Cocoșul

  Pe când eram prin liceu, unchiu-meu, fratele tatei, avea, pe lângă câteva găinușe și un cocoș tare... ciudat, ca să nu zic altfel. Adică, sărea la oricine ne trecea pragul curții, mai ceva ca un câine, deși noi îl aveam pe Picky, un șoricar pe care ai mei îl țineau legat; deci, chiar dacă venea cineva la noi, ce putea să facă altceva decât să se zbată în lanț și să latre ca nebunu’? (acuma, mă gândesc la bietul nostru Picky, ce viață tristă trebuie să fi dus, săracul, legat în lanț întreaga lui existență... în comparație cu viața matracucilor mele).

  Dar, să revin la poveste... Cocoșul ăsta de care vă spun era belea, nu alta! Nu doar pentru că oricine intra în curte, o făcea pe proprie răspundere, căci efectiv, sărea la bătaie la oricine, fie că era bărbat, femeie, copil... indiferent cu ce treburi ar fi intrat pe poartă, ci pentru că nici noi nu puteam circula în voie prin propria noastră „bătătură”. Dacă aveam de întins haine afară pe sârmă, mă uitam să văd cam pe unde își face veacul nepricopsitu’ ăla de cocoș, după care „mă înarmam” cu mătura într-o mână, ligheanul cu hainele în alta și... tunde-o, fată, în curte, la întins de rufe! Normal, după cum era de așteptat, în frontul meu de lucru se înființa și „bătăușul” și... mai lucră ceva, dacă poți! Nu pridideam să întind o haină pe sârmă, dom’le, că trebuia să pun mâna pe mătură să mă apăr, că-mi sărea cocoșu’ în cap... De cum terminam de întins țoalele, o luam pe de-a-ndoasealea spre casă, tot cu mătura în mână, că nebunu’ mă ataca din toate părțile... Respiram ușurată când, în sfârșit, ajungeam în casă, în siguranță, vorba aia... În boală de... stres m-a băgat nepricopsitu’ de cocoș, nu altceva! Și la bunica dacă voiam să merg, urmăream de pe geam să văd cam pe unde-i „nebunu’”, apoi o tuleam rapid spre casa bunei cu cocoșul burzuluit pe urmele mele, dând să-mi sară în cap. Ce v-am zis, în boală m-a băgat, de stres și de... nervi... 

  Nu doar cu mine avea treabă, ci și cu familia mea, cu bunicii, căci locuiam cu toții în aceeași curte. „Îl omor!” striga tata nervos din cale-afară... „Friptură îl fac! Să se învețe minte să mai sară la beregata omului! Mălaiu’ lui de nerușinat, că-mi scoate sufletu’ din mine! Și încă cine? un amărât de cocoș... ” Eee, mă gândeam eu, că de era doar un „amărât”, nu băga frica în noi toți... De-abia îl liniștea mama, dar știu că și ea era stresată din cauza „nerușinatului” înaripat.

  Venea poștașul să aducă pensia bunicului? Luam „scutul de apărare” și-l petreceam cu mare trudă, tot învârtindu-mă în jurul lui cu mătura să alung intrusul ce ne ataca, să ajungă bietul poștaș neșifonat în curtea bunicilor. Venea nașu’ Manoilă să-și viziteze finii, adică pe bunicii mei? Tot pe mine mă nimerea să-l trec de „pericol”, parcă era un făcut... Mă ruga mama să aduc din grădină pătrunjel ori alte verdețuri? Sau aveam de lucru în grădină împreună cu mama? Atunci luam, pe lângă mătură, și un făraș metalic, pe care-l țineam la îndemână, pe hol, să ne putem apăra amândouă...

  M-am bucurat, sincer, când am auzit că cel care băgase frica în întreaga familie, a ajuns, la un moment dat, în oală. Ooof, bine c-am scăpat de el! Și, pentru că fusese o adevărată vedetă ce nu putea fi prea ușor dată uitării, la următoarea vizită, înainte de a se aventura în curte, poștașul mă întrebă încetișor: „Mai aveți cocoșul ăla care sare la bătaie?”

 

            Bunica mea pe când era tânără, dând de mâncare la orătăniile ei...