie încă, măcar calendaristic) ai ținut preț de 5 minute ușa deschisă, te enervezi și o închizi brusc, dar așa, cu nădejde, să-și dea seama și matracucul că te-a cam scos din pepeni. Și nu bine ajungi în living și te așezi, că ușa se dă din nou în lături mai cu nădejde decât ai închis-o tu și apare boemul de Fluturaș, calm, fără nicio grijă, de parcă ar veni de la un rendez vous… Și asta se întâmplă cam de câteva zeci de ori pe zi, de fiecare dată, promițându-i că e ultima… Și el se uită la tine așa, cu privirea aia care înseamnă: „da, da, caută ceva mai nou, că deja mă plictisești…” Bineînțeles că nu te mai crede…

  Astfel, cunoscând cam cu ce fel de „poamă” avem de-a face, ba mai având și la activ câteva deparazitări eșuate, de data aceasta am zis că gata! nu mă mai implic, ci las… „profesioniștii” să rezolve această dificilă misiune. Și „profesioniștii”, adică Luci, chiar își ia jobul foarte în serios, pentru reușită sacrificându-și o seară în care a preparat un nemaipomenit pate de ficat după o rețetă care nu are cum să dea greș (l-am gustat personal, e super-bun, deci, din punctul meu de vedere, misiunea e ca și rezolvață). A doua zi dimineață, cu mari emoții din partea mea, dar refugiindu-mă în living și prefăcându-mă foarte preocupată de o nouă poveste pe laptop, ca să nu mă simtă… „încăpățânarea întruchipată” aștept să văd ce se întâmplă. Luci le pregătește liniștit (chiar îl invidiez nițel pentru calmul lui) masa de dimineață, după care cheamă matracucile. Cât timp mănâncă, nici nu îndrăznesc să mă mișc de pe scaun. Capucino termină prima, vasul ei arată atât de curat, de-l și putem băga în dulap. Flutur mai are patru bobițe în vasul curățat temeinic. Uau, minune! deci pateul chiar a dat rezultate! Ne bucurăm, ne felicităm reciproc (mă felicit chiar și eu pe mine însămi, vezi ce înseamnă să lași „profesioniștii” să se ocupe?), îl felicităm și pe Flutur că l-am putut „fraieri” cu nițel pate făcut în casă… Merg repede și iau telefonul, musai să pozez reușita, să rămână martoră peste timp… Dar... fericirea noastră nu a durat prea mult... Ce credeți că erau două bobițe pe care matracucul le-a lustruit bine-bine, lăsându-le în vasul, de asemenea, lustruit? Exact, cea mai mare pastilă, ruptă în două, pentru a putea fi înghițită mai ușor (totuși, pastila mică plus încă jumătate au reușit să ajungă în interiorul matracucului, ceea ce înseamnă deparazitare pe… sfert…) Nu-mi pot ascunde dezamăgirea... Dar îmi amintesc de sfatul unei prietene care n-are nicio problemă de când amestecă pastilele cu brânză și patrupedul ei le mănâncă fără probleme. Avem și noi, așa că ia Luci vasul și pune brânză dulce, amestecând energic. Flutur face din nou curat în vas, în afară de… jumătățile de pastilă. „Nu-i nimic, lasă că asta o va mânca mâine…” zice Luci încrezător.

  A doua zi dimineață, Luci le pregătește… mici… Nici asta n-are cum să dea greș. De data aceasta, când le dă de mâncare, mă uit și eu de la distanță. Și parcă tot nu-mi vine a crede ce văd: Flutur rupe cu dinții bucățele micuțe din marele mic ce trona în vas, scuipă medicamentul și mănâncă restul. Face asta până termină tot ce are în vas, rămânând jos pe covor, de data aceasta, trei bucâți din pastila rămasă cu o zi înainte.

  Luci nu se dă bătut și mai face o încercare. A treia zi, meniul se îmbogățește cu mămăligă cu brânză, cu smântână și cu jumere de slănină. Dorind ca misiunea imposibilă să devină posibilă și să aibă succesul scontat, dimineața matracucile primesc doar bobițe, fără nimic altceva. Toată ziua vasul nostru cu mămăligă părea să-i mute botul matracucului de la loc. Deci, trăiască mămăliga! Seara, Luci pisează pastila și o amestecă cu mămăligă cu de toate. Capucino a fost, ca de obicei, prima care a terminat; Flutur, deja precaut (a simțit el încă din prima zi a experimentului că i se „coace” ceva), a lăsat vasul aproape neatins, Cum? nu tu brânză, nu tu jumere, nu tu smântână… A fost ziua în care experimentul a luat sfârșit, concluzia fiind cât se poate de evidentă: misiunea imposibilă e, într-adevăr, împosibilă... Adică, aproape… imposibilă, dacă mă gândesc că, totuși, matracucul a reușit să fie deparazitat pe… sfert...

 Spuneați ceva de pastile la masa de dimineață? Nu doresc, multumesc frumos, da'... puteți să le mâncați voi, că eu nu mă supăr...