Fluturii

  Dintotdeauna mi-au plăcut fluturii. Bine, și buburuzele, recunosc, dar fluturii în mod deosebit. Tocmai de aceea, o grămadă de fluturi sub formă de broșe, cercei, medalioane, chiar și prin brățări, își au locul în cutiile mele de bijuterii. Un alt Flutur(e) mi se plimbă prin casă și prin suflet de vreo opt ani deja, luminându-mi viața cu aventurile lui, alături de matracuca de Capucino. Înțelegeți, deci, că nu degeaba pe patrupedul meu l-am botezat astfel. Vara, bucătăria mea e inundată de fluturi de toate felurile, de toate culorile, agățați de perdea, pe pervaz sub formă de ornamente, fluturi decorativi din plastic sau din hârtie, toți îmi încântă sufletul. Pe terasă, fluturii delicați, albaștri, mă anunță cu clinchetul lor minunat când vântul suflă mai tare decât de obicei. Bine, nu pot concura, desigur, cu fluturii adevărați care zburdă fericiți prin grădină, printre flori și albine, căci acolo își au locul lor, menirea lor. Pe aceștia îi pot admira doar la fața locului sau... în poze, căci eu consider că doar așa îi pot avea tot timpul alături de mine, dacă vreau să-i admir și altădată.

  Pe fluturi nu-i poți vâna, nu-i poți prinde. Adică poți, dar... vor muri… Nu poți ține cu forța, închise, prinse ca într-o capcană, niște gâze atât de delicate, de gingașe... După părerea mea, fluturii sunt plăsmuiți cu un scop: să fie liberi, să zburde fericiți acolo unde se simt ei bine, în siguranță, unde există lumină, căldură, flori, soare... Poți, în schimb, să-i lași pe ei să vină la tine, de bunăvoie, indiferent dacă vorbim de fluturii propriu-ziși sau de cei care iau naștere din fiorii dragostei și îi simți înlăuntrul tău, cuprinzându-ți sufletul (oricum, nici nu se putea o asociere mai minunată a sentimentului de iubire decât cu delicații fluturi pe care-i simți zburdând în sufletul tău inundat de fericire). Să-i lași pe ei să vină să se joace, fără nicio constrângere din partea ta.

  Și, dacă vorbim de fluturi în adevăratul sens al cuvântului, deci de fluturi-fluturi, o singură dată în viață mi s-a întâmplat ceva ce nu voi uita niciodată… Dar, să vă povestesc: s-a întâmplat acu’ vreo cinci ani, la mijloc de septembrie. Eram la serviciu pe după-masă, într-o zi în care, cu toate că fizic eram acolo, lucrând, totuși, nu eram prezentă. Gândurile mele hoinăreau prin întuneric, încercând să caute lumina, să iasă la liman; era perioada în care știam deja că am o tumoră, că e ceva serios și urma să fiu operată. Vedeam totul în negru, internarea era deja planificată peste două săptămâni și plecarea la Cluj apărea înaintea mea ca și capăt de linie (doar nu de la același spital o adusesem pe mama în sicriu? Nu tot o astfel de boală o răpise de lângă mine? Era deci, o reacție normală ceea ce simțeam eu).

  Și, iată că într-o astfel de zi, în care eu mă luptam cu gândurile care încercau să mă acapareze, să mă ia în stăpânire, în hala rece ca și sufletul meu, de undeva de nicăieri, apăru un fluture. De mărime medie, gingaș, delicat, cu aripioarele colorate cu diferite nuanțe de maro și, totuși, nu un fluture de noapte, vesel și zglobiu, zburda fericit în jurul meu. Am început să-i urmăresc joaca. Își avânta aripioarele spre fața mea, gâdilându-mă cu atingerea lor delicată, mi se așeza pe nasturii de la uniforma de serviciu, staționa o clipă, după care se aventura iar într-un dans feeric. Sufletul meu începu, încet-încet, să se încălzească. Am zâmbit, întinzând mâinile. El zburda, zburda întruna, așezându-mi-se pe mâini, pe față, pe piept, fără frică, curajos din cale-afară. Observaseră și colegii (care deja îmi știau durerea, cu toate că nu-mi spuseseră nimic) joaca ce ne cuprinsese. În acele momente am uitat de tot, de supărare, de boală, nu mai exista nimic decât noi doi, eu și delicatul fluturaș, jucându-ne…

  Nu știu să explic cum și de ce, dar a fost pentru prima dată când am simțit că în sufletul meu încolțește speranța. Speranța că totul va fi bine. Parcă acel fluture care singur a venit la mine, zburdând în jurul meu, adusese cu el, de undeva, un sâmbure de speranță pe care mi-a oferit-o cu drag.

  Totul nu a durat mai mult de două-trei minute. Luându-mi o clipă privirea de la el, a dispărut, la fel de repede precum venise. Dar pentru mine a fost suficient, căci a fost ceva ce nu voi uita nicicând...