Matracucul numărul trei

 Dor de Junior... Și nu numai...

   Azi, marți, 13 septembrie 2022, am hotărât „brusc și subit”, fără să mă mai consult cu nimeni altcineva decât „eu și cu mine”, ca Junior să primească titlul onorific de „matracucul numărul 3” în devenire... Asta, datorită faptului că ne-a dovedit, ne-a demonstrat și mie și lui Luci (dar în mod special mie, căci eu sunt mai mult timp acasă și observ mai multe, ca să zic așa) că merită cu vârf și îndesat să devină matracuc.

  Dar, să vă spun ce m-a determinat să-i ofer această titulatură care, zic eu, cu greu se poate face rost și nu chiar oricine sau, cum să spun... fitecine, nime-n drum, poate să-l primească. Doar se știe că în toată lumea asta există numai două matracuci, cel puțin, până acum: cuplul Flutucino căci, când pronunți acest cuvânt, „matracuci”, nu poți să te gândești la una și să o excluzi pe cealaltă. Adică, cele două vin la pachet, ca siamezii, nu se poate altfel... Acuma, nu știu exact ce m-a determinat taman azi, într-o zi de marți (știți voi, marțea cu trei ceasuri rele și restul bune) și, fiind încă și o zi cu data de 13, să-l ridic pe Junior la rangul de… matracuc (în devenire, deocamdată), mai ales că încă nu mi-e cunoscut dacă va fi matracuc sau… matracucă…

  Oricum, încă dinainte de a merge în concediu, am observat că nu mai fuge când mă apropii să-i duc de mâncare. Bine, nici nu vine fugind și zburdând pe lângă mine cum fac matracucile. Se îndepărtează, e drept și, dacă îmi fac de lucru pe la căpșuni, de exemplu, care se află în apropierea „cantinei” cum îi spune Luci locului de luat masa pe care l-a amenajat, vine să mănânce, pentru că… na! dacă eu nu mă las dusă de acolo și lui i-e foame, ce să facă, săracul… Așa am reușit să-i fotografiez pe el și pe Capișon atât de aproape… Dar, în ziua aceea, îi dusesem lui Junior un pliculeț cu hrană umedă amestecat cu boabe și de aceea numa’ n-am vrut să plec, voiam să-i văd reacția. Bine, recunosc, și să-l pozez… Oricum, aveam de lucru în grădină, plantam niște căpșuni. Îl văd pe Junior că se apropie, și, dintr-o dată, îl aud scoțând niște sunete foarte ciudate, ei! miorlăituri, ce mai... (nu mieunat, că atâta diferență pot recunoaște). Și… ce să vezi! doar ce vine Capișon (pe care nu-l văzusem de câteva zile, ce-i drept) și se apropie de vasul cu mâncare. Asta era explicația „acordurilor” scoase de Junior: fiind pui, nu îndrăznește să se ia la bătaie cu el, ci doar să se plângă că-i mănâncă cina. Eu, fără să mă gândesc prea mult, mă reped, iau vasul cu mâncare și mă îndepărtez. Nu aveam de gând să-l las pe Capișon să mănânce tot pliculețul singur (altul nu mai aveam) ci, venind în casă, am mai pus bobițe, am amestecat bine și am pus jumătate în alt vas, pentru Junior. Întorcându-mă în grădină, văd „mâțele” mele așteptându-mă, puțin nedumerite de reacția pe care o avusesem. Pun unul dintre vase în interiorul „cantinei” și mă îndepărtez. Bietul Junior, aștepta deoparte, urmărindu-l pe Capișon care s-a apropiat încet, precaut, și s-a pus pe mâncat. Nu știu legile „pisicești” cam cum funcționează, dar din ce mi-am dat eu seama, prima dată trebuie să mănânce cel „mai mare în grad”, apoi ceilalți… După ce a terminat Capișon de mâncat și de băut apă, s-a dus în treaba lui. Am dus celălalt vas pentru Junior și de-abia atunci, bietul meu mâțuc pleoștit a îndrăznit să se apropie și să servească cina.

  După ce am venit din concediu, m-am bucurat când am văzut vasele aproape goale, doar cu câteva bobițe înăuntru. Sigur mâncaseră amândoi, și Capișon, și Junior, căci nu putea mânca unul singur atât de mult. De-abia câteva zile stătusem acasă, bucurându-mă, pe lângă matracuci, și de compania lui Junior (pe Capișon încă nu-l văzusem) căci, la sfârșitul săptămânii aveam planificare la recuperare pentru două săptămâni. Atunci să te ții, frate! să vezi cum i-am făcut lui Luci capul calendar, nu cumva să uite să dea de mâncare și „mâțelor”. Asta, pentru că el lucrează de dimineață bună, uneori și de la 5 și nu mi-l puteam imagina pe soțul meu, orbecăind prin grădină cu bobițe la purtător, doar ca să dea de mâncare unor animăluțe care, la drept vorbind, nici nu se știa ale cui sunt… Dar, cum îl cunosc pe soțul meu ca fiind milos din fire, eram sigură că n-o să le lase să moară de foame, găsind o soluție convenabilă pentru toată lumea (ceea ce s-a și întâmplat, ducând seara porție dublă și pentru dimineața următoare). În fiecare zi îl întrebam, pe lângă ceilalți membri ai familiei, ce fac și „mâțele” noastre. „Bine, nu le-am văzut, dar bănuiesc că mănâncă, din moment ce vasul e, de fiecare dată, gol… ” era răspunsul lui. Într-o singură zi mi-a trimis două poze cu Junior la „cantină” și cu o explicație mai mult decât năstrușnică: „Se egzistă…”

  După mult-așteptata venire acasă, într-o seară merg pe lângă gardul grădinii, să mă uit dacă mai are Junior de mâncare. Nu se vedea mare lucru, nu-l vedeam nici pe el pe unde era, oricât am încercat să scrutez zmeurișul să văd dacă nu e prin zonă. Dar, dacă tot eram acolo, m-am uitat și la căpșunii plantați recent care aveau flori și fructe (încă verzi), la fel și cele două tufe de frăguțe din primăvară. Și nu știu cum întorc capul spre dreapta și mai să-mi stea inima în loc: Junior, cam la același nivel cu capul meu, liniștit, stătea ghemuit pe cotețul viitoarelor găini și se uita la mine, la nici jumătate de metru, dacă întindeam mâna puteam să-l mângâi. Nu-l văzusem niciodată atât de aproape, are cei mai frumoși ochi verzi… I-am vorbit blând, fără mișcări bruște, nu voiam să-l sperii. Mi-am exprimat regretul că nu am telefonul la mine și am zis că merg să-i aduc ceva bun de mâncare.

  Într-o duminică dimineața, eram în living și numai ce-l aud pe soțul meu care era pe terasă: „N-o să-ți vină să crezi unde-i Junior acum…” am ieșit într-o fugă afară (vorba vine, „fugă”) și-l văd pe dragul nostru puiuț cocoțat în vârful țarcului, urmărindu-ne foarte liniștit. Deci, cu toate că încă nu se apropie de noi, totuși, ne caută compania…

  Astăzi dimineață, dau de mâncare matracucilor pe terasă, după care mă îndrept spre grădină să-i duc și lui Junior micul-dejun. Doar bobițe, căci de-abia avusesem ceva brânză pentru mofturoșii mei care nici așa nu prea au mâncat. Junior însă, nu își permite să facă nazuri, el mănancă ce-i duci, altfel rămâne flămând. După ce mă întorc (și mie îmi ia câteva minute bune să ajung din nou pe terasă), mă tot uit să văd, nu merge Junior să mănânce? Mă întorc spre vasele matracucilor și doar ce văd un trupușor alb cu o coadă vărgată strecurându-se pe după niște placaje rezemate de perete. Vasul lui Cino, aproape gol. Ei, Junior, ce te mai joci tu cu focul! Am coborât rapid treptele să-i dau prilejul să poată pleca în condiții optime. Tocmai atunci matracucile se hotărăsc să facă o nouă verificare în spate, dar le-am întors din drum. Of, ce de palpitații îmi mai dă pisicul ăsta!

  Îmi dau seama că, totuși, până la a deveni un matracuc adevărat mai are de trecut niște probe, ca să zic așa, având în vedere definiția matracucilor (a mea, nu cea din dicționar): Copii patrupezi (este), cu o inteligență ieșită din comun (are și chiar ne uimește), alintați și răsfățați din cale-afară (asta îi lipsește, deocamdată), foarte iubitori (încă nu știm cît de iubitor e), loiali (este, nu vine de două ori pe zi să mănânce? și, mai nou, își petrece ziua în curtea noastră, desigur, la… înălțime) și… dornici de iubire (el vrea, sincer, dar se pare că matracucile nu vor să împartă iubirea noastră cu altcineva… deocamdată; cum îl simt, cum îl văd, îl alungă nervoase). Astfel, acum, numele lui este: Junior M3…

  Dacă aveți vreo sugestie, cum ar putea Junior M3 să capete și ceea ce-i lipsește din definiția matracucilor, pentru a deveni un matracuc adevărat, dați-mi de știre, căci se apropie sezonul rece și timpul ne presează...

………………………………………………………………………………………................

  Nu am mai apucat să postez povestea, nici să caut sugestii pentru Junior M3… Nici pentru Capișon… Căci, deja din a doua zi de când scrisesem povestea, amândoi, și Junior M3, și Capișon, au început să absenteze… Nimic nu am mai aflat de ei, nicio veste… Sper din suflet să-i fi luat cineva cu inimă bună și să le meargă bine. La mulți ani, Junior M3, la mulți ani, Capișon!

 

 Junior M3

 

 

Capișon