Minunea Maicii Domnului

  O frumoasă priceasnă în cinstea Maicii Domnului spune așa: „Când plângeai sub Cruce/Maică-ndurerată,/Te-am primit de mamă/Noi și lumea toată.” Căci Mântuitorul Iisus Hristos, prin cuvintele pe care le rostește, pe Cruce fiind, către ucenicul pe care îl iubea și care stătea la picioarele Crucii alături de Maica Sa, zdrobită de durere: „Fiule, iată mama ta” (Ioan 19, 27), ne-o încredințează ca mamă a întregului neam creștinesc.

  Cu toate că au trecut de atunci aproape 2000 de ani, Maica Domnului, neobosită, cu aceeași dragoste pentru fiecare dintre noi, căci toți suntem importanți, unici și irepetabili, ne strânge la pieptul ei de mamă ocrotitoare, mângâindu-ne și ștergându-ne lacrimile, alinându-ne durerile și mijlocind la Fiul Ei pentru ajutor în necazurile noastre.

  Și cum ar putea să stea ea nepăsătoare la durerea unei mame al cărei copil este bolnav, pe pat de suferință, Ea care, mamă fiind, știe, a cunoscut ce este durerea, Ea, care suferințele Fiului Său le-a simțit ca și cum ar fi fost ale Ei înseși…

  Dar rugăciunile unei mame către Maica Domnului nu se sfârșesc aici, căci calea vieții are o mulțime de alte bifurcații și drumuri care nu toate sunt în direcția bună. Tentații sunt la tot pasul, iar copilul, crescând, poate foarte ușor să se piardă în acest tumult al vieții, atunci când o ia pe o altă cale. Este perioada de rebeliune din adolescență când copilul se răzvrătește împotriva regulilor, nu mai vrea să i se spună ce și cum să facă, convins fiind că știe el mai bine. Părinții i se par demodați, la fel ca și sfaturile lor, iar prietenii din noul său anturaj, „cool”. Mama, având experiența vieții, prevede dezastrul spre care se îndreaptă copilul (fiul/fiica), își frânge mâinile și… ce poate face altceva decât să alerge iar la Maica Domnului pentru ajutor, s-o roage să-i scape copilul rătăcit, să-l readucă pe calea cea bună. Și, din nou, Preacurata Maică nu poate să rămână nepăsătoare...

  Minuni a făcut și face în continuare Maica Domnului, mijlocitoarea noastră între Cer și pământ. Trebuie doar să avem credință și să deschidem ochii, în special cei ai sufletului. Căci dacă nu credem, poate să se petreacă o minune sub ochii noștri și noi să nu o vedem… Ca dovadă, am să vă povestesc un astfel de caz, o minune pe care a făcut-o Maica Domnului într-o familie care avea, pe lângă un băiat, și o fată. Pe la 16 ani fata se îndrăgostește. De un băiat cu totul nepotrivit, ca educație, cultură, provenind dintr-o familie cu probleme. Dar… așa cum sunt fetele, aleg și se îndrăgostesc mai întotdeauna de băieți nepotriviți, aceștia părându-li-se „cool”. Orice îi spun ceilalți, ea nu vede, nu aude. Mama simte de la început că nu e bine, dar, decât să se întâlnească cu el cine știe pe unde, să facă cine știe ce, e de acord cu relația. Tot e ceva, căci fata nu se lasă de școală, învață bine și așa o ține până termină liceul, înscriindu-se apoi la niște cursuri de management. Fiind deja de trei ani prieteni, cei doi se gândeau la căsătorie…

  Dar… ceva se întâmplă, prietenul fetei nu mai e atât de grozav pe cât îl credea ea, căci acesta, face ce face, se „ceartă” cu legea și ajunge la închisoare, cu încă câțiva prieteni, la fel de „cool” ca și el. Fata e distrusă, plânge întruna, nu mai mănâncă, nu mai doarme… încearcă să înțeleagă ce s-a întâmplat… Mama este disperată, dar nu poate face nimic decât să fie alături de ea, fără reproșuri, fără „discursuri” fără „Ți-am spus eu!” și să se roage Maicii Domnului. Fata nu se poate rupe de cel închis atât de ușor, încă corespondează cu el, deși nu-l vizitează niciodată acolo. Nu că nu i-ar fi trecut prin cap, putea s-o facă fără știrea mamei, dar… nu poate, ceva parcă o reține… Începe să se roage, gândindu-se la tâlharul de pe cruce care și el a primit o a doua șansă. Deci, oricine are dreptul la a doua șansă... Dar scrisorile pe care le primește i se par din ce în ce mai ciudate, nu-l mai recunoaște pe cel pe care încă îl iubea. Nu știe nici ea de ce și cum, începe să citească Paraclisul Maicii Domnului. Este acolo o rugăciune foarte frumoasă: „Împărăteasa mea cea preabună și nădejdea mea, Născătoare de Dumnezeu, ajutătoarea săracilor și primitoarea străinilor, bucuria mâhniților, alinătoarea celor necăjiți, vezi-mi nevoia, vezi-mi necazul. Ajută-mă ca pe un neputincios; hrănește-mă ca pe un străin. Necazul meu îl știi, dezleagă-l precum vrei; că nu am alt ajutor în afară de tine, nici altă folositoare grabnică și nici altă mângâietoare bună în afară de tine, Maica lui Dumnezeu, ca să mă păzești și să mă acoperi în vecii vecilor. Amin.” Când ajungea la această rugăciune, fata, cu lacrimi în ochi, o citea cu atâta încredere, fiind convinsă că Maica Domnului va căta și la suferința ei, că o va ajuta să treacă peste necazul care se abătuse asupră-i. Și așa a fost, doar că totul s-a petrecut altfel decât se gândise ea că se va întâmpla… Căci, încet-încet, continuând să se roage, parcă fetei i s-au deschis ochii și a înțeles că da, oricine merită o a doua șansă, la fel ca tâlharul de pe cruce, dar… mai trebuie ceva în plus: căința sinceră și adevărată, părerea de rău, fără de care nici tâlharul nu s-ar fi mântuit. Asta părea că lipsește la prietenul ei… Scrisorile au devenit din ce în ce mai rare, mai reci, până când fata a pus punct. La cursuri a cunoscut un băiat deosebit, cu o familie minunată și, câțiva ani mai târziu, s-au căsătorit. Au ajuns, în acest an, la 24 de ani de căsătorie.

  Cu fostul băiat „cool”, fata s-a mai intersectat, întâmplător, de cîteva ori prin viață. La fiecare nouă revedere, îl găsea tot mai schimbat, mai îmbătrânit înainte de vreme. A auzit că îi plăcea să bea, că uneori, era violent, că s-a căsătorit, că a divorțat… Nu are, desigur, regrete, doar un fior rece o cuprindea de fiecare dată când auzea astfel de lucruri, mulțumindu-i Maicii Domnului că a salvat-o de la o astfel de viață. Dar, în același timp, este convinsă că la această minune au contribuit și rugăciunile mamei sale care s-a rugat pentru ea și i-a fost alături tot timpul, suflet lângă suflet, inimă lângă inimă...

  Cazuri ca ale acestei fete sunt o mulțime, din păcate, nu toate cu final fericit. Dar ce pot să le spun acestor tinere fără experiență, netrecute încă prin viață, este că la orice necaz, la orice nevoie să-și îndrepte sufletul cu toată încrederea către Maica Domnului. E de ajuns să facem doar un pas, să întindem o mână, iar Ea ne va cuprinde în brațele-i calde și ocrotitoare, mijlocind pentru noi către Mântuitorul Iisus Hristos și „dezlegând” necazul nostru precum vrea Ea, dar întotdeauna spre folosul nostru, înțelegând, în final, că așa cum s-a întâmplat este cel mai bine… 

 

 

După ciuperci

   Ciupercile… Mi-s tare dragi... și să le mănânc, dar și să le culeg… Sunt deja vreo șapte ani de când am fost ultima dată după ciuperci, prin 2016. Vai, atât de mult a trecut?…

  Socrilor mei le place foarte mult să umble prin păduri după ciuperci, așa că, într-o zi frumoasă de început de septembrie, m-am rugat de ei să mă ia și pe mine. M-am îmbrăcat corespunzător, mi-am luat și niște încălțări antiderapante, căci știam că, pe unde umblă ei, nu e rând de a purta sandale, ne urcăm în mașină și… „pe prihod, că largă-i larga”, vorba lui bunicu-meu. Pentru mine, nici nu contează unde mergem, pădure să fie… În sfârșit, ajungem la destinația aleasă, în principal, de mami (cei familiarizați cu poveștile mele, știu că socrilor mei le spun „mami” și „tati”, exact așa cum le spunea și soțul meu părinților mei pe când erau, încă, alături de noi). Ne dăm jos din mașină, primesc o pungă (pe care o bag în buzunar), ne facem rost de niște bote rezistente ca ajutătoare la identificarea ciupercilor (că doar nu ne-om rupe spatele, aplecându-ne la fiecare posibilă descoperire) și… ne afundăm în adâncul pădurii. Mami, aventuroasă din fire, când e vorba de umblat după hribe, parcă e într-o lume magică, uită de toți și de toate. Ne despărțim, fiecare luând-o cam pe unde îl taie capul, căci știm că ciupercile nu stau grămadă la un loc, așteptându-ne pe noi. Eu, nemaifiind cam de multișor într-o astfel de „libertate”, am de recuperat. Așa că încep să mă minunez, de una singură, de orice văd: „ia uite, un mușuroi de furnici! ni un melc, da’ ce mare-i! yupiii, o ciupercă tip „Puflea”, de când n-am mai văzut! ia uite și o ciupercă bolundă, da’ ce fain e înțolită!”… Și, zgâindu-mă când la una, când la alta, fotografiind cu telefonul ce mi se pare interesant (adică tot ce văd), înaintând, urcând, coborând, după cum era… calea pe care am ales-o, la un moment dat, ridic ochii să văd cam pe unde sunt. Recunosc că m-a apucat nițel frica, căci habar n-aveam unde mă aflu. În jur, nici țipenie de om, sunt doar eu și o liniște d-aia… liniștitoare, relaxantă, cu ciripit de păsărele, cu zumzăit de insecte, cu susurul pârâiașului care te îndemna la somn, căci mă aflam într-o vale. N-am semnal la telefon să dau de urma „haitei” mele, așa că nu știu cât m-am îndepărtat. Nici cam pe unde s-ar afla mașina, căci m-au „furat” minunile întâlnite, fiind mai preocupată să le adun în telefon, decât să-mi iau vreun reper. Și nicio ciupercă bună, punga fiind la loc sigur, în buzunar. O iau de-a lungul pârâiașului când, aud vocea lui tati: „No, da’ ai găsit ceva?” Ridic privirea și-l văd undeva sus, la câțiva metri de mine. „Nu, doar am reușit să mă rătăcesc…” îi răspund, vizibil ușurată. Urc până la el, cu greu, în patru labe, chiar gândindu-mă că, atunci când am coborât în vale, panta nu fusese atât de abruptă. Da’ parcă mai știu eu cum a fost… Nici bota n-o mai am, căci mă incomoda la… fotografiat...

  O luăm pe urmele lui mami. Tati o strigă pentru a identifica locul unde se află. Ne răspunde de pe un deal din apropiere, așa că încercăm să ajungem la ea. „Mamă, dar pe unde umblă oamenii ăștia!” mă gândesc eu, urcând în patru labe, că altfel nu se poate, coborând tot așa, dar cu spatele, ținându-ne de vreo rădăcină sau o creangă mai țeapănă, să nu ajungem mai repede decât am preconiza. Pe când suntem pe „dealul lui mami”, ea ne răspunde din altă parte, de pe un alt deal. „Dar cum o fi ajuns până acolo atât de repede?” îl întreb pe tati, plină de admirație. Ne hotărâm să nu o mai urmărim pe mami, căci n-avem nicio șansă, e prea rapidă, cel puțin pentru mine.

  În compania lui tati (care cred că se temea, totuși, să nu mă piardă iar), au început să apară în calea noastră și ciupercile mult dorite. Parcă eram din nou copil, în pădure, cu părinții mei, cu fratele meu… A fost o zi minunată, de care-mi aduc aminte cu mult drag…

  Acum câteva zile, mă sună mami: „Mergem după ciuperci, vii cu noi?” Știind cât de mult iubește mami astfel de drumeții, sunt sigură că, în situația în care sunt, nu s-ar duce unde i-ar trage inima și dorul, ba, mai mult, i-aș ține pe loc, așa că îi răspund, încercând să par veselă: „Nu, mergeți dumneavoastră, acuma, dacă a plouat, sigur veți găsi multe ciuperci! O să merg data viitoare!” 

 

O poză de demult cu mama mea, care și ea iubea astfel de drumeții...

 

Matracucul numărul trei

 Dor de Junior... Și nu numai...

   Azi, marți, 13 septembrie 2022, am hotărât „brusc și subit”, fără să mă mai consult cu nimeni altcineva decât „eu și cu mine”, ca Junior să primească titlul onorific de „matracucul numărul 3” în devenire... Asta, datorită faptului că ne-a dovedit, ne-a demonstrat și mie și lui Luci (dar în mod special mie, căci eu sunt mai mult timp acasă și observ mai multe, ca să zic așa) că merită cu vârf și îndesat să devină matracuc.

  Dar, să vă spun ce m-a determinat să-i ofer această titulatură care, zic eu, cu greu se poate face rost și nu chiar oricine sau, cum să spun... fitecine, nime-n drum, poate să-l primească. Doar se știe că în toată lumea asta există numai două matracuci, cel puțin, până acum: cuplul Flutucino căci, când pronunți acest cuvânt, „matracuci”, nu poți să te gândești la una și să o excluzi pe cealaltă. Adică, cele două vin la pachet, ca siamezii, nu se poate altfel... Acuma, nu știu exact ce m-a determinat taman azi, într-o zi de marți (știți voi, marțea cu trei ceasuri rele și restul bune) și, fiind încă și o zi cu data de 13, să-l ridic pe Junior la rangul de… matracuc (în devenire, deocamdată), mai ales că încă nu mi-e cunoscut dacă va fi matracuc sau… matracucă…

  Oricum, încă dinainte de a merge în concediu, am observat că nu mai fuge când mă apropii să-i duc de mâncare. Bine, nici nu vine fugind și zburdând pe lângă mine cum fac matracucile. Se îndepărtează, e drept și, dacă îmi fac de lucru pe la căpșuni, de exemplu, care se află în apropierea „cantinei” cum îi spune Luci locului de luat masa pe care l-a amenajat, vine să mănânce, pentru că… na! dacă eu nu mă las dusă de acolo și lui i-e foame, ce să facă, săracul… Așa am reușit să-i fotografiez pe el și pe Capișon atât de aproape… Dar, în ziua aceea, îi dusesem lui Junior un pliculeț cu hrană umedă amestecat cu boabe și de aceea numa’ n-am vrut să plec, voiam să-i văd reacția. Bine, recunosc, și să-l pozez… Oricum, aveam de lucru în grădină, plantam niște căpșuni. Îl văd pe Junior că se apropie, și, dintr-o dată, îl aud scoțând niște sunete foarte ciudate, ei! miorlăituri, ce mai... (nu mieunat, că atâta diferență pot recunoaște). Și… ce să vezi! doar ce vine Capișon (pe care nu-l văzusem de câteva zile, ce-i drept) și se apropie de vasul cu mâncare. Asta era explicația „acordurilor” scoase de Junior: fiind pui, nu îndrăznește să se ia la bătaie cu el, ci doar să se plângă că-i mănâncă cina. Eu, fără să mă gândesc prea mult, mă reped, iau vasul cu mâncare și mă îndepărtez. Nu aveam de gând să-l las pe Capișon să mănânce tot pliculețul singur (altul nu mai aveam) ci, venind în casă, am mai pus bobițe, am amestecat bine și am pus jumătate în alt vas, pentru Junior. Întorcându-mă în grădină, văd „mâțele” mele așteptându-mă, puțin nedumerite de reacția pe care o avusesem. Pun unul dintre vase în interiorul „cantinei” și mă îndepărtez. Bietul Junior, aștepta deoparte, urmărindu-l pe Capișon care s-a apropiat încet, precaut, și s-a pus pe mâncat. Nu știu legile „pisicești” cam cum funcționează, dar din ce mi-am dat eu seama, prima dată trebuie să mănânce cel „mai mare în grad”, apoi ceilalți… După ce a terminat Capișon de mâncat și de băut apă, s-a dus în treaba lui. Am dus celălalt vas pentru Junior și de-abia atunci, bietul meu mâțuc pleoștit a îndrăznit să se apropie și să servească cina.

  După ce am venit din concediu, m-am bucurat când am văzut vasele aproape goale, doar cu câteva bobițe înăuntru. Sigur mâncaseră amândoi, și Capișon, și Junior, căci nu putea mânca unul singur atât de mult. De-abia câteva zile stătusem acasă, bucurându-mă, pe lângă matracuci, și de compania lui Junior (pe Capișon încă nu-l văzusem) căci, la sfârșitul săptămânii aveam planificare la recuperare pentru două săptămâni. Atunci să te ții, frate! să vezi cum i-am făcut lui Luci capul calendar, nu cumva să uite să dea de mâncare și „mâțelor”. Asta, pentru că el lucrează de dimineață bună, uneori și de la 5 și nu mi-l puteam imagina pe soțul meu, orbecăind prin grădină cu bobițe la purtător, doar ca să dea de mâncare unor animăluțe care, la drept vorbind, nici nu se știa ale cui sunt… Dar, cum îl cunosc pe soțul meu ca fiind milos din fire, eram sigură că n-o să le lase să moară de foame, găsind o soluție convenabilă pentru toată lumea (ceea ce s-a și întâmplat, ducând seara porție dublă și pentru dimineața următoare). În fiecare zi îl întrebam, pe lângă ceilalți membri ai familiei, ce fac și „mâțele” noastre. „Bine, nu le-am văzut, dar bănuiesc că mănâncă, din moment ce vasul e, de fiecare dată, gol… ” era răspunsul lui. Într-o singură zi mi-a trimis două poze cu Junior la „cantină” și cu o explicație mai mult decât năstrușnică: „Se egzistă…”

  După mult-așteptata venire acasă, într-o seară merg pe lângă gardul grădinii, să mă uit dacă mai are Junior de mâncare. Nu se vedea mare lucru, nu-l vedeam nici pe el pe unde era, oricât am încercat să scrutez zmeurișul să văd dacă nu e prin zonă. Dar, dacă tot eram acolo, m-am uitat și la căpșunii plantați recent care aveau flori și fructe (încă verzi), la fel și cele două tufe de frăguțe din primăvară. Și nu știu cum întorc capul spre dreapta și mai să-mi stea inima în loc: Junior, cam la același nivel cu capul meu, liniștit, stătea ghemuit pe cotețul viitoarelor găini și se uita la mine, la nici jumătate de metru, dacă întindeam mâna puteam să-l mângâi. Nu-l văzusem niciodată atât de aproape, are cei mai frumoși ochi verzi… I-am vorbit blând, fără mișcări bruște, nu voiam să-l sperii. Mi-am exprimat regretul că nu am telefonul la mine și am zis că merg să-i aduc ceva bun de mâncare.

  Într-o duminică dimineața, eram în living și numai ce-l aud pe soțul meu care era pe terasă: „N-o să-ți vină să crezi unde-i Junior acum…” am ieșit într-o fugă afară (vorba vine, „fugă”) și-l văd pe dragul nostru puiuț cocoțat în vârful țarcului, urmărindu-ne foarte liniștit. Deci, cu toate că încă nu se apropie de noi, totuși, ne caută compania…

  Astăzi dimineață, dau de mâncare matracucilor pe terasă, după care mă îndrept spre grădină să-i duc și lui Junior micul-dejun. Doar bobițe, căci de-abia avusesem ceva brânză pentru mofturoșii mei care nici așa nu prea au mâncat. Junior însă, nu își permite să facă nazuri, el mănancă ce-i duci, altfel rămâne flămând. După ce mă întorc (și mie îmi ia câteva minute bune să ajung din nou pe terasă), mă tot uit să văd, nu merge Junior să mănânce? Mă întorc spre vasele matracucilor și doar ce văd un trupușor alb cu o coadă vărgată strecurându-se pe după niște placaje rezemate de perete. Vasul lui Cino, aproape gol. Ei, Junior, ce te mai joci tu cu focul! Am coborât rapid treptele să-i dau prilejul să poată pleca în condiții optime. Tocmai atunci matracucile se hotărăsc să facă o nouă verificare în spate, dar le-am întors din drum. Of, ce de palpitații îmi mai dă pisicul ăsta!

  Îmi dau seama că, totuși, până la a deveni un matracuc adevărat mai are de trecut niște probe, ca să zic așa, având în vedere definiția matracucilor (a mea, nu cea din dicționar): Copii patrupezi (este), cu o inteligență ieșită din comun (are și chiar ne uimește), alintați și răsfățați din cale-afară (asta îi lipsește, deocamdată), foarte iubitori (încă nu știm cît de iubitor e), loiali (este, nu vine de două ori pe zi să mănânce? și, mai nou, își petrece ziua în curtea noastră, desigur, la… înălțime) și… dornici de iubire (el vrea, sincer, dar se pare că matracucile nu vor să împartă iubirea noastră cu altcineva… deocamdată; cum îl simt, cum îl văd, îl alungă nervoase). Astfel, acum, numele lui este: Junior M3…

  Dacă aveți vreo sugestie, cum ar putea Junior M3 să capete și ceea ce-i lipsește din definiția matracucilor, pentru a deveni un matracuc adevărat, dați-mi de știre, căci se apropie sezonul rece și timpul ne presează...

………………………………………………………………………………………................

  Nu am mai apucat să postez povestea, nici să caut sugestii pentru Junior M3… Nici pentru Capișon… Căci, deja din a doua zi de când scrisesem povestea, amândoi, și Junior M3, și Capișon, au început să absenteze… Nimic nu am mai aflat de ei, nicio veste… Sper din suflet să-i fi luat cineva cu inimă bună și să le meargă bine. La mulți ani, Junior M3, la mulți ani, Capișon!

 

 Junior M3

 

 

Capișon

 

 

Vis (Gheorghe Lupșe)

Nici nu îmi vine să cred;

Cauza care mă frământă

Este oare cum prevăd

Că iubesc o floare mândră?

 

Mândră ca o zi de mai

Când apare roua-n zori.

Urcă soarele pe plai,

Strălucesc atâtea flori!...

 

Dimineața trece-n zbor,

Înflorește păpădia.

Greieri și cosași în cor

Își arată veselia.

Cu sufletul plin de dor,

Buimăcit, beat de uimire,

Stau și-ascult cântecul lor

Și visez o fericire...

nai/n-ai

                                nai

Colegul meu cântă la nai. 

Nai este un instrument muzical.

Când este substantiv, nai se scrie într-un singur cuvânt. 

Mi-am cumpărat un nai nou.

Vreau să-mi confecționez un nai, dar nu prea știu de ce materiale am nevoie.

                               n-ai

-N-ai venit ieri la mine, deși mi-ai promis!

-Te-am strigat deja de zece ori, n-ai auzit?

-Știu că n-ai fi în stare să jignești pe cineva intenționat. 

-Dacă n-ai fost acolo, n-ai de unde să știi ce s-a întâmplat, de fapt...

-Bine că n-ai pățit ceva grav!

Tupeista

  Sunt o fire foarte emotivă… Asta e, semăn cu mama. Roșesc foarte ușor, nici nu trebuie să-mi spună cineva: „Vai, tu, da’ ce-ai roșit, de te-ai vedea în oglindă!…” căci simt eu: în momentul cu pricina, mi se înfierbântă fața, încep să transpir de parcă aș face inhalații cu ceaiuri fierbinți și urechile îmi iau foc. E ceva ce nu pot controla, nu ține de mine. Tocmai de aceea, când sunt „cu musca pe căciulă”, nu pot „s-o-ntorc ca la Brăila”, cum se spune, căci fața mă trădează. La școală, dacă voiam să copiez, de exemplu (am făcut-o și pe asta, în ultima clasă de liceu... cum altfel?) vedea nu doar profesoara, ci întreaga clasă. Și cum să nu se întâmple asta, când eu, cu palmele transpirate și fața roșie ca o pătlăgică, cu părul lung de-o parte și de alta ca să nu mi se vadă caietul deschis în bancă (credeam eu), mă foiam pe scaun de parcă aș fi avut hemoroizi… Dacă cineva mă lua „la mișto”… ce să-i răspund înapoi, că instantaneu deveneam o roșie coaptă și începeam să mă bâlbâi… Eram penibilă… Ajunsesem să-mi fie rușine și să cumpăr pâine…

  Prin gimnaziu m-am hotărât să scap, cumva, de emotivitatea asta excesivă și enervantă… Și la cine să apelez pentru niște „lecții” dacă nu la frate-meu, un tip dezinvolt, cu replicile „la purtător” și, în același timp, carismatic și iubit de toată lumea? Parcă nici n-am fi fost frați…

  Aceasta fiind situația, îl rog pe frate-meu să mă „ajute” să devin și eu tupeistă, să mă învețe niște expresii, niște replici, să le răspund pe măsură celor care mă enervează și mă iau la miștocăreală. Și... ce să facă bietul frate-meu cu bleaga de soră-sa... După ce l-am tot rugat atâta, se lasă convins și începem „lecțiile”. Nu mai țin minte expresiile șmechere învățate cu atâta sârg… Pot doar să spun că le-am folosit, nu o dată, dar… în contexte total nepotrivite. Acasă, fratele meu îmi zicea cam la ce aș putea folosi o anumită replică, încercând să mă ia el peste picior. Doar că… în afara „lecțiilor”, când era cazul să devin tupeistă și nițel obraznică, să vadă cel care se pune cu mine că nu sunt chiar o… „papă-lapte”, îi dădeam o replică învățată care nu-și avea locul în discuția respectivă; normal că era imposibil ca „evaluarea cunoștințelor” să decurgă identic ca acasă, în timpul „învățării”… Ei bine, lecțiile chiar au avut efect, căci nu mai eram doar penibilă, ci și ridicolă…

  Totuși, o expresie de-asta, șmecheră și tupeistă, mai țin minte, chiar foarte bine, căci ea a fost cea care m-a băgat în bucluc… Toate celelalte… au fost șterse cu buretele… capul meu devenind, în privința asta, o adevărată „tabula rasa”… Într-o seară, eram acasă cu toată familia, în camera părinților, ne uitam la un film. Fiind în perioada Epocii de Aur, era singura cameră care avea televizor, alb-negru, desigur. Filmul era bun și nu voiam să pierd din el nicio secundă. Și tare-mi mai trebuia la baie… Acuma, dacă te uiți la un film și ai vreo nevoie, liniștit poți să rezolvi în pauza cu reclame, ba, ai timp și să te speli pe cap sau chiar să mănânci, dar atunci… Și… mă țin eu cât mă țin, da’… na! pe când amânarea nu mai era posibilă… numa’ zic, fără să-mi dau seama, expresia aia învățată de la frate-meu cu referire la nevoia mea, neuitând să precizez că ... aș rezolva-o, da’ nu vreau să pierd acțiunea (sigur mă veți înțelege că, deși încă o știu, nu pot s-o expun așa… ad-litteram)… Și doar ce o aud pe mama că-mi zice: „Du-te liniștită, că-ți povestesc eu…” Apoi, de parcă ar fi derulat înapoi o casetă imaginară, mă ia la rost: „Dar ia stai nițel, domnișoară, cum vorbești așa?” Și începe să mă descoase de unde am preluat eu astfel de expresii și să mă muștruluiască… Eu, după ce fac fețe-fețe și mă bâlbâi, încercând (degeaba) să scap, recunosc cine era, de fapt, „profesorul”, primind o muștruluială și frate-meu care, cică, nu ar trebui să mă învețe toate prostiile… Apoi, începe să-mi țină un adevărat discurs, despre cum trebuie să vorbească și să se comporte o fată de vârsta mea… Eh, ce tu film, ce tu acțiune… că nu mai știam nici cum mă cheamă…

  De atunci, am revenit „la normal”, așa cum eram, fata emotivă de dinainte, uitând, ca prin farmec, tot ce mă învățase frate-meu… Oricum, am văzut că „tupeismul” nu mă caracterizează deloc… și… mai bine emotivă, decât ridicolă, nu?

 

 În lipsa unei alte fotografii sugestive: la patru ani, la o serbare, când nu am vrut să-mi dezlipesc privirea de la tovarășa educatoare care era în culise și-mi tot făcea semne să mă uit către spectatori...

 

 

 

Bucurie de copil (versuri și ilustrație: Gheorghe Lupșe)

Fetița trage zăvorul. 

Poate e mama prin curte...

Sau să fie puișorul

Vreunei păsărici micuțe?

 

Cip-cirip! din nou se-aude.

De-astă dată este clar

Și fetița se ascunde

Ca să-i vadă. În zadar...

 

Tresare, se-aude-un zbor,

Fâlfâit de aripioare.

Vrăbiuța-ncetișor

Duce puilor mâncare.

 

Fetița-i tare voioasă.

Știe unde-s puișorii

C-a văzut-o pe vrăbiuță

Unde-a mers cu viermișorii.

Iar de azi, fetița noastră,

O să vină fără frică,

Și-o să steie sub fereastră

Ca să vadă-o păsărică.

 

 

Colecționara de flori și... nu numai...

  Iubesc florile nespus de mult. De fapt, cred că toată lumea le iubește, căci încă n-am întâlnit pe nimeni care să nu se bucure de frumusețea lor sau să nu i se lumineze fața când îi înflorește acasă vreuna. Tocmai din această cauză, am sute de poze cu flori, toată vara sunt cu telefonul în mână prin mijlocul lor, când eu, când Luci; căci, oricât de sobru ar vrea să pară soțul meu, de atâția ani de când suntem căsătoriți, știu că e o fire sensibilă și iubitoare de flori. V-am spus, nimeni nu le poate rezista...

  A fost o perioadă când am colecționat flori… De orice fel, nu conta ce sunt: filodendron, ficus, tei japonez, mușcate de diferite feluri, crini, violete de Parma în mai multe culori, trandafiri de ghiveci, cactuși, aloe, fucsie și o mulțime de altele la care nici nu le știam denumirea, darămite cum să le îngrijesc. Din cauza asta, am și pierdut majoritate dintre ele. Dar atunci, voiam să am cât mai multe și cât mai diverse. Aproape că ne-au dat afară din casă. Le țineam în interior, căci n-aveam terasă și nici umbră în curte în afară de un cireș și un vișin în fundul grădinii. Doar nu era să-mi duc florile acolo, să nu mi le vadă nimeni, căci eram foarte mândră de colecția mea. Ș-apoi, voiam să le admir că… na! v-am spus, eram deja obsedată de flori.

  Când mergeam cu Luci la vreun magazin, înainte de a intra mi se făcea „instructajul”: „Mergem, dar nu cumperi nicio floare, ai destule acasă, nici nu mai ai unde să le pui…” Eram de acord, cum altfel? Dar tot ieșeam din incinta magazinului, măcar cu una: „De asta n-avem… Ia uită-te la ea, cum să n-o fi luat? Mai că nu m-a strigat s-o iau acasă…” Și soțul meu se lua de cap, dar ce putea să facă cu obsedata de nevastă-sa, atât de mare iubitoare de flori?

  Pe lângă colindatul prin magazine, îmi plăcea foarte mult să mergem în vizită, căci nu se putea ca gazdele să nu aibă măcar o floare. Dacă eu nu aveam din aceea, „cerșeam” o bucățică, cât de mică (habar n-aveam dacă s-ar prinde, dacă ar face rădăcină, dar era musai să-mi încerc norocul). Normal că primeam, cum să fiu refuzată? Adică, nu, greșesc, cineva m-a refuzat, că doar nu eram eu „buricul pământului”; dar a fost singura dată și singura persoană, motivând c-o să-mi dea la primăvară, știți voi expresia „Las’ că-ți dau, dar nu acum”; normal că nu mi-a dat, dar nici eu n-am mai cerut, nici nu i-am mai amintit. Oricum, la fel făceam și eu dacă venea cineva la noi și-și arăta interesul pentru florile mele. Îi făceam un tur, cu explicațiile de rigoare dacă le știam denumirea; dacă nu, îi povesteam de unde le-am „colecționat”: „Oo, clopoțelul? (nu știam pe atunci că se numește fucsie...) E dintr-un sat, am fost cu niște prieteni de familie la o cunoștință de-a lor și avea un copac maaare cu clopoței, de care m-am îndrăgostit de cum l-am văzut. Îți dai seama, clopoței roz cu violet, parcă erau niște balerine, cum să reziști la așa ceva? Am primit o bucățică, pare-se, cu dragoste, că uite ce minunăție de clopoței!” Și dacă dorea, îi dădeam și eu cu mult drag, deși rar mi s-a cerut…

  Cu timpul, am ajuns să am 100 de ghivece cu flori… De cum venea toamna și frigul, măream bucătăria, scoțând geamul care făcea legătura cu holul de la intrare ca să nu înghețe florile de acolo. Lângă calorifer, pe măsură ce ghivecele mele se înmulțeau, fie prin achiziționare, fie prin cadorisire sau „cerșire” (atunci n-aveam nicio treabă cu asta), soțul meu mi-a instalat o masă special pentru ele, deși cele mari își aveau deja locul lor la noi în cameră; ce știam eu pe vremea aia că nu-i bine să dormi cu flori în cameră, că-ți consumă oxigenul… am conviețuit cu toții foarte bine, fără probleme...

  Într-o primăvară destul de capricioasă și de ploioasă, pe la sfârșitul lui mai, mă pun într-o zi să ud florile. Având atât de multe, îmi lua ceva timp această îndeletnicire. Încep cu cele din cameră, continui cu cele din bucătărie, ajungând, într-un final, și în hol. Și, luând florile la rând, ajung eu cu apa la un ghiveci care avea o plăntuță ceva mai înaltă, cu multe frunze (n-aș putea să vă spun denumirea ei, nici nu o știam, de altfel). Cert este că apropii vasul cu apă de rădăcina plantei din ghiveci și… numa’ ce apa refulează pe mine, pe jos, pe lângă ghiveci... Nu înțeleg ce se întâmplă, așa că ridic frunzele să văd de ce nu... vrea ghiveciul să primească apa… Și, doar ce văd la rădăcina plantei o… broască, mare cât o zi de post… Neînțelegând ce se întâmplă, de unde dușul acela rece, aceasta se ridicase și se uita la mine, vizibil deranjată. Tot ea, cică… Eu… neașteptându-mă la o așa... priveliște, în doi timpi și trei mișcări, vorba aia, sunt în curte (nici n-am știut, până atunci, ce rapidă pot fi la nevoie)… Cum o fi ajuns broasca aia în casă, taman în ghiveci? Deja, prin minte mi se perindă scenarii care mai de care mai… grozave: noi, în cameră, seara uitându-ne la televizor, în timp de „Madama broască”, hopa-țopa, saltă de zor în toate direcțiile; sau, noi în pat, dar nu singuri… brrrr, că m-au și apucat frigurile… Musai să ne scăpăm de broasca aia… Dar… cum s-o fac să plece? Că și mie mi-era frică de ea, și ei i-era frică de mine… Ies din curte să caut „ajutor” și… ce noroc pe mine, tocmai se întorcea nepotu-meu de la școală cu un coleg de clasă, vecin cu noi. Îl rog să mă ajute. Imediat ce se schimbă de hainele de școală, îmi spune. Dar prietenul lui: „Stai că vin eu și te scap de broasca aia, că io-s deja echipat corespunzător!” Mergem amândoi în casă și arăt spre ghiveciul cu pricina. Dar… nu crezuse că broasca e chiar așa de mare, căci nu-i prea vine nici lui la îndemână să pună mâna pe ea. Văzând că se codește și el, îmi fac curaj și, ridicând ghiveciul, fug cu el până la grădină, aruncându-l peste gard. Nu mi-a mai trebuit nici floare, nici ghiveci, „Madama broască” n-are decât să le păstreze sănătoasă. Totuși, la câteva zile după, m-am dus și mi-am recuperat floarea, că… na! nu mai ieșea socoteala cu celelalte...

  Au trecut mulți ani de la această întâmplare. Încă mai am flori la ghiveci, dar nu atât de multe ca în acea perioadă... Și am ajuns să iubesc broscuțele. Nu cele adevărate, desigur, ci decorațiunile de grădină. Așa că, oriunde găsesc vreo broscuță, o achiziționez pentru a-i face loc în vreun ghiveci… Deja am cinci… de fapt, șase, cu cea primită cadou de la o foarte bună prietenă... Oare asta înseamnă că am început o nouă colecție?