„Bătrânețe, haine grele…”

  Știți sau ați văzut și voi ori, măcar, ați auzit cam cum reacționează cineva care are, pe lângă experiența vieții, și ceva ani în spate: un junghi ici, o durere surdă colo, de ajungi, până la urmă, să fii tot numai „un iui și un vai”... Începi să nu mai vezi bine, fiind nevoie de dioptrii din ce în ce mai mari la ochelari, să nu mai auzi, devenind adevărată vorba aia: „Da’ tu ești surd, n-auzi că te strig de o juma’ de oră?” Ei bine, noi am și văzut, am și auzit, ba mai mult, începem să știm pe pielea noastră că, de! nimeni pe lumea asta nu e scutit de trecerea anilor...

  Deci, dacă am început să „oftăm” și noi când și când, uite că și matracucul s-a molipsit de la noi, oftând, mormăind sau comentând și el din ce în ce mai des (încă nu știu să disting exact nuanțele dintre ele). Mergem în living, matracucul coadă după noi și, nu bine se pune pe covor, că începe: „Mmmmm, mmmmm…!”; ba, se mai și uită la noi să vadă dacă îl urmărim cu privirea; mergem sus la mansardă să ne culcăm, oftând, desigur, când ne punem în pat, Flutur, de la capătul patului de pe covorul plușat, începe: „Mmmmm, mmmmm…!”; uneori, îl apucă după ce sunt puse telefoanele la încărcat și veiozele stinse, parcă urându-ne „Noapte bună!” și el. Nu pare să-l doară nimic, nu are nicio jucărie pe lângă el care să piuie și să mormăie la unison cu aceasta…

  Într-o seară, stăteam și ne uitam la televizor. Capucino era în pat, la picioarele lui Luci, iar Flutur dormea liniștit sub masă. Deodată, vrea să se ridice, dar îi scapă picioarele din spate. Mai face o încercare, la fel se întâmplă, ca și cum ar patina pe parchet. Ajunge, cu chiu cu vai, în mijlocul camerei. Noi eram deja lângă el. Cred că același gând îl aveam, amândoi: Mira, cățelușa noastră mioritic, care la aproape 12 ani, nu se mai putea ține pe picioarele din spate; în ultimele săptămâni, Luci ajunsese să o scoată afară în brațe să-și facă treburile și... în ajunul zilei când Sfântul Nicolae vine la copiii cuminți și le lasă cadouri în ghetuțele frumos lustruite... ne-a părăsit; asta se întâmpla acum vreo 10 ani.

  Ajunși lângă Flutur, îl liniștim mângâindu-l, vorbindu-i blând. „Luci, uite, piciorul ăsta și-l ține tare ciudat!” Luci îi ia piciorul drept din față și i-l pune în poziția normală, căci stătea cu picioarele depărtate, cumva spre experior, parcă pentru a-și putea menține mai ușor echilibrul. Flutur mai face o încercare de a se ridica și, de această dată, reușește. Respirăm ușurați. „Precis a visat ceva și s-a speriat!” zice Luci. Îl mai urmărim în seara aceea să vedem cum se comportă. Pare în regulă. Știm de la veterinar, încă de când aveam perechea de mioritici, că patrupezii de talie mare pot avea, cu timpul, probleme cu picioarele. Și Flutur este foarte înalt, mult mai înalt decât fuseseră mioriticii.

  Matracucul încă mai mormăie, încă mai „comentează” când nu-i convine ceva, dar n-a mai repetat faza întâmplată cu câteva seri înainte. Sper să nici nu o mai repete. Are doar 8 ani, încă nu suntem pregătiți de o eventuală despărțire. Dar... cred că nu vom fi niciodată...