Într-o grădină (Ienăchiță Văcărescu)

Într-o grădină,

Lâng-o tulpină

Zării o floare ca o lumină.

S-o tai, să strică!

S-o las mi-e frică

Că vine altul și mi-o ridică.

Nil/ni-l

                      Nil

Croaziera pe Nil a fost minunată.

Se spune că fluviul Nil este primul ca lungime din întreaga lume.

Nil este un substantiv propriu.

Crocodilul de Nil face parte din fauna acestui fluviu.

 

                  ni-l

Sunt sigură că nu ni-l dă și nouă.

Ni-l arătă pe cel mai frumos.

Dacă imobilul e al lui, nu ni-l mai trebuie.

Ni-l dădu pe cel care consideră că-l merităm.

Trandafirii

 Iubesc toate florile, din fiecare anotimp… De cum se ivesc dragile de primule și ghiocei, primăvara, până la ultimile cârciumărese sau margarete galbene, la sfârșit de toamnă. Nici iarna nu scapă nevizitată în balconul nostru, de florile jupânului trandafir Japonezu’ sau ale Cactusului de Crăciun care, așa cum reiese din nume, înflorește taman în preajma acestei frumoase sărbători. Nu mai spun de Crinul Păcii ori Lacrimile Reginei care și ele înfloresc în aceeași perioadă, doar că, până de curând, nu știam denumirea lor. Astfel, nu pot să spun că aveam o floare preferată, una și numai una, deși pentru buchetul de mireasă, când am fost întrebată, am spus fără să ezit: „Vreau gherbere”. De unde și până unde? Erau florile preferate ale mamei, cum altfel?

  Când m-am mutat la casa mea, am găsit în grădină niște trandafiri galbeni și roz, plantați de cei ce locuiseră acolo înaintea noastră. Nu m-au impresionat în mod deosebit, deși erau mari și frumoși. Dar noi ne mutaserăm toamna, nu erau în perioada de glorie a înfloririi, doar ici și colo câte unul mai îndrăznea să-și etaleze frumusețea. Cum de, totuși, „nu m-au dat pe spate”, metaforic vorbind? În primul rând, pentru că erau… țepoși… Eeei, și de câte ori nu m-au zgâriat când am încercat să-i „coafez”… numai mâinile și brațele mele știu asta… Dar, încet-încet, am început să-i îndrăgesc, cu tot cu spinii lor din dotare. Ba, i-am mai văzut și pe cei portocalii ai vecinului și… gata, am vrut și eu. Oo, de câte ori nu am primit de la dragul nostru vecin tije cu flori aproape trecute, poate-poate se vor prinde și în grădina mea. Și, atâta am încercat, cu sticle de plastic deasupra, până când am reușit să am și eu propriul meu trandafir portocaliu. Mamă, când se puneau cu toții pe înflorit, erau o minune… cu petalele lor ca de catifea, cu parfumul lor fin (pe atunci, eram bine-mersi cu simțul olfactiv)… Cum să nu-i îndrăgești? Dar, aveam doar aceste trei culori, n-ar fi fost fain să am și roșii, și albi și… altfel? Având mintea plină, nu de „pitici”, ci de trandafiri, am cumpărat de la o sărbătoare a toamnei, doi butași, unul alb și unul roșu, cică. În primăvară, deja se prinseseră și în vară am avut primii trandafiri înfloriți; dar… nu semănau deloc cu trandafirii pozați de pe ambalaj, ci erau mici, cu florile simple, rozalii, deja începuseră să se… lungească. Ei, na! să mai ai încredere în ce cumperi…

  La o zi de naștere, tot acum mulți ani, colegele de serviciu mi-au dat bani să-mi cumpăr ce-mi doresc și, normal, am vrut să-mi iau ceva deosebit care să-mi amintească de ele, oprindu-mă tot la… trandafiri. Asta e, când ai o fixație, mergi cu ea cât te țin buzunarele sau, dacă, totuși, te țin, până îți zici de bună voie și nesilit de nimeni: „gata, suficient, ajunge!” De data asta, am mers la piață, m-am gândit că florăresele sigur știu ce anume vând din propria grădină. Am cumpărat trei trandafiri albi, după îndelungi asigurări că da, sigur-sigur, toate cele trei rădăcini de trandafiri vor face niște flori albe, superbe. Mai e nevoie să vă spun că nici măcar unul nu a fost alb? Ne-am pricopsit cu unul galben (din care mai aveam), unul crem și unul… roșu… Tot a fost bine, nu-mi dorisem și roșu? Uite că mi s-a îndeplinit dorința! Și cel crem… era superb, recunosc!

  A venit vremea să ne facem noua casă și toate florile le-am îngrămădit în spatele grădinii până la finalizarea construcției. După alți câțiva ani, în care am pierdut câteva flori importante, printre care și lalelele negre, și trandafirul crem de care eram atât de mândră, am mutat ce a mai rămas în grădina din fața casei, unde stau îngrămădite, aproape unele peste altele, lalele, zambile, narcise, ghiocei, primule, crini, bujori, iriși, trandafiri, aster (pitice, albastre), margarete, lăcrămioare, plus mălinul de lângă gard. Ei, mai cată un loc liber să mai pui ceva în grădină!

  Și totuși, tot aici, mi-a adus bunica de la sora ei niște trandafiri pe care i-am pus sub sticle de plastic, așa cum știam. Nu s-au prins majoritatea dintre ei, motiv pentru care criticile bunicii cum că „nu știu să pun trandafiri” mi-au cam șifonat orgoliul propriu. Dar, recunosc, avea și ea dreptate, ce să zic… căci doar doi trandafiri au supraviețuit, crescând mari și frumoși, cu o nuanță deosebită de portocaliu.

 Pe lângă celelalte flori pe care le iubesc și pe care le pozez în fiecare anotimp de „en-șpe” ori, căci de fiecare dată înfloresc altfel (sau așa mi se pare mie), un loc aparte îl ocupă și trandafirii mei din frumoasa și îngrămădita mea grădină… Dar, cu toată îngrămădeala, tot voi găsi un loc și pentru un trandafir alb. Prea mi-l doresc de multă vreme...

 

 

 

 

 

Telecomanda

   Sunt zile în care nu-mi mai recunosc propriile matracuci... Adică, musai să specific că este vorba doar de Codruț și Capucino, nu și de bietul meu Flutur, care se mișcă din ce în ce mai greu în ultimul timp și caută mai mult canapeaua și… liniștea… Și unde s-o găsească, dacă pe celelalte matracuci zici că le apucă strechea? Ce taifun, ce uragan… alea-s mici copii pe lângă nebunelile pe care le apucă de obicei în casă, că... na! afară ar fi prea simplu. Măcar de-ar avea spațiu unde să se desfășoare dar… nu prea e unde. Asta, însă, nu le împiedică s-o ia în pas alergător din bucătărie în cameră, cocoțându-se pe canapea, unde se opresc câteva minute, timp în care se prind de câte-o lăbuță, de coadă, de urechi, deținând supremația când unul, când celălalt, cu mârâieli din ambele părți (căci Capucino a fost o profesoară de excepție, învățându-l aproape tot ce știe). Apoi, o zbughesc în goana mare, dărâmând orice obstacole le-ar ține calea, înapoi în bucătărie, urmărindu-se pe după masă, unde mai fac câteva ture, după care iar se trântesc și se luptă „pe viață și pe moarte”… Asta până mă enervez, ori eu (care strig și le deschid „elegant” ușa de la intrare, cu specificația clară că jocuri de astea să le întreprindă afară), ori Flutur care îi latră, încercând să-i potolească. Ce să mai spun... dacă nimerești la noi într-un astfel de moment, zici că ești la casa de nebuni...

  Și era taman una dintre acele zile în care, după ce matracucile s-au alergat una pe cealaltă, cu vocea lui Flutur după ele, încercând în zadar să le liniștească, casa arăta ca după cutremur: jucării împrăștiate peste tot, pernele decorative aruncate pe jos, păturica albastră și prosopul mezinului întinse din cameră până în bucătărie, căci degeaba i le împătur și i le pun, aranjate frumos, sub trepte, ele dispar rapid, ajungând din nou, în cutia cu jucării… Eh, ce să mai zic, greu cu „copiii”…

  După ce expediez „bateriile Duracell” afară, încep să strâng și să fac puțină ordine. Scutur pernele și le așez înapoi pe pat, iau jucăriile și le pun în cutie și, printre toate lucrurile împrăștiate pe jos, în cameră, găsesc și… telecomanda de la televizor. Chiar mă întreb cum o fi ajuns acolo, căci n-o mai punem pe canapea de când a dat Codruț de ea și a început s-o capseze (încă se mai văd urmele). O iau, o pun pe masă și termin curățenia. În curând, casa e gata, fiind „lună și bec” de curată, moment în care și eu sunt „terminată” de oboseală. Odihnindu-mă în balansoarul meu, iau telecomanda de pe masă, să văd ce mai e pe la televizor (nu la vreun program de știri, căci voiam să mă relaxez, nu să mă apuce groaza). Dar… pe orice buton aș apăsa, aparatul se încăpățânează să rămână mut. „Ei, na! că iar nu merge telecomanda!” îmi zic în gând și, punând telecomanda înapoi pe marginea mesei, iau o carte și încep să citesc.

  Spre seară, ajunge și Luci de la serviciu. Îl anunț că iar s-a stricat telecomanda. „Dar unde era? A ajuns Codruț la ea?” mă întreabă. Recunosc că, după „nebuneala” care a avut loc, am găsit-o pe jos. Nu-i spun că s-ar putea ca eu s-o fi uitat la îndemâna mezinului, cum s-a mai întâmplat. „Iar s-o fi dezlipit vreun fir și trebuie să-l lipesc…” își spune ca pentru el. Până ar fi avut timp să repare telecomanda stricată, ne uităm la televizor deschizând și închizând aparatul și schimbând canalele de la butoanele lui din spate. Dar era tare dificil, căci televizorul nu are inclusă comanda de a pune programele cele mai vizionate de noi într-o anumită ordine, ci aleatoriu. Așa că de la 15 la 150, de exemplu, tot stăteai lângă aparat, butonând în sus sau în jos, după preferință. Trec câteva zile în care ne „chinuim” așa, până când îl văd pe Luci că folosește telecomanda care… funcționează. Cu ochii mari de uimire, îl întreb: „Uau, ai reparat telecomanda?” „Nu, ci pur și simplu, o folosesc pe cea corectă... Tu știi că noi am încercat în zilele astea să deschidem televizorul cu telecomanda de la aparatul din bucătărie?” îmi zice, arătându-mi cele două telecomenzi. Și se apucă să-mi îmi explice cum găsise cealaltă telecomandă, tot pe masă, dar undeva prin spatele laptopului.

   Și uite-așa ne făcuse Codruț, de botul căruia, în ultimul timp, se „lipesc” tot felul de lucruri (de parc-ar fi un magnet) și le mută de colo-colo, să reducem din orele de vizionare la televizor...

 

 

Capucino, reușind să-l prindă pe Codruț de picior...

 

 

Codruț se joacă cu toate jucăriile o dată, nu doar cu una...

Primăvară în glumă (Otilia Cazimir)

Ger târziu de primăvară,

Ger uitat de iarna sură

Prin zăvoiul zgribulit,

Cu omătul netopit.

Pe sub tufe de răsură,

A adus cu el aseară

Vânt din munte,

Ploi mărunte,

Grindină cât un grăunte

Și trei fulgi, așa-ntr-o doară.

 

A trecut pe ulicioară

Și s-a dus

Pe deal în sus,

Și pe geamuri mi-a lăsat

Fir de ferigă presat,

Flori de zahăr, stele reci

Și căsuțe de culbeci.

 

Și-n lumina dimineții,

Geamurile mele par

File dintr-un vechi ierbar,

Unde-ar fi presat băieții

Ierburi nalte și-nfoiate,

Albe flori înfrigurate,

Adormite-n fund de lacuri

Din răscrucea altor veacuri...

Cutiile

  Mezinul matracuc și-a descoperit o nouă pasiune. Stați liniștiți, n-a renunțat la pasiunea lui dintâi, „sculptura”, pe care continuă să o practice cu zel și multă dăruire. Ba își aduce și de-afară tot felul de crengi și crenguțe uscate, cu sau fără frunze, pe care ni le lasă prin casă în cele mai neobișnuite locuri, să avem de ce să ne împiedicăm (de parcă n-ar fi fost de-ajuns jucăriile lui împrăștiate sau în șir indian din bucătărie până în cameră). Întrebat fiind la ce-i trebuie toate mizeriile pe care le aduce de-afară, ne răspunde cu nonșolanță, că nu-s mizerii, ci „material pentru studiu aprofundat la orele de sculptură”. Și degeaba i le scoatem noi afară sau i le punem pe foc, căci, fiind un „elev” foarte conștiincios și perseverent, își face rost de altele.

  Acestea fiind spuse, pe lângă a da o nouă formă lemnului, a început să-l pasioneze cutiile. Mai mari sau mai mici, pline sau goale, rotunde, dreptunghiulare, „pătrunghiulare” sau orice altă formă geometrică, n-are importanță, cutie să fie. Totuși, s-ar putea să aibă legătură cu sculptura, prima lui pasiune, căci pare c-ar vrea să le dea și lor o formă mai interesantă. Astfel, începe de la colțuri, apoi continuă din exterior spre interior, lăsând în urma lui bucățele mai mari sau mai mici, în funcție de… mărime, căci să nu credeți cumva că le mănâncă. Asta nu pentru că n-ar fi încercat, la început, dar, a văzut el singur că nu au un gust bun. Chiar am fost atentă, de curând, să văd cum procedează cu o cutie tip cofrag de la cincisprezece ouă: urcat pe patul din cameră, să stea mai comod, și-a pus cutia între labele din față și, cu dinții, rupea bucățele pe care le scuipa apoi, începând, după cum era de așteptat, cu colțurile. Atâta doar că se plictisește cam repede de o singură cutie și-și caută alta. Și, în locul de depozitare de sub treptele mansardei, sunt o grămadă de cutii pe care nu avusesem unde să le punem în altă parte.

  Prima cutie cu care și-a început „orele de abilități practice” a fost cea în care Luci îi adunase jucăriile. Acestea se înmulțiseră între timp, mai ales că găsisem și punga cu vechile jucării ale matracucilor, unele fiind aproape noi. Astfel, ca să nu ne tot împiedicăm de ele, Luci a găsit o cutie mai mărișoară, din carton, a umplut-o cu jucării și i-a pus-o sub masă în cameră. Codruț era nițel mai înalt decât cutia la vremea respectivă. Așa că a început să-i roadă colțurile. Apoi, își lua o jucărie, constata că nu e cea pe care și-o dorea, mai lua una, după care deșerta întreaga cutie și își alegea el ce anume căuta. Luci i le punea înapoi, certându-l, dar jucăriile nu stăteau în cutie mult timp, căci iar îi trebuia matracucului vreuna aflată pe fundul acesteia. Și, încet-încet, a început cutia să se „topească”: întâi i-au dispărut colțurile, apoi a început să se înjumătățească, până i-am pus-o pe foc și i-am cumpărat o cutie din plastic. Între timp, a descoperit cutiile de sub scări și s-a dat și la ele. Chiar de Crăciun își cumpărase Luci un nou aparat de tuns pe care a trebuit să-l mute în altă parte, căci și cutiei în care era ambalat, Codruț i-a dat o nouă... înfățișare. Apoi a descoperit plasa în care ținem maculatură, hârtie, cartoane... în fine, cam tot ce se poate pune pe foc. Cel mai mult îi plac dopurile de plută, pe care le face bucățele mici-mici, lăsându-mi-le, spre marea mea „bucurie”, cadou pe covoare.

  Într-o zi de sărbătoare, fiind și duminică pe deasupra, Luci mersese până la un vecin. Având o durere de cap, m-am dus sus să mă întind puțin, căci dacă mă așez pe canapea, în living, mezinul, neavând răbdare să stea liniștit, se urcă pe jumătate în pat și trage de haine, de picioare, de brațe, cică… să ne jucăm și capului meu numai asta îi lipsea în acel moment. L-am lăsat singur, adică… na! cu celelalte matracuci care, fără să exagerez cu ceva, sunt cuminți din cale-afară. Am coborât doar după vreo două ore, când a venit Luci după mine, căci, având musafiri, nu mai „învingea” cu matracucile care voiau, ba înăuntru, ba afară. Mi-am salutat vecinii care erau la masă în bucătărie la „un pahar de vorbă” și m-am îndreptat spre cameră să strunesc matracucile transformate cu toatele, spre marea mea mirare, în adevărați „diavoli tasmanieni”. Și nu bine intru, că ele o și zbughesc pe lângă mine afară, lăsându-mă să mă enervez singură „în liniște”, căci... na! aveam musafiri: tot covorul era plin cu bucățele minuscule de carton, hârtie, dopuri de plută și, de parcă n-ar fi fost de-ajuns, în mijloc trona, deschisă, cu josu-n sus, „văduvită” de colțuri, bineînțeles, cutia în care fuseseră, la un moment dat, cărbuni. M-am luat cu mâinile de cap și am urlat o dată din toți rărunchii (în gând, desigur, căci altfel, vecinii musafiri m-ar fi crezut nebună, la propriu), după care, calmă, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, am adus mătura și fărașul și m-am pus să strâng. Degeaba, praful de cărbuni deșertat din cutie direct pe covor mi-a desenat, ca amintire, o pată mare, neagră, chiar în mijlocul camerei...

  După acea zi, fatidică pentru bietul meu covor, în care matracucile, în frunte cu mezinul, s-au comportat ca „lovite de streche”, am restricționat cum am putut, accesul la cutii, în timp ce plasa în care ținem maculatură pentru foc, stă cuminte lângă termoșemineu, înnodată bine, încă cu două noduri, pentru mai multă siguranță. Iar mezinul matracuc, își pierde mai multe ore din zi pe afară, încercând să redecoreze curtea, cărând de colo-colo papuci de grădină, sticle de plastic, ghivece și ce mai găsește pe terasă și prezintă interes… Căci nu-i așa ușor nici să redecorezi, mai ales că ai nevoie de talent și ochi de artist, așa cum se pare că s-a născut Codruț...

 

Ce? Doar pentru o cutie? La cât de multe aveți în casa asta?