Plasa de țânțari

  Încă de anul trecut, de când am văzut la o prietenă plasa ei magnetică de țânțari, m-am gândit că e o idee genială. Căci ușă cu plasă pentru țânțari (mai bine zis, împotriva lor) n-am putut să ne punem decât la balconul din dormitor. Normal că vara ușa de la terasă e mereu deschisă, dar cu matracucile care sunt, în acea perioadă, un du-te-vino continuu, cum să ai și ușă cu plasă, căci Codruț ar fi în stare să treacă prin ea, numai să ajungă înăuntru, la răcoare. Așa că... asta este, ne-am resemnat... Și nu ar fi vorba doar de țânțari (foarte nerușinați, de altfel), ci și de muște care enervează la culme, mai ales când vrei să te odihnești. A pus Luci benzi de muște și în sufragerie, și în bucătărie, dar, ce să zic, în prima zi musafirele nepoftite parcă le-au ocolit, nici măcar una n-a vrut să le testeze. Și când îmi amintesc de anul trecut, când mi-am agățat părul de o bandă d-asta, și acum mă cutremur. Căci, cum făceam doi pași, cum auzeam în spatele meu un „bâz-bâz”, foarte aproape... Iar făceam un pas, iar „bâz-bâz”... Am început să dau din mâini ca nebuna, să mă pipăi pe gât, dar... degeaba. Până mi-am dat seama că bâzâitul venea, de fapt, din părul meu prins în coc... Aaaaah, și acum mă apucă tremuriciul când îmi amintesc, dar îmi și vine a râde, revăzând scena în minte. No, că de-astea nu mai am nevoie, așa că, vă dați seama, văzând la prietena noastră o astfel de invenție, acolo mi-a rămas gândul...

  Acestea fiind zise, anul ăsta mi-am pus în minte că facem ce facem, dar tot luăm și noi o plasă d-asta șmecheră. M-am tot uitat pe site-uri pe telefon și, văzând că există pe stoc la un magazin de bricolaj pe care îl frecventam destul de des, l-am trimis pe bărbatu-meu să vadă ce și cum. Oo, ce mare fericire când mi-a întins Luci cutia cu pricina, aș fi sărit în sus de bucurie, dacă aș fi putut. No, hai degrabă să vedem dacă se potrivește! Dar a trebuit să amânăm până a doua zi, că era duminică și știam deja că multe lucruri neplăcute ni s-au întâmplat de-a lungul timpului dacă ne hărniceam în astfel de zile. Așa că luni, după ce vine de la serviciu, Luci își suflecă mânecile și se pune pe treabă. Dar, după ce face măsurătorile, vede că e mai lată cu 10 cm. decât ușa de la terasă. La fel și la ușa de la intrare. Nici prin cap nu ne trecuse să folosim (înainte de achiziționare) ruleta, am crezut că-s universale. „Oo, și era mai mică, dar am zis că asta ar fi bună...” zice el dezamăgit. „Oare nu am putea s-o schimbăm pe una potrivită?” îmi dau eu cu părerea. „Nu mai am bonul...” vine el cu răspunsul. „No, ce să facem?” stau eu în cumpănă... Dar bărbatu-meu nu e omul care să se dea bătut la primul obstacol, așa că, după ce stă și se gândește nițel, vine într-un final cu ideea: „Pentru că nu putem tăia din ea, hai să coasem de fiecare parte câte 5 cm. și o facem potrivită pentru dimensiunile ușii.”

  Cu toate modificările puse la punct, plasa noastră a mai avut de așteptat o săptămână și o zi până să-i vină vremea. După ce o montează, stăm amândoi și o admirăm. Apoi ieșim, intrăm... Oo, e super! Dar, dacă la noi ni s-a părut super, nu de aceeași părere au fost și matracucile. Pentru ele, plasa părea un obstacol (de netrecut, la prima vedere) care te împiedica să ieși afară sau să intri în casă. No, cum să le învățăm care-i treaba cu invenția asta? Căci l-am văzut pe patrupedul prietenei noastre ce ușor se descurca, zici că o avea în casă de când lumea. Musai să învețe și ele... Și, cu matracucile la fața locului, începem lecțiile de instruire. Intrăm, ieșim, iar intrăm, iar ieșim, după care le încurajăm să ne imite, să facă ce-au văzut c-am făcut noi. Bine, chiar în patru labe nu ne-am pus, deși-mi trecuse prin minte c-ar învăța mai repede, dar eu nu pot, iar Luci mă îndoiesc c-ar fi fost de-acord, motiv pentru care nici n-am zis nimic. Oricum, prima care a învățat cam cum e cu plasa asta a fost Capucino și ce de felicitări a primit din partea noastră, de zici că a câștigat nu știu ce concurs important. Și-a împins capul înăuntru și, dacă a văzut că nu pățește nimic și că așa ajunge în interior, a intrat cu totul. Nici n-a mai fost nevoie de alte lecții. Nu același lucru s-a întâmplat cu mezinul matracuc. Am putut să stau mult și bine pe terasă în fața ușii cu o recompensă, n-a vrut nici în ruptul capului să vină la mine, deși intenția a existat. Eu (zici că eram la un meci de fotbal și făceam galerie): „Hai Codruț! Hai că poți! Uite ce am pentru tine! Haide!” Și-i fluturam recompensa prin fața ochilor. El, săracu', ar fi venit, dar când dădea cu botul de plasă, făcea un pas înapoi. Și lătra așa, „miorlăit”, a necaz că nu poate și musai să-l ajut. M-am plictisit tot încurajându-l în zadar. „Lasă-l în pace, c-o să învețe el!” îmi zice Luci. Și, după vreo oră: „Să știi c-a ieșit singur, fără niciun ajutor. Întâi și-a scos botul, apoi, văzând că nu se întâmplă nimic rău, a tot înaintat și cu restul corpului și-a zbughit-o ca din pușcă, auzind magneții în urma lui...”

  Până a doua zi spre seară, Codruț era deja expert. Acum, ușa de la terasă o lăsăm deschisă toată ziua, gângăniile rămânând afară, iar matracucile ies și intră după bunul lor plac, fără să ne mai deranjeze. Plasa asta chiar și-a meritat banii!

       

Matracucile și ieșitul pe timp de noapte

  Când matracucile au nevoie să iasă noaptea afară, dintre noi doi, de obicei îl deranjează pe Luci. Capucino latră alintat (bine, la ea n-are importanță pe cine deranjează), iar Codruț îl împunge cu botul, ceva de genul: „Măi bipedule, tu nu-nțelegi că tre’ să vii să ne deschizi ușa?” Nu că nu s-ar descurca matracucul să sară pe clanță și să o deschidă, dar de se întâmplă asta, nu mai doarme nimeni, căci taman atunci le apucă pe vedetele noastre repetițiile. Și, când de la o anumită vârstă, adormi greu și te trezești repede, pentru buna înțelegere cu vecinii musai să avem grijă de liniștea și de somnul lor. Motiv pentru care ușa de la intrare se încuie seara înainte de culcare.

  De cele mai multe ori, Luci înțelege nevoia matracucilor de a ieși noaptea, așa că, buimăcit de somn, merge și le dă drumul în curte, ce să facă altceva… Dar, când, totuși, e foarte obosit… poți să tai lemne pe el, că nu înțelege și nu aude nimic. Drept îi că atunci nici eu nu aud nimic (altceva) în afară de sforăiturile lui, acordurile lui Cino pierzându-se în fundal… Atunci, matracucul îl lasă pe Luci să sforăie în continuare, venind pe partea mea de pat și ba-mi bagă botul în ochi sau în urechi (eh, unde nimerește și el), ba se bagă el însuși pe sub perdele, făcându-le să zboare (ah, și cum știe el cât mă enervează chestia asta!)… „Gata, gata, stați că vin!” zic eu și, scoțându-mi papucii de casă din sertarul patului unde-i pun de cu seară (căci, altfel, nu-i mai găsesc și-i culeg de prin curte), o pornesc șontâc-șontâc pe scări în jos și deschid ușa să iasă „uraganele” pe rând.

  Cam așa s-a întâmplat nu mai demult de o lună când, într-o noapte plină de zăpadă, pe la ora două a fost musai să mă trezesc și să le dau drumul în curte. Încă înainte de a ieși afară, matracuca fornăia pe nări a nerăbdare și am știut că, de cum deschid ușa, acordurile nebunei vor năvăli afară mai repede decât ea. Norocul este că, de regulă, Codruț iese cu perna lui în bot și-l las, căci atunci știu că măcar el tace. Și de rămâne ca solistă doar Capucino, tot e mai bine decât să o acompanieze și vocea baritonală a matracucului. Acesta termină repede ce are de făcut căci, după o tură prin întreaga curte, se scapă de pernă, punând-o frumos pe dalele înzăpezite, apoi, marchează ici, marchează colo și e de ajuns să iau borcanul cu crănțănele și să-l zdrăngănesc pe ușa deschisă, iar el vine înăuntru tot într-o fugă. După ce intră, închid ușa și mă uit pe geam: nu vine și nebuna? Dar matracuca, după ce latră din dreapta în stânga și din stânga în dreapta gardului pe cineva imaginar de pe stradă, se ghemuiește și pândește de sub gard. O strig și îi fac semne disperate să vină. Mi-e somn și m-aș duce și eu să mă culc, dar parcă nu-mi vine s-o las pe nebună afară pe frigul ăsta. Într-un final, își face treburile și pornește spre intrare. „Hai, hai!” o încurajez eu și întredeschid ușa. Însă... pe la jumătatea drumului se oprește și se uită spre stradă. Văd un câine mare care se plimbă aiurea, tocmai a ajuns după mașina de vizavi de casa noastră. Oo, sper să nu-l vadă matracuca! Scutur, în semn de încurajare, borcanul cu crănțănele și-i mai dau una lui Codruț care-i lângă mine și o halește rapid. Dar nimic nu-i scapă matracucii care face stânga-mprejur cu o falcă-n cer și una-n pământ, dând tonul unui nou concert. Asta-l face și pe Codruț să-i țină isonul. Încui ușa cu cheia, căci n-aș avea forța să-l împiedic pe matracuc să iasă. N-am nicio șansă s-o fac pe nebună să intre, mai ales acum, cu un „inamic” la orizont... Sting toate luminile și mă duc să mă culc în living. După vreo 15 minute de hămăială continuă, sunt toată un pachet de nervi. Mă gândesc doar la somnul liniștit al vecinilor întrerupt de nebuna de Capucino. Să vezi la ziuă ce de „ovații” vom primi noi pentru concertul ăsta inopinat. Musai s-o aduc pe nebună înăuntru. Îmi iau geaca peste pijama, descui ușa, ies și o încui pe dinafară (ca să nu iasă și Codruț), îmi iau o botă de lângă ușă de unde-mi țin „proviziile” (căci am mai multe) și o pornesc la poartă pe urma matracucii. Sunt în papucii de casă, zăpada e destul de mare, căci încă ninge, dar parcă mai contează? Sunt prea nervoasă… Matracuca însă, are chef de joacă, căci, văzându-mă, o pornește spre casă, dar o ocolește și fuge sprintenă ca o căprioară spre fundul curții. „Vaaaai, să vezi ce-ți fac!” mă gândesc eu înciudată, luând-o pe urmele ei. Mare greșeală, căci zăpada și-a găsit loc în papucii mei. Înaintez greu, căci pe sub zăpadă este gheață și mă țin de orice poate constitui un punct de sprijin. Nu văd pe unde-i nebuna, așa că urc scările de la terasă și intru în casă. O pândesc de după perdea și o văd cum vine în fugă din fundul grădinii, ocolind terasa. Merg cum pot până la cealaltă ușă, lovindu-mă de toate cele, căci nu mă gândisem să aprind vreun bec și dau să deschid, dar… ușa e încuiată. De către mine, desigur, când am ieșit după Capucino. Iau cheile lui Luci și vreau să descui, dar rămăseseră cheile mele pe dinafară, așa că n-am nicio șansă decât s-o iau în sens invers. Mă uit să văd ce face nebuna: se zbenguie, fericită nevoie mare, prin zăpadă. N-am ce să fac, așa că ies iar pe ușa din spate, boscorodind nervoasă, de una singură: „Iaca ce fac eu noaptea, în loc să dorm: umblu de nebună după o altă nebună prin curtea plină de zăpadă, de la o ușă la alta! Și viceversa!”

  Între timp, Capucino și-a dat seama că a cam întrecut măsura, căci a venit cuminte înăuntru, fără să mai facă fițe. Atâta-i mai trebuia la cât de nervoasă eram! Am încuiat ușa și am urcat la mansardă, înghețată pe jumătate și cu papucii plini de zăpadă. Până am ajuns sus, matracucile deja sforăiau pe canapeaua verde, ținându-i isonul lui Luci. M-am băgat în pat, la căldură și ultimul gând, înainte de a adormi, a fost: „No, matracuci, mai vedeți voi de la mine ieșit afară noaptea!”

Canapeaua...

  Biata noastră canapea verde din bucătărie... De fapt, e impropriu să spun a noastră, nici nu știu dacă a fost vreodată. Oricum, am început să-i plâng de milă cam de când am primit-o și a luat-o Flutur în custodie, ca să zic așa. Nici n-a stat prea mult pe gânduri, s-a uitat la ea, a mirosit-o, a și probat-o (deh, nu ar fi acceptat dacă ar fi dormit un fitecine în ea, doar urma să devină patul lui, nu?) și… cam asta a fost tot. Măcar de-ar fi fost așa… Dar, când să se așeze mai confortabil în ea, chiar și după atâția ani de când devenise parte din casa noastră, atâta se răsucea și se învârtea și o „rașcheta” cu ghearele, de zici că voia să o rupă cu totul. Și, dacă se întâmpla să ne trezim cu musafiri, ne era cam rușine când, aceștia, voind să se așeze undeva, se îndreptau spre canapea, iar noi eram nevoiți să-i deturnăm: „Știți, nu puteți sta acolo, căci e patul lui Flutur!” Oricum, la ce privire le transmitea matracucul când îi vedea că vor să-i ocupe canapeaua, le trecea orice chef să se mai așeze, așa că erau nevoiți să ia scaunele la rând.

  Considerând deja canapeaua ca fiind a lui, totuși, dacă voia să stea și Capucino, avea nevoie de acordul lui Flutur. Nu m-am gândit că asta ar fi valabil și în cazul meu. Astfel, făcusem greșeala să-i ocup canapeaua într-o zi. Eram obosită de atâta trebăluială prin bucătărie și mi-am zis că, dacă tot e liberă, să mă odihnesc puțintel. Greșeala mea, cum am spus, căci în acel moment a apărut și Flutur din cameră, îndreptându-se agale... unde credeți? Desigur, spre canapeaua lui. Normal, i-am spus așa, ca o scuză: „Acuma, știi ce? Lasă-mă și pe mine să stau!” M-a lăsat, nu zic nu, dar s-a îndreptat spre ușă. Ăsta e un semn că vrea să iasă afară, așa că m-am ridicat și m-am dus la ușă, să-i deschid, dar el… țuști! pe canapea, în locul meu… No, că devine matracucul prea deștept pentru familia noastră... Trebuia să luăm măsuri. Și le-am luat...

  Pentru că matracuca avea deja două pătuțuri, i-am cumpărat și lui Flutur unul (ne gândeam că așa am putea să ne recuperăm canapeaua). I l-am comandat de pe internet. Cel mai mare pe care l-am găsit la ora aceea pe piața unor astfel de produse. Și nu vă spun cu câtă nerăbdare am așteptat sosirea coletului (cât a costat, nici nu are importanță, dar pot să vă spun că am dat o grămadă de bani pe el), căci mi-l și imaginam pe matracuc, fericit nevoie mare, dormind sau moțăind în pătuțul lui. Dar, am așteptat degeaba, căci... reacția lui Flutur? Nu l-a interesat câtuși de puțin. Am încercat în fel și chip să-l fac să accepte patul. I-am citit și descrierea produsului și, pentru mai multă convingere, m-am pus chiar și eu în el să vadă ce comod e… Degeaba! N-am reușit să-l fac să renunțe la canapeaua lui verde din bucătărie… Îmi arunca niște priviri de genul: „Dacă-ți place atât de mult, n-ai decât să dormi tu în el!” Evident că n-am dormit eu în el, dar ghici cine a renunțat la confortul celorlalte pătuțuri, ca să se facă stăpână peste ceva ce nu era pentru ea? Exact, Capucino...

  Oricum, pentru că matracucul nu voia în ruptul capului să doarmă în pătuț (o singură dată am reușit să-l pozez, folosindu-l doar câteva minute), ba, mai mult decât atât, ocupa foarte mult spațiu, l-am împachetat și l-am băgat în dressing, uitând de el (să ne-nțelegem: pătuțul, nu matracucul). Și a stat pătuțul cuminte până la venirea lui Codruț în familie, acum doi ani…

  Codruț… mezinul matracuc, ghemotocul de blăniță de vreo 3,5 kilograme la acea vreme, cu o energie care dădea pe dinafară, „uraganul” care a întors casa cu susu-n jos, a fost cel pentru care am scos patul lui Flutur de la naftalină. Astfel, spre deosebire de Flutur (care ne-a părăsit anul trecut), Codruț a crescut cu pătuț la purtător. Dar, cu toate astea, tot canapeaua verde din bucătărie e mai bună… Iar patul lui Flutur îl folosește… normal, matracuca de Capucino...

 

Șeful de canapea...

 

Acceptarea lui Flutur de a-și împărți canapeaua cu tovarășa lui de nebunii, Capucino...

  

 

În ordinea ierarhiei... 

 

 În sfârșit, și mezinul „în rândul lumii”, vorba aia... 

 

 

Pe picior de egalitate, după „moștenirea” canapelei de la Flutur...

 

 

Tot canapeaua a mai bună...

 

 

 Capucino: „O fi mare pătuțul ăsta, dar e al meu, să fie clar!”

La veterinar…

  Primisem, încă pe când eram în minunata vacanță la mare, un mesaj de la veterinar, mesaj în care ni se amintea că în 30 august va fi scadent următorul vaccin pentru matracuc. La câteva zile după întoarcerea acasă, de comun acord cu Luci, pun mâna pe telefon și fac programarea, atât pentru Codruț, cât și pentru Capucino. Căci pe matracucă, deși fusesem anunțați de scadență tot printr-un mesaj telefonic, am tot amânat-o cu vaccinul ei ca să îl ajungă din urmă pe Codruț și să îi ducem împreună, să nu facem atâtea drumuri pe la „cel mai iubit loc de vizită” al matracucilor.

  În ziua cu pricina, pe când ne pregăteam deja de plecare, matracuca, fără să vadă vreo lesă ori vreun semn care să dea de înțeles că ar urma să ne însoțească, a început să nu ne scape din ochi, să scâncească, să facă ture… Habar n-am cum de și-a dat seama că-i luăm și pe ei cu noi. Codruț, mai puțin școlit, nu prea știa ce se întâmplă, dar a început să se agite și el, văzându-și tovarășa atât de exaltată. Și… s-au activat amândoi la maxim când au văzut că lesele părăsesc locul lor obișnuit. A fost nevoie să așteptăm nițel să se liniștească. Apoi am luat fiecare câte o lesă, eu cea de care era atașată Capucino și, ieșind din curte, ne-am îndreptat spre mașină. Capucino, în doi timpi și trei mișcări, a sărit înăuntru. M-am pus și eu în spate, lângă ea, căci, la ultima plimbare, deși era fixată husa pentru câini, tot trebuia să-l împing pe Codruț care voia cu tot dinadisul să ajungă în față, între noi. Amândouă deja în mașină, așteptam să urce odată și matracucul ca să putem porni. Dar… așteptam degeaba. Codruț, stând în fața ușii din spate, se uita la noi ca la felul cinci și… nici vorbă să vrea să urce! Ba, ne-a întors și dindărătul, ca să înțelegem mai bine intenția lui de a nu dori să intre în mașină. De parcă și-ar fi dat seama unde mergem și, astfel, ne-ar fi spus: „No, dacă vizita-i la veterinar, călătorie sprâncenată, că io rămân acasă!” Of, Codruț, dar hai odată, că întârziem! Un vecin care trece pe lângă noi, ne întreabă care-i hiba și se scuză față de Luci că, oricât și-ar dori, nu-l poate ajuta. „Nici nu-i indicat!” îl liniștește Luci, râzând. No, da’ totuși, ce să facem? Nu-l putem lăsa acasă, căci, în primul rând, vizita la cabinetul veterinar, este pentru el. Se întoarce Luci după recompense, apoi să-l vezi pe matracuc înăuntru dintr-un singur salt. „Of, măi Codruț, ce emoții ne mai dai și tu!” îi spun în timp ce-l servesc cu încă o recompensă, fiind tare mândră de el. Eram programați la 9 și jumătate și, până atunci, mai aveam doar vreo 7 minute.

  Ajunși la cabinetul veterinar, parchează Luci, după care i-l dau pe Codruț. Dar nu bine i-o întind și pe Capucino care apucă doar să iasă din mașină și... rămâne bărbatu-meu numa’ cu lesa în mână. Zgaiba de matracucă, văzându-se liberă, începe să se desfășoare, când în stânga, când în dreapta. Ba, mai face slalom și pe stradă, chiar în timp ce trece o mașină, ceea ce ne dă palpitații, de imediat o să avem noi nevoie de medic. N-avem ce face, căci știm că, de ne luăm după Capucino, ea va crede că ne jucăm și se va depărta și mai mult. Ne îndreptăm spre cabinet, urcăm scările și așteptăm să se liniștească „Speedy Gonzales”-ul nostru. Asistenta scoate capul pe ușă: „Dar puteți să intrați!” Iar noi, arătând spre stradă: „Stați puțin, c-am pierdut un pacient!” În fine, mă înțeleg cu Luci să intru eu cu Codruț, în timp ce el încearcă să prindă evadata care țopăia pe stradă de zici că era în curtea ei.

  Intru cu Codruț, mai mult trăgând de lesă, căci nici el nu părea prea dornic de o astfel de vizită și închid ușa, să nu evadeze și actualul pacient. Întind asistentei carnetele de sănătate. „Ce mai faci, Flutur?” îl întreabă doamna doctor pe matracucul ce rămăsese cu ochii la ușă. Cu o strângere de inimă, o corectez: „Nu-i Flutur, ci Codruț! Flutur nu mai e de mult…” Mi se spune că trebuie să urce pe cântar. Trag de lesă, proptindu-mă bine de baston. Mă gândesc: „No, matracuc, dacă voiai să te răzbuni pe mine și să mă vezi în patru labe, acuma-i momentul!” Dar, surprinzător, Codruț se urcă pe cântar și se pune în poziția șezut. Are 50,3 kilograme. Doamna doctor notează în timp ce eu, cu ochii în stradă, văd că evadata a fost capturată cu succes. „Vine și pacientul numărul doi!” anunț eu și, într-adevăr, ușa se deschide și apare don’șoara cu Luci. E cântărită și ea (are 12,6 kilograme) și, pentru că „cei din urmă vor fi cei dintâi”, i se acordă prioritate matracucii care e urcată pe masă. Nu-i place, caută să scape, dar Luci o ține bine. Urmează vaccinul, curățarea glandelor perianale și… gata! matracuca și-a încheiat procedurile medicale. Îi vine rândul lui Codruț. Urmează aceleași proceduri ca și Capucino, căci matracucul nostru e primul câine mare pe care l-am văzut târșâindu-se pe fund. „Nu prea se întâmplă la câinii de talie mare să aibă această problemă, dar o rezolvăm și pe asta...” zice doamna doctor și asistenta se pune pe treabă. Nici lui Codruț nu-i place, mârâie, pare că spune: Ce tot lucră ăștia la dindărătul meu?” și încearcă să se pună în șezut. Nu mai durează mult și e gata și pacientul numărul doi. Ni se dau pastilele de deparazitare la pachet pentru acasă și plătim... 566 de lei (un fleac, nu?) Amintesc și de castrarea lui Codruț de care a scăpat anul trecut ca prin minune. „Încă nu se poate, trebuie să slăbească vreo cinci kilograme! Așa cum îi acum (de gras, adică) ar trebui să fie după castrare. Și Capucino trebuie să slăbească, măcar două kilograme, ea, în mod normal, nu ar trebui să depășească zece kile. Musai să le cântăriți mâncarea!”

  Și, iac-așa am ajuns noi, după o vizită la veterinar pentru un simplu vaccin, să calculăm, să cântărim, să măsurăm cu paharul primit de la cabinet, cât și cum tre’ să bage matracucile pe sub nas. Vaaai, deja mă gândesc câte luni îi vor fi necesare mezinului matracuc, care-i atât de pofticios, să scape de cinci kilograme… De Capucino (care, fie vorba între noi, e la a treia încercare de… dietă), nici nu mai zic… Dar… suntem cu ochii-n patru...

 

Capucino fată, io zic că tre' să ne schimbăm veterinarul, altfel nu mai durează mult până vom deveni niște schelete umblătoare... 

Limba „străineză”

  Nu m-am gândit niciodată că voi avea un matracuc care să știe limba „străineză” și, în același timp, să fie foarte conștiincios și perseverent în a-și lărgi orizontul în acest domeniu. Eh, ce să-i faci, dacă niciunul dintre noi (bipezi sau patrupezi) nu suntem poligloți, măcar el să iasă din anonimat, dându-ne „peste nas” cu multiplele lui talente…

  Prima dată când l-am auzit pe Codruț vorbind limba „străineză”, a fost într-o noapte, acum câteva luni, când Luci a fost trezit din somn cu împunsături de botic, semn distinctiv că mezinul matracuc musai să iasă afară. Cu ochii cârpiți de somn, se scoală Luci pe la două noaptea, îi dă drumul afară și vine să se culce înapoi, adormind imediat ce a pus capul pe pernă. Și… dormim noi amândoi până când, deodată, sar din pat speriată, buimacă de somn, strigându-i bărbatului meu care sforăia încetișor, cu două octave mai sus ca de obicei: „Luci, sări repede, c-au năvălit lupii peste noi!” Exact așa se auzea, niște urlete prelungi care păreau să vină taman de la noi din curte: „Hău-hău-hăuuuuuuuu!” Mă uit în jur, căutându-l din priviri pe mezin și, nevăzându-l, mă iau cu mâinile de cap: „Unde-i copilul? Îl mănâncă lupiiiiii!!!” Se trezește și Luci, mai speriat din cauza mea decât de ce se întâmpla în curte, coboară repede scările și, după ce-l vede pe Codruț „pe scenă”, în plin spectacol, vorba aia, deschide ușa și-l cheamă înăuntru, să nu ne trezim cu reclamații din partea vecinilor că nu se pot odihni din cauza odraslei noastre.

  După acest episod, am încercat să urmăresc când este lună plină, să văd dacă asta ar influența în vreun fel performanțele matracucului de „a vorbi” o limbă necunoscută până atunci de celelalte matracuci. Mai ales că avusesem la un seminar în facultate, o lucrare despre strigoi, moroi, pricolici, vârcolaci și alte asemenea „lichioane” în care luna avea un rol deosebit de important. După mai multe cercetări întreprinse în acest sens, am ajuns la concluzia că mezinul vorbește limba „străineză” fără să țină cont că-i lună plină sau lună nouă, că-i senin sau înnorat, că-i zi sau noapte, indiferent de anotimp. Ne-am consolat că, asta e, cum-necum, matracucul a ajuns la noi în familie cu o limbă străină „la purtător”.

  Dar iată că într-o dimineață, Codruț se apucă să vorbească o a doua limbă „străineză”. Era pe la ora patru, Luci tocmai se pregătea să facă un duș când, îl aude pe mezin de pe trepte, strigând cât îl țineau plămânii: „Hău-hău-hău-hăăăăăăăău!” Se duce repede la ușă, o deschide și, exact în acel moment, se aude un cocoș cucurigând în depărtare: „Cucuriguuuuuuuu!” Și Codruț, imediat după el, ca un ecou: „Hău-hău-hău-hăăăăăăăău!”

  Și uite-așa, ne-am trezit că mezinul, depășind cunoștințele profesorilor de până atunci, studiază când o limbă, când alta, singur sau ajutat de alți profesori, ajunși la acest statut fără a avea această intenție. Mă întreb cu ce limbă „străineză” urmează să ne mai uimească odrasla noastră patrupedă?

 

Codruț și concertele

  Și iată că a venit și primăvara mult-așteptată, atât de noi, cât și de neprețuitele noastre matracuci care abia așteptau să stea la soare, să facă plajă și nenumărate cure de vitamina D. Dintre toți, cred că eu sunt cea mai câștigată, căci nu mai trebuie să aspir zilnic. Dar, pentru mezinul matracuc, e o adevărată încântare, căci în fiecare zi descoperă ceva nou: un fluture, o furnicuță, un fir de iarbă, o floare… Eh, ce să mai zic, astea se pare că-i plac cel mai mult, căci, nici nu apucă să deschidă ochii să vadă lumea, că „Ciupacabra”… haț! le și decapitează, spre disperarea mea. Așa a pățit un crin pe care-l urmăream zilnic, abia așteptând să-l văd înflorit când, într-o zi, observ că i-a rămas doar tulpina fluturând în vânticelul de primăvară. Iar mezinul, cu mutrița lui nevinovată, mă întreabă inocent: „Chiar crezi că aș avea vreo legătură cu… asta? Că doar știi cât iubesc eu florile!” Da, zic eu în gândul meu, tocmai că știu… Dar, dacă nu l-am prins asupra faptului, intervine, în apărarea lui, zicala: „Hoțul neprins e negustot cinstit.”

  Pe lângă toate acestea, îi place nespus de mult să cânte… Da, parcă se ia la întrecere cu păsărelele, numa’ de-un tril auzi la noi prin curte, când de sus, când de jos… Și când o apucă și pe Capucino, profesoara lui de muzică, atunci să te ții… Că-ți vine și ție să fredonezi, sincer! Flutur, în schimb, ieșit de curând la pensie, cu câte-un junghi când ici, când colo, când dincolo și cu vocea cam „răblăgită”, lasă tineretul „să-și facă de cap” că, vezi bine, și-a avut și el perioada lui de glorie, cu concerte peste concerte, cu fani, dar și cu paparazzi, că… na! tre’ să mănânce și ăștia o pâine, mai albă sau mai neagră, după caz.

  Și, după cum am spus, mezinul adoră să cânte, dar nu așa, ca un hobby... Tocmai de aceea, Capucino, ca profesoară, și-a luat foarte în serios acest rol, tot repetând cu conștiinciosul ei elev, până când ne-a anunțat că n-are ce să-l mai învețe, depășind-o chiar și pe ea, ceea ce n-aș fi crezut să se întâmple vreodată. Dar, auzindu-l și noi dimineața, la amiază sau seara, am fost nevoiți să recunoaștem, cât se poate de obiectiv, că, într-adevăr, matracuca n-a exagerat cu laudele. Are mezinul o voce de… înger (asta pot s-o confirme și vecinii) și, când bagă niște acorduri lungi și complicate, că îi sau nu lună plină, cu greu s-ar descurca chiar și Capucino, obișnuită, de altfel, cu arii foarte grele. Dar lui Codruț îi vine atât de ușor să facă asta, încât ar cânta zilnic, fără oprire, motiv pentru care doarme și el în casă, că altfel, vecinii ar fi nevoiți să-i asculte concertele chiar și când ar trebui să se odihnească (n-ai cum să dormi când pe Codruț îl apucă concertatul, că îi sau nu ora zece seara, unu noaptea sau cinci dimineața și, cu asta... am spus tot).

  Și, trecând zilele una după alta, cu noi descoperiri din partea micului-mare (că deja-i cât seniorul) matracuc, iată că vine și ziua când se citește contorul de apă. Noroc că suntem cu toții în casă. Aud eu gălăgie mare pe stradă, aud și matracucile, că doară nu-s surde, agitându-se pe lângă ușă să iasă afară. Arunc un ochi pe fereastră, curioasă de ce se-ntâmplă și mă vede domnul care citește, de obicei, cotorul. Dar nu mă vede doar pe mine, ci încă două capuri de matracuci foarte agitate și „lătrăcioase”, ținându-le isonul și Capucino, chiar dacă ea nu se vede, ci doar se aude, că nu s-a lăsa ea mai prejos decât ceilalți. La vederea acestui tablou, domnul responsabil cu cititul contoarelor de apă, îmi face semn să stau în casă, că se descurcă el (nu cumva, vrând să ies, să-mi scape vreuna dintre matracuci, c-apoi… adio citit de contor!). După care, sare gardul, deschide grădina, citește contorul, îl transmite doamnei care e cu el pentru a-l scrie în „catastif” și, după semnul de „ok, am rezolvat, mulțumesc!”, face cale-ntoarsă, ajungând în stradă în același fel precum intrase. După ce-l văd afară din curte, în siguranță, dau drumul „bestiilor” care ar trece direct prin ușă, atât sunt de nerăbdătoare să iasă. Și se pornește un concert, mamă-mamă, de nu se aude om cu om, darămite citirea corectă a contoarelor vecine. „Fanii” n-au încotro, stau smirnă și ascultă melodiile una după alta, pop, folk, rock, ba, mai bagă Codruț și câte-un rap, să fie pe toate gusturile, de le vine ascultătorilor a și dansa acolo, în plină stradă.

  Și, uite-așa, mai trecu o citire a contoarelor de apă… Dar, deja au început repetițiile pentru data viitoare, când talentatul nostru mezin de matracuc va împlini un an. Vă dați seama că nu poate să treacă un astfel de eveniment, așa, nemarcat corespunzător. Și, după cum îl aud pe Codruț că, doar o dată în viață, împlinește cineva un an, cred că va fi „concertul secolului”. 

 

Recompensele

  Ca să nu ne mai fure papucii de casă, să nu mai ne lase fără ciorapi și să nu ne mai ronțăie degetele de la picioare (oo, și ce-i mai place să facă asta!), Luci a cumpărat pentru mezinul matracuc niște recompense deosebite, mai exact niște oase din piele de vită. Adică, din acelea din care tot rozi pe ele și pare că nu se mai termină, rămânând, până la urmă, o chestie moale și maleabilă ca guma de mestecat. Luase și mai demult așa ceva pentru Flutur și Capucino și chiar îs utile dacă vrei ca matracucile să aibă ocupație o bună bucată de vreme.

 Deci, într-o zi, pe când Codruț părea dispus să ne lase fără degetele de la picioare, îl cheamă Luci în cameră și îi dă o astfel de recompensă. Mezinul, foarte fericit, o înhață și… țuști! cu ea, căutându-și locul potrivit pentru o astfel de îndeletnicire. Ca să nu se iște și vreun război „inter-ierarhic”, îi dă una și matracucului senior. Însă Capucino nu are, Luci luând doar două, de încercare, cică. Dar, după ce s-a plictisi vreunul de la atâta ros, va continua matracuca. Și, îi lăsăm să „muncească”... La un moment dat, Luci, trecând pe lângă Codruț, numa’ ce îl aude că mârâie la el. Se oprește, se apleacă și dă să-l mângâie. Mezinul… haț! vrea să-l muște. „No, că nu-i a bună!” ne gândim noi. Cu toți patrupezii pe care i-am avut și înainte, am lucrat la „lecția” asta, adică dacă le dăm ceva, să putem să și luăm înapoi, să ne apropiem de ei în timp ce mănâncă, fără frica de a ne mușca. Putem, de exemplu, să ne băgăm mâna în vasul fiecăruia dintre ei, să luăm mâncare de la unul și să îi dăm la altul, că așa i-am obișnuit de mici. Deci, musai să corectăm și comportamentul de acum, al mezinului. Luci se lasă pe vine, fără să bage în seamă mârâiala nervoasă, îi smucește recompensa, i-o dă înapoi, iar i-o ia, iar i-o dă, să se obișnuiască și să știe, în același timp, că, dacă îi dăm ceva, avem voie și să revendicăm ceea ce i-am dat. Mă aplec și eu și fac la fel, spunându-i: „Eu ți-o dau!” (și i-o dau înapoi), „Eu ți-o iau!” (ceea ce și fac). Matracucul pare să înțeleagă, în cele din urmă, căci nici n-a fost nevoie de lecții suplimentare și, din acea zi, putem să-l mângâiem pe cap, în timp ce stă cu osul în gură, să i-l luăm, căci știe că tot noi i-l dăm înapoi.

  În timp ce ne vedem, în continuare, de ale noastre, a fost nevoie doar de o clipă de neatenție din partea mezinului, ca osul să-i fie revendicat de Flutur, pe al lui punând stăpânire Capucino. Și, iată-l pe Codruț fără „obiectul muncii” plângându-se la… cine altcineva, decât la noi? încercând să „sustragă”, de la actualii posesori, vreuna din recompense. N-a reușit decât să iște un scandal monstru la fiecare încercare, totul terminându-se cu confiscarea mult-râvnitelor oase.

 Ca să nu se mai întâmple să rămână vreun matracuc fără „lucru manual”, Luci a mai cumpărat un os, având, astfel, cu toții, ocupație. Dar, după ce au primit recompensa, nu prea știm ce-i în mintea mezinului (putem doar să bănuim), că acesta, cu osul în gură, se jeluiește de mama focului, căutînd un loc unde să și-l roadă, fără frica de a-i fi sustras. Și, plângând în continuare, cu toate încercările noastre de a-l liniști, cu osul în gură, ne dă târcoale, încercând, pur și simplu, să ne escaladeze, să se urce pe noi ca pe vârful unui munte, de unde să privească triumfător „mulțimea de rând”, patrupezi și bipezi, deopotrivă… N-a reușit decât să ne enerveze, căci cum să recționezi altfel, când stai liniștit la televizor sau citești o carte interesantă și te trezești, dintr-o dată, cu un ditamai os de piele în bot, băgându-ți-l în față și încercând treizeci și ceva de kilograme „plângăcioase” să ți se urce în cap, la propriu? După câteva admonestări mai serioase, mezinul își găsește loc, aproape de Flutur și-și lasă jos prețioasa recomensă. Dar, văzându-l pe senior cu ce poftă se înfruptă, i se pare că osul lui e mai bun, așa că încet-încet, se apropie mai tare de el, urmărindu-l cu atenție. Degeaba se enervează Flutur și-l „ceartă” de mama focului, mezinul, impasibil, rămâne nemișcat, ferindu-și fața. Apoi, asemenea unui animal de pradă, se apropie din ce în ce mai mult. Noi uităm de cartea începută și de documentarul de la TV, căci pare că urmărim un film interesant. Ajungând lângă matracuc, așteaptă răbdător până când seniorul își trage sufletul, întinde, încet-încet laba, și-i fură osul direct de sub nas. Triumfător, mezinul, cu osul lui Flutur în gură, se retrage fericit sub masă, în cutia acesteia și se pune pe ros. Seniorul nu e foarte afectat, căci ia osul ce fusese al mezinului și-și continuă „treaba”. „Cum? Flutur mi-a luat osul meu?” pare să se mire Codruț. „Asta nu poate să rămână așa!” decide el, ieșind grăbit, din masă, lăsându-și osul pe care se chinuise atâta să-l sustragă și se pune din nou, la pândă…

 Și uite-așa, niciun os nu rămâne al aceluiași posesor, fiind ros, de fiecare matracuc pe rând, de nici nu mai știi cine ajunge să-l termine...

 

 

Telecomanda

   Sunt zile în care nu-mi mai recunosc propriile matracuci... Adică, musai să specific că este vorba doar de Codruț și Capucino, nu și de bietul meu Flutur, care se mișcă din ce în ce mai greu în ultimul timp și caută mai mult canapeaua și… liniștea… Și unde s-o găsească, dacă pe celelalte matracuci zici că le apucă strechea? Ce taifun, ce uragan… alea-s mici copii pe lângă nebunelile pe care le apucă de obicei în casă, că... na! afară ar fi prea simplu. Măcar de-ar avea spațiu unde să se desfășoare dar… nu prea e unde. Asta, însă, nu le împiedică s-o ia în pas alergător din bucătărie în cameră, cocoțându-se pe canapea, unde se opresc câteva minute, timp în care se prind de câte-o lăbuță, de coadă, de urechi, deținând supremația când unul, când celălalt, cu mârâieli din ambele părți (căci Capucino a fost o profesoară de excepție, învățându-l aproape tot ce știe). Apoi, o zbughesc în goana mare, dărâmând orice obstacole le-ar ține calea, înapoi în bucătărie, urmărindu-se pe după masă, unde mai fac câteva ture, după care iar se trântesc și se luptă „pe viață și pe moarte”… Asta până mă enervez, ori eu (care strig și le deschid „elegant” ușa de la intrare, cu specificația clară că jocuri de astea să le întreprindă afară), ori Flutur care îi latră, încercând să-i potolească. Ce să mai spun... dacă nimerești la noi într-un astfel de moment, zici că ești la casa de nebuni...

  Și era taman una dintre acele zile în care, după ce matracucile s-au alergat una pe cealaltă, cu vocea lui Flutur după ele, încercând în zadar să le liniștească, casa arăta ca după cutremur: jucării împrăștiate peste tot, pernele decorative aruncate pe jos, păturica albastră și prosopul mezinului întinse din cameră până în bucătărie, căci degeaba i le împătur și i le pun, aranjate frumos, sub trepte, ele dispar rapid, ajungând din nou, în cutia cu jucării… Eh, ce să mai zic, greu cu „copiii”…

  După ce expediez „bateriile Duracell” afară, încep să strâng și să fac puțină ordine. Scutur pernele și le așez înapoi pe pat, iau jucăriile și le pun în cutie și, printre toate lucrurile împrăștiate pe jos, în cameră, găsesc și… telecomanda de la televizor. Chiar mă întreb cum o fi ajuns acolo, căci n-o mai punem pe canapea de când a dat Codruț de ea și a început s-o capseze (încă se mai văd urmele). O iau, o pun pe masă și termin curățenia. În curând, casa e gata, fiind „lună și bec” de curată, moment în care și eu sunt „terminată” de oboseală. Odihnindu-mă în balansoarul meu, iau telecomanda de pe masă, să văd ce mai e pe la televizor (nu la vreun program de știri, căci voiam să mă relaxez, nu să mă apuce groaza). Dar… pe orice buton aș apăsa, aparatul se încăpățânează să rămână mut. „Ei, na! că iar nu merge telecomanda!” îmi zic în gând și, punând telecomanda înapoi pe marginea mesei, iau o carte și încep să citesc.

  Spre seară, ajunge și Luci de la serviciu. Îl anunț că iar s-a stricat telecomanda. „Dar unde era? A ajuns Codruț la ea?” mă întreabă. Recunosc că, după „nebuneala” care a avut loc, am găsit-o pe jos. Nu-i spun că s-ar putea ca eu s-o fi uitat la îndemâna mezinului, cum s-a mai întâmplat. „Iar s-o fi dezlipit vreun fir și trebuie să-l lipesc…” își spune ca pentru el. Până ar fi avut timp să repare telecomanda stricată, ne uităm la televizor deschizând și închizând aparatul și schimbând canalele de la butoanele lui din spate. Dar era tare dificil, căci televizorul nu are inclusă comanda de a pune programele cele mai vizionate de noi într-o anumită ordine, ci aleatoriu. Așa că de la 15 la 150, de exemplu, tot stăteai lângă aparat, butonând în sus sau în jos, după preferință. Trec câteva zile în care ne „chinuim” așa, până când îl văd pe Luci că folosește telecomanda care… funcționează. Cu ochii mari de uimire, îl întreb: „Uau, ai reparat telecomanda?” „Nu, ci pur și simplu, o folosesc pe cea corectă... Tu știi că noi am încercat în zilele astea să deschidem televizorul cu telecomanda de la aparatul din bucătărie?” îmi zice, arătându-mi cele două telecomenzi. Și se apucă să-mi îmi explice cum găsise cealaltă telecomandă, tot pe masă, dar undeva prin spatele laptopului.

   Și uite-așa ne făcuse Codruț, de botul căruia, în ultimul timp, se „lipesc” tot felul de lucruri (de parc-ar fi un magnet) și le mută de colo-colo, să reducem din orele de vizionare la televizor...

 

 

Capucino, reușind să-l prindă pe Codruț de picior...

 

 

Codruț se joacă cu toate jucăriile o dată, nu doar cu una...

Cutiile

  Mezinul matracuc și-a descoperit o nouă pasiune. Stați liniștiți, n-a renunțat la pasiunea lui dintâi, „sculptura”, pe care continuă să o practice cu zel și multă dăruire. Ba își aduce și de-afară tot felul de crengi și crenguțe uscate, cu sau fără frunze, pe care ni le lasă prin casă în cele mai neobișnuite locuri, să avem de ce să ne împiedicăm (de parcă n-ar fi fost de-ajuns jucăriile lui împrăștiate sau în șir indian din bucătărie până în cameră). Întrebat fiind la ce-i trebuie toate mizeriile pe care le aduce de-afară, ne răspunde cu nonșolanță, că nu-s mizerii, ci „material pentru studiu aprofundat la orele de sculptură”. Și degeaba i le scoatem noi afară sau i le punem pe foc, căci, fiind un „elev” foarte conștiincios și perseverent, își face rost de altele.

  Acestea fiind spuse, pe lângă a da o nouă formă lemnului, a început să-l pasioneze cutiile. Mai mari sau mai mici, pline sau goale, rotunde, dreptunghiulare, „pătrunghiulare” sau orice altă formă geometrică, n-are importanță, cutie să fie. Totuși, s-ar putea să aibă legătură cu sculptura, prima lui pasiune, căci pare c-ar vrea să le dea și lor o formă mai interesantă. Astfel, începe de la colțuri, apoi continuă din exterior spre interior, lăsând în urma lui bucățele mai mari sau mai mici, în funcție de… mărime, căci să nu credeți cumva că le mănâncă. Asta nu pentru că n-ar fi încercat, la început, dar, a văzut el singur că nu au un gust bun. Chiar am fost atentă, de curând, să văd cum procedează cu o cutie tip cofrag de la cincisprezece ouă: urcat pe patul din cameră, să stea mai comod, și-a pus cutia între labele din față și, cu dinții, rupea bucățele pe care le scuipa apoi, începând, după cum era de așteptat, cu colțurile. Atâta doar că se plictisește cam repede de o singură cutie și-și caută alta. Și, în locul de depozitare de sub treptele mansardei, sunt o grămadă de cutii pe care nu avusesem unde să le punem în altă parte.

  Prima cutie cu care și-a început „orele de abilități practice” a fost cea în care Luci îi adunase jucăriile. Acestea se înmulțiseră între timp, mai ales că găsisem și punga cu vechile jucării ale matracucilor, unele fiind aproape noi. Astfel, ca să nu ne tot împiedicăm de ele, Luci a găsit o cutie mai mărișoară, din carton, a umplut-o cu jucării și i-a pus-o sub masă în cameră. Codruț era nițel mai înalt decât cutia la vremea respectivă. Așa că a început să-i roadă colțurile. Apoi, își lua o jucărie, constata că nu e cea pe care și-o dorea, mai lua una, după care deșerta întreaga cutie și își alegea el ce anume căuta. Luci i le punea înapoi, certându-l, dar jucăriile nu stăteau în cutie mult timp, căci iar îi trebuia matracucului vreuna aflată pe fundul acesteia. Și, încet-încet, a început cutia să se „topească”: întâi i-au dispărut colțurile, apoi a început să se înjumătățească, până i-am pus-o pe foc și i-am cumpărat o cutie din plastic. Între timp, a descoperit cutiile de sub scări și s-a dat și la ele. Chiar de Crăciun își cumpărase Luci un nou aparat de tuns pe care a trebuit să-l mute în altă parte, căci și cutiei în care era ambalat, Codruț i-a dat o nouă... înfățișare. Apoi a descoperit plasa în care ținem maculatură, hârtie, cartoane... în fine, cam tot ce se poate pune pe foc. Cel mai mult îi plac dopurile de plută, pe care le face bucățele mici-mici, lăsându-mi-le, spre marea mea „bucurie”, cadou pe covoare.

  Într-o zi de sărbătoare, fiind și duminică pe deasupra, Luci mersese până la un vecin. Având o durere de cap, m-am dus sus să mă întind puțin, căci dacă mă așez pe canapea, în living, mezinul, neavând răbdare să stea liniștit, se urcă pe jumătate în pat și trage de haine, de picioare, de brațe, cică… să ne jucăm și capului meu numai asta îi lipsea în acel moment. L-am lăsat singur, adică… na! cu celelalte matracuci care, fără să exagerez cu ceva, sunt cuminți din cale-afară. Am coborât doar după vreo două ore, când a venit Luci după mine, căci, având musafiri, nu mai „învingea” cu matracucile care voiau, ba înăuntru, ba afară. Mi-am salutat vecinii care erau la masă în bucătărie la „un pahar de vorbă” și m-am îndreptat spre cameră să strunesc matracucile transformate cu toatele, spre marea mea mirare, în adevărați „diavoli tasmanieni”. Și nu bine intru, că ele o și zbughesc pe lângă mine afară, lăsându-mă să mă enervez singură „în liniște”, căci... na! aveam musafiri: tot covorul era plin cu bucățele minuscule de carton, hârtie, dopuri de plută și, de parcă n-ar fi fost de-ajuns, în mijloc trona, deschisă, cu josu-n sus, „văduvită” de colțuri, bineînțeles, cutia în care fuseseră, la un moment dat, cărbuni. M-am luat cu mâinile de cap și am urlat o dată din toți rărunchii (în gând, desigur, căci altfel, vecinii musafiri m-ar fi crezut nebună, la propriu), după care, calmă, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, am adus mătura și fărașul și m-am pus să strâng. Degeaba, praful de cărbuni deșertat din cutie direct pe covor mi-a desenat, ca amintire, o pată mare, neagră, chiar în mijlocul camerei...

  După acea zi, fatidică pentru bietul meu covor, în care matracucile, în frunte cu mezinul, s-au comportat ca „lovite de streche”, am restricționat cum am putut, accesul la cutii, în timp ce plasa în care ținem maculatură pentru foc, stă cuminte lângă termoșemineu, înnodată bine, încă cu două noduri, pentru mai multă siguranță. Iar mezinul matracuc, își pierde mai multe ore din zi pe afară, încercând să redecoreze curtea, cărând de colo-colo papuci de grădină, sticle de plastic, ghivece și ce mai găsește pe terasă și prezintă interes… Căci nu-i așa ușor nici să redecorezi, mai ales că ai nevoie de talent și ochi de artist, așa cum se pare că s-a născut Codruț...

 

Ce? Doar pentru o cutie? La cât de multe aveți în casa asta?

 

 

 

Mezinul și ce-i aia... plimbare...

   Matracucile noastre sunt înnebunite după plimbări. Înainte, când țineam lesele lor pe dulap, numai să ne fi văzut că vrem să luăm ceva de pe el, că deja păreau că se vor urca pe pereți, de fericite ce erau. Mai ales Capucino, că ea-l activa și pe Flutur. Atunci, văzându-le atât de exaltate, ce să fi făcut... căci lesele păreau că se coboară singure de pe dulap. Flutur lua un capăt al lesei și, cu ea atârnându-i, făcea ture până la poartă și înapoi, în timp ce Capucino aproape că se urca pe ușă, la propriu, atât era de nerăbdătoare.

  De ceva vreme, lesele și-au „mutat” domiciliul la etajul căsuței lor din curte, prima dată cea a lui Flutur, apoi, după crearea precedentului, și a lui Capucino. Pentru că matracucile și-au dat seama, destul de curând, că din partea mea, nu mai „pupă” ele plimbare, datorită greutății cu care mă mișc, lui Luci a început să-i fie urmărită fiecare mișcare. De cum îl vedea Cino că se încalță, începea melodia binecunoscută de dinainte de plimbare, indiferent dacă Luci era sau nu pregătit pentru așa ceva.

  După ce Codruț s-a alăturat familiei noastre și matracucile ieșeau la plimbare, el neavând încă voie până termina cu vaccinurile, habar n-avea și nici nu înțelegea de ce ele începeau, uneori, să se agite și să concerteze într-un mod cu totul neobișnuit (pentru el, căci noi cunoșteam prea bine ce înseamnă asta). Le privea mirat, se agita, simțea că urmează să se întâmple ceva, dar nu știa ce anume, dacă e de bine sau nu… Oricum, stăteam amândoi în casă, căci, alfel, nu cred că ar fi avut stare, văzându-i pe ceilalți membri ai familiei, flendurându-se, în afara curții, foarte fericiți. Asta, până a avut și el voie să iasă pe stradă. Dar, prima plimbare a mezinului a fost ciudată, ca să nu spun altfel, căci părea cu nu prea știe ce trebuie să facă. S-a plimbat doar vreo două ture, mai mult tras de Luci decât din proprie inițiativă, curios de mirosuri și alte cele. „Asta-i plimbare? apoi... nu-i cine știe ce...” părea să spună Codruț, cam dezamăgit.

  Următoarea dată, Luci a făcut altfel: l-a luat mai întâi pe Flutur, căci el, fiind deja senior, nu mai avea chef de prea multe ture, trăgând mai mult spre casă, apoi, au urmat Capucino și Codruț. Ei bine, dacă până atunci, matracuca părea cam agasată de „micuțul obraznic” chiar și la ore, prima plimbare împreună a fost o adevărată lecție, o oră de „educație civică” (cum să devină, cică, un bun „cetățean matracuc” în societate), oră care s-a transformat, treptat, într-o oră de științe naturale... Căci, ca o adevărată profesionistă într-ale plimbării, Cino l-a învățat pe elevul ei, „tabula rasa”, cam cum stă treaba cu lesa, cu ieșitul din curte și cu ce ai putea să faci când pe biped îl apucă cheful să-și plimbe neprețuitele odrasle: „…mergi înainte câțiva metri, dar nu mulți, așa… doi-trei sunt de ajuns, apoi o iei brusc spre marginea drumului, dar nu pe partea asfaltată unde sunt curțile vecinilor, ci pe cealaltă parte și, dacă se poate, unde-i iarba sau noroiul mai mare; căci doar în astfel de locuri poți întâlni o serie de chestii interesante: fluturi, buburuze… Cum adică ce-s alea? Las’ că vine vara și-i vedea atuncea”, făcea Capucino pe atotștiutoarea, după care continua, nestingherită: „...apoi, tot felul de goange și gonguțe care pe bipedă o bagă în toți sperieții… poate chiar și ceva melci, broscuțe sau șoareci… lasă că la primăvară o să-ți arăt pe viu, acuma, fiind iarnă, nu prea pot… Cum adică de ce? Păi, acuma-i iarnă și toate alea de care ți-am zis îs la iernat… la hibernat sau… ceva de genul... ” îl școlea, cu mare zel, „domnișoara pedagog”. „Ahaaa!!!” făcea mezinul matracuc impresionat (fiind, încă, doar un copilandru, se impresionează tare ușor). „Dar și acuma poți amușina locurile astea și afla multe chestii interesante: cine s-a perindat pe acolo, cam de cât timp, dac-a fost pisică sau cățel, băiat sau fată, tânăr sau bătrân… în fine, chestii d-astea… ” Și Capucino îi arăta cum se face. „Elevul” o privea cu admirație și se lua după ea, imitându-i fiecare mișcare, fiecare gest. Nu degeaba s-a plâns Luci după ce au ajuns acasă: „Nu știu ce-au avut astăzi, că m-au purtat, volens nolens, pe unde era noroiul mai mare…”

  Și... iată că vine o altă plimbare… Luci , după ce termină de plimbat pe „profesorii” lui Codruț, îi lasă acasă, luându-l în primire pe zelosul „școlar”. Dar, nu bine ies din curte, că mezinul parcă iar nu știe ce are de făcut și, așezându-și dindărătul pe asfalt, acolo înlemnește. Bietul Luci trage de el, în stânga, în dreapta… nimic… Mi-l dă mie în primire și pleacă înăuntru după matracucă. Aceasta… fericită nevoie mare… adică, auzi tu! două plimbări în aceeași zi… una după alta… așa ceva nu s-a mai pomenit… Iar Codruț, văzându-și „profesoara” cu lesa la purtător… ce să spun… un-doi s-a dezlipit de asfalt, luând-o din loc, alături de ea. „Ei, vezi că nu-s chiar așa de tolomac cum credeai... Te-am făcut cu încă o plimbare? Ba bine că nu!” vociferează Codruț, fericit și el să zburde pe stradă, când în stânga, când în dreapta, arătându-i „domnișoarei pedagog” că nu și-a răcit gura de pomană, ci chiar a băgat la cap lecția trecută. Ba, mai mult… să vezi și să nu crezi… au devenit foarte buni prieteni (când sunt tovarăși de călătorie și, uneori, când se mai hârjonesc, căci altfel… tot mârâielile primează)...

  De atunci, cei doi se plimbă numai împreună, Capucino primind, drept recompensă pentru lecțiile ei, două plimbări: una cu Flutur și una cu Codruț. Căci, și mezinul, nu-i prost deloc: de ce să se plimbe singur, când poate, pe lângă plimbare, să se bucure de niște lecții atât de interesante?

 

Lecție în plină... desfășurare...

 

Povestea continuă…

  A trecut deja mai bine de o lună de când mezinul matracuc și-a găsit familia ideală: a noastră, desigur… Ne-a trebuit ceva timp să ne formăm o altă rutină care să-l includă și pe el, dar Codruț parc-ar fi aici dintotdeauna. Nu, încă nu e prieten cu Capucino, profesoara lui de muzică, dar a descoperit un joc care, pe cât de mult îi place lui, pe atât de tare o enervează pe „domnișoara pedagog”: când sunt afară și matracuca asta răzgâiată mârâie de cum îl simte, Codruț se apropie încet, ca un animal de pradă și... cum Cino se întoarce nervoasă spre el, Codruț o ia la goană, făcând ture în sus și-n jos pe lângă ea, de nici nu mai știe matracuca ce să facă, să continue cu vocalizele sau să aștepte până elevului îi trece „nebuneala”?

  Cu Flutur are deja o relație deosebită, piticul îl imită în aproape tot ce face, chiar mă mir cum de nu-l deranjează, cred că a uitat de chestia aia cu „matracucul original”… Oricum, de cum întrece măsura, profesorul îl „ceartă”, dar tot așa, alintat, ceea ce matracucului-copil pare să-i intre pe o ureche și să-i iasă pe cealaltă, poate nici atât… Căci, într-o seară, tocmai se juca cu porcul grohăitor al lui Capucino, singura jucărie din casă care mai „piuie”. El începuse să geamă, exact așa cum făcea și Flutur când era mic și se juca cu vreo jucărie „piuitoare”. Și era atât de simpatic, că am luat telefonul și l-am filmat. Și… cum se juca el, făcând jucăria să zboare în sus, apoi aruncându-se asupra ei, la un moment dat, s-a plictisit; s-a apropiat de Flutur care dormea pe pat, cu o ureche atârnându-i. Și, ce s-a gândit mezinul, că... numa’ îl apucă cu dinții de ureche. A sărit Flutur de pe canapea de zici că ar fi turnat cineva apă fierbinte pe el, nu altceva. Și a început să latre nervos către Codruț. Credeți că acestuia i-a păsat? Câtuși de puțin, cred că de data asta, admonestarea lui Flutur a ocolit urechile elevului-matracuc, căci acesta, fericit, făcea sărituri de pe loc, de zici că era o căpriță…

  Cu dormitul e deja ok, dormim cu toții sus. Adică… unii dintre noi. Căci, de cum ajungem fiecare la locul lui de dormit și stingem veioza, Codruț începe să bântuie prin dormitor, prin hol, mai ceva ca o fantomă. Într-o noapte, mă trezesc pe la vreo trei și jumătate și mă gândesc că ar fi cazul să scot afară „aspersorul” la… irigat iarba din curte. Și, pentru că mi-era somn, întind mâna și simt trupușorul mezinului în pătuț, dormind. Eh, ce să-l mai deranjez, dacă e atât de liniștit, m-am întors pe cealaltă parte și m-am culcat înapoi. Dimineața, constat că pătuțul lui Codruț e ocupat, de fapt, de… matracuca de Capucino… Cine știe pe unde s-o fi... golit „aspersorul”, cu Codruț la purtător…

  Când e vorba de servit masa… aici e nițel mai complicat, ca să zic așa. Adică, respectându-se ierarhia, după modelul lui Luci. Dar eu nu reușesc întotdeauna, căci nu sunt prea rapidă în mișcări și Codruț, fiind ultimul care primește, e tare nerăbdător când e vorba de mâncare. Deși, de cele mai multe ori primește ultimul, e primul care termină (Flutur și Capucino mănâncă mai tacticos) și musai să țin „bestia” să nu atace celelalte vase. Și, de cum îi dau drumul când văd că matracucile au terminat sau, mă rog, nu mai mănâncă, Codruț se repede la halit când dintr-un vas, când din altul, de nu apuc să ajung la timp să le iau, căci mi-e frică să nu… „explodeze” mezinul de la atâta mâncare…

  Pentru că amândouă matracucile și-au pus amprenta personală la… redecorarea casei, nu se putea ca mezinul să nu-și arate și el talentele de „designer”: mi-a ros un picior de la balansoar, dar s-a gândit că, fiind în spate, nu se prea vede, așa că a continuat cu fața și cu părțile laterale. Nu-l lăsăm, dar nu suntem chiar tot timpul acasă și cu ochii pe el (oricum, dacă e în casă și e prea liniște, în afară de momentele când doarme, sigur meștereste ceva). Văzând că îi place atât de mult sculptura, i-am adus un băț de afară pe care să facă practică, până deprinde această artă și-și formează un stil propriu. Bine, tot mie mi-am dat de lucru că-l apucă practica prin toate camerele… Apoi, venind într-o zi Luci de la serviciu și vrând să deschidă televizorul din bucătărie, constată că numa’ nu pornește. Se duce în spatele aparatului să vadă ce defecțiune o fi având și… descoperă, destul de rapid, cauza: pătuțul lui Capucino pe care l-a luat Codruț în stăpânire încă din primele lui zile acasă, se afla sub măsuța pe care era televizorul, cablurile de la el, dar și de la radio, fluturându-i pe sub nas zilnic, zi și noapte. Doar nu era fraier să nu vadă ce-i cu atâtea droade, astfel că ne-a „scăpat” taman de cablul de la televizor. Ce să mai zic, bine că nu s-a curentat… Cert e că, de atunci, pătuțul și-a găsit un alt loc de „parcare”… Ce-i mai place foarte mult să roadă, pe lângă jucării, sunt papucii de casă din cauciuc. Mai ales când sunt în picioarele noastre, atunci sunt cei mai delicioși… Papucii lui Luci au trecut și prin celelalte generații de matracuci și deja dau semne că… na! ar ieși la pensie și ei. Dar, pun pariu că, din momentul în care acești papuci ar deveni jucăriile lui Codruț, și-ar pierde interesul față de ei…

 Un alt capitol pe care l-am inclus în „programa școlară” a elevului-matracuc este dresajul. Deja știe bine care-i faza cu „Stai!” și „Șezi!” Merge mai încet, căci eu îi predau lecțiile și la cât de repede mă mișc… ca să nu mai zic că recompensele de crănțănele le-am schimbat cu pufuleții pe care îi adoră și acuma tre’ să-mi împart punga cu el (m-am interesat la „nenea google” care zice că are voie, doar că i se lipesc de dinți sau de cerul gurii; tocmai de aceea, celorlalte matracuci nu le plac, dar el n-are treabă cu așa ceva, zici că ar mânca bomboane). Nu mă țin buzunarele, căci am trei matracuci și nu-i pot da uneia crănțănele și celorlalte nu. Așa, matracucile văd că mezinul primește pufuleți, ceea ce ele nu mănâncă. Primesc cu toții și crănțănele, dar la lecțiile de dresaj, e mai puțin costisitor.

  Cam așa stă treaba cu povestea lui Codruț… deocamdată… Nu mai e mult până la Crăciun și chiar sunt curioasă cam câte ornamente vor mai rămâne pe brad după ce-l vom împodobi. Sau… întrebarea corectă ar fi: „ce fel de brad vom avea anul acesta: pe verticală sau pe… orizontală? 

 

Codruț, etalându-și talentele de... sculptor...

 

 

Cei trei... „muschetari”... 

 

 

Normal că mezinul trebuia să încerce și pătuțul de sus al soră-sii, în care nu prea mai încape... 

 

 

Matracucile, servind masa... 

 

 

Una dintre isprăvile mezinului...