Colecționara de flori și... nu numai...

  Iubesc florile nespus de mult. De fapt, cred că toată lumea le iubește, căci încă n-am întâlnit pe nimeni care să nu se bucure de frumusețea lor sau să nu i se lumineze fața când îi înflorește acasă vreuna. Tocmai din această cauză, am sute de poze cu flori, toată vara sunt cu telefonul în mână prin mijlocul lor, când eu, când Luci; căci, oricât de sobru ar vrea să pară soțul meu, de atâția ani de când suntem căsătoriți, știu că e o fire sensibilă și iubitoare de flori. V-am spus, nimeni nu le poate rezista...

  A fost o perioadă când am colecționat flori… De orice fel, nu conta ce sunt: filodendron, ficus, tei japonez, mușcate de diferite feluri, crini, violete de Parma în mai multe culori, trandafiri de ghiveci, cactuși, aloe, fucsie și o mulțime de altele la care nici nu le știam denumirea, darămite cum să le îngrijesc. Din cauza asta, am și pierdut majoritate dintre ele. Dar atunci, voiam să am cât mai multe și cât mai diverse. Aproape că ne-au dat afară din casă. Le țineam în interior, căci n-aveam terasă și nici umbră în curte în afară de un cireș și un vișin în fundul grădinii. Doar nu era să-mi duc florile acolo, să nu mi le vadă nimeni, căci eram foarte mândră de colecția mea. Ș-apoi, voiam să le admir că… na! v-am spus, eram deja obsedată de flori.

  Când mergeam cu Luci la vreun magazin, înainte de a intra mi se făcea „instructajul”: „Mergem, dar nu cumperi nicio floare, ai destule acasă, nici nu mai ai unde să le pui…” Eram de acord, cum altfel? Dar tot ieșeam din incinta magazinului, măcar cu una: „De asta n-avem… Ia uită-te la ea, cum să n-o fi luat? Mai că nu m-a strigat s-o iau acasă…” Și soțul meu se lua de cap, dar ce putea să facă cu obsedata de nevastă-sa, atât de mare iubitoare de flori?

  Pe lângă colindatul prin magazine, îmi plăcea foarte mult să mergem în vizită, căci nu se putea ca gazdele să nu aibă măcar o floare. Dacă eu nu aveam din aceea, „cerșeam” o bucățică, cât de mică (habar n-aveam dacă s-ar prinde, dacă ar face rădăcină, dar era musai să-mi încerc norocul). Normal că primeam, cum să fiu refuzată? Adică, nu, greșesc, cineva m-a refuzat, că doar nu eram eu „buricul pământului”; dar a fost singura dată și singura persoană, motivând c-o să-mi dea la primăvară, știți voi expresia „Las’ că-ți dau, dar nu acum”; normal că nu mi-a dat, dar nici eu n-am mai cerut, nici nu i-am mai amintit. Oricum, la fel făceam și eu dacă venea cineva la noi și-și arăta interesul pentru florile mele. Îi făceam un tur, cu explicațiile de rigoare dacă le știam denumirea; dacă nu, îi povesteam de unde le-am „colecționat”: „Oo, clopoțelul? (nu știam pe atunci că se numește fucsie...) E dintr-un sat, am fost cu niște prieteni de familie la o cunoștință de-a lor și avea un copac maaare cu clopoței, de care m-am îndrăgostit de cum l-am văzut. Îți dai seama, clopoței roz cu violet, parcă erau niște balerine, cum să reziști la așa ceva? Am primit o bucățică, pare-se, cu dragoste, că uite ce minunăție de clopoței!” Și dacă dorea, îi dădeam și eu cu mult drag, deși rar mi s-a cerut…

  Cu timpul, am ajuns să am 100 de ghivece cu flori… De cum venea toamna și frigul, măream bucătăria, scoțând geamul care făcea legătura cu holul de la intrare ca să nu înghețe florile de acolo. Lângă calorifer, pe măsură ce ghivecele mele se înmulțeau, fie prin achiziționare, fie prin cadorisire sau „cerșire” (atunci n-aveam nicio treabă cu asta), soțul meu mi-a instalat o masă special pentru ele, deși cele mari își aveau deja locul lor la noi în cameră; ce știam eu pe vremea aia că nu-i bine să dormi cu flori în cameră, că-ți consumă oxigenul… am conviețuit cu toții foarte bine, fără probleme...

  Într-o primăvară destul de capricioasă și de ploioasă, pe la sfârșitul lui mai, mă pun într-o zi să ud florile. Având atât de multe, îmi lua ceva timp această îndeletnicire. Încep cu cele din cameră, continui cu cele din bucătărie, ajungând, într-un final, și în hol. Și, luând florile la rând, ajung eu cu apa la un ghiveci care avea o plăntuță ceva mai înaltă, cu multe frunze (n-aș putea să vă spun denumirea ei, nici nu o știam, de altfel). Cert este că apropii vasul cu apă de rădăcina plantei din ghiveci și… numa’ ce apa refulează pe mine, pe jos, pe lângă ghiveci... Nu înțeleg ce se întâmplă, așa că ridic frunzele să văd de ce nu... vrea ghiveciul să primească apa… Și, doar ce văd la rădăcina plantei o… broască, mare cât o zi de post… Neînțelegând ce se întâmplă, de unde dușul acela rece, aceasta se ridicase și se uita la mine, vizibil deranjată. Tot ea, cică… Eu… neașteptându-mă la o așa... priveliște, în doi timpi și trei mișcări, vorba aia, sunt în curte (nici n-am știut, până atunci, ce rapidă pot fi la nevoie)… Cum o fi ajuns broasca aia în casă, taman în ghiveci? Deja, prin minte mi se perindă scenarii care mai de care mai… grozave: noi, în cameră, seara uitându-ne la televizor, în timp de „Madama broască”, hopa-țopa, saltă de zor în toate direcțiile; sau, noi în pat, dar nu singuri… brrrr, că m-au și apucat frigurile… Musai să ne scăpăm de broasca aia… Dar… cum s-o fac să plece? Că și mie mi-era frică de ea, și ei i-era frică de mine… Ies din curte să caut „ajutor” și… ce noroc pe mine, tocmai se întorcea nepotu-meu de la școală cu un coleg de clasă, vecin cu noi. Îl rog să mă ajute. Imediat ce se schimbă de hainele de școală, îmi spune. Dar prietenul lui: „Stai că vin eu și te scap de broasca aia, că io-s deja echipat corespunzător!” Mergem amândoi în casă și arăt spre ghiveciul cu pricina. Dar… nu crezuse că broasca e chiar așa de mare, căci nu-i prea vine nici lui la îndemână să pună mâna pe ea. Văzând că se codește și el, îmi fac curaj și, ridicând ghiveciul, fug cu el până la grădină, aruncându-l peste gard. Nu mi-a mai trebuit nici floare, nici ghiveci, „Madama broască” n-are decât să le păstreze sănătoasă. Totuși, la câteva zile după, m-am dus și mi-am recuperat floarea, că… na! nu mai ieșea socoteala cu celelalte...

  Au trecut mulți ani de la această întâmplare. Încă mai am flori la ghiveci, dar nu atât de multe ca în acea perioadă... Și am ajuns să iubesc broscuțele. Nu cele adevărate, desigur, ci decorațiunile de grădină. Așa că, oriunde găsesc vreo broscuță, o achiziționez pentru a-i face loc în vreun ghiveci… Deja am cinci… de fapt, șase, cu cea primită cadou de la o foarte bună prietenă... Oare asta înseamnă că am început o nouă colecție?