Sunt o fire foarte emotivă… Asta e, semăn cu mama. Roșesc foarte ușor, nici nu trebuie să-mi spună cineva: „Vai, tu, da’ ce-ai roșit, de te-ai vedea în oglindă!…” căci simt eu: în momentul cu pricina, mi se înfierbântă fața, încep să transpir de parcă aș face inhalații cu ceaiuri fierbinți și urechile îmi iau foc. E ceva ce nu pot controla, nu ține de mine. Tocmai de aceea, când sunt „cu musca pe căciulă”, nu pot „s-o-ntorc ca la Brăila”, cum se spune, căci fața mă trădează. La școală, dacă voiam să copiez, de exemplu (am făcut-o și pe asta, în ultima clasă de liceu... cum altfel?) vedea nu doar profesoara, ci întreaga clasă. Și cum să nu se întâmple asta, când eu, cu palmele transpirate și fața roșie ca o pătlăgică, cu părul lung de-o parte și de alta ca să nu mi se vadă caietul deschis în bancă (credeam eu), mă foiam pe scaun de parcă aș fi avut hemoroizi… Dacă cineva mă lua „la mișto”… ce să-i răspund înapoi, că instantaneu deveneam o roșie coaptă și începeam să mă bâlbâi… Eram penibilă… Ajunsesem să-mi fie rușine și să cumpăr pâine…
Prin gimnaziu m-am hotărât să scap, cumva, de emotivitatea asta excesivă și enervantă… Și la cine să apelez pentru niște „lecții” dacă nu la frate-meu, un tip dezinvolt, cu replicile „la purtător” și, în același timp, carismatic și iubit de toată lumea? Parcă nici n-am fi fost frați…
Aceasta fiind situația, îl rog pe frate-meu să mă „ajute” să devin și eu tupeistă, să mă învețe niște expresii, niște replici, să le răspund pe măsură celor care mă enervează și mă iau la miștocăreală. Și... ce să facă bietul frate-meu cu bleaga de soră-sa... După ce l-am tot rugat atâta, se lasă convins și începem „lecțiile”. Nu mai țin minte expresiile șmechere învățate cu atâta sârg… Pot doar să spun că le-am folosit, nu o dată, dar… în contexte total nepotrivite. Acasă, fratele meu îmi zicea cam la ce aș putea folosi o anumită replică, încercând să mă ia el peste picior. Doar că… în afara „lecțiilor”, când era cazul să devin tupeistă și nițel obraznică, să vadă cel care se pune cu mine că nu sunt chiar o… „papă-lapte”, îi dădeam o replică învățată care nu-și avea locul în discuția respectivă; normal că era imposibil ca „evaluarea cunoștințelor” să decurgă identic ca acasă, în timpul „învățării”… Ei bine, lecțiile chiar au avut efect, căci nu mai eram doar penibilă, ci și ridicolă…
Totuși, o expresie de-asta, șmecheră și tupeistă, mai țin minte, chiar foarte bine, căci ea a fost cea care m-a băgat în bucluc… Toate celelalte… au fost șterse cu buretele… capul meu devenind, în privința asta, o adevărată „tabula rasa”… Într-o seară, eram acasă cu toată familia, în camera părinților, ne uitam la un film. Fiind în perioada Epocii de Aur, era singura cameră care avea televizor, alb-negru, desigur. Filmul era bun și nu voiam să pierd din el nicio secundă. Și tare-mi mai trebuia la baie… Acuma, dacă te uiți la un film și ai vreo nevoie, liniștit poți să rezolvi în pauza cu reclame, ba, ai timp și să te speli pe cap sau chiar să mănânci, dar atunci… Și… mă țin eu cât mă țin, da’… na! pe când amânarea nu mai era posibilă… numa’ zic, fără să-mi dau seama, expresia aia învățată de la frate-meu cu referire la nevoia mea, neuitând să precizez că ... aș rezolva-o, da’ nu vreau să pierd acțiunea (sigur mă veți înțelege că, deși încă o știu, nu pot s-o expun așa… ad-litteram)… Și doar ce o aud pe mama că-mi zice: „Du-te liniștită, că-ți povestesc eu…” Apoi, de parcă ar fi derulat înapoi o casetă imaginară, mă ia la rost: „Dar ia stai nițel, domnișoară, cum vorbești așa?” Și începe să mă descoase de unde am preluat eu astfel de expresii și să mă muștruluiască… Eu, după ce fac fețe-fețe și mă bâlbâi, încercând (degeaba) să scap, recunosc cine era, de fapt, „profesorul”, primind o muștruluială și frate-meu care, cică, nu ar trebui să mă învețe toate prostiile… Apoi, începe să-mi țină un adevărat discurs, despre cum trebuie să vorbească și să se comporte o fată de vârsta mea… Eh, ce tu film, ce tu acțiune… că nu mai știam nici cum mă cheamă…
De atunci, am revenit „la normal”, așa cum eram, fata emotivă de dinainte, uitând, ca prin farmec, tot ce mă învățase frate-meu… Oricum, am văzut că „tupeismul” nu mă caracterizează deloc… și… mai bine emotivă, decât ridicolă, nu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu