Telecomanda

   Sunt zile în care nu-mi mai recunosc propriile matracuci... Adică, musai să specific că este vorba doar de Codruț și Capucino, nu și de bietul meu Flutur, care se mișcă din ce în ce mai greu în ultimul timp și caută mai mult canapeaua și… liniștea… Și unde s-o găsească, dacă pe celelalte matracuci zici că le apucă strechea? Ce taifun, ce uragan… alea-s mici copii pe lângă nebunelile pe care le apucă de obicei în casă, că... na! afară ar fi prea simplu. Măcar de-ar avea spațiu unde să se desfășoare dar… nu prea e unde. Asta, însă, nu le împiedică s-o ia în pas alergător din bucătărie în cameră, cocoțându-se pe canapea, unde se opresc câteva minute, timp în care se prind de câte-o lăbuță, de coadă, de urechi, deținând supremația când unul, când celălalt, cu mârâieli din ambele părți (căci Capucino a fost o profesoară de excepție, învățându-l aproape tot ce știe). Apoi, o zbughesc în goana mare, dărâmând orice obstacole le-ar ține calea, înapoi în bucătărie, urmărindu-se pe după masă, unde mai fac câteva ture, după care iar se trântesc și se luptă „pe viață și pe moarte”… Asta până mă enervez, ori eu (care strig și le deschid „elegant” ușa de la intrare, cu specificația clară că jocuri de astea să le întreprindă afară), ori Flutur care îi latră, încercând să-i potolească. Ce să mai spun... dacă nimerești la noi într-un astfel de moment, zici că ești la casa de nebuni...

  Și era taman una dintre acele zile în care, după ce matracucile s-au alergat una pe cealaltă, cu vocea lui Flutur după ele, încercând în zadar să le liniștească, casa arăta ca după cutremur: jucării împrăștiate peste tot, pernele decorative aruncate pe jos, păturica albastră și prosopul mezinului întinse din cameră până în bucătărie, căci degeaba i le împătur și i le pun, aranjate frumos, sub trepte, ele dispar rapid, ajungând din nou, în cutia cu jucării… Eh, ce să mai zic, greu cu „copiii”…

  După ce expediez „bateriile Duracell” afară, încep să strâng și să fac puțină ordine. Scutur pernele și le așez înapoi pe pat, iau jucăriile și le pun în cutie și, printre toate lucrurile împrăștiate pe jos, în cameră, găsesc și… telecomanda de la televizor. Chiar mă întreb cum o fi ajuns acolo, căci n-o mai punem pe canapea de când a dat Codruț de ea și a început s-o capseze (încă se mai văd urmele). O iau, o pun pe masă și termin curățenia. În curând, casa e gata, fiind „lună și bec” de curată, moment în care și eu sunt „terminată” de oboseală. Odihnindu-mă în balansoarul meu, iau telecomanda de pe masă, să văd ce mai e pe la televizor (nu la vreun program de știri, căci voiam să mă relaxez, nu să mă apuce groaza). Dar… pe orice buton aș apăsa, aparatul se încăpățânează să rămână mut. „Ei, na! că iar nu merge telecomanda!” îmi zic în gând și, punând telecomanda înapoi pe marginea mesei, iau o carte și încep să citesc.

  Spre seară, ajunge și Luci de la serviciu. Îl anunț că iar s-a stricat telecomanda. „Dar unde era? A ajuns Codruț la ea?” mă întreabă. Recunosc că, după „nebuneala” care a avut loc, am găsit-o pe jos. Nu-i spun că s-ar putea ca eu s-o fi uitat la îndemâna mezinului, cum s-a mai întâmplat. „Iar s-o fi dezlipit vreun fir și trebuie să-l lipesc…” își spune ca pentru el. Până ar fi avut timp să repare telecomanda stricată, ne uităm la televizor deschizând și închizând aparatul și schimbând canalele de la butoanele lui din spate. Dar era tare dificil, căci televizorul nu are inclusă comanda de a pune programele cele mai vizionate de noi într-o anumită ordine, ci aleatoriu. Așa că de la 15 la 150, de exemplu, tot stăteai lângă aparat, butonând în sus sau în jos, după preferință. Trec câteva zile în care ne „chinuim” așa, până când îl văd pe Luci că folosește telecomanda care… funcționează. Cu ochii mari de uimire, îl întreb: „Uau, ai reparat telecomanda?” „Nu, ci pur și simplu, o folosesc pe cea corectă... Tu știi că noi am încercat în zilele astea să deschidem televizorul cu telecomanda de la aparatul din bucătărie?” îmi zice, arătându-mi cele două telecomenzi. Și se apucă să-mi îmi explice cum găsise cealaltă telecomandă, tot pe masă, dar undeva prin spatele laptopului.

   Și uite-așa ne făcuse Codruț, de botul căruia, în ultimul timp, se „lipesc” tot felul de lucruri (de parc-ar fi un magnet) și le mută de colo-colo, să reducem din orele de vizionare la televizor...

 

 

Capucino, reușind să-l prindă pe Codruț de picior...

 

 

Codruț se joacă cu toate jucăriile o dată, nu doar cu una...